O viață de om așa cum a fost

Nicolae Iorga

Editura Bestseller

Carte electronică publicată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

Copilărie și tinereță

I. Orizonturi moștenite

    A scrie o autobiografie – și m-am gîndit deseori la aceasta – mi-a părut, la urmă, un lucru jenant și impiu. Cu ce drept amesteci oameni pe cari i-ai prins printr-o singură lature, într-un anume moment și a căror amintire, în legătură cu atîtea altele, a putut fi diformată de timp? Oameni cari n-au avut o viață publică și cari nu sînt deci datori ca în fiecare clipă să stea cu înfățișarea, cu gîndul, cu fapta lor înaintea acelei opinii publice care știe așa de puțin totdeauna și judecă așa de mult și așa de tăios, creînd ea, alături de omul care a fost, unul care corespunde neștiinții și adesea invidiei și răutății sale? Dacă vorbești de oameni încă vii – și ce răpede ne trecem, ca niște umbre triste pe ecranul veșniciei! atingi lucruri care-i dor – și de ce ai adăugi la durerile pe care trebuie să le cauzezi alte dureri pe care nu ți le cere nici o datorie, nu le pretinde măcar un interes care să se poată mărturisi. Atingi și lucruri bune din viața lor, al căror farmec dispare îndată ce-l află și alții. Oricum, ei ar avea un drept să te oprească. Ei, străinii. Dar ce să spun de aceia de la cari vin și de aceia cari au stat lîngă mine, au trăit cu mine, de aceia cari vin de la mine? Față de oricine te-a iubit datorești cea mai desăvîrșită discreție: acestea sînt lucruri care nu se scot în piață.

    Că era altfel odinioară, aceasta se datorește unei naivități pe care noi n-o mai avem, unei simplicități de viață tipică și unei apucături de spirit care tipiza și locurile deosebite, așa încît o viață de om se deosebea de alta numai prin nume, date și cîteva anecdote, fără a te cufunda pînă în adîncul care simte, pe care-l doare. Iar, dacă e vorba de morți, de aceia cari nu se pot apăra și pe cari, cum sînt oamenii, nu-i nimeni care să-i poată apăra, apoi cu cîtă precauțiune, pioasă și față de cei mai răi dintre cei răi, trebuie să te apropii de o viață pe care, cum de obicei se ascunde de fiecare o parte din el însuși, care, fiind cea mai smerită, poate să fie și cea mai bună, nu este deloc sigur că i-ai înțeles în adevăr! Și, de fapt, oare în fundul nostru al tuturora, nu este același om bun, făptură a puterilor pe care, oricum le-am numi, tot nu le pricepem, care zace uneori, din vina lui și mai ales a atîtor altora, necunoscut pînă la moarte și care s-ar fi putut gîci doar, o clipă care nu se întoarce, clipă nepăzită, printr-un zîmbet sau printr-o lacrimă?

    Dar de tine poți vorbi, de tine într-o anume privință. Te cunoști prea bine ca să te poți lăuda prea mult. Ai atîta milă de tine ca să nu te înfățișezi mai rău de cum ești. Împrejurări ca ale altora, de ce le-ai mărturisi? Împrejurări ca ale nimănuia, ele sînt adesea în domeniile unde nimeni n-are voie să se uite. De ce ne-am scoate în vitrină fericirile, care și cîte au fost, de ce ne-am striga în piața cască-gurilor sfintele noastre dureri?

    Dacă ai văzut fapte istorice, ai obligația să le păstrezi în forma în care ți s-au înfățișat ție. A scrie istoria e o datorie pentru omenire, a o adăugi cu ce ai aflat e o obligație pentru fiecare, rămînînd ca acei cari pot scrie să adune ce au aflat de la cine poate numai vorbi. Dar mai e ceva care, pentru un anume fel de om, poate, trebuie să iasă la iveală. Anume, felul cum, din ce a văzut, din ce a cetit, din ce s-a prelucrat în el însuși, pe [ce] căi misterioase a alcătuit ființa lui morală. Mai ales dacă aceasta a tăiat brazde și a lăsat urme, chiar dacă acelea mai curînd sau mai tîrziu se acopăr ca valurile pe fața mării.

