Rectorul boicotat avea dreptul de a cere ministrului măsuri contra intriganților cari refuzau să-și îndeplinească datoria impusă de lege. Așteptînd propuneri și gata de tranzacții, Bogdan s-a sfiit să o facă. Scos din cercul amicilor săi, al colegilor de la Litere, cu demonul politicianismului în față, omul de obicei așa de dibaci s-a pierdut cu totul; se adăugeau și cele dintîi simptome ale unei epuizări nervoase, în curioasă legătură cu cancerul care peste mulți ani de zile îl va distruge. Atunci, adversarii neloiali au căzut asupra ministrului.

    Acesta nu era altul decît Maiorescu, căruia Bogdan îi stătuse la îndemînă pentru orice, și mai ales pentru plasarea, unul după altul, a obișnuiților casei din strada Mercur. Iar hotărîrea ministrului a fost: destituirea rectorului, cea dintîi și ultimă măsură de acest fel, care nu s-ar fi luat față de un hoț, de un falsificator, de un imoral.

    Aveam o audiență la regele Carol cînd s-a semnat decretul. Maiorescu întîrzia. În sfîrșit ușa s-a deschis și el a apărut în prag, cu un zîmbet de satisfacție. M-a zărit, și arăta că-i pare bine de marturul mulțămirii sale răutăcioase. – Știu ce aveți acolo, i-am spus. – Da, destituirea lui Bogdan.

    Pe urmă ne-am întîlnit în Cameră, mai ales cînd el era, înlăturînd pe Carp, puternicul prim-ministru, acela care va decide intervenția în Balcani, și va avea mîndria de a „pacifica” Balcanii prin pacea de la București, la care, cu părere de rău, n-am putut aplauda. Cînd însă, la 1912, s-a ținut la Londra cel dintîi congres de istorie la care am fost trimes – „trimes“ e, cum se va vedea, un fel de a vorbi, iar înainte de aceasta dările de samă purtau ca reprezintant al României la congrese de istorie pe d.”Étienne (Jean)”, adecă d. Ștefan C. Ioan —, și fusesem invitat pentru secția de bizantinologie, ba chiar, onoare deosebită, pentru secțiile reunite, Bogdan mi-a oferit să merg ca reprezintant al Facultății și pe sama ei. Dar, la Cameră, biroul mi-a comunicat invitația adresată statului român. Crezînd că e din însărcinarea lui Maiorescu, m-am dus la locul lui pentru a-i declara că primesc.

    Discuția a fost din cele mai interesante. – Dta trimes al României? Da? Dar România nu trimete pe nimeni. Dacă vrei, poți merge pentru Universitatea din București, iar altul, Xenopolu de pildă, pentru cea din Iași. Dar pentru România! … – Atunci nu voi merge. – Cum poftești.

    Din banca sa, vecină cu a miniștrilor, Ioan Lahovary, îmbujorat, pipăind cu ochii de miop și totdeauna gata de vorbă, observase. – Dar ce s-a întîmplat? – D. Maiorescu nu crede că aș putea reprezintă la congresul de istorie din Londra România. – Oh, oui, oh oui… Vous êtez de ceux qui mettent les pieds dans le plat. Am încremenit de această manifestare a celei mai perfecte politețe boierești. – O merit de vreme ce ți-am vorbit.”Vărul” meu, după obiceiul fanariot de a-și căta rudele pînă la al douăzecilea neam, Sebastian Moruzi, splendidă întrupare de boier luptător și, pe lîngă aceasta, boier de Moldova, cu ascendenți domnești și fin apreciator al ideilor, care era apoi el însuși un scriitor de talent, mă văzu în această stare și prinse a mă cerceta. – Îmi dai voie să vorbesc cu Take Ionescu? (Voi arăta aiurea cum mă împăcasem cu acesta.) – Nu te însărcinez.

    A doua zi, Take Ionescu îmi arăta plictiseala pe care i-o pricinuiesc toți acești oameni cari nu fac decît să fabrice dușmani. – Vei merge la Londra ca reprezintant al României. – Ca reprezintant oficial? – Da.

    Am avut oarecare mirare cînd, a doua zi, Dissescu, ministrul de Instrucție, îmi vorbea de bancherul său, la care aveam să mă adresez pentru cheltuieli, dar el a revenit, spuind că ministerul îmi va trimete banii acasă.

