Cel dintîi, profesorul de geografie, era un om frumos și mîndru, de o dîrză autoritate, de o eleganță voită și exagerată, purtîndu-și sus bărbia, dînd sonorități artificiale glasului și, pentru a trage cîte o palmă după buna tradiție, puind mănușă pe mîna obișnuită a învîrti filele cărților. Pentru Velea, un asiduu cetitor, nici un manual nu se potrivea cu intențiile sale și astfel el dădea coli manuscripte, scoase la centigraf și, însărcinat cu aducerea lor, am putut să descopăr cea dintîi locuință a zeilor noștri, mai mult temuți decît adorați, și m-am ales cu un sentiment de mirare că partea de Olimp a „domnului Velea” se reducea la o căsuță de mahala, cam ca a Vîzdogesei mele și că, în loc să văd în jurul lui pe slujitorii înaripați ai divinității, ușa mi se deschidea de o frumoasă fată cu ochii mari, negri, sora nemăritată a geografului.

    Foarte îngrijit și el, dar fără pretenție aparentă, cu părul lung, mătăsos, cu barba pătrată de cea mai îngrijită potrivire și asiduă pieptănare, slab de boala care-l rodea și-i măcina sufletul, rece pînă la intimidare, cu privirea neexpresivă și obosită, era profesorul de matematici, al cărui fel de viață în casa bunului Tokarski îl cunoșteam, dar n-am fi putut bănui că în acest trup șubred, cruțat cu atîta îngrijire și în aparență incapabil de orice spontaneitate, se ascunde clocotul de căldură și de iubire a aventurilor care, cîțiva ani după aceea, îl va face să ia drumul oceanului, cu una din cele mai aprige în pofta de viață din colegele mele la Universitate, pentru ca amîndurora să li se piardă urma pentru totdeauna.

    Cu Ionescu, respectul era absolut: ajungea o singură privire severă ca să-l amintească și să-l impuie. Față de mine, care am început cu dînsul a nu înțelege matematica și am continuat așa pînă la sfîrșitul studiilor mele, grațiat, pentru alte aptitudini, în ce privește însușirea acestor cunoștinți și îndemînări, răceala lui era și mai glacială, și pe carnetul de note recomandat de V. A. Urechiă, ca ministru, pe „libretul” meu, împodobit cu calcomaniile la modă, pelițe de clei înfățișînd tot ce poate fi în univers, mîna osoasă însemna cu un fel de ciudă pentru inaptitudinea pe care nu căutase niciodată să o corecteze acel șase, rareori înlocuit cu un opt dureros smuls sforțărilor mele, o clipă mai fericite, care pecetluia o iremediabilă inferioritate. În schimb Sanielevici era mîngîierea profesorului, și se putea prevedea viitorul științific care-l aștepta.

    Caligrafia și desemnul erau încredințate unui ardelean de origine, cum o dovedea numele lui, Mărgineanu, al cărui fiu a avut un rol așa de frumos în bine pregătita bătălie de la Mărăști. Om de pace, cu toată dîrza-i mustață roșie aplecată a război, el a găsit oarecare gust în aplecarea mea către scrisorile neobișnuite, ronde și batarde, și sfaturilor lui îi datorez, dacă nu personala, fără intenție, linie a scrisorii mele de mai tîrziu, un fel mai sănătos de a ținea condeiul, pe care pînă atunci îl prindeam cu o încordare nervoasă care strica degetul arătător. Mai puțin l-am putut mulțămi cu planurile de grădină, înverzită la pajiște și pătată cu negre rotocoale în locul copacilor, cu arhitecturile de o geometrie aspră și cu seaca reproducere a unor desemnuri de nasuri, urechi și nuduri – văd încă un moșneag gol, crispat spre rugăciune, ca într-o pînză de martiriu a lui Ribera. Pe urmă ne-am împăcat iarăși, cînd, cu lungă trudă, am copiat o odioasă cromolitografie a luării Plevnei, în carie-mi plăcea că recunosc pe generalul Miluță Cerchez, rudă prin mamă-sa, cocoana Ilenuța, cu mamă-mea: odiosul amestec de colori stângaci așternute a avut locul său în expoziția de sfîrșit de an. Și în jurul nostru, din vastele livezi, erau atîtea lucruri de prins cu interes și iubire, potrivit cu felul de a vedea al fiecăruia…

    Nu pot uita, și pentru partea pe care a avut-o în desemnarea viitorului meu peste cîtva timp, pe profesorul de muzică, autorul caietului centigrafiat de teorie muzicală, care începea cu vechiul imn medieval de unde vine numele notelor (atunci îl învățam și nu-l înțelegeam):

    Ut queant laxis Resonare fibris Mira gestorum Famuli tuorum etc. domnul „Victor conte de Fleury”.

