Voi străbate, cîndva, Ardealul de la un capăt la altul, oprind trăsura, plătită din punga mea – d. Goga, acuma alt om decît tînărul student de la Budapesta și decît visătorul din primele poezii pe care mi-am făcut cea mai plăcută datorie să le salut, va vorbi de nu știu ce rechiziții de la preoți pentru excursii de „sultan“ răsfățat sau conrupt —, la fiecare bisericuță, pătrunzînd în mizeria ei umedă, răsfoind vechile cărți de slujbă, căutînd în ele fărîma de adevăr contemporan, care, unită cu alta, și ea păstrată din întîmplare, fără gînduri de „istorie”, alcătuiau o vedenie de trecut românesc, întrucît, pe acele vremuri aspre, ea era cu putință. Așa s-a făcut, fără înaintaș, fără călăuză și fără îndemn, culegerea inscripțiilor și însemnărilor ardelene care a apărut, în seria oficială, la 1906.
Cum aveam acuma locul de publicare, se părea că însuși norocul vine cu carul la moara care umblă. O dată, călătorind, pentru scopul de informație națională despre care va veni vorba pe urmă, prin Oltenia, am ajuns la poarta mînăstirii Brîncoveni, înoă așa de bine păstrată prin grija administratorilor ospiciului. Alături era conacul unde Grigore Brîncoveanu, Bibescul înfiat de elenistul de pe la 1820, își ținea arendașii, dintre care ultimul fusese un Skedaresi. Casa, aparținînd acum amicului meu Brîncoveanu, era complect pustie; un tablou, bunișor, de Lecca, atîrna încă pe păreții goi, iar, în pod, Doamne! , dintr-un gros strat de praf, îngrămădit de vreo cinzeci de ani, răsăreau colțuri de hîrtii care se cereau dezgropate. Și, cînd s-a terminat întreagă această operație, aveam înaintea mea toată arhiva mănăstirii Hurezului, rămasă în mînile eforului de pe vremuri al”Așezămintelor Brîncovenești”. Și aici o viață, o întreagă viață, în care-și aveau, încă de pe la 1700, rostul lor Voievozii ctitori, boierii ajutători, egumenii, protopopii, preoții. Era o impresionantă exhumare. Puse în saci, hîrtiile au plecat spre gară pentru ca apoi, cu autorizația amabilului proprietar, să formeze volumul IX dîn Studii și documente. Dar pe urma mea jandarmii veneau să-mi ia prada, și o iapă leneșă se proptea în drum, la o sută de metri de gara unde acuma trenul intra… Aveam aerul unui hoț american de cinematograf, – încă nedescoperit pe atuncea.
Și alte grupe de documente românești, vădind o viață așa de interesantă, de bogată și de sinceră, așteptau de mult publicarea. Astfel, la Craiova, în Muzeul care poartă numele nedreptățitului pictor Aman, de o așa de onestă tehnică și de un atît de vast simț pentru tot ce e „pictural”, zăcea întreaga corespondență a familiei lui, cu multele și feluritele afaceri ale tatălui, un fel de Hagi Constantin Pop în Oltenia lui, presimțind cu istețime toate prilejurile de cîștig, pe cînd femeia care era să-i dea un copil la bătrîneță, un „dar al lui Dumnezeu”, un”Teodor”, ținea ascunse tezaurele de poezie pe care era să le transmită fiului. Și, într-o zi, căutîndu-se ceva prin niște grajduri părăsite ale boierilor Glogoveni din aceeași Craiovă, a ieșit nu numai îmbelșugata Arhivă a unei mari gospodării oltene pe vremea Eteriei, dar și scrisorile, atît de prețioase, ale lui Tudor Vladimirescu el însuși. Într-un depărtat volum din Studii și documente a apărut și această contribuție esențială la cunoașterea unei regiuni așa de interesante la începutul secolului al XIX-lea.
Acest lung șir de volume, în care intrau și atîtea documente de caracter general din arhivele și bibliotecile prietenilor, la cari la toți am scormonit, pînă și la cel din urmă din provincie, nu mi-a adus, de altfel, nici o vorbă bună. Ba chiar un coleg de la Facultatea de Drept, pe care-l cunoscusem la Iași, ca profesor acolo, tînăr oltean sprinten și vioi, foarte iubit de studenți, alăturea de severul Stelian, I. Tanoviceanu, a consacrat într-un ziar lungi coloane greșelilor mele de genealogie moldovenească, specialitatea lui, în care, cum sînt lucrurile omenești, făcea tot atîtea greșeli măcar cît și mine și, cum, gata de răspuns precum eram atuncea, am ripostat, s-a spus de dînsul, spre știința tuturora, că nu numai îmi lipsesc neapăratele cunoștinți, dar iscălesc volume pe care nu le-am făcut, timpul material nefiind suficient pentru o producție atît de scandaloasă. Și, ca să învedereze lucrul, nu uita, cu o deosebită delicateță, să noteze și timpul pe care, după socotința lui, trebuia să-l consacru vieții de familie. Acelora cari cataloghează delictele mele științifice mă grăbesc să le semnalez și acest element prețios pentru a mă reduce la adevărata valoare. Tanoviceanu avea și o deosebită pică pentru că, într-un articol al lui dat unei colecții îngrijite de mine, cum el releva o greșeală a mea, eu am adaus un calificativ mai aspru pentru mine și l-am ridicat la superlativ… O, e periculos să glumești într-o țară de intelectuali deștepți…
Pătrunsesem și în Academia Română, care mă reținuse atîta vreme la ușă ca pe un catehumen supus pocăinții, și pentru unele caracterizări din Opiniile de la 1899. Cum am pătruns, e poveste lungă. Aleg dintr-însa doar atîta că am trecut numai la al treilea scrutin, cu majoritatea absolută, după ce Bogdan și, cred, și Onciul, își căpătaseră locurile acolo. Stricam o veche armonie, cu care Sturdza însuși, așa dominator cum era, avuse mult să se lupte, ajutat și de străbătătorul spirit al d-lui Bianu. Cîte supărări și pe acea vreme! O dată, în ședința publică, Hasdeu s-a ridicat ca să declare că revine asupra unei donații pe care o făcuse. Lucrul științific se făcea, firește, în aceste condiții, cu totul neîndestulător.