    La Londra am fost primit peste așteptările mele. Dacă, în secții unite, Lamprecht, vorbind înaintea mea, îmi mîncase jumătatea de oră, în secția de bizantinologie un om ca Willamowitz-Moellendorf a arătat toată prețuirea tînărului care, cum mi-a scris pe urmă, „i-a impus (imponiert) așa de mult“.

    Dar, pe cînd toate țerile își aveau președinți, secretari, România rămăsese fără. Nu știam obiceiurile, și n-am întrebat. Dar, cînd, în casa din Cromwell Place, înaintea căminului, vorbeam cu Mișu, ministrul nostru, care fusese foarte afabil cu mine, întrebarea mi-a venit de la sine. – Cum, nu știi? Dar dta n-ai fost reprezintantul României! Și iată-l povestindu-mi cum, o dată, concediat mai răpede de Maiorescu pentru că aștepta „imbecilul” de X, a aflat de la X că acesta n-a fost primit mai răpede pentru că, spunea tot Maiorescu, nu mai pleca „imbecilul de Mișu”.

    Iar, la Cameră, Maiorescu, care primise elogiosul raport al lui Mișu, ami întindea o mînă de francă prietenie cu cuvintele: Eh, collega! Tout zst bien qui finit bien!

    O, ce e viața, cetitorule, ce e viața!

    Cuvîntarea, unică, de la Teatrul Liric, m-a pus însă în legătură cu P. P. Carp.

    Cu totul altă fire la coborîtorul răzeșului vasluian din secolul al XVII-lea, Carp Lungul, și aceasta cu toate legăturile pe care le avuse el cu iuncării germani de pe la 1860, epocă de început bismarckian și de pregătire a marii ofensive naționale, aristocrația în frunte, cu acei tineri, deci, de la cari avea scrisori purtînd adresa”Bojar von Carp“, rătăcite printre documentele familiei care fuseseră puse la dispoziția mea.

    Pentru a vedea aceste documente, din care el, care purta o coroană princiară pe trăsura de la țară și afirma că a găsit un înaintaș feudal litvan în genealogiile lui Okolski, credea că Vor ieși îndepărtate și înalte legături străine, Carp m-a invitat la dînsul, la Țibănești – și fiecare din amănuntele acestei călătorii mi-au rămas întipărite în minte.

    Nu călătorisem niciodată în vagonul cu paturi, și el a fost acela care mi-a plătit drumul, răspunzînd la protestările mele că și el va primi să fac cu dînsul tot așa cînd îl voi pofti la… moșia mea. În tren am adus vorba de mai multe lucruri cu privire la care nu credeam că-mi va răspunde așa de neted. Intre altele, de lipsa de interes pe care a arătat-o acelei”Hecube” ce părea să-i fie cauza ardeleană, atunci așa de scumpă mie, care cercetam adunările, exemplar de disciplinate și de o așa de frumoasă frăție între clase, ale”Asociației”.

    Mi-a răspuns neted că metoda unor lupte lîncede nu-l atrage și nu-l silește a vorbi: – Le-am spus să-mi dea sînge, și voi interveni. Povestea – și avea un mare dar de povestitor – cum, cînd teribilul Fonton, ministru rusesc care-și aducea cățelul la Palat în audiență și se primbla la Șosea între cele două grăsuțe”Fontoane” ale sale, i-a prezintat un mare dosar privitor la reclamațiile bulgărești pentru că păstrăm întărituri pe malul nostru al Dunării, el l-a poftit întîi la masă: și, cînd i s-a cerut, insistent, răspunsul, și-a exprimat mirarea că la Petersburg au vreme să scrie atîta hîrtie. Duritatea atitudinilor lui în Parlament, în public dispăruse cu totul: era ceva dulce moldovenesc, duios chiar și melancolic, ascunzînd poate cine știe ce nobilă timiditate ancestrală la dînsul […].

    Vechea casă cu două rînduri, pe care Carp o moștenise de la tatăl său, cu odaia de oaspeți jos, întinzînd divanurile îmbrăcate într-un vechi cit de multe colori, cuprindea saloane a căror mobilă cerea urgent o refacere și o bibliotecă în care cărțile, revistele, ziarele nu erau în rafturi, ci supt ele, și, sondînd prin movilă, am avut mulțămirea să văd că în nu știu ce revistă paginile cu articolul meu erau tăiate. El nu cetea – și nu pregeta s-o spuie – decît ziarul partidului și o foaie germană, dar cărțile tinereței lui erau încă păstrate, și în cămăruța mea am găsit un poem al lui Hamerling pe care-l ceteam cînd mă obosea transcrierea și rezumatul multelor documente.