    De loc francez, de o vagă origine polonă, iar conte, cred, și mai puțin, fost capelmaistru și acum „maestru” al artei sale la noi, omul frumos ca un coafor, pudrat, cu mustața mică sucită, cu ochii visători de femeie romantică, de fapt ne făcea foarte puțin, sau deloc, să cîntăm, așteptînd ca apoi, în cursul superior, de pe urma cine știe cărui stagiu în cine știe ce armată străină, să devie și maestrul nostru de scrimă, cu sabia și cu floreta. Oara lui era un prilej de conversație la care luau parte mai ales cei mai mari, mai purtați prin lume și mai „stricați”, cu Cristea Manea în frunte, dintre elevi. Pentru că întreaga conversație privea teatrul, reprezentațiile lui Teodor și mai ales Adelinei Popescu, la care nu toți aveau plăcerea să asiste – eu nu i-am știut decît după afișuri – și, în teatru, în special actrițele. Însurat, întovărășit totdeauna de două doamne surori, domnul profesor-conte nu credea în succesele lui Cristea Manea și ale altora dintre școlarii precoci sau mai copți, și, la povestirea unor isprăvi pe care le socotea imaginare, el tăia vorba, în jargonul său special, care nu era lipsit de haz, cu acest refren:”Ciș matà ghindesc? ; la matà nici mirosul…” La muzică, aveam cu toții note bune.

    Și colegii? Se spune că marele avantaj al școlii publice e cunoașterea de timpuriu a oamenilor în deosebitele lor înfățișări și acțiuni și că sufletul copilului caută o indispensabilă hrană în tovărășia cu cei de aceeași vrîstă. Poate fi adevărat, mai ales în obișnuința cu brutalitățile și urîciunile de care e plină, în tot lungul ei, viața. Pentru a fi mai mult decît atîta, ar trebui generalizarea în toate clasele a unei anumite educații a sentimentelor. Și ar mai trebui ca vrîstei aparente, însemnată prin numărul anilor, să-i corespundă o vrîstă sufletească – dar eu eram, în multe privinți, așa de departe peste anii mei! Și, iarăși, mijlocul de apropiere, de colaborare, de întrecere, care nu trebuie să devie prea ascuțită și dușmănoasă, al exercițiilor fizice, de dezvoltare trupească, de antrenament, de libertate și armonie, ne lipsea cu desăvîrșire, înlocuit prin acrobația de care am vorbit mai sus.

    Între colegi, erau aceia cari nu existau pentru inimă. Întîmplarea te punea pe aceeași bancă, și atît. Niciodată nu ne-am povestit nimic, n-am avut ceva să ne spunem. Nici pentru un act de revoltă, pînă mult mai tîrziu, nu era cu putință să ne înțelegem. Ne simțeam fiecare din altă lume: recreațiile erau absolut goale, și, după cît îmiaduc aminte, tăcute, în culoarele întunecoase, în curtea pietruită, așa de îngustă. Nici unul nu vorbea de părinții săi, de frații săi, de surorile sale, care, acestea, o dată numite, ar fi devenit obiectul batjocurii celorlalți, ca și mamele, de alminterea, în corul de înjurături obișnuite. În casa vreunui coleg nu-mi aduc aminte să fi intrat. Ajutoare nu ne dădeam la nici un prilej: cutare-și făcea o plăcere să aducă de-acasă zahăr, bomboane, bani, să ne arăte ce are, să pară că e gata a ne împărtăși, pentru ca apoi să mănînce ori să puie în buzunar ce adusese.