S-a încercat o dată și cenzura față de memoriile pe care eu, cel oprit la poartă, continuam să le dau. Bondar zgomotos în acest stup unde se făcea așa de puțină miere pentru alții, președintele perpetuu, în puterea unei făgăduieli de testament care s-a dovedit vană, I. Kalinderu, intimul puțin prețuit al regelui, căruia-i administra moșiile Domeniilor, cu fațadă – „să se vază, să se vază“! —, dar cu pagubă, și-i culegea ștafete din viața politică și socială, pe care o urmărea viclean cu ochiu-i de oriental pe jumătate închis, pe cînd, cu jobenul sur, cu mustățile ceruite ca ale lui Napoleon al III-lea, străbătea călare Bucureștii, înnodnd conversații de pe șa, pentru plăcerea de a te prezintă tîrîndu-te după Rosinanta lui, încerca să-mi denunțe pe Sturdza, care el ar fi oprit și închis în saltar nu știu care din aceste lucrări. Mirosea greu, a pivniță veche și a locuință lacustră, în templul înțelepților, unde – și atunci! – orice era contra mea se bucura de o atenție deosebită: mai mult de aceea se dăduse un mare premiu, pentru o savantă, dar neînsuflețită și haotică Istorie a lui Mihai Viteazul, pe care era incapabil de a-l înțelege eroic, lui Ioan Sîrbu, ciudat pedant bănățean, care te adula în public, rîzînd șiret din ochii verzi de slav, și te pișcă prin note, în timp ce se lupta la Fundația Carol, unde merituosul cercetător, istoricul lui Matei Basarab găsise un loc de bibliotecar, cu cineva care, plin de mijloace grecești tradiționale, era mult mai tare decît dînsul.
Cînd, în sfîrșit, fiecare fiind obosit de intrigile sale, am intrat în aceste templa serena, a căror activitate îmi impusesem să o urmăresc numai de sus, din lojile publicului, Iacob Negruzzi, redevenit apoi atît de prietenos pentru mine, și el însuși așa de simpatic prin interesul pe care pînă în clipa morții l-a păstrat pentru orice era idee, contribuție științifică, vitalitate intelectuală, dar care se amuzase să-mi caute strămoși eterogeni cari n-au existat niciodată, m-a întâmpinat cu un mic discurs care numai a salutare nu sămăna, puindu-mi-se în vedere că acolo domnește o camaraderie perfectă pe care neastîmpărul meu n-ar trebui s-o tulbure, – iar din sala manuscriptelor nu o dată auzeam discuții care treceau prin două uși și un culoar, servitorii fiind cu urechea la războiul stăpînilor. Am răspuns foarte simplu și scurt, luînd un angajament pe care cred că l-am ținut: acela de a fi cel dintîi la muncă și la pretenții cel din urmă. În ce privește pe acestea, trebuie să mai adaug că și colegii au făcut, statornic, așa încît să nu le pot manifesta niciodată (1910).
Acuma, nimeni nu-mi putea opri publicarea memoriilor deși, o dată – și, acum de curînd, a doua oară – s-a încercat o discuție critică asupra lor. Puteam să reiau și colaborarea mea la Hurmuzaki, unde și d. I. Nistor va începe tipărirea decisivelor rapoarte ale consulilor austrieci. Din partea mea, am luat asupră-mi, ajutat de soția mea, care-mi făcea grelele traduceri din ungurește, corespondența cu orașele ardelene a Domnilor, boierilor și altor oameni de la noi. Pe urmă, după ce învățatul grec din Petersburg Papadopulos-Kerameus făcuse prin mine să i se introducă în colecție materiale de mult adunate, am luat, în mare parte după copiile Academiei, actele grecești relative la trecutul nostru, pe care le-am putut duce pînă către sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Patru mari volume noi se adăugeau astfel la adunarea actelor străine privitoare la istoria noastră.
Am spus că mi se dăduse un loc aici la Academie pe care nu căutam să-l fac mai larg. Cînd Sturdza – pentru a cărui aniversară alcătuisem un volum de Prinos, la a cărui dedicație a fost o discuție, fără rezultat, de două ceasuri, ca să mi se lase apoi mie redactarea ei, iar la prezintare am preferat s-o facă alții, – cînd el deci era în rele dispoziții evitam ciocnirea, așa încît nu mi s-a aruncat peste umeri regulamentul, ca forfotitorului doctor Istrati, și n-am fost trimes, pentru vreo propunere, „la calendele grecești”, ca Duiliu Zamfirescu, totdeauna gata să se „fandeze” cu un adversar căruia îi trimetea cartelul și apoi, cînd mai trecea vremea, cădeam la învoială, prin dibăcia d-lui Bianu. Ajunsesem chiar să-mi găsesc prietenii, în afară de cercul restrâns al „tinerilor istorici”, care nici acesta nu se va menținea pînă la sfîrșit. Dar cînd, la apropierea jubileului de douăzeci și cinci de ani al Academiei, bunul, cumpănitul Poni, declarînd că nu mai poate purta prezidenția, chiar și cu un secretar așa de experient ca d. Bianu, și arătînd nevoia unui succesor cu notorietate culturală, a riscat o indicație către mine, s-a făcut, deși era o zi de vară caldă, un frig neașteptat în larga sală bătrîncioasă a iubitei mele Academii. Era, de altfel, să mai văd, acolo, destule…
Cu toată frica mea veche de orice ar fi o povestire, de orice ar sămăna cu o sinteză, biblioteca populară a”Minervei” mă furase cu acea istorie populară a lui Mihai Viteazul, pentru care mi-am adus aminte că pe vremuri fusesem, așa puțintel, un poet. Iubirea pentru trecut, pentru marile lui figuri de energie și sinceritate, de aplecare către orice risc, tocmai contrariul dispozițiilor pe care le observam la contemporanii mei, mă prinsese și, adăugindu-se preocupațiile politice, astfel de învieri îmi serveau pentru critica timpului prezent mai mult decît orice argumentare de natură abstractă, logică. Suferințile vechilor săteni și preoți ardeleni mă luaseră pe aripa lor în Sate și preoți din 1902. Peste doi ani, Spiru Haret, care, desigur, dacă nu era un suflet cald și un visător – scrisorile lui de student la Paris își rîd de războiul pentru independență —, căpătase prin cugetarea lui de matematic nezguduite convingeri care corespundeau cu ale mele, s-a hotărît, în vederea scopurilor urmărite de dînsul în învățămîntul pe care-l reforma, să deie o deosebită strălucire aniversării de patru sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.
