Geografia se învață pe de rost după colile trase la mașină, mai tîrziu și după dictare. Cartografi distinși, din nevoia care ne făcea să jertfim dulcele somn de noapte pentru a îmbogăți „atlasul”, care, bine legat, figura pe masă la examen, cu numele autorului în litere de aur, n-aveam noțiunea reală a țerilor, a popoarelor, a producțiilor și sensul valorii pe care o pot avea neamurile și teritoriile în viața generală a lumii. Nici un vis de călătorie nu răsărea în fundul aurit al zărilor noastre.
Istorie încaltea nu știam deloc. Ce vom fi învățat în prima clasă nu-mi mai pot da samă, deși, vag, cred că era vorba de asirieni și babilonieni, cu ceva Grecie și Romă adause pe urmă. Cînd, ca ministru, am spus că o minte de zece ani nu poate trece de la cîntecele despre războiul de la 1877, de la revista trupelor în grădina Ospeniei cu generalul Ipătescu, cel care luase tunurile de la Grivița, și de la atentatul contra lui Ion Brătianu la întemeietorii de împărății, cu sens religios arhaic și exotic, în valea Eufratului și a Nilului, înțelepții noștri „secundari”, în a lor pricepere și adîncă știință, au dat din umeri și au rîs. Atîta e de gros stratul de crasă pe minți, dintre care unele sînt încă tinere… În clasa a II-a ni s-a pus înainte, bine tradusă de Alexandru Brandia (Brînză) de la Iași, bunul profesor pe care era să-l am pe urmă, culegerea de biografii, desigur foarte competent prezintate, într-o formă al cării secret îl au francezii, datorită colaborării dintre profesorul de liceu Dhombres și acel Gabriel Monod, îndreptător al noilor studii istorice din Franța, pe care n-aș fi putut gîci, nici în cele mai cutezătoare speranțe, că-mi va fi dat să-l am profesor la Paris. Era o lectură interesantă, dar firul însuși al istoriei, simțul dezvoltării, înțelegerea felului cum orice lucru omenesc vine din altul, plasarea sigură a faptelor și ființelor omenești înseși pe dunga timpului, repartizarea lor subită pe veacuri îmi va rămînea o imposibilitate pînă dincolo de isprăvirea acestor patru ani. Nu știu din ce manual mai bîiguiam înaintea somnolenței lui „cuconu’ Costachi” ceva istorie modernă, în care, pentru cei mai mulți, suveranii se împărțeau în două: acei cari „au fost răi”, „au apăsat poporul” și acei cari „au fost buni”, „au făcut școli, biserici și toate așezămintele” și „au rămas victorioși”. Iar baza celei mai nule istorii a românilor erau paginile, cu o ortografie de mult moartă și cu un spirit, fără îndoială demn, sever patriotic și național, dar fără nici o putere poetică, ale bătrînului Laurian. Nu, nu, – nu de acolo m-am făcut eu istoric, ci atunci cînd in mine s-a trezit puterea de a mă pasiona pentru tot ce a fast uman în oameni…
Științile nu sînt făcute pentru oricine dacă se lasă la o parte necesara orientare asupra lumii, cer și pămînt, puteri văzute și mari nevăzute puteri misterioase, toate frămîntate și ele cu acea desprețuită și atît de folositoare poezie, și dacă nu se gîndește cineva la aplicații practice. Dar din fizica nu mai știu cui din clasa întîi, carte solemn și pur teoretică, din savantele pagini culese din ultimele cărți franceze – și noi dădusem pentru mineralogie de însuși marele manual francez al lui Lapparent – ale lui Ion și Gheorghe Nădejde, din ajutorul ca pentru Universitate al cumintelui, dar recelui Poni, ce puteam culege pentru gînd și pentru viață, ce sens al măreției și frumuseții lumilor, noi aceia cari prin minunile fără sfîrșit eram călăuziți de mustața roșie și tichia neagră, de mîna tremurătoare asupra aparatelor ale „domnului Țăru”?
Nedezvoltați fizicește, unii nespălați și nepieptănați, fără să-i fi întrebat nimeni de ce nu găsesc o jumătate de ceas pentru aceasta, incapabili, cu tot corul care nu cînta niciodată, să reproducem o arie populară sau una din acelea la modă care fluturau dintre stîlpii cerdacelor de acasă, așa călcam, cu tot atîta simț ca al cui trece pe scară de la o treaptă la alta, în „cursul superior”. Număram cu nerăbdare cîți ani mai aveam la temniță și ne puteam bucura doar de două lucruri, dintre care înțelegeam mai ales pe cel dintîi: că la „catalog” de acum înainte – dispărînd și formalitatea rugăciunii cu”Împărate ceresc mîngîietorule” — ni se va zice „domni” și că trecem în sălile largi, luminoase ale palatului pe care ni-l dăruia statul român pe ruinele căsuței unde murise turbată mîța bătrîioară și fricoasă care fusese Lența Strojăi.