    La anume ceasuri mă lua cu dînsul pe cîmp, unde totul era în sama unui burtos vechil în care-și pusese toată încrederea. Cu țeranii nu vorbea, dar pentru meșterii străini făcuse niște căsuțe civilizate. De altfel, cu toată lumea, de o perfectă blîndeță. Și conversația se relua mai curînd jos decît la masă, unde, în mjilocul familiei sale, la care se adăugea o guvernantă germanizată, fiica preotului rusesc de la Baden-Baden, el era din nou la postul de comandă. Mi-a vorbit de ai mei, de bunicul Costachi Iorga, care era „un bărbat diștept, dar stricat”, de relațiile lui Carp cu Take Ionescu, de care-i pomenisem, și el răspunsese că”Take n-are decît să vie și să vorbim“, de perspectivele lui de viitor, și o vibrație neașteptată era în glasul lui cînd asigura că nu va mai guverna niciodată. Uneori se cobora, anume pentru a sfătui, în locul acela unde-i descurcam neamul și proprietățile, și amintea tulburările moldovenești de la 1866 contra unirii pe care i le trezise în minte un ziar de atunci cu antetul”Lascar Catargiu, cînele lașului”, sau îmi aducea, fără altă emoție decît aceea provocată de prezența unui fiu al său la Legația românească de acolo, vestea că au fost măcelăriți la Belgrad regele și regina.

    Am plecat peste vreo trei zile în trăsura cu coroana litvană, ducînd în paner bunătăți pentru drum, cu același sentiment pe care mi-l lăsau în copilărie drumurile la casele de țară, pline de belșug și de prietenie, din aceleași văi ale Vasluiului, unde Carp, în fața bisericii cu mîndra inscripție voltairiană a bunicului:

    Ioan Carp, cu rangul Agă, de faptele bune gol, Celui care știe toate închină acest pristol, era cu mult mai mult el însuși, cel ascuns de privirile tuturora, decît pe larga scenă a vieții, pe care a umplut-o cu convingerile sale, bune-rele, dar totdeauna oneste.

    Dar vremea trebuia să ne puie și în alte legături, în care, la glumele lui corosive contra celui ce urma altă direcție, am găsit răspunsul pe care mi-l dădea și mîndria mea firească și dreptatea pe care mi-o știam.”Ce faci, dezechilibratule?”, îmi strigă el în auzul tuturora la prima întîlnire în Cameră, cu mine ca deputat, și răspunsul, care se impunea, peste orice considerații, a fost:”Mai bine dezechilibrat decît nebun curat” ori, altă dată, îmi arunca în față că nu știu ce e o mare proprietate și-i obiectam preferința mea pentru altă formă a proprietății mari decît castelul feudal între colibele neștiute ale țeranilor, desprețuiți și ca țerani și ca români:”Să trecem în secțiuni, domnule președinte“, cerea el, desprețuitor și sec, ca să-și audă apoi:”Acolo, d. Carp poate fi mai de folos decît a dovedit-o aici“.

    Dar ce era în adîncul acestui mare suflet moldovenesc, precum avusem prilejul să aflu în zilele petrecerii la Țibănești, răzbea și peste aceste neplăcute ciocniri, în care, încolțit, nu putusem face altfel decît să mă apăr. La discuția legii Dobrogii, el a găsit un cuvînt pentru mine, iar în memorabila ședință în care, pe vremea neutralității, se discuta orientarea României, el, cel așa de crud cu Take Ionescu, de ale cărui „prostituții“ vorbea, atingea elegant deosebirea de vederi, tot așa de hotărîtă, cu mine, vorbind de „un talent care nu mai are nevoie să fie dovedit”. Cu această ultimă impresie m-am despărțit de omul care, credincios unei fanatice convingeri în ședința Consiliului de Coroană, își oferea morții copiii, dar dorea să fie învinsă România pornită pe cealaltă lăture, pentru ca, apoi, să stea dîrz în fața ocupanților, urîndu-le însă victoria contra rușilor în Moldova, și să se strecoare cu agonia lui în colțul de la Țibănești, unde era să-l acopere pămîntul livezii strămoșești.

    Ruptura cu direcția politică pe care crezusem că trebuie s-o sprijin cu ce mijloace și cu ce popularitate aveam s-a produs răpede supt presiunea împrejurărilor, care încă din 1906 mi-au arătat cît de deosebit eram ca idei și tendințe de oamenii cari aplaudaseră, din prietenie sau din simplu interes, pe vorbitorul de la Teatrul Liric.