Pe Haret abia de-l voi fi văzut, și în firea lui rece, în glasul lui puțin nazal, în figura lui palidă fără relief, ca și în firea autoritară pe care, cu toate scrisorile afectuoase către orice învățător, o avea, nu erau elemente care să poată cuceri pe un tînăr. Nu știu prin cine, el însuși își formase o părere nu tocmai rea despre intențiile mele ca și despre ce aș fi în stare să fac. Astfel el îmi dădu să scriu pentru această ocazie o Istorie a lui Ștefan cel Mare, care trebuia răspîndită pînă în fundul țerii în mii de exemplare, I. Bogdan, care poate el vorbise despre mine, avînd să adune documentele lungii și glorioasei Domnii, mare operă de neegalabilă răbdare, care trebuia să apară mult mai tîrziu.
Cartea am făcut-o, cu toată dificultatea documentării, dintr-un singur avînt și, măcar că ungurii au oprit-o, pentru că spuneam într-însa că „strămoșii regelui Matiaș au mîncat mămăligă pe taler de lemn”, am avut bucuria că, într-o călătorie prin Ardeal, tocmai pe la Baia Mare, în casa unui sătean, fiica lui m-a întrebat – arătîndu-mi cartea de la”Minerva” cu foaia de titlu împodobită de bizarul miniaturist Rola Piekarski, refugiat polon la Tîrgul-Jiului și boem plătit de Filip —, m-a întrebat, zic, dacă eu am scris-o, ca să strige apoi:”Dacă e așa, apoi țucu-ți sufletul!” [1].
Serbarea a luat proporții neobișnuite, într-o țară în care trecutul nu era viu ba, mai mult, se făceau cu privire la dînsul, după excesele romantismului fără adîncime, glume ușoare. Pusesem la cale cu Haret o procesiune istorică pe însăși Calea Victoriei, și ministrul, după ce făcuse în gînd o socoteală precisă a lungimii străzii și a Șoselei, împărțite pe proporțiile obișnuite ale unui trup de cal, se învoise. Se găsiseră ceva bani pentru facerea costumelor, zugrăvite bucuros de pictorul Costin Petrescu, și regimentele de cavalerie dăduseră Un nobil Ștefan cu ochii albaștri și un mai mititel și grozav de negricios Vlad Țepeș, pentru ca nici Muntenia să nu fie uitată. Am rămas plăcut surprinși cînd am văzut că lumea stricată de luptele politice și de plăcerile banale se poate înduioșa de un asemenea spectacol. Arhitectul bucovinean Vladimir Mironescu, care-mi arătase și un frumos album de reproduceri în colori ale odoarelor din bisericile bucovinene, făcuse la Șosea o copie în lemn a mormîntului lui Ștefan de la Putna și, deodată, cînd se înălțau rugăciunile pentru pomenirea marelui Domn, al cărui nume ne rechema Bucovina, Ardealul chiar, am văzut, adînc zguduiți, cum pe acel lemn săpat cu arhaice slove se pleacă genunchii bătrînului prim-ministru Sturdza […].
Am descris pe urmă, din însărcinarea lui Haret iarăși, aceste scene și cele din toată țara, tot așa de sincere și de duioase, în Pomenirea lui Ștefan cel Mare.
Numai dintr-un colț s-a ridicat un strigăt de indignare contra proslăvirii măcelului. Am cetit pamfletul. Autorul era un fost călugăr Teodorescu, care iscălea pornografiile sale favorite: Tudor Arghezi. Peste treizeci de ani netrebnicia unui tineret conrupt era să facă din el un nou Eminescu…
Era pe drum bun lupta pe care o începusem la România jună și o urmasem în Epoca, răsplătit de Filipescu cu o ladă de excelent vin, prin articolele care, adunate, au format, pe aceeași linie, de acum neclintită, volumul Cuvinte adevărate… Din toate părțile veneau semnele că această societate, care părea vrăjită de o detestabilă politică și veștejită de aburul fierbinte al intereselor materiale, trăiește, vrea să trăiască, de o altă viață, tot mai sus și tot mai larg, peste brazdele însîngerate ale hotarelor săpate în carnea ei.
Simțeam nevoia tot mai mult, în această operă care totuși era așa de grea, de sprijinul tuturora. La o serie de conferințe făcute pentru femeile din lumea bogată am văzut pe atîtea care erau cu totul altceva decît păpușile occidentalizate prin modă, limbă, călătorii, pe care le credeam singure în acele locuri. Lîngă venerabila doamnă Ecaterina G. Cantacuzino, așa de patriarhal boierească în figură, în glas, în gesturi, sufletul cu desăvîrșire ales, cum a dovedit-o publicarea cugetărilor sale, după teribila ei moarte, strivită în tren cu soțul, un pios adunător de acte despre familia sa, al Adinei Gr. Olănescu, născută Ghica, nepoata Cantacuzinilor. De o vrîstă mai înaintată, de un aspect sever, fără farmec fizic, ea arăta o perfectă înțelegere a datoriilor imperioase care se impuneau și sexului ei și categoriei ei sociale în această epocă de mari prefaceri. Ceva mai tîrziu, voi găsi la dna Marghiloman de atunci, viitoarea dnă Brătianu, aceeași călduroasă dorință de a vedea afirmîndu-se însușirile reale ale unui popor prea mult timp desprețuit, și în această credință nepoata de fiu al lui vodă-Știrbei, Cantacuzină din Moldova după mamă, aducea tot spiritul de energie activă al bunicului ei.