O mare și frumoasă clădire, în mijlocul unei curți căreia nu i s-a dat toată întrebuințarea, această nouă casă a noastră, după ce ieșisem din ietăcuțele, bucătăriile și găinăriile de lîngă Sfîntul Gheorghe. Așezată sus, în regiuni de aer curat, în afară de forfota jidovimii sărace, între locuinți boierești impozante și livezi bogate, avea două rînduri, culoare largi, pline de soare, bibliotecă, în care am clasat vechi dicționare grecești și cărți din veacul al XVIII-lea […], sală de gimnastică și tot ceea ce trebuia unei instituții după cerințile timpului.
Ne-am așezat însă, cred, fără nici o ceremonie și n-a fost bine pentru cîtă muncă fusese cheltuită acolo. Dar în mijlocul studiilor noastre am văzut răsărind al doilea om mare al experienței noastre începătoare, pe însuși ministrul de instrucție, care era Dimitrie Sturdza cu care mai tîrziu elevul din clasa a V-a avea să aibă multe și de multe feluri legături, la care nici nu se putea gîndi atuncea. Între director și prefect, măruntul om de stat, pe atunci încă nealbit de vreme, suia scara principală, și ochii noștri erau fermecați de belșugul decorațiilor cu care pe fondul negru al fracului îi era căptușit pieptul. Vor fi fost poate și cuvîntări și, să fi fost ele și cum trebuiau, mi-aș fi adus aminte multă vreme de dînsele, dar se vede că rostul nostru nu era în locul unde ele se rosteau, pentru oamenii în vrîstă și importanți.
Nu mă gîndeam că voi sta numai un an, gonit de o vădită nedreptate, în aceste strălucite încăperi nouă, nouțe, bune de trăit în ele, cum în toată școala ulterioară nu vom mai întîlni altele. Dar acest an mi-a ajuns ca să mă deprind cu alt șir de profesori, deosebiți și prin vrîsta lor adesea, de ceilalți, de care, chiar de Băleanu, ne despărțiserăm prea ușor și fără nici o părere de rău, în clipa cînd ei ne încredințau, cu ce ne putuseră da, colegilor lor din „cursul superior”.
Dintre cei vechi, doi, cu totul diferiți ca înfățișare, temperament și metodă, predau limba greacă și matematicile.
Leonescu era un absolvent de seminar, cred, cumnat cu Savinescu; înfățișarea, și ca maniere, a unui episcop: solemn dar bun, emfatic dar zîmbitor, cu o cută adîncă între sprîncenele groase și cu mîna în favoritele de tăietură rusească, bogate, de un adînc castaniu, pe care-i plăcea să le dezmierde, lăsînd să se audă, cu sau fără căscatul comod, un voluptuos; „eh, eh!”. Pentru subtilitățile materiei sale desigur că nu era pregătit și chiar textul în legătura lui de frază nu-i era clar decît după o prealabilă pregătire, care putea lipsi uneori. Nu voi uita niciodată hazul inițierii noastre în Herodot, care poate că spune povești bune pentru mințile tinere, dar „ionismul” lui cere cu totul altă preparație decît a Gramaticei lui Zotu sau a unei atît de ușoare linciuriri în Lucian. La prima lecție de fapt nu știam nimeni nimic, ba nu aveam nici cărțile.
Profesorul era însă încredințat că fusese o altă lecție înainte, în care ni se indicase cartea a IV-a, de atîta folos pentru noi și la istorie, ca una ce introducea în viața sciților și geților, vechi stăpîni pe meleagurile noastre. În fața tăcerii generale, glasul răsfățat al profesorului se întoarse spre mine. – Eu sînt elev bun, eu sînt băiat cinstit, și harnic, și învățat, – eu desigur pot traduce. Și, de sfială, am tradus, – Dumnezeu și zeii Olimpului și ai tuturor popoarelor Orientului pot să știe singuri ce. Conștiința, o delicată conștiință, care mijea, mă tulbura în două privinți: că spuneam ce nu știam și ce nu putea să îndrepte nici profesorul, de care deci abuzam și că lăsam să se creadă, rău coleg, că lecția a fost totuși dată. Dar recompensa a venit imediat: însuși textul, editat la Teubner, în Lipsea, al autorului grec, text din care poate mai am o parte, cealaltă fiind generos dăruită mai tîrziu Deborei Ilovici, fiica, locuind în aceeași curte, a antreprenorului pompelor funebre, om prietenos, care pe stradă acosta pe oamenii mai în vrîstă cu fireasca întrebare: „cucoane, da’ mie cînd îmi faceți saftea?”. Din greceasca primelor clase de „curs superior” îmi aduc aminte aceasta – și atîta.
