— Foarte bine, zise Warren. Acum redu-i mărimea puţin câte puţin. Până la jumătate.
— OK.
107
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
— Îndepărtează câteva culori, fă-o mai ştearsă, mai palidă, aproape de alb-negru.
Austin zâmbi în timp ce opera modificările.
— Bravo! În ce fel ţi s-a schimbat sentimentul faţă de ea?
— Mă simt mai detaşat.
— Perfect. Acum, să ne jucăm şi cu vocea. Lasă-l să vorbească, dar cu o voce adormită, din ce în ce mai lentă, tărăgănată şi gravă, o voce care curge gros ca mierea. Spune însă aceleaşi lucruri.
Tânărul se concentră câteva momente, apoi începu să rânjească.
— În continuare, vreau să-i adaugi puţină muzică în fundal, ceva care să meargă cu ce spune. Auzi încă ce spune?
— Da.
— Adaugă nişte muzică… de circ! Aşa cum auzim uneori, o muzică amuzantă şi puţin ridicolă, bufă, grotescă. O auzi pe deasupra tipului care continuă să vorbească cu vocea lui de bezea topită.
Austin începu să râdă vizualizând mental micul film imaginar.
Jucătorul avea o faţă de idiot de la ţară, complet ridicolă.
— Auuustin Fiiiisher e oooo maaaşiiiină.
Cu muzica în fundal, acuzaţiile lui păreau complet ridicole.
— Acum, de la capăt, zise Warren, pune filmul ăsta de la început, apoi de la sfârşit.
— De la sfârşit?
— Da, ca şi cum operatorul dintr-un cinematograf vechi ar rebobina pelicula. Scenele defilează în sens invers.
Austin se concentră. Nu era uşor.
— Pune-l de la capăt, cu muzica de circ şi toată bâzâiala.
Sportivul se destinse. Imaginea adversarului danez nu mai avea asupra lui niciun efect negativ. Îi asculta cuvintele râzând uşor.
— De-acum înainte, zise Warren, de fiecare dată când această
amintire îţi revine în minte, va fi în decorul imaginat de tine.
108
- LAURENT GOUNELLE -
Austin zâmbi. Îşi propuse să aplice tehnica nou învăţată şi la vechile reproşuri pe care i le făcea tatăl lui schilodindu-i copilăria şi care, venite din neant, îi răsunau câteodată în urechi.
Dar nu în momentul acesta. În niciun caz. Mai târziu. După ce va câştiga turneul.
109
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
17
Cling!
Paharele se ciocniră cu un sunet cristalin. Terasa cafenelei era scăldată în soare.
— În sănătatea voastră! exclamă Jonathan cu gura până la urechi.
— Şi a ta! mormăiră Michael şi Angela.
Michael era contrariat după ce Jonathan anunţase că nu, întoarcerea lui în San Francisco nu însemna pentru moment şi revenirea la serviciu.
— Arăţi bine, zise Angela cu un uşor aer de invidie. Nu mai ştiu cine e idiotul care a zis: „Munca înseamnă sănătate”.
De două zile încoace, Jonathan plutea ca pe un norişor. Discuţiile cu Margie îl umpluseră de entuziasm, redându-i pofta de viaţă.
Acum vedea lumea cu alţi ochi, iar viaţa îi dădea sentimentul că