Supt îngrijirea harnicului secretar general de la Culte, P. Gîrboviceanu, cu care am fost și prin tăinuite mînăstiri din funduri de pădure, unde călugări meșteri la cîntări, și chiar la cîntece de lume, își dregeau cu vinul porfiriu din pivnițe glasul puțin prăfuit și egumenii se cutremurau cînd în biblioteca necercetată căutătorul de manuscripte atingea cutare hartă între foile păturite ale căreia stăteau grămadă bumăștile de cîte o mie, se lucra serios, fără mult zgomot, la ceea ce pe urmă, cu multe surle și tobe, dar mai cu puțin folos, se va chema „cultura poporului”. Ministerul patrona biblioteca de popularizare”Steaua” și, prins de acuma, tot mai mult, de dorința de a vorbi poporului, pe care ajunsesem a-l cunoaște altfel decît din mahalaua botoșăneană sau din mijlocul cărților profesorului, am dat acolo, nu o informație bine cernută și cu îngrijire pusă la gheață, ca să mă cetească și prețuiască zece oameni, ci prinosuri de închinare pentru acei eroi fără cunoașterea și cultul cărora nu poate trăi nici o nație, dacă nu viața lui Veniamin Costachi, îngerescul Mitropolit moldovean cu care prin alianță erau înrudiți ai mei despre mamă, aceea a lui Tudor din Vlădimiri. Întîmplarea a făcut astfel ca lîngă eroul săbiei domnești să steie acela al hangerului răzvrătirii pentru dreptate și sfîntul ridicat dintre boieri ca să împace în numele lui Dumnezeu tot ceea ce desparte pe oameni din cauza intereselor opuse.
XVII. Călătorii nouă și nouă lucrări
Acuma nu mai vorbeam, în studile mele istorice, de lucruri care ar fi undeva, asemenea cu alte locuri din alte părți, și ele neștiute de-a dreptul, și nici de oameni cu urmașii cărora să nu mă fi întîlnit, de suflete a căror continuare pînă în prezent să-mi fi fost necunoscută. Am descoperit, vale de vale, povîrniș de povîrniș, tot cuprinsul țerii mele, care atingea așa de puțin pe drumețul bucuros să-și poarte picioarele aiurea iar, aici la noi, găsind, în contacte întîmplătoare, numai prilejul de a rîde, în felul lui Caragiale, dar dincolo de epoca acestuia, de tot ce e strîmb, pretențios, disarmonic, uitînd că pe alături este o altă lume, așa de respectabilă și demnă de iubire, mai presus chiar de pitorescul romantic care-i plăcea așa de mult lui Delavrancea.
O gripă de vară, care nu părea că are de gînd să mă părăsească, m-a făcut să încerc, în 1904, schimbarea de aer, cum o vor face apoi cumplite chinuri de măruntaie, după un copios ospăț la Căldărușani, la capătul unei excursii la Snagov, în care, pe barca lipovenilor împodobită pentru ocazie cu scaune pentru cei mari, Dimitrescu-Iași lunecase de pe tronul pus lîngă al lui Ioan Bogdan și era să-și înece blajina filozofie în mîlul racilor locali, și ei defuncți acuma. Am pornit deocamdată de-a lungul României, spre Severin.
Mă găseam înaintea unor lucruri care nu-mi erau deloc știute. Amintirile istorice deveneau o realitate mai vie decît oricînd înaintea pămîntului pe care se desfășurase trecutul, înaintea urmelor, oricît de neglijate și desprețuite, care pentru istoric căpătau un glas. O modernitate neinteligcntă, pripită și vanitoasă, scotea și mai mult la iveală, cu „palatele” sale pentru Prefectură, pentru Comună, pentru Tribunal, pentru școli, pentru îmbogățiții politicei, ceea ce era autentic și armonios, purtînd pecetea timpului și sprijinindu-se pe cerințile locului. În același timp cu desăvîrșita întrupare a paginii de istorie se petrecea necontenit in mintea mea această operă de selecționare, cele alese îmbinîndu-se de la sine într-o puternică sinteză a operei îndeplinite acasă la dînsul de acest neam.
M-am oprit la Rîmnicul Vîlcii, care dovedește în fața Sibiului, ce poate face, cu același calm sănătos, altă rasă, la Tîrgul Jiului, rămas așa de boieresc prin străzile laterale, la îndrăzneața inovație de sistem rusesc, după modelul Odessa, de la Severin. În Craiova haotică, risipită în multe sensuri, era mai puțină atmosferă istorică, în ciuda împrejurimilor bogate în vechi biserici și în puternice mînăstiri. O decență țerănească simpatică osebea și micul Caracăl, pentru a căruia împodobire mai nouă se cheltuise atîta adevărată iubire. Nici apropiatul meu Ploiești, în vecinătatea căruia nu gîceam că mă voi așeza pentru ani întregi, revenind apoi necontenit, nu-mi mai apărea numai prin vanitatea marelui bulevard, prin statuia unei Libertăți fără alt tîlc decît al ridiculei republici de la 1870 și prin leii cu gurile lacome de la masivul liceu: fiecare loc de pe pămînt are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bing cu urechea ca s-o auzi, și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi.