    Grosolănia unor odrasle ale mahalalelor întrecea orice închipuire. Ca și azi, din nenorocire, păreții se acopereau de cele mai scîrboase inscripții și desemnuri, iar latrina era în toate privințile ceva infernal, pe care-l puteai înfrunta numai renunțînd la orice sentiment de demnitate umană. Un folclor special era adus și țipat în urechile fiecăruia de acești reprezintanți ai decăderii orientale; versuri răsunau, din acelea de care s-ar fi înroșit cei mai înveterați dintre bețivi în cea din urmă dintre cîrciume. Cine le știa mai mult era mai mîndru și ceilalți îl priveau cu un deosebit respect. Sentimentele cele mai firești ale colegilor erau terfelite. Exhibarea trupului în formele cele mai dezgustătoare constituia o distracție obișnuită. Mă mir cum nu se ajungea și la acte de cea mai vinovată rătăcire a simțurilor, deși nu lipseau clienți mărturisiți ai caselor de prostituție! Unul din băietanii cei mai spurcați la gură începea orice lecție, orice răspuns printr-o mîrîială care făcea să izbucnească băncile înaintea profesorului, nelămurit asupra motivului acestei zgomotoase ilarități: elevul își înjura profesorul și se aștepta cu nerăbdare momentul cînd izbutea să strecoare înjurătura, cu care n-a fost prins, de altfel, niciodată. O asfixie morală corespunzătoare acelei fizice în odăițele fără aer, în care se comunica tuberculoza, și atîția au dispărut dintre noi de pe urma acestei contaminări! Alții se infectau de boli rușinoase și aflam cum încetul pe încetul li se desface corpul otrăvit.

    La experiența dezastruoasă pe care o dădea școala, înfundînd în tainițile cele mai ascunse ale sufletului ce mai rămînea bun – și, cu atîta îngrămădire de lecții, care trebuiau mai toate învățate pe de rost, nu mai rămînea o clipă familiei, de altfel obișnuit bucuroasă că a scăpat de orice grijă, ca să panseze rănile adînci care, în această ticăloșie, supurau —, se adăugea pentru mine și altă experiență, din care e mirare că am putut ieși teafăr, viu și curat sufletește. În nevoia de bani a gospodăriei, cu șaizeci de lei pe lună, nu ajungea bursa mea, de care rîdea cutare, care, pe urmă, mi-a devenit un așa de bun prieten, cîntînd în versurile, pe care atîția se pricepeau să le facă, pe”Tatar Burechiță”:

    De Pel Grosa Tatar fiu, Zornăind prin buzunare, Leafa de fanaragiu, ci trebuia să dau lecții.

    O, chinul de umilire și de oboseală al lecțiilor acestora, începute aproape de la zece ani! Unde nu m-au dus ele, prin străzi întunecate și pustii, cu groaza zăvozilor lăsați liberi, străbătând cimitire în care crucile păreau că se mișcă de zguduirea morților doriți să iasă din nou deasupra pămîntului! O dată, lîngă biserica Roset, în fața tuturor gropilor îngrămădite, învățînd pe o vioaie verișoară, căreia i-am transmis o caligrafie pe care eu însumi am pierdut-o, în odăița foarte încălzită, în care era atîta lume, pentru ca „moșu’” Costică Iorga, vărul primar al tatei, să mă răsplătească la fiecare lună cu o largă piesă de cinci franci. Apoi la o familie în care, lîngă tată, inginer străin, era o femeie de veche familie românească, pentru al cărei nume mama avea atîta respect. O dată, fiul, care va ajunge poet, avea nevoie de o lucrare scrisă și, cum era datoria mea, am făcut-o. A doua zi, indignată, nobila doamnă m-a invitat să nu mai vin niciodată, fiind un băiat neonest, care pot infecta pe unica odraslă a familiei: lucrarea fusese declarată de profesor copiată, fiind prea bine făcută… Mai în fund, undeva mai în fund, n-am putut rezista teroarei pe care o răspîndeau haitele de cîni între care se ivise și turbarea. Apoi, lîngă biserica Sfinții Voievozi, în casa cuiva pe care situația lui în învățămînt trebuia să-l împuie respectului meu, ca și încă o însușire, și mai nobilă și mai înaltă, în odaia supraîncălzită în care pregăteam la latină, la greacă, răsfoind dicționarul lui Quicherat și stufosul volum grecesc cu litere cirilice al lui Ioanid, din care gîlgîiau ploșnițele, eram necontenit invitat să ating pe o frumoasă femeie grasă, care se zbenguia fără rost între fiii casei mergînd pînă la douăzeci de ani, pentru ca la fiecare zece minute clopoțelul s-o cheme sus în odaia de culcare a tatălui. Și casa bogată a lui Hermeziu, unde am fost chemat ca tovarăș – ce splendori răsăreau înaintea mea! – și unde, după inspecția ochilor unui unchi al colegului, am fost trimis acasă, cu o piesă de cinci lei în buzunar, ca primejdios prin sănătatea mea șubredă pentru odrasla casei…

    La zece, la unsprezece ceasuri începea, adesea în frig, – examenele de iarnă le pregăteam în fundul micului pat, acoperiți cu pături care înlocuiau focul —, supt raza chioară a luminărilor de său necontenit curățite cu mucările, mai tîrziu și supt aceea a lămpii de porțelan portocaliu cu flori violete, luată de pe vechea masă încleiată, legată, tremurătoare, cu scene chinezești, a mamei, pregătirea lecției. O groază… Excepțiile latine din gramatica lui Badilescu învățate pe de rost, pentru ca prin somn, în cele cîteva ceasuri dintre unu și șase, să mă ridic cu ochii închiși îngînînd inconștient:

    Ante, apud, ad, adversum sau

    A, ab, absque, abs și e sau, iarăși,

    Linter singur numai ține De vorbele feminine.