    Din ce în ce mai mult Sămănătorul, care prezintă și apăra o întreagă literatură nouă, vrednică fără îndoială de toată atenția și iubirea,, se ridica împotriva maniei francomane care, – cum am avut putința s-o spun la Paris chiar, între zidurile Sorbonei, la deschiderea cursului meu, după ce auzisem din gura decanului, un om ca d. Brunot, cuvinte a căror inspirație venea însă de la București, – folosea foarte puțin Franței însăși, prea mare și prea mîndră ca să aibă nevoie de maimuțele superficiale, și care în ceasul cel mare s-au dovedit și cinic necredincioase, din boierimea și „ciocoimea” românească. Da, am cerut, la un moment dat, pentru a se apăra această încă fragedă plantă a scrisului indigen, cetit abia în cîteva sute de exemplare, vama contra cărții străine la modă, fără a avea însă naivitatea să cred că ea va fi în adevăr impusă.

    În această dispoziție de spirit, care nu era numai a mea, ci a unei întregi generații, am aflat că la Teatrul Național, pentru societatea de binefacere”Obolul”, se va reprezintă în limba franceză, cu concursul unui număr de diletanți inteligenți, de cari și nația lor avea nevoie, o piesă bulevardieră. O protestare mi s-a părut necesară pentru ceea ce, în gîndul organizatorilor, în frunte cu dna Scarlat Ferechide, sora lui Marghiloman, nu era desigur o provocare a sentimentelor pe care le ignorau preamult pentru a le desprețui. Am adunat pe studenții mei – și s-au adaus atîția alții – pentru a le spune, nu în sala mea de cursuri, cum n-aveam dreptul, ci în culoarele Universității, ce înseamnă pentru un popor cultul limbii în care de-a lungul generațiilor i s-a întrupat, nu numai gîndul și simțirea, dar viața însăși. Pentru seara de 13 mart – fatidică dată și pentru treisprezece și pentru Idele lui Mart —, anunțam apoi o adunare cetățenească în sala de întruniri din fața chiar a Teatrului Național, și aici m-am găsit în mijlocul unei adevărate mulțimi revoluționare, în care, cu toate urîtele obiceiuri ale politicii de partid de a folosi din orice, sînt sigur că nu era un singur agent electoral.

    Lumea oficială începuse a se emoționa. Regele era în străinătate. Prințul Moștenitor și Prințesa”Maria erau așteptați pentru reprezintație; bătrînul prim-ministru se lăsa condus de fiii săi, Mihai și Grigore Cantacuzino, cari înțelegeau să nu se ție samă de o manifestație „copilărească”. Marghiloman mi-a propus să opresc orice demonstrație, cu asigurarea că nu se va mai face o asemenea afirmație de străinism în Teatrul Național însuși. Îmi era imposibil, chiar dacă aș fi crezut că așa va fi, să opresc puternicul curent. Consultat, jovialul prefect de poliție Moruzi, „cneazul”, care cunoscuse familia tatălui meu și-mi vorbise cu simpatie de dînsa, dăduse voie ca o demonstrație cu cîntece naționale să se facă în fața sălii de spectacol, neîmpiedecată, dar fără violențe. Era și ceea ce recomandam ascultătorilor mei, pe cari pe departe nu-i credeam așa de cîștigați pentru orice acțiune.

    Mă retrăsesem acasă, cînd doi dintre studenții mei îmi aduseră, pe la ceasurile unsprezece, vestea că în Piața Teatrului se varsă sînge. Chemată de tinerii Cantacuzini, poliția atacase pe manifestanții cari începuseră a lovi în trăsurile luxoase ale invitaților, speriindu-i, fără ca ei să poată înțelege rostul acestui act de dușmănie. Poliția nu fusese însă în stare să reziste. Se adusese armata, cu atît mai mult cu cît trebuia să se facă loc liber pentru trăsura Prinților, cari au trebuit să renunțe însă la ascultarea unor aristocratici actori cari erau, la Cotroceni, cunoscuții, prietenii, intimii lor. Se dăduse și ordinul de a trage, dar ofițerul de vînători a refuzat să-l execute. Geamurile prăvăliilor cădeau în țăndări, și foaierul teatrului se umplea de jandarmi cu capetele sparte și de victimele lor: se va vorbi a doua zi și de doi morți, cari n-au existat niciodată.