    E, în acest caz, o istorie de idei, și ideile merită a fi știute, în originea și dezvoltarea lor.

    În ce putem, în ce facem e atîta care vine din ce ne încunjură. Și cel mai mîndru, mai sigur de sine, prostul care se îngîmfă ori pretențiosul de genialitate, care crede că toate pleacă de la el, încă nu-și poate ascunde sau, dacă i se pune în față, n-ar cuteza să tăgăduiască tot ceea ce-i vine de la atîția oameni ca dînsul, mulți tocmai cît dînsul și unii mai mari decît dînsul, cari i-au stat împrejur, de la acea vastă umanitate risipită pretutindeni, acel eter uman umplînd toate spațiile în care oricine își lasă partea, fie ea și cît de mică.

    Dar atîta n-ajunge pentru a înțelege tot ce avem în noi străin.”Străin” e un fel de a vorbi și nu cel mai bun, căci nici un om nu e străin cu totul de tine și nici tu nu poți fi străin de nimeni, nici de acela, pe care, din vina lui sau și din vina ta, ajungi pentru cîtva timp – cine ar putea spune pentru totdeauna? – a-l desprețui ori a-l urî mai mult. Mai trebuie ceva, așa de puternic și așa de plin de mister, care e omul de’naintea ta, omul de la care vii și care, prin figuri pe care le-ai văzut, prin altele care n-au trecut niciodată înaintea ta, se înfundă în adîncul vremilor pînă se pierde în nesfîrșirea lor: părinții, moșii, strămoșii, viața pe care ai fost chemat s-o duci mai departe.

    De la ei vine ceva mai scump decît toate moștenirile materiale, mai greu de purtat decît toate sarcinile, ceva care adesea trebuie înfruntat cu mai mult curaj desperat decît toate pericolele: felul lor de a fi, transmis, corectat, sintetizat cu mii și mii de experiențe, care ajunge pînă la tine, omul de azi. Ceva care abia poți să-l înfrînezi, dar să-l suprimi cu totul nu, căci morții nu se dau morți. Ceva care, în ceasurile în care nu e nimeni viu care să-ți stea alături, dă puterile pe care le păstrează partea aceea singură care continuă viața lor, ca s-o păstreze măcar cum a fost, dar și s-o înalțe și, pentru păcatele lor, s-o ispășească.

    Ei, înaintașii, dau aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri și putințe de fapte.

    I-am simțit totdeauna în mine și cu mine, și, dacă am făcut și vreun lucru bun, lor li l-am închinat în partea care lor le revine, întocmai așa cum plugarul antic depunea o parte din rodul cîmpului sau al turmei înaintea icoanei zeului. Căci ei, antecesorii sînt zei, zeii noștri ocrotitori pe căi pe care conștiința noastră trebuie să le aleagă, căci ele vin de la mulți din ei și sînt așa de deosebite, adesea cum ei au fost deosebiți.

    Am învățat multe lucruri pentru care nu eu mi-am ostenit mintea. Am ajuns a înțelege și a vorbi ușor limbi pentru că ei le-au vorbit, am găsit în mine, pentru idei, un fir înnodat de dînșii, pe care n-aveam decît să-l duc înainte. Simțiri izbucneau la anume momente în mine pe care ei le plătiseră prin suferințe pe care nu le-aș fi putut bănui altfel. M-am oprit ca înaintea unor lucruri familiare în fața unor realități care erau ale mele, pentru că ei le trăiseră.

    Am fost născut cu orizonturi depărtate în spațiu și în timp, cu prevestiri de străinătăți din fundul lumii și cu viziunile unui trecut din adîncul vremilor.