Îmi luam note în cale, scriindu-le pe băncile zăvoaielor, în liniștea pe care, cum nu sîntem noi deprinși a trăi în aer liber, n-o tulbura nimeni. Încetul pe încetul, ideea unei cărți răsări, pe care”Minerva”, cu tiparul lui Filip și multicolorele coperți ale lui Rola Piekarski, era gata s-o publice, dînd și recompensa, neobișnuită pînă atunci, de nouă sute de lei pe volum. Am continuat astfel drumuri pe care nu mi le mai cerea starea sănătății, iute restabilită. Pretutindeni, în orașele la care mă opream, căutam să deosebesc faptul primordial, punctul de unde plecaseră toate celelalte, vechea celulă generatoare și, odată găsită aceasta, tot restul devenea inteligibil și interesant. Astfel vedeam în Buzău episcopia creatoare, și azi închisă între vechile ei ziduri, și această comprehensiune totală mă mîngîia de a găsi în biserica gospodărește, dar prost refăcută în vremile de cărturărie ale lui Chesarie și Filoteiu pe cinicul lor urmaș, așezat de politică fostul preot băcăuan și client al Leculeștilor, episcopul Dionisie care, propuindu-mi… să-i scriu biografia, proclama cu glas tare că el nu e „nici bețiv, nici curvar”, iar datoriile le are fiindcă și-a plătit locul și de aceea „ia bani de la popi”. La Rîmnicul Sărat, unde ignoranța distrusese biserica lui Ștefan cel Mare și părea că menește ruinei mînăstirea lui Mihai Cantacuzino, în care, ca președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, am avut apoi mulțămirea de a curăți frumoasele fresce brîncovenești, se vedea vadul și vădenii lui, cu toate satele, purtînd nume de glumă ca pentru pribegi, din împrejurimile lui. Cu totul altfel la înfăptuirile rusești, după restituirea malului dunărean de veacuri încălcat de turci: la Brăila, luată în stăpînire de ardelenii noștri pentru un comerț care încă de pe la 1340 tindea și răzbea aici, la Călărași, unde dispăruse și popasul vechilor purtători de răvașe domnești în tolbele lor și umilința sătească a satului lui Licherie, apoi la Giurgiu, care pe lîngă fosta moschee prefăcută în bisericuță moscovită chema pe iubitorul trecutului la insulița plină de frînturi de ziduri în care Sinan Vizirul se oploșise o clipă în fața furtunii dezlănțuite de Mihai Viteazul.
Cu totul altfel Moldova mea, din care o întreagă parte o vedeam și căutam s-o descifrez acuma, de la cele două capitale, pe aceeași linie, a Milcovului și Siretului, dar cu origini și aspecte atît de deosebite: una, Focșanii, pe rămășițele sătuceanului lui Stoe, lîngă care, pentru un negoț de hotar, se așezaseră, cu ceva boierime născută și administrație de graniță, cu urmașii țerani ai lui Focșa străbunul, serioșii, avarii negustori armeni, printr-o săritură de la Bacău și de la Roman; alta Galațul, fundație a lui Mihai Sturdza, care nu se lăsa dus de sfaturile chiseleviane ale epocei sale și nu făcea un oraș fără boieri, ci lega malul dunărean, deschis corăbiilor lumii, cu aristocratica alee a străzii domnești. Mai sus, cetățile siretene, cu biserici domnești din veacurile al XV-lea și al XVI-lea, tinzînd către depărtata capitală a Sucevei. Astfel Bacăul, în care originile catolice ale franciscanilor din Ciuc se pierduseră odată cu „biscupul” ungur de pe vremuri; apoi ortodoxul Roman, episcopal înfipt între satele de unguri de la descălecare și de unguri adauși. Cu totul altfel, alte origini, altă dezvoltare, altă lume și altă țară, între Prut și Șiret, cu locuri largi, chemînd la răsfățarea livezilor și grădinilor, niciodată strînse în ziduri și de aceea regulat arse de ciambururile tătarilor; Bîrladul, un sat nemărgenit, tologit ca apele leneșe ale rîului său; Vasluiul, poiană de pădure cu un popas domnesc care-l înnobilase de la început. În fine lașul atîtor glorii, ieșit din cuprinsul Curților domnești ca să cheme la sine, nu o țerănime pe care Capitala, cu birurile ei, o sărăcise, și o vor dezonora cîrciumile alegerilor ca să cheme la sine tot parazitismul politic și social, dar ținînd într-un organism toată această plebe de peste hotare prin mîndria boierilor din palatele de la Copou. Iată sălașul armenesc din Botoșani, sigilat de Domnie cu două biserici din epoca mare. Mai sus, Dorohoiul, atît de sătesc în toată alcătuirea lui. Iar în margene, pe Prutul îngust și urît, adesea revărsat și incapabil de a reține o populație urbană, care de altfel ar fi primit cele dintîi izbituri tătărești, singur Hușul, de îndoită făptură, cu străvechii unguri din Corni, pe calea spre Nistru, spre Ciobîrciu și Cetatea-Albă, și cu oamenii Vlădicăi lui Ieremia Movilă în umbra și mai bătrînei biserici a lui Ștefan cel Mare însuși. Țară făcută cu plan, întemeiată de voinți tari, rînduită de spirite prevăzătoare, cîrmuită cu autoritate, țară de cavaleri, de ostași și de paraziți, cu totul deosebită de pitorescul folklore, de capriciul înflorit al principatului muntean, făcut cum a vrut Dumnezeu, și cum le-a plăcut oamenilor, fiecare la locul lui și cu placul lui, sprijinind pe rînd domnii fugare, gata să fie împrăștiate de orice înaintare a sumbrului front de zimbri din miazănoaptea moldovenească.