    Am plecat imediat în piață, dar acuma nu era nimic decît urmele unei lupte care fusese serioasă.

    A doua zi, am fost chemat la parchet, într-o calitate care era, la început și de formă, aceea a unui informator dar, iscălind, fără s-o cetesc, declarația mea, puteam să văd duba Văcăreștilor, care aștepta jos. Adus de Alexandru Callimachi cu trăsura lui prin valul unei mulțimi care staționa în permanență pe Calea Victoriei, avusem precauțiunea de a-mi lua un cronicar bizantin, pentru o petrecere la temniță, care se putea prelungi. Am aflat apoi că trebuise, ca să se împiedece arestarea, de care nu-mi păsa, intervenția ministrului takist al Justiției, Al. Bădărău, care invocase, în a sa înțelepciune, că astfel mi s-ar crea o popularitate periculoasă.

    Era întîia oară cînd o credință, nu o pasiune politică, din acelea care întrebuințau, în fața Palatului, care de aceea a trebuit să prefacă într-o curte cu grilaj de fier ceea ce fusese o piață, oameni tocmiți cu douăzeci de lei, era întîia oară, zic, cînd o credință ieșea în stradă și stătea în fața baionetelor, răspunzînd cu lovituri loviturilor și înfruntînd moartea. Lumea ușuratecă a comediei noastre politice a înțeles-o instantaneu, și de aceea, o frămîntare la care mărturisesc că nu mă așteptam.

    Guvernanții, așa de mîndri, de siguri de sine, păreau că se abandonează pentru cele cîteva sute de băieți, vădit susținuți de o opinie publică ieșită ca din pămînt, cari trimeseseră acasă toată „lumea bună” și stropiseră cu un sînge curat scările Teatrului Național. Ca istoric, aveam exemplificarea prăbușirilor morale din Paris, la 1830 și 1848, din Viena, la apusul fără strălucire al regimului metternichian. Dacă P. P. Carp s-a mulțămit să-mi arunce din trecerea trăsurii o impresionantă, dar ineficace sentință de condamnare, Marghiloman punea supt prolecția mea (!) casa surorii sale și, chemat la dna Ecaterina Cantacuzino, unde am găsit curtea plină de trăsuri, așa că mă puteam aștepta la cine știe ce exemplară revanșă a tinerei „aristocrații”, care mă amenința cu „strivirea pe trotuar supt roțile automobilului”, am găsit pe buna doamnă speriată pentru strigătele scoase în calea amicelor ei și cerînd, ea, soția primului ministru, ocrotire din partea istoricului familiei.

    Nici o rezistență din partea unei clase conducătoare, moleșită de parazitism și fără cea mai mică încredere în ea însăși. Puteam face tot ce voiam, și noi nu voiam nimic, spre desperarea lui Filipescu, care alergase de la Paris, unde avea un copil bolnav și mă întreba dacă n-aș putea… s-o iau de la capăt. Am mers deci și la deschiderea Salonului Oficial în prezența Prințesei, pe care nu o cunoșteam decît din fulgerarea părului de aur în fuga automobilului elegant și, cînd, din buzele doamnei Ferechide, pe care n-o jignise totuși nimeni, am auzit cuvintele „un certain Iorga», am rugat pe un prieten, care atunci ducea spiritul nou în armată, pe însuși fiul lui Dimitrie Sturdza și ginerele lui Carp, căpitanul Sturdza, să ceară socoteală bătrînului magistrat, soțul doamnei, care a declarat însă că nu înțelege a purta nici o răspundere.

    O mare întrunire trebuia să strîngă împreună pe toți aceia cari, în dorința ca afirmarea națională, mult așteptată, să nu rămîie fără adînci urmări în spirite, aprobaseră actul din seara lui Treisprezece Mart. Rareori la” Dacia”, s-a strîns atîta lume, și niciodată de această calitate. De unde nu veneau aprobările? Și de la Hasdeu, care-și amintea de lupta pe care, într-un cerc mai închis, o purtase el însuși atunci cînd prezida societatea”Românismul”, cu amintirea lui Tudor-vodă și a ridicărilor țerănești. Vlahuță era alături cu noi, și mulți dintre scriitorii în folosul cărora se produseseră demonstrațiile. De mult țara aștepta ceva care să întreacă intriga politică din fiecare zi și să deschidă orizonturi: i se părea – și nu greșea cu totul – că aceasta, printr-o zguduire instinctivă a conștiințelor, se și produsese.

