Oferite de Gary.

160

- LAURENT GOUNELLE -

30

Mai puţin cu douăzeci la sută.

Jonathan nu se aşteptase la asta.

Dar poate că până la urmă era logic. Partea variabilă din salariul lui provenea direct din cifra de afaceri a activităţii pe care o desfăşura. Cifră mică, salariu pe măsură. Nu le poţi avea pe toate.

Asta era. Nici nu se gândea să reînceapă să lucreze ca înainte.

Nu mai avea niciun sens pentru el şi era foarte satisfăcut simţindu-se cinstit, integru şi util celorlalţi. Mândru că era un om de bine.

Imposibil să dea înapoi, după ce pierduse ani întregi ca să realizeze ceea ce acum părea evident: starea de bine vine când te simţi bine.

Să te simţi bine, iată cheia. Să ştii cine eşti cu adevărat, apoi să

trăieşti deplin, fiecare clipă, refuzând să devii altineva.

Cu atât mai rău pentru bani. Oricum nu mai constituiau o motivaţie. Probabil că aşa li se întâmpla tuturor celor care-şi simţeau sfârşitul aproape. Doar faraonii îşi duceau bogăţiile cu ei pe lumea cealaltă. Pentru noi ceilalţi, muritorii de rând, vine o vreme când realizăm că ceea ce ne acaparează atenţia o bună parte din viaţă devine dintr-odată complet lipsit de importanţă şi nu ne ajută

cu nimic.

Dar Jonathan avea totuşi o problemă, mult mai comună, tembel de concretă: trebuia să achite chiria şi facturile. Treabă care ameninţa să-l pună în încurcătură.

Se uită visător peste extrasul de cont şi peste lunga linie de sume ce se adunau la capitolul cheltuieli.

Era evident că trebuia să-şi schimbe stilul de viaţă, chiar dacă nu era genul risipitor. Trebuia să oprească şi chestia cu darurile anonime. Cafele, flori şi brioşe costau totuşi. Ce păcat… Era atât de plăcut, îl făceau să se simtă bine. Pentru că suntem conectaţi unii cu alţii, a face bine cuiva înseamnă să-ţi faci bine ţie însuţi…

161

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Trebuia să găsească o modalitate prin care să continue să le facă, sub altă formă poate, fără ca asta să-i afecteze atât de mult contul din bancă…

***

— Delicioase prăjiturile alea!… Bravo, bătrâne!

Gary se uită cruciş la client. Un tip de vreo patruzeci de ani, bine îmbrăcat. Nu-l mai văzuse niciodată pe-acolo. Oricum, nu era vreun obişnuit de-al casei.

— Mai iau trei, nu, mai bine patru, adăugă el.

Gary ambală brioşele şi încasa în tăcere.

— Super, continuă tipul. O seară bună şi, încă o dată, mersi!

Proprietarul îl urmări din priviri până la uşă.

Ce naiba avea toată lumea începând de dimineaţă? Ce-i apucase? Toţi se purtau ciudat. Ceva nu era în regulă. Şi apoi, de ce erau atât de numeroşi? Niciodată nu avusese atâţia clienţi într-o singură zi. Niciodată. Nici n-avusese timp să facă o pauză ca să

cureţe cuptoarele.

Realiză dintr-odată că puştii lui zbierau afară. Până atunci nici nu-i mai supraveghease, de ocupat ce era. Şi ar fi trebuit, pentru că nu făceau decât nebunii. Erau la fel ca brioşele în cuptor: le întorci spatele cinci minute şi… adio!

— Dumneavoastră sunteţi Gary?

Ridică ochii. O necunoscută venea spre el cu un zâmbet bizar pe faţă şi o pălărie cum nu mai văzuse niciodată. Ce mai voia şi asta?

— Sunt absolut delicioase prăjiturile alea!

Gary o inspectă un moment. Cu vocea ei înaltă şi pătrunzătoare, tipa părea o cântăreaţă de operă, de-alea pe care le vezi uneori la televizor, zbierând ca şi cum le-ar sugruma cineva.

— Nu sunt prăjituri, sunt brioşe…

162

- LAURENT GOUNELLE -

— Daţi-mi două, vă rog. Sunt atât de bune, de pufoase! Sunteţi cel mai bun patiser! Excelente! Geniale! O! Le ador!

Şi nu se mai oprea. Apoi luă punga şi plecă extaziată, scoţând note ascuţite ca tipele care juisează în filme. În filme, pentru că în realitate aşa ceva nu există.

— O, dom’le, ce super sunt covrigii! Cât costă nebuniile astea?

Era ziua ciudaţilor.

— Nu sunt covrigi, sunt brioşe. Un dolar cele simple, un dolar treizeci şi cinci celelalte.

— Bun, atunci una simplă. Nu vreau să mănânc rahat, dar eşti super, omule, ţi-o spun pe de-a dreptul: sunt bune rău!

Gary se încruntă. Se gândi la puştii lui. Trebuia să fie puţin mai sever cu ei. Doamne fereşte să devină ca ăsta.

— Mulţam încă o dată! M-ai dat pe spate cu… produsele tale.

— Bună seara, mă grăbesc puţin, zise o tânără. Îmi daţi două la pachet? Cu bucăţele de ciocolată.

I le ambală în tăcere.

— E supertare ce-aţi făcut. De obicei, trec prin faţă fără să intru…

Gary o privi ieşind.

Bizară zi. Toată lumea îi zâmbea, îi făcea complimente. Ca şi cum s-ar fi vorbit să-şi bată joc de el.