O dată, în 1903, m-am fost abătut și peste graniță. La Țibănești, răscolind hîrtiile lui P. P. Carp, aflasem de grozăvia de la Belgrad, cu un rege și o regină omorîți cu pistoale și săbii și aruncați pe fereastă ca în tragediile Orientului. De la Severin am riscat, peste două-trei săptămîni, o aventură acolo. Cum n-aveam pașaport valabil, vameșul ungur, cu grecescul nume de Patéra, mă trimisese înapoi cu jandarmul – clasicul „țipem cu șupa” —, pentru ca în zori de ziuă să-mi iau biletul de cîteva zile la Vîrciorova, să las acolo jandarmul, cu toate protestările lui, și să pun, pe vapor, tocmai cînd stătea să plece, supt nasul furiosului reprezintant al nervoasei Ungarii biletul de liberă trecere. Și astfel la Belgrad am văzut urmele de sînge de pe balconul vechiului conac, dărîmat pe urmă, ofițerii beți cari se crăcănau în ușa cafenelelor și întunecatul colonel Mașin, cumnatul neiertător al reginei Draga, contemplîndu-și opera. Dar, în același timp, am avut prima inițiare, plină de învățăminte, a acelui Balcan pe care suficiența noastră neroadă obișnuia a-l ignora din toată înălțimea unui neîndreptățit despreț.
Din adunarea vechilor mele excursii, cu note despre cele din Scandinavia și cu tragicele scene din Belgrad, văzute în cele dintîi urmări ale lor, am făcut cartea Pe drumuri depărtate, apărută în 1904, și tot în același an au ieșit de supt tiparul”Minervei“ Drumuri și orașe din România. Ele au fost cetite îndeajuns pentru ca să îndemne pe editor la continuarea seriei, iar din tineretul de atunci, unul din cei mai buni elevi ai mei, Vasile Pârvan, menit unei așa de mari și de răpezi cariere, n-a întîrziat să înfățișeze unui cerc destul de larg de cetitori din școli, public onest și înțelegător, cartea menită să intereseze pe români în patria lor însăși.
Peste cîteva luni, în 1905, o altă rea stare de sănătate, în fața oăreia abdicase și știința bunului doctor Teohari m-a îndemnat la un nou și bun drum, pe care, ca ultimă posibilitate de îndreptare, mi-l recomandase el singur.
Data aceasta, nu mai era vorba de a vedea singurele capitale ale țerii, care se dovediseră, cu tot vernisul modern, așa de banal, că au fiecare, dedesupt, mai mult sau mai puțin adînc, o fizionomie particulară, așa de neted pronunțată. Cu trăsura pe care mi-o dădea întîmplarea, pînă la cele mai caraghioase din briștile jidovești ale Moldovei, incomparabile și în ce privește caroseria și în ce privește caii mucenici, mă opream, pe drumuri care n-aveau caracterul comod al liniilor ferate, unde mi se părea mie că este, într-un tîrgușor, într-un sat, ceva care m-ar putea interesa supt un raport sau altul. N-a fost vale, n-a fost povîrniș de deal, n-a fost colț de lume unde să nu fi pătruns astfel. După excursii colaterale era o inițiare aproape complectă în realitățile pămîntului românesc liber, și în ce privește pitorescul, și în ce privește monumentele, dar și în ce privește oamenii, cu tot felul de a fi.
Am învățat astfel, fără alfabetul științific îndătinat și fără cunoașterea terminilor tehnici, de care, printr-o ciudată incapacitate de a învăța treptat, am rămas străin și pînă astăzi, o mulțime de lucruri care s-au integrat în cunoștințile mele, ajutîndu-mi esențial în studiile de mai tîrziu. Într-un mediu a cărui admirație pentru trecut se mărgenea la biserica episcopală de la Argeș și la Trei Ierarhii din Iași, iar înțelegerea pentru rostul lor și felul cum l-am putea sprijini se oprea la refacerile scandaloase ale lui Lecomte du Noüy după o practică, a lui Violletle-Duc, de așa de multă vreme condamnată în Apus, și pentru Notre- Dame din Paris și pentru La Sainte-Chapelle, tot de acolo, ca și pentru catedrala din Lausanne, nu știam, eu, care mă ocupam cu atîta rîvnă de trecutul românesc, nimic despre originea, dezvoltarea, caracterul și prețul uneia din cele mai frumoase și nobile creațiuni ale geniului național. N-aș zice că-mi plăceau și mie – ca și Suveranului care punea să-i frece cu peria tablourile din bogata galerie pe care avuse mîndria de a o înjgheba, ori curtenilor, gata să cadă în genunchi pentru a-i adora zeii în orice domeniu, ori mulțimii cucoanelor „culte“ și entuziaste, care găseau că frumuseța cere atîtea bibiluri ca în odiosul interior, orbitor de aurit, al bisericii argeșene —, toate scînteierile și sclipirile, tot strassul ieften cu care arhitectul francez lua ochii necunoscătorilor și oamenilor lipsiți de gust, nici n-aș afirma că imitația falsului gen istoric pentru clădirile publice, trecînd peste învățămintele de discreție ale unui Petre Antonescu, mă satisfăceau. Protestarea lui Aman contra prefacerii arbitrare a vechilor noastre clădiri, devenite un fel de construcții de zahăr de pus pe masa unui banchet solemn, nu-mi erau cunoscute pe atunci, și numai un cerc restrîns de prețuitori se strîngea în jurul reparației, după cu totul alte principii, de poeticul spirit pios al unui Mincu, a bisericuții bucureștene, ridicată în vremuri de sărăcie de episcopul Stavropolei. Dar în calea mea răsăreau necontenit zidiri, mari și mici, de la ctitoria domnească pînă la darul smerit al celui umil, „dinar al văduvei”, binecuvîntat pentru tragerea de inimă cu același dumnezeiesc dar al frumuseții, în care se vedea o înrudire, o filiație, o descendență, amestecată, totuși, cu necontenita tendință a rasei de a face și ceva nou, care se cerea explicată. Unde nu putea nemeri arhitectul fără inițiarea în trecutul nostru politic, care-i putea da el singur și scara cronologică și posibilitatea recunoașterii influențelor venite din schimbările de mediu, istoricul familiarizat cu acele vremuri gîcea, dintr-o firească intuiție specială. Astfel mi s-a creat în minte, răpede, o întreagă scară de derivație și, pe baza ei, un întreg sistem al artei românești care, pe urmă, corectat și întregit de cercetătorii de specialitate ca d. Gheorghe Balș a rămas ca bază a oricăror studii de amănunte. Nu mi se va ținea de rău că o spun și, dacă în discursul cu care a fost primit la Academie nu s-a pomenit nimic de substratul istoric pe care l-am dat unor investigații așa de merituoase, d. Balș, cu care voi colabora la opera franceză de revelare a artei românești din trecut, mi-a mărturisit amical cît de mult a putut păstra din rezultatele mele.