Frumos, cu părul blond, creț, des, cu niște pătrunzători ochi de un albastru adînc, aproape ireal, iute și elegant în mișcări, nervos de nu-l puteam urmări, sigur de știința sa și amorezat de dînsa, avînd o nesfîrșită plăcere să umple tabla cu cifre pe care un singur gest energic cu buretele le făcea să dispară ca într-un joc de iluzii, profesorul Dimitriu vrăjea, acolo, pe scîndura neagră, o mai înaltă matematică, din care nu înțelegeam absolut nimic. Cînd venea teribilul ceas al problemei de tratat în scris, ca să nu dau hîrtia albă, făceam întîi o disertație… literară asupra problemei. Cîtă milă de mine trebuie să fi avut profesorul care mi-a „dat drumul” pentru ca, aiurea, încă doi ani să fac tot aceeași tristă experiență…
Aparte, fără vrîstă aparentă dar, desigur, trecut de patruzeci de ani, ardeleanul Marțian, directorul liceului supt „conservatori”, al cărui nume chiar părea că-i spune ființa, venea din altă lume și o reprezintă neschimbată. Ultramontan, care învățase, mi se spunea, în Viena, din care aducea o bogată, o impresionantă știință, el crea „sintaxa ornată” pe care ne-o prezintă. Nalt, osos, bolnav, reținut de suferința lui de piept adesea acasă, călcînd și de aceea măsurat, cîntărindu-și vorbele dar, în fond, cu toată această solemnitate, bun și iertător pentru cei cari, ca Arthur Stavri, care încă de atunci făcea versuri, îl așteptau în culoar ca să-l înștiințeze că nu sînt pregătiți pentru… ziua aceea, el dădea o înaltă demnitate, pe care n-o mai întîlnisem la nimeni, catedrei. Traduceam acum din poezie, și Georgicele lui Virgil, cu un profesor care nu era nici plugar amator și care uitase casa părintească, de bună samă a unui vrednic țeran de dincolo, nu ne erau inteligibile prin recomandațiile practice din ele, iar poezia ne scăpa și nouă, cum scăpa și profesorului, un așa de competent filolog. Dar eu, de la mine însumi, începeam a trăi în cugetarea din această limbă, deși mai tîrziu numai mi-am dat samă de procesul ascuns care se petrecea în mintea mea.
Bătrîn desigur era și profesorul de filozofie, Giurgea, dar mai bătrînă filozofia prietenosului avocat, care se suia pe catedră așa cum venise de acasă, încheiat, descheiat și spunea ceva așa de părintește încît nu ne simțeam la școală, ci acasă la noi, cu o rudă în halat, de la care nu ascultam și nu învățam nimic.
Ce aleasă în schimb, ce îngrijită, de o eleganță în adevăr italiană, era ființa profesorului de această limbă, care nu era impusă în program, dar o urmam cîțiva, avocatul Licu! Și, astfel, de la profesorul cu ochii verzi, melancolici, care păreau că văd undeva foarte departe, am aflat, pe paginile metodei lui Frollo, un viitor coleg al meu la Universitate, și ce spune în zborul ei darnic de ciripiri orice „peregrina rondinella”. Cînd, peste cinci ani, am făcut primul drum la Veneția, simțindu-mă ca de acolo, am avut un sincer gînd de recunoștință pentru filologul improvizat, care, în dorința de a ne arăta cît de mult samănă cele două limbi, apropia pe „neghittoso” de „nigăiosul” său moldovenesc.
Germana era predată de pașnicul profesor Nicolescu, tot un ardelean poate, avînd placiditatea, aproape mecanică, de mișcări și gesturi a lui Marcian, dar fără motivele lui personale. De o notă bunișoară puteam fi siguri de la nesfîrșita lui indulgență, dar la această materie, care ne punea în inferioritate fatală față de colegii evrei, ce groaznică trudă a fost aceea care, în singurătatea odăii mele, nervos străbătută în toate sensurile, m-a făcut să pătrund pe paginile Metodei lui Ahn desișul declinațiilor și formelor verbale ale unei limbi cu totul altfel însuflețită decît toate cele cunoscute pînă atunci!
Nu știu nimic despre lecțiile de științi naturale: cu profesor cu tot, ele s-au împrăștiat fără a-l mai putea regăsi pe dînsul, fără a le mai putea descoperi pe dînsele. Același lucru cu limba franceză. Aceste materii nu se poate să fi fost legate de un om nou sau de elemente nouă în predare. Dar pe doi profesori noi, chiar dacămateriile lor nu mi-ar fi fost așa de simpatice, nu i-aș fi putut uita.