    După mamă, eram și din acel Bizanț nou pe care, cînd îl batjocurim, îi zicem Fanar, dar care e tot vechiul Bizanț, cu mai multă apăsare și suferință. Arghiropolii au fost mari dragomani ai Porții și la 1818 au trecut dreptul lor la domnia Moldovei și a Țerii Românești celor patru familii, cu mai multe drepturi, în schimbul unei pensiuni care i-a dus, cu toată această glorie efemeră a întregului grup de familii vechi sau adoptate prin înrudire de cele vechi, în tragedia grecească de la 1821. Fiul unuia dintre dînșii a trecut în Rusia, și odrasla lui, Ioan, crescut în școala militară împărătească, a intrat ca tînăr ofițer în Moldova la 1828. Aici a rămas, luînd în căsătorie o româncă și întemeind o familie care, prin vicisitudinile curioase ale soartei, a ajuns să se cufunde și să rămîie în viața satelor. Căci fiul din a treia căsătorie cu o săteancă de pe restul lui de moșie de la Cucii Romanului al lui Gheorghe Arghiropol, micuțul meu bunic roșu la păr, cocoșat dintr-un accident de copilărie, voluntar și dușman al lumii, care nu prețuia pe cel fără cultură mai înaltă și fără talente, e azi un bun gospodar îmbrăcat moldovenește, un boier bizantin cu suman și ițari, pe pămîntul pe care, singur, ca un adevărat cuc, se stinsese la peste șaptezeci de ani, noaptea, de oprirea inimei obosite, cel ce mai dăduse călare o raită prin locurile care odată pînă în fundul zării fuseseră ale lui și era acuma numai un răzeș sărac.

    De la dînsul și de la ai lui îmi vine ce e mai istoric în ființa mea. Prin ei înțeleg istoria așa cum aș fi văzut-o, simțindu-mă tovarăș, rudă, prieten, uneori complice cu toți aceia a căror viață o scriu. Din cauza lor am intrat în viața politică, deși tîrziu, așa cum intru într-o odaie cunoscută, fără trufie și fără sfială. Le mulțămesc că în sufletul meu nu e nimic de parvenit, că mă uit drept în fața oricui, că sînt gata să arunc totul pentru un scrupul de onoare, că nu îndur ofensa de la nime, că ea mă face să sînger și-mi cere s-o plătesc. Lor, Arghiropolilor constantinopolitani, a căror spiță merge pînă la împăratul dîn veacul al XII-lea, ceea ce făcea pe micul moșier de la Cuci să-și boteze copiii: Constantin, Manuil și Zoe.

    Ioan Arghiropol luase pe o Miclescu, de la Bogdana din Tutova. Vechi neam, ale cărui origini se pot urmări pînă la 1600, neam care a dat boieri de sfat domnesc și mitropoliți, ca Sofronie, unchiul lui Gheorghe, și Calinic.”Iáca”, bunica mamei mele, aceea care în parte a crescut-o, era din boierimea cea mai înrădăcinată a țerii.

    De la dînșii, și de la alții veniți la mine prin mama mamei mele, am acea simțire pentru tot ce se leagă de acest pămînt, făcînd din scrisul meu, în fiecare clipă cînd ating acest trecut, un omagiu lor și în același timp o recunoaștere a tot ceea ce mă leagă de iubita mie istorie a Moldovei noastre.

    Gheorghe Arghiropol a luat în căsătorie pe fata frumoasă, fină, șubredă de sănătate, căci alignea cu piciorul, a marelui vornic Iordachi Drăghici, luptătorul pentru drepturile micii boierimi moldovene la 1822, promotorul, cu cumnatul său de origine munteană, Bucșănescu, al constituției de la 1822.