    Pe masă se întinde teul cu care trag meridiane și paralele. Coastele țerilor se lucrează cu cerneală într-un amănunțit zigzag. Munții se fac migălos, ca niște omizi întortocheate. Coloarea de creion sau cea de pastel zugrăvește deosebit țerile. Numele se scriu în litere de tipar. Supt ferești se aude în marea tăcere a căsuței lătratul depărtat al cînilor pustii. Supt aceeași lumină tremurătoare, pe cînd sluga încotoșmănată suflă în cenușă ca să aprindă primul foc, tremurînd, copilul nedormit trage cizmele de glanț ori lungile cizme de piele cu tureatcă pentru ca prin atîtea noroaie ori prin nămeții de zăpadă să se tîrască la izvorul învățăturii.

    Și, o bucată de vreme, nevoile unei familii așa de strîmtorate ne-au impus conlocuirea frumoasei doamne Băjescu pe care – fata lui Uhrinovschi „cel sărac” – o apucasem sănătoasă, stăpînă în casa ei și care acum, părăsită de soț, despărțită de copiii meniți a sluji, tulburată la minte, aiura nopți întregi prevestindu-și moartea, care era s-o prindă mai tîrziu, din fugă, pe cîmpiile înghețate unde o dusese bolnava desperare…

    În cetire, în vechea mea carte iubită dacă măcar mi-aș fi găsit mîngîierea… Acea carte pe care o găsisem în biblioteca lui „moșu’ Manole” prin săptămînile adăpostirii mele la dînsul. Volume franceze din rafturile bunicului Aga Costachi Iorga și calendare ca al Ghimpelui, în care G. Dem. Teodorescu își rîdea de Austria învinsă, pe care „o măsea o-nveninează”, și de Carol I”Hop-în-țol”, căruia-i cînta:”Ia-ți lădița și domnița / și treci iute Dîmbovița”, precum și colecția foilor războiului, Războiul Weiss, Războiul Grandea al poetului macedonean, cu chipurile celor căzuți, cu scenele de asalt, o atît de impresionantă lectură, încît, la atentatul contra lui Ion Brătianu am întrebuințat stilul de jurnal ca să-l anunț prin scrisoare anume mamei.

    Dar unde era timp pentru cetire? Și apoi întrebuințarea manualului, a vechiului manual cumpărat de la alții, zdrențos și slinos, pe care-l legam singur, ajungea ca să dezguste de carte, ca să desființeze orice simț al frumuseții literare… Doar cîte o carte de premii se adăugea la moștenirea părintească, trecută în mare parte unchiului de la Roman pentru biblioteca circulantă cu care-și mai creștea veniturile. Cu ce grijă îmi numerotam volumele, așezate pe două policioare lîngă fereasta între ale cărei geamuri, prins acum de pasiunea păsărilor, botgroși, cintețe, stigleți, așa de bine îngrijiți că mureau pe capete, ascundeam o oiță, adică o vrabie cu un punct roșu pe gușă (furnizam cu păsări și pe casierul Codrescu, fratele căpitanului cu burta străbătută de glonte, care era cel mai mare mîncău din Moldova, pe Iancu Codrescu, cu tînăra și frumoasa soție, Maricica Nacu, care, el, creștea și canari și făcea cuiburi pentru odraslele lor, mestecînd ghiudenul de care-i era plin buzunarul).

    Era, în această bibliotecă, un vechi calendar franco-român al lui Asachi, din care mi-a rămas în minte povestea lui Lumînărică, bunul cerșitor ctitor și răspînditor de milostenii, și discursul lui Alexandru Hasdeu, la școlile din Hotin, ca și cutare baladă a poetului moldovean. Fabulele lui Nichitachi, Maeștrii Mosaici ai Georgei Sand traduși în românește. De la librăria lui Ivașcu prindeam uneori cîte un volum cu legătura de hîrtie aurită, din acelea pe care le răspîndea larg editura franceză Mame pentru copii ori de la Marcovici și Sassowski, broșurile, des tipărite, ale lui Rîureanu sau și cîte o încercare românească, puternic colorată, de a imita acest exemplu.