    Am dus aceeași credință în chiar Teatrul Național, pe care nimeni nu cuteza să-l refuze pentru ceea ce în gîndul nostru era ca o nouă sfințire, și între aceia și acelea cari alergau să dovedească aceleași sentimente era, lung aclamată, ca și modestul ei soț, însăși nepoata primului ministru, dna Adina Olănescu, al cărei cerc pentru conferinți românești primise însă, prin dușmăniile trezite între participante, o lovitură din care nu se va mai ridica.

    Dar, purtați ca de un val căruia nu i se poate rezista, „sămănătoriștii” s-au hotărît să ducă pretutindeni în țară ceea ce era pentru ei ca o „evanghelie” românească. Astfel, cu d. Sadoveanu, cu blîndul Iosif, cu gingașul Gîrleanu, am luat țara în lung și lat, culegînd din loc în loc cele mai călduroase adeziuni pentru o mișcare așa de nouă prin vizibila ei lipsă de orice interes politic sau personal. Se făcea o conferință în legătură cu viața și trecutul localității, urmau apoi lecturi, seninhotărîte la d. Sadoveanu, nervos-timide la Gîrleanu, se spuneau versuri, abia auzite, de Iosif, și la otel se luau măsurile pentru călătoria următoare.

    La Iași, festivalul s-a prefăcut într-o mare manifestație de stradă, poate cu concursul liberalilor, al junimiștilor, cari scontau căderea guvernului, dar cu participarea înmarele oraș, așa de înstrăinat, a întregii conștiinți românești. În fruntea manifestanților era venerabilul povestitor și om politic Nicu Gane. O casă de cetire, ale cării cărți s-au împrăștiat apoi, am organizat-o din ce am putut culege acasă pentru fundul mahalalelor, așa de părăsite și părăgenite, ca o amintire a soliei noastre.

    În dorința de a nu lăsa fără nume această zguduire a spiritelor, propusesem acolo, la Iași, într-un avînt de tinereță întîrziată, închegarea unei „frății a bunilor români”, schițînd și un program, care mergea drept la cei de dedesupt, la sprijinitorii fără drept și fără glas ai societății românești, așa de ambițioase, la oamenii satelor. De aici a răsărit și ideea unei noi reviste, care să servească, pe lîngă ideea națională, și pe aceea a unei fundamentale reforme în domeniul social.

    Astfel a ieșit, în luna lui april 1906, purtînd un frontispiciu expresiv al desemnatorului Stoica, descoperit după schițele din Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, cu tot ce avea el ca talent proaspăt și curăție de suflet, Neamul românesc, care se scotea de două ori pe săptămînă, ca organ de raliare a tuturor celor cari, în partide sau în afară de ele, doresc viața sprijinită pe realitățile naționale, a căror cunoștință ni se impusese. Între cei dintîi colaboratori a alergat, firește, cu ascuțimea satirei sale și cu puterea de a clădi construcții de o logică perfectă, așa de perfectă încît îl făcea să treacă uneori peste ce e posibil, și mai ales peste ce e imediat realizabil, d. A. C. Cuza, născut creator de doctrină, mai mult decît agitator pentru răspîndirea și adaptarea ei. În fond însă, oricare ne-ar fi fost punctul de plecare, deosebit, și temperamentul, de altă făptură, nimic nu despărțea vederile pe care unul le exprima, din obișnuință, negativ, iar altuia i se impuneau, pozitiv, ca lucruri de adus la îndeplinire și înfăptuiri care trebuie să rămîie.

    Dar, și din cauza lui Treisprezece Mart și a apariției unui organ de luptă politică și socială, dușmănii cumplite se ridicau, și ele trebuiau foarte răpede să rupă legăturile mele cu Sămănătorul. De acolo nu-mi venise, de altfel, afară de Gîrleanu, mai mult secretar tehnic decît luptător, și gata să treacă la o foaie de împotrivire, nici un colaborator la foaia cea nouă, a luptei pline de risc, așa încît ruptura era chiar de atunci, de la începerea campaniei care nici n-avea nevoie de oameni fără temperament și cărora în viața obișnuită le trebuie atîta sprijin.

    Poate fi de folos să se arate de ce natură erau aceste uneltiri, care au dus apoi noua literatură în alte direcții, chiar dacă acestea nu însemnau decît o fărîmițare a puterilor și o lentă dispariție a scopului, ceea ce n-a împiedecat succesul cauzei pe care o apăram, dar a răpit literaturii înseși un rol atît de frumos și a isprăvit prin a da partidelor, impénitente, ornamentul talentelor de întrebuințat.