    Împotriva unor calomnii de furioasă ură politică, care căutau să scadă pe „ciocoiul democrat”, făcînd dintr-însul nu știu ce plămădeală de armean și evreu din Focșani – și cum oare pe acele vremuri putea ajunge cineva în fruntea boierimii celei mai vechi, cum l-ar fi recunoscut public ca ramură înstrăinată din neamul lor Filipeștii munteni? —, Iordachi, ban, spătar, vornic, sfetnic al Domnului pămîntean Ioan Sandu Sturdza, venea din apriga boierime munteană, între care Filipeștii lui au fost cei mai neastîmpărați și mai dîrji.

    De la aceștia simt în mine porniri de luptă pe care totdeauna le regret: de la acești făcători și răsturnători de Domni, totdeauna sinceri și fără nici un interes. Dar de la ei mai am și alte însușiri pe care nu le-am cîștigat prin munca mea.

    Iordachi Drăghici a luat în căsătorie pe Maria Nacu. Dar Năculeștii, dintre cari unul, colonel al lui Gheorghe Ștefan cel pribeag la Stettin în Pomerania, Teodor-Toderașco, fost vornic de Cîmpulung, a fost și sol la Ludovic al XIV-lea pentru Domnul său, sărac și singur, vin, pe moșia lor de lîngă Podul Iloaiei, Lunganii, din Costea Viteazul, boier al lui Alexandru cel Bun, maramurășean din ai descălecării.

    Și cum să nu fiu „romantic”, precum mi se aruncă în față cu o brutalitate de rîndaș, de cine știe ce abia inițiat în istorie, care e o artă, cum să nu fiu astfel atunci cînd trece supt condeiul meu acea istorie a vechii Moldove, în care neamul meu se suie așa de sus pentru ca, și prin Arghiropoli, continuatori prin căsătorie ai Mavrocordaților, iar aceștia prin femei, mlădiță a însuși lui Alexandru cel Bun, să simt în mine zvîcniri a căror origine mă sfiesc să o spun?

    Dar Drăghiceștii au scris, și Elena, mama mamei, a tradus Adolphe al lui Benjamin Constant și altă literatură franceză, cu care din nenorocire s-au învelit mai tîrziu gavanoasele acasă la noi.

    Și astfel nu scriu din ambiție – adesea-mi ascund cărțile și nu-mi place a vorbi de ele —, ci din impulsul cu neputință de înlăturat al tradiției, care vine de la această femeie, moartă tînără, după despărțirea, voită de ea, de un soț care nu-i înțelegea nevoile de o viață culturală, cu dus la teatru, cu lecturi, cu luxul cuvenit „unei fete de Vornic Mare” – și soțul răspundea, spune actul divorțului:”Și fată de Domn să fie, soț îi sînt și trebuie să mă asculte”.

    Vin, în acest domeniu întreg despre partea mamei, care a moștenit iubirea nesfîrșită a cetitului prin care, la nouăzeci și doi de ani, cînd ochii se trudesc a prinde două slove, își mîngîie adînca bătrîneță lipsită aproape cu totul de dumnezeiescul dar al auzului și care, cu o creștere de pension polono-francez și un singur drum împreună cu tatăl meu bolnav la Toplitz, în Boemia, s-a încumetat a traduce și din nuvelele lui Alfred de Musset.

    Neamul Iorguleștilor, și el acoperit de injurii, care pesemne ni se cuvin din neam în neam, acești „bulgari” ai calomniatorului Sion de pe la 1850, au un început pe care-l arată icoana de argint păstrată azi de fiul meu Mircea și documentul distrus de ocupația germană din casa mea de la Văleni. Oameni din Pind, de la Adriatica, și-au trimes pe la 1760 odrasla în Botoșani, ca negustor, numele românesc, din Gheorghe, arătînd din ce neam se țin, iar porecla de Galeongiul, marinar al flotei imperiale turcești, dovedește calitatea de ostași liberi, nu raiale ca grecii de pe continent și slavii.