Ne-am trezit la istoria Orientului – unde se rătăcise și manualul, vechi, dar foarte îngrijit, al unui Mandinescu, culegînd sau poate și traducînd, seminarist pentru seminariști, din, probabil, vreo carte în rusește, – cu un profesor tînăr, deși nu foarte tînăr, a cărui păreche cu greu s-ar fi găsit. Mic, foarte mic, cu privirea ușor încrucișată, ceea ce-i dădea un aer misterios, cu mustața aspră rasă, tăiată scurt, Ioan Georgian, fecior de preot, care făcuse și studii în Paris, la Hautes Études, cum am aflat pe urmă, cînd el a apărut ca rival al fostului și, cred, în adevăr prețuitului său elev de la Botoșani, apărea vorbăreț, aprins, călcînd larg, potrivindu-și pasul, lîngă silueta înaltă, tristă, tăcută a lui Marțian. Cred că odată au și locuit împreună, deși pe urmă vedeam de la casa noastră nouă, tot din parohia Sfîntului Ioan, la un carătaș neamț sau polon căruia îi ziceam „buiá” (boiá) lumina care veghea pînă tîrziu în casa Măndiței Buzilă, fata Juanesei, unde Georgian se mutase. Spirit revoluționar, acest om cu neobișnuite scînteieri, dar și cu o ereditate care-l va smulge apoi de la catedra din București la Sf. Sava pentru a-l ținea ani de zile în zbuciumul sufletesc al maniei religioase, vedea, singur, o altă școală. Distanța, necesară, între dînsul și școlarii săi nu înțelegea s-o stabilească decît prin știință, care nu-i lipsea, și talentul pe care-l avea cu prisosință, fiind, fără îndoială, unul din oamenii cei mai elocvenți, cei mai plini de vervă – se înscrisese și ca avocat – pe cari i-am cunoscut. Așezat pe un simplu scaun în fața noastră, el improviza după o carte pe care a isprăvit prin a mi-o recomanda. O am și acuma: nu e alta decît manualul pentru Universitate, plin de așa frumoase descrieri, de fragmente literare așa de bine alese, de traduceri noi din cărțile sfinte evreiești, al marelui egiptolog Maspero. Pentru întîia oară atingeam în pregătirea mea de lecție, de examen, un așa de înalt nivel, și eram mîndru că nu mă înspăimîntă, precum eram bucuros că-mi place așa de mult.
Ioan Georgian era un om deplin, și tocmai de aceea el consimțea – mai mult, el găsea foarte natural – să ne trateze și pe noi ca oameni. Același lucru îl făcea dintr-o tinereță doritoare de cît mai mult contact sufletesc, din lărgimea de orizont a unor studii universitare făcute la Iași, pînă la capăt, dintr-o nesfîrșită bunătate de inimă, încă un profesor nou, Nicolae Răutu, – și acesta apărut într-o nedespărțită tovărășie, lîngă noul „domn de științi naturale” pentru „cursul inferior”, Mironescu, mergînd alături așa încît le vedeam înaintînd bastoanele perfect paralele. D. Răutu, care-și continuă și azi o bătrîneță senină, în mijlocul bogatei sale familii și care-și are în urmă o carieră politică în care din nou ne-am întîlnit, ne-a cîștigat de la început, mai mult decît Georgian, care mai ales ne impunea, prin zîmbetul lipit de figura sa larg deschisă, care încununa un trup sănătos și voinic. Dar ce era cu totul nou la acela care aducea ultimele rezultate ale școlii lui Lambrior și le comunica prin note manuscripte, era dispoziția, care ne ridica așa de mult în ochii noștri, ducîndu-mă pe mine pînă la hotarele, pe care totuși le vedeam bine, ale familiarității, de a discuta cu noi. Intre ortografia lui Băleanu și a lui erau deosebiri și, pentru a ne câștiga de partea sa, cînd ar fi putut să ne impuie acestălalt sistem, el recurgea și la legile derivației, de care pînă atunci fuseserăm străini.
E cel dintîi om mai în vrîstă care mi-a arătat înțelegere și iubire. Mai tîrziu, cînd acea nedreptate m-a depărtat de orașul nașterii mele, el mi-a păstrat, în ciuda majorității colegilor săi, care mă sacrificase așa de ușor, acest sentiment și, în casa lui Argenti, acuma dispărut, unde trăia cu prietenul său, eram primit într-o intimitate care mă onora și mă îndemna.
Și iată și catastrofa vieții mele școlare la Botoșani.
Se simțise, se pare, nevoia unui supraveghetor de disciplină și, probabil mai mult pentru trecutul său de militar decît pentru demnitatea purtărilor ca profesor, maestrul nostru de muzică și de scrimă primise această delicată sarcină. După conversațiile cu care ne obișnuise, firește că trebuiau acte de autoritate ca să se impuie. Trecusem pe lîngă dînsul salutîndu-l, cum fusesem învățat să fiu politicos de acasă, unde chiar mi se făcuseră mustrări cînd sărutasem mîna lui Vlădicescu, oaspete al lui moșu’ Manole”, foarte amabil cu teatrul de ambele sexe, deși nu trebuia s-o fac, pentru că „la actori, chiar bătrîni, nu li se sărută mîna”. Glasul aspru mă rechemă ca să-mi ceară s-o fac din nou și înaintea tuturora, pentru că pînă atunci n-aș fi făcut-o. Mîndria firească a adolescentului a refuzat, cum nu se putea altfel, fiindcă aș fi mărturisit, în cazul contrar, că n-am creștere și că am mințit. Era și mîndria rasei, căreia nu i s-a poruncit. Eu, Oare nu fusesem niciodată pedepsit, din a doua clasă primară, eu care de cinci ani eram în fruntea tovarășilor mei, trebuia să rămîn „oprit”, sentința rostindu-se înaintea gloatei din toate clasele care se adunase. Liniștit, am plecat acasă, bănuind ce mă așteaptă.