Copleșit de ceea ce izbutisem a înțelege și de ce puteam comunica altora, nu mă oprisem firește și la altceva decît la liniile generale ale arhitecturii și la unele considerații de pură estetică a picturii și sculpturii. Mai tîrziu numai, cînd voi recunoaște opera pe terenul, așa de nou, al iconografiei, pe care a îndeplinit-o un Mâle și un Gabriel Millet, numai atunci mă va preocupa și această lature, orînduind, ca președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, dominată pînă atunci de excursiile și dejunurile lui Kalinderu, magnificent și aici, ori de interesul tehnic al excelentului matematic Pangrati, o serie de spălături îngrijite care au ajutat esențial cunoașterea trecutului nostru artistic. Și, peste nesfîrșitul zel, dus și pînă în cele mai neiertate exagerații, al dlui I. D. Ștefănescu, pe care l-am cunoscut, la început, simpatic, ca ginere al lui Vlahuță și mi-a părut rău că nu-l pot urmări pînă la capăt cu stima mea, au răsărit și dintre străini urmăritori atenți ai acestui capitol de artă în oameni ca dd. Henry și Grabar. La așa ceva mă puteam aștepta cu greu cînd înaintea unei zidiri patinate de vremuri, între țeranii grămădiți în jurul omului care nu venea nici pentru o afacere, nici pentru a le ținea o predică politică, însemnam și schițam uneori detalii de arhitectură, fără nume pentru mine […].
Am mai deprins cu acest prilej și ce știam tot așa de puțin ca vechea noastră arhitectură la începutul rătăcirilor mele: epigrafia slavonă și românească al cării material îl constituie inscripția de pe fațade, de deasupra ușilor, de pe păreții acoperiți cu fresce, de pe odoarele de metal și de pe odăjdiile frumos cusute cu aur, a căror cunoștință o căpătăm zi de zi, stabilind și aici legăturile care se impuneau. Puțina mea știință de slavonește, căpătată fără gramatică, fără dicționar și fără profesor, a putut astfel să se îmbogățească simțitor și, numai atunci cînd scriitorul voia să facă înaltă retorică și poezie subtilă, trebuia să recurg la ajutorul totdeauna gata al colegului, prietenului și acum și cumnatului I. Bogdan. S-a adunat astfel puțin cîte puțin, cu cîtă greutate, adesea lucrînd spre noapte, pe lumina cea mai nepotrivită, în graba birjarului și a nevoii unui adăpost, întins în brînci pe lespedea umedă, pe care nimeni nu mi-o pregătise cu ceasuri înainte, materialul care va apărea în Inscripții din bisericile României, din care au ieșit două volume și o broșură; restul va rămînea să fie sămănat prin deosebite publicații, totalul meritînd să fie reluat, cu tot ce după aceea au dat alții. Aceia cari adeseori se bucurau de tot ce-mi lipsea mie: generali cari aveau la dispoziție soldați, fotografi, desemnatori, ori diletanți cari, plecînd cu automobilul, aproape necunoscut atuncea, duceau cu dînșii slaviști experimentați, pentru ca apoi, fără a ținea samă de cît de nesigură e orice întregire, cu literele șterse, cu cele îmbinate, cu cele aruncate deasupra rîndurilor, să înceapă prin aprigul proces împotriva cui semnalase însăși existența inscripției. E așa de mare rolul divinației, încît, cu toată incomplecta mea stăpînire a vechii slavone, am putut îndrepta de atîtea ori lectura unui slavist, fie și nu îndestul de „științific”, ca episcopul Melhisedec, fără a mai vorbi de un Ghenadie de Rîmnic pentru Oltenia.
Dar, înainte de orice, cunoșteam, acum, pe omul de la noi. Îl cunoșteam în conversația din biserici, în arătarea drumului, dar și oprindu-mă la hanuri de drumul mare, dormind prin arhondaricuri de o patriarhală simplitate, în dangăt de clopote și lătrături de dulăi, cu o legiune de purici călugărești bortilindu-mi pielea, ori bun bucuros că, după ce bogatul proprietar își lua la căderea nopții rămas-bun de la mine și se retrăgea singur în castel – ce rare erau primiri ca a dlui Ghica-Deleni, care de la moșia strămoșească îmi trimetea pe fiul său ca să mă ieie de la Hîrlău și mă reținea o zi în mijlocul familiei sale patriarhale, făcînd să ni se aștearnă în vechiul salon al oglinzilor! – un onest țigan îmi oferă mie și soției mele, tînără și credincioasă întovărășitoare prin toate coclaurile, un pat de scînduri goale acoperit cu o zeghe aspră. Am întîlnit și cîte un mojic din clasa „cultă” în aceste călătorii de cercetare – dar și de aceia foarte puțini, centrele mari atrăgînd așa de mult această speță —; la țerani însă n-am găsit decît bunăvoință și o politeță îndătinată care fac mai mult decît cincisprezece ani de guvernantă ai celor deprinși în viață a face o a doua categorie din oamenii cari vorbesc limba terii și trăiesc oarecum după obiceiul ei (în casa unui mare boier și bărbat politic de frunte, fiul întreba dacă sînt în adevăr român, de vreme ce întrebuințez această limbă „în care tata nu vorbește decît rîndașilor”). Au răsărit multe feluri de a fi țerănist pe urmă, și voi veni și la acelea, dar un „țerănism” propriu al meu, ca și un conservatism neclintit, în ciuda metodelor revoluționare pe care am trebuit să le întrebuințez față de anume rezistențe, l-am învățat acolo, în umbra vechilor ziduri și între oameni cari vorbeau de trecutul nostru prin însăși înfățișarea lor, prin fiecare cuvînt din graiul lor bogat în aceeași măsură ca și cea mai cuprinzătoare de trecut din inscripțiile de deasupra portalelor.