    Răsăritul, cu soarele lui cald, cu albastra lui mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zîmbetul Adriaticei și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sînt deci așa de adînc ai mei și, cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să-mi am moșioara mea la Santi Quaranta în față cu vechea Corciră, picioarele-mi vor atinge poate un pămînt cunoscut strămoșilor.

    Neamul Iorga a ajuns adînc înrădăcinat în Botoșani, Manolachi Iorga sau Gheorghiu, a cărui casă de bogat comerciant o are azi dna Saint- Georges și în care nu o dată am simțit alunecînd prietenește umbrele alor mei, a fost efor al negustorilor pămînteni și – ciudată potrivire —, acestui „cinstit bătrîn”, spune actul constituțional al orașului, i s-a încredințat păstrarea Arhivelor botoșănene. Fiul lui, Costachi, care avea și un frate, Iancu, de o tristă viață, dar un om nesfîrșit de bun, acest Costachi, avocat, cu studii făcute, se pare, la Viena, a fost tatăl a mulți fii și fete, dintre care unul, moștenind avocăția săracă, iar nu îmbogățitorul negoț, a fost Nicu Iorga, tatăl meu.

    Ai Galeongiului au fost buni gospodari, făcînd ceva din nimic, și iubirea mea nesfîrșită pentru orice unghi de pămînt al meu, prietenia cu fiecare mugur și fiecare colț de iarbă, patima de a răscoli țărîna, încîntarea privirii florilor pe care nu mă îndur a le culege, de la dînșii vin, de la acești harnici și economi balcanici, cari n-au iubit numai banul negoțului lor.

    Dar Galeongiul a luat pe românca Ecaterina din icoana de la 1770. Fiul lui a fost soțul Zoiței Costea și fiul Zoiței a luat pe Maria Bucur, din neamul brăniștean dintre Prut și Jijia.

    Răzeși, urmași și reprezintanți, apărători ai tradiției. Și, cînd, împotriva scrîntelii modelor și inovațiilor vane, ridic steagul unei culturi strecurate și limpezite prin sita deasă a cumințeniei generațiilor, nu mă lupt eu, ci voi, Costești și București, oameni cari n-ați știut decît drumul fără primejdie al experienței învățătoare și ați făcut cu gîndul vostru smerit ce ați făcut și cu brațele, ducînd mai departe prin adîncul codrilor drumul pe care l-a tăiat inițiativa celor dintîi strămoși.

II. Cea dintîi învățătură

    Eu n-am învățat a ceti și scrie: sînt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire „pedagogică” pentru a descoperi literele și a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvîntul. Poate de aceea nici cugetarea mea n-a plecat de la măruntele elemente prime ale unei desfaceri nenaturale, ca să ajungă apoi, tîrîndu-se, la ultimele rezultate. Toată această înceată alunecare spre înțeles obosește poate sufletele; în orice caz, nu-ți dă impresia, singura care îndeamnă și asigură, că ai cucerit ceva, de o cucerire tot așa de cutezătoare ca a primelor noțiuni de natură și de viață, cele dintîi străbateri dincolo de hotarele în care ai fost închis. M-am deprins astfel să încerc, să îndrăznesc și să risc. Desigur că e ceva din acest întîi pas făcut pe sama mea în toată acea însușire a limbilor străine pe care am făcut-o fără gramatică și fără dicționar, îndată ce școala m-a lăsat din ghiarele ei, care prind orice aripă și omoară.

    Oricum, eu n-am avut în mîni niciodată pentru însăși limba neamului meu sau pentru cea franceză, care nu-mi prezintă greutăți la cinci ani – și franceză de carte cum se va vedea, nu mizerabila franceză de guvernantă! —, acele urîte cărți de învățat pe de rost care se cheamă abecedar și gramatică. Ci cartea mi-a stat înainte, cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngînarea cu glas supțire a învățătorului sistematic pentru copii, ceva ca glasul falș cu care se vorbește cînilor de manșon și pisicilor de cultuce.