Pentru aceasta, „conferința” profesorilor m-a eliminat pe cîtva timp din școală. Trebuia deci, nu fără durere, să caut aiurea.
Și – am găsit.
Am ajuns astfel la liceul din Iași, ceea ce era și o ușurare pentru condițiile de viață ale mamei, fratele meu intrînd în același timp la Școala Militară de acolo.
Mai văzusem orașul, care continua să-mi pară fără păreche, deși el n-are pe departe, cu toți Tătărașii și Ciurchii săi, de origine tataro-țigănească, aceeași frumuseță ca Botoșanii, răsfirați pînă departe, cu mahalale ca niște sate, cu lungi și curate străzi armenești, lăsîndu-se numai centrul înghesuielii comerțului evreiesc, aici învrîstat însă cu armenii răspîndiți în toate colțurile și cu cîte un lipovan din piață, vînzător de pește, de frânghii, de panerașe de ceară pentru Paști, cu flori colorate prinse deasupra, și de sîmburi de floarea soarelui.
O dată, eram tot la mătușă-mea Zinca și la „moșu’ Ioanidi”, gazda noastră, ori de erau bucuroși ori ba – și, cu o perfectă discreție, nu-și arătaseră împovărarea prin întreita noastră prezență – într-un cartier de care fusesem străin chiar și cînd, rareori, ne abăteam la „moșu’ Go”, lîngă biserica Sf. Atanasie, urcînd de la Școala Centrală în sus, printre vechi gospodării, cărora încă neînțelegerea artistică nu le dărîmase zidurile pentru a scoate piatră, regiune de străzi înguste, întortochiate, de case care păreau că ascund cîte o taină. În noua vizită, cu cîtva timp înainte de strămutarea mea școlară, eram într-o foarte curată căsuță de la Copou, tocmai la capătul marii străzi boierești, mărgenită de case ale unei mîndre și fine aristocrații, frecată cu franțuzește, occidentalizată în limbă, ca și în clădiri, care întindeau peroane supt care odinioară se opreau multele trăsuri în serile de sindrofie. Încă nu se prefăcuse această mai nobilă alee a Moldovei de odinioară într-un șir de case fără stăpîn, pornind astfel de la cofetăria Tufli, rezervată pentru scopuri comerciale, în față cu maidanul dlui Cuza, unde rămăsese numai o pivniță de găzar așteptîndu-se circurile ambulante, pentru a se continua cu comandamente militare, cu cercuri de ofițeri, cu locuinți de închiriat. Impunătoarea Școală Militară, cu larga grădină în față, avînd peste drum, pentru un negustor de piane și cine mai plătea chirie, vechea locuință încăpătoare și arătoasă a Drăghiceștilor, se găsea încă între adăposturi de bancheri evrei, ca Juster (o dată singur Neuschotz se înfipsese într-un mîndru palat de arhondologie la începutul străzii Mitropoliei și casa Pașcanului de lîngă Sf. Ilie se pregătea să cuprindă un spital, o alta mai departe, scăpînd de degradarea ca destinație și de urîțirea ca stil, prin aceea că fusese dăruită Consulatului rusesc), dar și școli ca a dnei Dodun des Perrières, văduva organizatorului închisorilor moldovenești supt Vodă Grigore Ghica, apoi locuințe de funcționari, avocați, politiciani, gata la orice întoarcere a soartei să vîndă cui dă mai mult și, dacă se poate, statului; se mai păstra acolo în legătură cu trecutul casa de unde ieșea totdeauna la anumite ceasuri micuța umbră albă a bancherului Pavili. De la un capăt la altul, liniște, măsură, bună-cuviință. Cetele de școlari în diferite uniforme se sfiau să ridice dealul cu mișcările deșănțate ale unei tinerețe zburdalnice și cu zgomotul celor scăpați o clipă de tirania paralizantă a clasei. Trăsurile marilor birjari scapeți în mantii de catifea închisă, în jurul cărora flutura mătasa albastră deschis a centurii, mînau cu o singură ușoară amenințare a sfîrcului de bici, care nu lovea, ci despica aerul dintr-un gest elegant, cai de rasă care ar fi făcut mîndria unui amator din Apus, și cunoșteai pe cine era înăuntru, căci nu venise încă scăderea primblărilor sfidătoare ale oricui are cu ce să-și plătească o cursă ca să se afișeze.