    Contra revistei care cuteza să recomande iubirea pentru acele realități, fără cunoștința emoționantă a cărora nu se poate nici artă, nici literatură, se ridicaseră, prezintînd-o ca dușmană a oricărui contact cu Apusul, a oricărei însuflețiri de ideile timpului – și doar cu amîndouă acestea venisem eu la Sămănătorul, dar nu ca zei de adorat așa cum sînt, ci ca elemente de amestecat, de frămîntat în sinteza noastră proprie, singura cu adevărată valoare, și pentru noi și pentru străini chiar! – unele publicații războinice, în a căror opoziție nu o dată se amesteca interesul politic, lacom de a-și robi noua dezvoltare literară și culturală.

    Unii dintre adversari îmi erau cu totul străini, alții plecaseră din chiar cercul de la noi, de la colaboratorii noștri, ori dintre aceia cu cari, ani întregi de zile avusem raporturile personale cele mai bune.

    Fără nici o explicație, supărat că pierde din mîni o revistă în care talentul său fusese condus de capriciile unui temperament de luptă pentru luptă, Chendi plecase de mult, făcînd să apară o Viață literară și artistică în care peste cîteva numere „polemica” a mers pînă la procesul de „grecism” făcut mamei mele. Ce nu se mai putea spune contra mea, omul care, ca o plantă hrăpitoare din tropice – cum o spunea Chendi însuși, așa de pitoresc —, sugrumase toată vegetația liberă pe care mi-o lăsase el, inspiratorul de pînă atunci.

    Cunoscusem numai la București pe d. Ovidiu Densusianu, fiul unic al fostului meu profesor de română și de latină. Format și el la Universitatea din Iași, pe care o terminase tot așa de răpede ca și mine, dovedind excepționale însușiri și o enormă putere de lucru, apoi și el elev al Școlii de Înalte Studii din Paris, unde lăsase o perfectă ediție a unui poem medieval, La prise de Cordres, și publicase și în revista lui Gaston Paris și a năcăjiciosului, peste măsură de acrului Paul Meyer, d. Densusianu luase, la întoarcere, catedra de limbi romanice, care fusese odinioară a lui Frollo. În relațiile sale sociale arăta o nervoasă neadaptabilitate și, astfel, nemulțămirea cu un mediu care, în general, îi era fără îndoială inferior, l-a făcut să caute legături, nu numai cu filologi, ca d. Candrea, de un așa de nou și cutezător spirit, ci și cu alți colegi. Arătîndu-mi prietenie, profesorul cu cultură occidentală a dat Sămănătorului, care lupta tocmai pentru încetățenirea unor moravuri deosebite de ale colțului izolării noastre, articole în care o nobilă convingere se exprima cu mai multă violență decît vervă și farmec.

    N-a fost între distinsul nostru colaborator și noi, și cu mine îndeosebi, nici o discuție asupra unui punct controversat, dar ne-am găsit deodată înaintea unei elegante reviste cu copertă albă, care avea un program deosebit și, pe lîngă dînsul, o neașteptată atitudine dușmănoasă. Reprezintînd legătura cea mai strînsă cu literatura franceză cea mai recentă și predicînd un vag modernism fără rădăcini pe pămînt, Viața nouă, unde d. Densusianu publica versuri slabe iscălite”Erwin” și notițe de polemică, a ajuns foarte răpede a-mi tăgădui orice valoare, și aceasta în cea mai jignitoare formă: prin critica d-sale pătimașă treceau, fără ca din parte-mi să fi fost vreodată un răspuns, ba chiar răspingînd cutare epigramă a dlui Mehedinți, care făcea aluzie la anume fatalități fizice, și volumele mele de călătorii și dramele pe care, cum se va vedea, începusem să le scriu: afla, de exemplu, cu totul ridicul versul bătrînului boier al lui Mihai Viteazul care spunea că istoria țerii e scrisă pe trupul lui „cu slove-adînci de răni”, și culegea păreri ale mele, colegul său, pentru a le înscrie în ceea ce binevoia să numească „tablele Beoției”. Gîlceava pamfletară împotriva intențiilor noastre, și a valorii ce puteam avea, începuse astfel.