    De aici a ieșit un folos, pentru care nu pot fi îndestul de recunoscător cui n-a alergat după mine cu ultimele metode ale științii. Am prins de la început felul de a vorbi al minților formate, al sentimentelor care s-au încercat cu viața. De aici mi-a venit desprețul, dezgustul pentru tot ce e strîmbătură, nenereală, artificialitate. Mi s-a spus că, în anii copilăriei dintîi încă, aveam groaza alintatului și gestul de netezire mă înspăimînta. Și, pe urmă, de ce sinceritate sau – una din două – calitate a trebuit să fie vorba bună ca să mă mîngîie și să-mi placă! Pe răni nu se presară zahăr.

    Românește am învățat din casa părințească, adecă din casa mamei, așa cum se vorbea: limpede, frumos și mai ales puternic și colorat, fără amestecul ziarului, discursului și cărții de succes – deși umbla prin toate colțurile Dorul inimii – în casele boierești ale Moldovei de Sus. Dar, cînd a fost vorba de slova tipărită, cum s-a nemerit de am avut înaintea mea înseși Letopisețele de vechi și bun grai ale lui Mihail Kogălniceanu…

    Ieșise atunci a doua ediție a acestor cronici ale Moldovei, data aceasta cu litere latine, căci pe cele chirilice a trebuit să le deprind pe urmă la școală, iar manuscriptul cu slovă veche mi-a fost o cucerire de mai tîrziu, de foarte tîrziu. Cu spiritul său format la pensionul polonofrancez al domnișoarelor Wiwocki din Iași, nu mama era să cumpere aceste trei volume de format mare, în care se cuprindea altă poveste decît a literaturii curente, foarte mult căutată în societatea feminină a Botoșanilor. Darumbla pe atunci din casă în casă, musafir cu vizite foarte lungi, aproape interminabile, dar bine primit totdeauna pentru frumosul său nume boieresc, pentru bunătatea sa nemărgenită și marea plăcere de a fi de folos oricui, pentru infirmitatea sa fizică și simplicitatea sa de spirit, un om între două vrîste, întunecat la față, cu ochii mari și blînzi, mai totdeauna înfășurat într-o imensă blană – vara trebuie să fi fost la țară, la Vereștii lui —, cuconul Alecu Canănău. Din vechi neam grecesc mutat la noi în secolul al XVIII-lea, rudă de aproape cu Calimachii, cari au dat trei Domni Moldovei și al căror Stăncești de origine era în margenea orașului, el, care purta povara cocoașei sale și, mare calculator din memorie, nu putea să lege ideile tot așa de bine ca oricare cifre, ducea darul cărților de la o familie la alta, – căci cred că și aiurea, nu numai în casa mamei, căreia îi făcea naive complimente, puțin cam întîrziate, venea aducînd acest prinos sufletesc.