Un alt om se forma astfel pe neștiutele din ostenelile zilnice ale profesorului și cercetătorului științific. Și fiecare din cărțile nouă, care se îmbulzeau, însemna o etapă a acestei prefaceri în tot mai larga desfacere de orizonturi.
Sate și mănăstiri din România, carte tot așa de necetită astăzi ca și cea mai mare parte din opera mea care nu e de strict caracter istoric – și nu e a mea paguba —, a apărut astfel la 1905. Dar ea nu putea decît să facă a se prevedea lucrul viitor, lucrul imediat, în alte zări.
Era cu neputință să merg pînă la hotarul Bucovinei fără a căuta să urmăresc mai departe aceeași viață trecută, același fel de a trăi actual, dincolo de acest mizerabil hotar. Voi spune aiurea ce datoresc legăturilor cu un om de un mare talent și de o energie rară, care a fost prietenul meu Gheorghe Popovici. Deocamdată, m-am trezit cu vedenia, peste Molnița, a Sucevei lui Ștefan cel Mare. Într-acolo era să mă îndrept singur la cel dintîi prilej de vacanță, și cu banii lui Filip care plăteau publicația precedentă. Pe statul român, trecînd de la un grup de politicieni la altul, l-a privit tot așa de puțin cheltuiala mea, pe cît îl interesa de puțin rezultatul studiilor mele. Și plata pentru Istoria lui Ștefan cel Mare și pentru broșura despre serbări o refuzasem în chipul cel mai hotărît; era să trăiesc însă pentru ca, la bătrînețe, să mi se facă un proces pentru însușirea banului statului, să mi se arunce în obraz vilele ridicate din acest jaf al tezaurului public și să se facă glume de cel mai bun gust cu privire la „cei trei regi” pe cari i-am „supt”. În viața mea n-am primit nimic de la o munificență regală, pe care n-aș fi consimțit s-o accept și, cînd marele premiu al Fundațiilor Regale mi-a fost acordat, am rugat pe adjutantul regal să-l treacă Universității pentru a face un fond pe numele copilelor mele pierdute, înlăturînd numele de familie, și cel dintîi care s-a prezintat pentru a tipări ceva din acest fond a fost un elev de odinioară, devenit insultătorul meu.
Dar m-am abătut de la înșirarea unor călătorii care acum nu se mai făceau din voința mea, ci din fireasca înlănțuire a împrejurărilor, cu toate lucrurile bune și de folos, care nu trebuie să vie de la impunerea dinafară, ci de la o nevoie internă sau din însăși logica lor proprie.
În Bucovina m-am dus, într-o a doua călătorie, singur-singurel. Am petrecut cîteva zile în Suceava la profesorul Eusebiu Popovici, într-o vastă locuință fără stăpînă, unde am putut cunoaște și pe un bătrîn foarte alb, cu înfățișarea blajină, de o modestie fără păreche, care era Vasile Bumbac, contemporanul lui Eminescu și autorul unei poeme în care e același ritm, aceeași clocotire de viață nouă venind din adîncurile înseși ale neamului. Foarte neegal, adesea imitator și mai palid al lui Alecsandri, el introdusese în povestea descălecării Moldovei nu numai o inspirație istorică de o perfectă autenticitate, dar și tot ce se păstrează ca voie bună, generozitate și prietenie în ospețele și petrecerile mîndrilor țerani bucovineni.
Apoi am făcut drumurile mele pînă și la cea din urmă bisericuță, înnodînd seria acestor clădiri de aceea pe care o puteam stabili pentru o Moldovă rămasă liberă. Mergeam neștiut, fără legături cu lumea locală sau c’ăzînd în mijlocul ei pe neașteptate, în toiul unor pregătiri de serbători, ba chiar aducînd acasă pentru aceleași zile ale Paștilor pe fetița parohului, ca la Voroneț, ori luptîndu-mă pe alocurea eroic cu birjarii evrei, nespus de rufoși și vorbăreți, cari păreau gata să se ucidă pentru favoarea de a avea în corabia lor ruinată pe „popa” cel străin, – Hochwürden, dacă vă place —, ca să fiu tratat prin peșteri de circiume cu ceaiuri infame pe care le vărsăm pe ascuns ca să nu se supere patronul, plin, de altminterea, de toată bunăvoința. La Sucevița, primirea mea cauză o vădită jenă, aceasta pentru că se aștepta un profesor austriac, un adevărat profesor de Universitate, de la Cernăuți, Kromayer, cercetătorul cîmpiilor de luptă ale lui Hannibal, care a și sosit, împreună cu soția sa, greacă de origine, și s-a învrednicit, evident, de toată atenția cu care un popor robit își primește stăpînii. Deși am întîlnit, ca la Straja, pînă unde înaintasem în cursul călătoriei moldovene, preoți așa de legați de neamul lor, și prin studii spornice, cum era Dimitrie Dan, un viitor coleg de Academie, am căpătat impresia, pe care nu m-am putut opri de a o manifesta, pricinuind supărări pe care aș fi dorit să le pot evita, că acești oameni înstăriți, în bune legături cu oficialitatea austriacă, dar, în schimb, în rivalitate cu învățătorii săraci, cari erau dispuși să se alipească unei iuți politici de răsturnare ca a lui Aurel Onciul, au prea puține legături cu sătenii, cărora li se înfățișează ca un fel de boieri ai lui Dumnezeu în mijlocul îngustării gospodăriilor sătești obișnuite.