Acolo, în capăt, căsuța care înainta asupra străzii, foarte albă, foarte cochetă, îngrijită cu acea minuțioasă pasiune de gospodărie, specială Moldovei singure, care se păstrează foarte deseori și acum ca o sacră tradiție, semn al unei rase selecționate și străbătute de o lungă viață istorică, avea în față grădina Copoului. Influența lecturilor proaste – vai, cinematografele din ultimele decenii! – nu mîna printre bătrînii ei copaci, supt care se oprea melancolia lui Eminescu, părechile grăbite nu numai să guste plăcerea alintărilor ușuratece, dar să și învedereze tuturora fericirea lor; adîncuri umede de întunerec, rareori străbătute de cîte un singuratec care numai acolo credea că poate să rămîie singur cu dînsul și cu iluzia pădurii neatinse, încunjurau urîta piramidă țintuită teu litere chirilice, care amintea, din pornirea recunoscătoare a lui Mihai-vodă Sturdza, tot ce Moldova Regulamentului Organic, cu acest Regulament însuși în primul rînd, datorește ocrotirii binecuvîntate a lui Nicolae Pavlovici, domnul tuturor Rusiilor și puțin și al sclăvitelor noastre țeri; nici un naționalist sensibil nu se simțea jignit de o astfel de afirmație.
Cu unchiul, căpitan de intendență, mergeam uneori, purtînd și eu o șapcă de dril, ieșită din uz – și mi se vorbea și mie de viitorul pe care mi l-ar deschide Școala Militară —, la impunătoarea cazarmă datorită tot Domnului de la 1850, activ renovator în mai multe privinți al vieții de stat în Moldova. Atingerea cu o instituție de perfectă ordine și disciplină, în care totul se făcea pe baza respectului absolut, mă umplea de o mîndrie națională deosebită de aceea care putea să iasă din vechile coruri de pe piața de la Botoșani. Aici vorbea, cu o elocvență de fapte, de stări de lucruri întemeiate, realitatea. Treceam prin odăile bine îngrijite și participam la cercarea excelentului borș în care se amestecaseră toate mirodeniile îndătinate. Era atunci o mică armată bine hrănită și, adaug, bine îmbrăcată: numai la întoarcerea mea din străinătate, după 1890, a început să răsară acea rușine, dureroasă pentru sufletul meu, a soldatului murdar, a soldatului în zdrențe; pînă și ordonanțele aveau, în regimul însuflețit încă de amintirea proaspătă a unui război cîștigat, o bună ținută militară, și nu cred să se fi gîndit vreun ofițer de atunci să le schimbe uniforma țerii într-o livrea de lacheu. Ne înfundam și în grădinițile vecine, care duceau la huceagurile cu care se termina lunga alee, și sunetele de trîmbiți în dimineața răcoroasă trezeau vedenii de trecut luptător, meneau noi sforțări pentru drepturile încă necîștigate, a căror noțiune exactă, în ciuda atîtor ani de școală, îmi lipsea, din nenorocire, așa de mult. De altfel, în această liniște politică, dominată de continua creațiune a lui Brătianu, pe care nu-l intimida – și nici pe regele care-l susținea și care-i datora și lui noua coroană de oțel – o opoziție zgomotoasă, dusă de tineretul conservator cu un Nicu Filipescu opoziție a cării cunoștință o putusem prinde din foaia aristocrației luptătoare, Epoca, amestecată cu atîtea alte ziare pe mesuța lui „moșu’ Manole”, nu era loc nici pentru amintiri prea vii, nici pentru speranțe prea îndrăznețe. Se credea că s-a cîștigat o bază solidă, permamentă, de pe care nimeni nu ne-ar putea zgudui, și a ne desface de care ar însemna să ne aruncăm în negrăite primejdii.
Acasă, unchiul era numai o veselie. Se zbeguia ca și noi copiii cu cele trei levrete, Princesa, impozantă mamă de familie, Oscar, cu ochii verzi, slab de multe escapade amoroase și Ami, cu ochii negri, strălucitori de inteligență și, admirat de „țața Zinca” și de mama, cînta cu un glas puternic romanțele la modă, cerîndu-i-se de preferință Viorica de pe vale, bucata de rezistență. O familie din nenorocire fără copii, în care n-am auzit o vorbă rea și n-am văzut o mișcare de mînie sau de nerăbdare. Văd, departe, casa tot așa de bine ținută, dar cu o atmosferă misterioasă, pe care n-o puteau sfărîma elegantele lor mișcări, pe cele două verișoare, așa de bune cu noi, împărțindu-ne batoane neuitate de ciocolată Suchard și, odată chiar, niște frumoase lanțuri de bronz cu sticle colorate pentru primele mele ceasornice, „cilindru cu rubine”; Lența, fata așa de cuminte și studioasă și Tauța, cu o licărire de veșnică glumă în micii ochi negri din fața ștrengărește pistruiată. O altă soră a tatei, Olga, odată făgăduită moșierului Anghel și de atunci menită celibatului voit de dînsa, ridica silueta ei slabă, cu mișcările voluntare, energia privirii, atît de hotărît inteligentă, din marii ochi negri pe care nu-i încețase vrîsta.