    D. Simion Mehedinți luase lui Ioan Bogdan, crud lovit, cum am arătat mai sus, conducerea Convorbirilor literare, căutînd să-i dea o altă direcție, îndreptată tocmai contra celei ce se urmase de cîțiva ani acolo. Autorul frumosului volum Oameni de la munte, plin de atîta simț pentru mocanii lui, se formase geograf, fără a-și fi părăsit întorsătura de spirit filozofică și fără a fi renunțat la pornirile izbucnitoare ale unei naturi pline de neașteptate capricii. Nu știu ce anume-l supărase peste măsură în acțiunea, venită de la sine, a modestei noastre reviste săptămînale. Dar am întîmpinat, tot așa de pe neprevestite, la vechea publicație junimistă, pe care o conducea d-sa cu o vîslă așa de nervoasă și de nesigură, aceeași dușmănie ca la proaspăta foiță de revoluție modernistă a dlui Densusianu: naționalismul predicat de noi era așezat în categoria pe care colegul o numea, într-o latină de nivelul cugetării exprimate: „nationalismus latrans“.

    Nu era de ajuns această îndoită manifestare din rîndurile unui tineret care și-a pierdut rolul firesc, între un dogmatism isprăvit și între confuzia noilor generații, prin această lipsă de solidaritate, datorită unui personalism exagerat și incapacității de a-și măsura fiecare ce este în stare să facă. Pompiliu Eliad se întorsese și el din Paris, și i-a ajuns contactul cu pămîntul patriei pentru ca toată modestia pe care i-o impusese mediul parizian, tot alesul spirit de critică al colegilor săi francezi și solida disciplină a Școlii Normale Superioare, cu atît de glorioase tradiții, să dispară fără urmă. Un francez, adus de Odobescu ca subdirector al Școlii Normale bucureștene, mă înștiințase, de altfel, că și în corespondența pariziană a lui Eliad apăreau simptome în acest sens. La București, el își redactă teza de doctorat, în care se tăgăduia orice originalitate societății noastre din secolul al XVIII-lea, care ar fi ajuns la oarecare simț de demnitate omenească și la oarecare capacitate de progres numai prin influența culturii franceze. Izvoarele erau întrebuințate incomplect și derivate de la sensul lor adevărat pentru a se ajunge, prin acceptarea oricărei satire de călător pretențios și superficial, la această concluzie. N-am pregetat să-i dau prietenescul sfat de a reveni asupra ei. Mi-a răspuns că aceste lucruri le cunoaște mai bine decît mine, și aș fi fost bucuros ca adevărul să fi corespuns acestei sentințe, care nu mă putea jigni. În Convorbiri, de altfel, severul și spiritualul critic, așa de bun amic al meu, Ștefan Orășanu supusese unei ascuțite analize un studiu al lui Eliad despre La Fontaine, și manierismul autorului îndreptățea asemenea observații.

    Eliad, care suplinea catedra de literatură franceză de la Universitate, voia fără întîrziere titlul de profesor, și lucrările îi lipseau prea mult, iar conștiința mea nu mă lăsa să hotărăsc după motive de simplă prietenie: o, cîte buclucuri nu a făcut această conștiință de drept și de dreptate! Eliad a atribuit scrupulul meu unei influențe a lui Maiorescu, cu care nu aveam nimic comun, și anume prin mijlocul lui Bogdan… Temperamentul lui, bolnăvicios de sensibil, îl făcea să vadă dușmani unde nu erau: la Onciul, care „nu mai isprăvea de întemeiat Principatele“, și la alții, tot așa de nevinovați. Tulburările din mart 1906 îi dădură astfel prilejul să publice în L’Indépendance, unde continua bizare articole, într-un stil ca pentru saloanele lui Ludovic al XIV-lea, un violent atac contra mea, prezintat ca un instigator contra Franței, care trebuiam pedepsit imediat. De altminteri, mai demult, cum el arătase undeva desprețul pentru Eminescu, a cărui prozodie îi părea plină de greșeli, protestasem, într-un ton care era mai mult de glumă, iar răspunsul fusese imediata apariție a unei reviste care copia formatul și litera Sămănătorului, purtînd promițătorul titlu de Sămănătorul de neghină: își închipuie cineva ce putea să se cuprindă înăuntru. Într-o serie de volumașe franceze bine scrise, distinse și de Academia Franceză, despre ceea ce el numea Spiritul public la noi, n-a pierdut, apoi, nici o ocazie să declare că tot ce am putut face pe acest teren nu merită nici o atenție.

    Aceștia erau colegii, tinerii colegi, și se va recunoaște că portretul meu, foarte puțin măgulit, nu-mi sămăna peste măsură.