    Se crede că un copil nu poate să înțeleagă decît într-o biată formă topită, spălăcită, vulgarizată și trivializată povestea de vitejie și de cîrmuire grea, de suferință lungă și de puțină bucurie amestecată în atîta amar, care alcătuiește istoria țerii și a nației sale. Încercarea făcută, fără nici o intenție și nici un plan, cu mine, dovedește că nu e așa. E sigur că din foile cronicii pe care am cetit-o după plac, cînd ici și cînd colo, n-am tras nici o provizie de nume, nici o cantitate oarecare de date. Ceea ce se impunea minții mele, care se deschidea unor zări mai largi – și ce largi în timp și în spațiu erau acestea! – era întîmplarea, scena, și dintr-însa nu amănuntele, care pentru poveștile nescrise se înfig atît de adînc și trainic în memorie, ci impresia de total, senzația de viață. De viață trăită întocmai ca viața pe care o trăiam eu, dar aceea cu atîta zgomot și praf și sînge! Mă mutam pur și simplu în ea, în acea lume trăită cu un veac, cu două, cu mai multe în urmă. Din colțul odăiței cu tavanul jos și fereștile mici de la cocoana Marghioala Vizdogeasa eu priveam încăierările și luam parte la judecățile Divanurilor; din Scaunul lor pecetluit cu zimbrul, Vodă vorbea de ajungeau cuvintele pînă la mine. Nu eram părtaș, dar că eram și eu un martur, de aceasta nu mă puteam îndoi. De atunci, de cînd stătusem cu Dabija-Vodă cel care nu bea decît din oala de lut, cu Alexandru Iliaș, care nu știa românește, dar era așa de bun, cu Duca bogatul, ale cării pietre scoase din rinichi le-am privit de atîtea ori, cu Dimitrie Cantemir, prins, cu muscalii lui cu tot, în cursa de la Stănilești, am căpătat putința de a trăi aiurea, oricînd și oriunde, cu aceeași realitate ca și aceea de la care plecasem și la care, bogat de amintiri ciudate și rare, trebuia să mă întorc. Nu m-am făcut istoric nici din cărți, nici de la profesori, nici prin metodele seminariilor; eram așa de cînd îmi aduc aminte și poate și din ceea ce au lăsat în mine alții cari pe vremea lor au văzut larg istoria țerii, și au și făcut-o.

    Tot prin blajinul bătrîn, în veșnică rătăcire, cu „menajera” lui Mărgărinta, țiganca așa de asemenea cu dînsul, de să juri că-i era fată – și cred că puteai jura —, am căpătat cărticica galbenă, frumos tipărită la Socec, în care, fără a-și pune numele, același Kogălniceanu, din nou introducătorul meu în trecutul Moldovei noastre, pusese cu cîteva pagini de caldă înfierare zvîcnită din sufletul lui cel mare, povestea răpirii Bucovinei. Un colț din această Bucovină l-am găsit și eu cîndva, mergînd cu mama și fratele pentru nu știu ce rugăciune sau mulțămită de îndurare, la Sfîntul Ioan de la Suceava, negru și lucios de mir în racla lui de argint și aud încă în urechi adîncile răsunete ale străvechiului pod de lemn acoperit prin care ajungea cineva în orașul domnesc, a căruia sfîntă taină nimeni nu venea să mi-o spuie. Dar simțul pentru o bucată 3e țară pierdută, pentru un Domn omorît așa cum zicea Kogălniceanu, pentru o mare nedreptate pe care a suferit-o neamul meu de la oameni lacomi și răi, acesta pătrundea în mine prin cetirea, ușurată de un atît de frumos tipar, a foilor în care se făcea și socoteala banilor cu care se cîștigase de nemți îngăduința grecilor cari trebuiau să tacă. Am avut astfel, fără să știu ce va trebui să fac cîndva cu dînsa, și noțiunea materiei istorice imediate, a cunoștinții directe.

    Dar cartea care mă aștepta și mă ispitea, care mi se îmbia în fiecare clipă era alta: cea franceză.

    Tatăl meu, avocat al librarului ieșean Petrini, care lichidase, fusese plătit pentru serviciile sale cu unele din obiectele unui magazin unde se vindeau și acele lucruri de artă, care multă vreme au rămas pe rafturile etajerelor noastre și din care, cîte unul și astăzi se află la mine, dar și cu cărți. Frumoase cărți franceze din editura Calmann-Lévy, avînd flori în relief pe legătura lor multicoloră. Nimeni nu făcuse o alegere; veniseră în bloc, și astfel stăteau înaintea mea, bucuros de atîta viață ce se cuprindea într-însele și răsărea în fața mea cu același vechi și depărtat adevăr ca și isprăvile moldovenilor din alte timpuri.

    Pot face lista lor și acuma, deși a trecut de atunci atîta vreme, o jumătate de veac și încă mai mult. Cu puțină sforțare le cunosc și coloarea legăturii acestor cărți de mult vîndute în lipsa mea la școală.