Șederea ieșeană se oprea aici. Ni-mi mai aduc aminte, ca altădată, de seri în centru, la grădinile cu înghețatele măiestre ca la”Alexandra” ori cu păhăruțele de bere amară, care-mi mijesc și ele într-un colț de trecut asupra căruia s-a lăsat multă cenușă. Ca teatru, numai clipa, atît de depărtată, cînd, în grădina Vîrnav de la Botoșani, Millo însuși vrăjea sabaturile țigănești din Baba Hîrca, fierbînd la focul dracilor cazane de farmece, sau vreo vagă scenă pe care o actriță franceză, veștedă și urîțică, și ea patronată de „moșu’ Manole”, arunca refrenul provocator:
Voici ceci, voici cela. / Comment trouvez-vous tout cela?
De teatrul lașului, ca și de toate spectacolele și petrecerile lui pînă la plecare, am rămas cu totul străin.
Dar, în anul trecerii mele la acel acel mediu școlar, locuința soților Ioanidi, care fusese și pe la biserica Sfîntului Lazăr, era în Sărărie, într-un lung șir de odăițe, lîngă care talentul de înfrumusețare al căpitanului crease o grădiniță și chioșcul înfășurat în zorele unde se stătea la masă. Casa primitoare, unde m-am întors apoi duminecile și serbătorile, avea și alți oaspeți, fiecare cu alte apucături, dar dator fiecare să aducă un element la o viață continuu veselă, ca a vechii noastre ofițerimi. Un fost ofițer ungur, pripășit, Réthy Bela, roșie figură rotundă cu o cravată de mustăți învîrtite, încînta pe cei de casă și pe oaspeți cu ghitara lui din care scotea nervos accentele Zapfenstreich-ului; român, zicea, după mamă, avea prin Iași nu știu ce rosturi neclare, pe care îngăduitoarea noastră ospitalitate le accepta fără să cerceteze; o nepoată a Elencăi Iorga, veșnic trista soție a lui Iancu Iorga, fratele bunicului, așa de bun și de blînd, așa de patriarh în lunga lui figură cu ochii mari, umflați, cu craniul eshilean total dezgolit și barba sură de profet, dar simțind încă pe umeri pedeapsa nemeritată a unei condamnări pentru o sumă ușuratec pierdută la ispititorul joc de cărți, Aglaia,”Pasărea”, din cauza profilului ascuțit al unei figuri extraordinar de spirituale, sărea de pe un scaun pe altul, mai asemenea cu un spirit al grădinii intrat printr-o fereastă deschisă și, pregătind o căsătorie cu această ființă volatilă, melancolic, cu mustățile grecești atîrnînd, sever ca un președinte la Curtea de Casație, pe cînd din creionul lui fără școală ieșeau tot felul de omuleți cu capul mare și membrele de paianjen cari sămănau leit cu oamenii zilei, acela pe care o scurtă dar vie reputație l-a făcut caricaturistul la modă, Jichide, scris, cu o capricioasă ortografie franceză: Jiquide. Nu înțelegeam ce însemnau neașteptatele dureri, trîntind pe pat pe „țața Zinca”, al cării apropiat sfîrșit îl anunțau, fără ca ea sau alții să bănuiască.
Acolo m-am pregătit, pe băncile chioșcului din grădină, pentru examenul care trebuia să-mi deie o bursă la școala cea nouă, de care nu știam nimic, ba pe care nici măcar n-o văzusem.
Străin și necunoscut, incapabil, ca totdeauna, să mă recomand de la întîia încercare, pe care nu se putea să n-o strice o timiditate a cării vădire atîta vreme n-am putut s-o ascund, deci pradă oricărei întrebări imperioase, oricării încruntări din sprîncene, ba chiar oricării atitudini în care aș fi putut gîci neprietenie ori despreț, am răspuns cum a dat Dumnezeu în anumite cercetări de noapte din cancelaria clădirii, care s-a prefăcut apoi în Școală de Frumoase Arte și în Pinacotecă și care adăpostea atunci liceul, legată fiind prin vechiul arc din vremea lui Mihai Sturdza, înjugînd strada care-i purta numele, cu internatul, a cărui mucedă și murdară temniță trebuia să mă închidă în curînd. N-am ieșit întîiul, biruit, dacă nu mă înșel, de un sprinten elev negricios din cursul inferior, mai tîrziu prietenul meu de la Vălenii de Munte, doctorul Pîrvu. Dar, oricum, nu mai eram povară îngustatei case din Botoșani, mamă-mea puțind să adăpostească prin odăi ieftene singurătatea ei, și pînea statului îmi era asigurată, o pîne pe care n-am udat-o cu lacrimi de mînie numai pentru că aproape tot ce era putere vie în sufletul meu fusese măcinat de teribila mașină sfărîmătoare a școlii.
Am intrat astfel în bătrîna clădire neprietenoasă, cu o curte îngustă și prăfoasă, într-o clasă a VI-a, mică și tristă, la capătul unui culoar care nu primise niciodată lumina și unde putina cu apă își revărsa cuprinsul. Băncile scrijelate se ridicau răpede în amfiteatru, lăsînd în fundul văii mesuța la care oficia, el însuși pătruns de jalea acestui mediu, un profesor, pe care, de sus – unde pribeagul își așezase locul, lîngă un ftizie, Tăutu, gata de moarte, și doi evrei pe cari, cînd se ascundeau supt bancă la cetirea catalogului, un zdravăn băietan de la țară îi ridica de păr ca să lămurească îndoielile cu privire la absență ale profesorului —, îl vedeam mititel, grămădit și, în cele mai multe cazuri, cu totul ridicul. Ce deosebire față de maiestuoasa catedră botoșăneană, de mobilierul proaspăt, de lumina care se revărsa asupra clasei de curînd părăsite, din largile ferești deschise asupra curții vaste, asupra livezilor bogate și crenelelor casei Ciolac! Din stradă, huruieli de trăsuri, strigăte prelungi, de jălanie, ale ambulanților evrei, zburdăciunea zgomotoasă a claselor ieșite pe trotuare și, la orice deschidere a fereștilor joase, tot ce poate trimete, împreună cu praful, cu „colbul” ei, o stradă rău și rar măturată.
Deși cunoscuți în mare parte prin lucrări proprii, apărute în volum sau în paginile Convorbirilor, deși legați cîte unii de activitatea literară și științifică renovatoare al cării organ fusese societatea”Junimea”, deci notorietăți netăgăduite și adesea personalități distinse, anumite defecte făceau ca și noii profesori să fie inferiori, în această calitate a lor, față de aceia de la cari plecasem și, dacă nu făceam atunci o comparație care să contribuie la demoralizarea ce m-a învăluit de îndată, crescînd necontenit, e fiindcă asupra nedreptății și umilinții suferite cu cîteva luni în urmă preferam să întind un văl des, de nepătruns.
Tineri nu erau aici decît doi, cari ei înșiși n-au avut nici o atingere cu sufletele noastre, unul fiind o fire desprețuitoare și violentă, celalt avînd o „dexteritate”, pe care n-o prețuiam deloc.
Încolo, tot oameni trecuți de cincizeci de ani, iar unii și mai înaintați în vrîstă, asupra cărora meșteșugul exercitase o acțiune deprimantă, cu atît mai mult cu cît aici nu era omul din Iași avînd a face cu oameni din Iași, ale căror rosturi de familie să le cunoască adesea perfect, ci mulțimea elevilor, destul de obraznică, dar fără curajul și tradițiile eroice de la Botoșani – adevărat că și fără profunda stricăciune, mizeria morală de acolo —, era adunată de vîntul întîmplărilor în orașul mare, cu mulți funcționari, din toate părțile Moldovei-de-Sus.
Mai bătrîn decît toți părea profesorul de franceză Alexandru Șuțu. Urmaș de Domn, avînd în figură liniile caracteristice ale nobilimii fanariote, slab, palid, cu nasul coroiat supt fruntea pe care se rătăceau vițe de păr alb, observînd în îmbrăcămintea uzată o distincție ereditară și înfigînd în cravată acul cu coroana princiară, acest om, pe care descendența și creșterea îl meneau la altceva decît trista meserie care vădit îl dezgusta pînă într-atîta încît refuza să numească, în general, pe elevi, chemîndu-i după semne exterioare ca: „tu, cel cu cravata albastră”, lucra obosit și în silă, putînd avea, de altfel – el, care se pătrunsese de spiritul limbii, vorbită exclusiv acasă, în care a încercat a traduce pe Eminescu și care publicase o mizerabil tipărită istorie a literaturii franceze —, așa de puțină satisfacție de la băieți a căror limbă se împotrivea la orice încercare de bună pronunție franceză. Venea ca la o osîndă, examina în neștire, adînc nemulțămit de orice manifestare și ne aplica o metodă excelentă, dar neinteligibilă pentru cei mai mulți, aceea a gramaticii istorice a lui Auguste Brachet, pe care o socotea ca a sa personală, ca „metoda” sa, – ceea ce făcea pe grăsuțul fiu de băcan gălățean Soare, pe care-l pîndea un așa de grozav sfîrșit la bătrîneță, să spuie că”Suțu are metodă”, ori „n-are metodă”, după nota pe care o putuse căpăta. Cînd în clasa a VII-a, omul de gust rafinat ne-a dat compoziții libere, de făcut în clasă, cred că a mea despre Ioana d’Arc l-a făcut să mă priveaseă altfel decît gloata desprețuită; eu însumi am avut pentru întîia oară, așternînd acele rînduri calde de lirism pe baza unei cărți pentru copii de la acel Alfred Mame din Tours, dăruită de biata Băjeasca, fiorul cum se poate scrie istoria, istoria însuflețită, singura de ținut în samă.