    Pînă ce, într-o bună zi, supt influența mediului, am prins patima haiducilor lui N. D. Popescu și a imitatorilor lui, Tunsul haiducul, Bujor haiducul, Ghiță Cătănuță, cu ororile măcelurilor, cu stupiditatea dialogurilor, cu copilăria reconstituirilor istorice, din care totuși se desfăcea o atmosferă de viață rurală, cu lelițe cîrciumărițe, ibovnice și trădătoare ale voinicilor codrului, o întreagă istorie, fie și pe jumătate falsă, de cîrc-serdari și de poteri, de lupte în marginea pădurii, de prinderi și evadări, de judecăți la curte și spînzurători. Oricum, era mai bine decît Contesa palidă și Marchiza sîngerîndă. Și, în Dorul inimii, pe lîngă canțonetele curente:

    Sînt Herr von Kalikenberg, Tocmai din Berlin alerg; Avut mult protecțion, Acordat conțesion, Dai la mine mult parale Și eu face dumitale Trum de fer alles gut Cum nimenea n-a văzut, și tot felul de neroade cîntece de inimă albastră, erau și bucăți, iscălite de cei mai aleși poeți ai noștri, de care se alinta un sentimentalism începător. Și astfel, la bătrînul Kupermann, tatăl celui din Iași, așezat lîngă Ospenia cu ghereta lui, unde am cumpărat un Xenofont din secolul al XVIII-lea, pe care-l mai am încă, și o hartă a Orientului european de Rigas, pe care am pierdut-o de mult, am dat pe Lamartine în Evenor et Leucippe și alte frumoase cărți franceze ale primei copilării, în schimb, pentru colecția tîlharilor și a cîntecelor.

    Era prima inițiere în literatura română. Frumoasele ediții Socec, legate ca în Germania, cu portretul autorului în medalion, erau să mă îndrepte, mulțămită lui Băleanu, care mi le împrumuta, – și care ne-a dus odată, în clasa a IV-a, la biserica din Popăuți a lui Ștefan cel Mare, făcîndu-ne s-o descriem —, vor corecta ceea ce era greșit în această lăcomie de cetit în limba noastră.

    Pacea sufletului venea numai odată cu vacanțele cele mari. La Roman aștepta marea bibliotecă a unchiului de acolo, cu cărți franceze de știință popularizată, cu splendide volume ilustrate despre tainele mării, cu nuvele ca acelea rusești ale lui Sologub. Fără a pomeni scrierile înseși ale lui Emanuel Arghiropol: versuri, nuvele, amintiri din războiul de la 1877. Pachetele de ziare veneau zilnic, aduse de Iacob Riven, secretarul, și cu ce lăcomie mă aruncam asupra hîrtiei proaspete! Oprit o clipă înaintea primejdiei științei și filozofiei fără Dumnezeu din Contemporanul lui Ion Nădejde, am ajuns să mă cufund într-o lectură care mi-a răpit toată evlavia lungilor așteptări în picioare, în fața stranelor de la Sfinții Voievozi, lîngă casa cucoanei Balașa, cu nucii bătrîni și prunii bogați în goldane dulci.

    Cînd nu rătăceam pe malurile Moldovei largi, unde se scăldau sîmbăta întregi tabunuri de evrei, cari nu se sfiau să-și expuie goliciunile de ambe sexe, cînd nu atacam broaștele care-și scoteau din mlaștini boturile sure și ochii de aur, cînd nu dădeam vinovate tîrcoale cabinelor unor băi improvizate – și ce goană am tras noi trei, fiind și un tovarăș ocazional, care el ne învățase, înaintea unui frate care voia să răzbune onoarea familiei! —, cînd nu prindeam peștișorii care se zbăteau în valuri, cînd, cu șapca de gardă națională a unchiului în cap și în hainele de dril ale verii, ne rupeam ciorapii prin scaii deși în care-și pieptănau mițele de păr galben murdar porcii mahalalelor, stăteam la masa lui „moșu’ Manole”, care, cu ciubărul în care-și răcea vinul supt masă, îmi dicta pentru ziarul, pe care apoi, proaspăt venit de la tipografia lui Kubelka, îl pătuream și-l timbram, foiletonul tradus dintr-un Moléri pe care mă îndărătniceam să-l scriu Molière, ori, retras în colțul meu, redactam anecdote pentru pagina a patra sau judecam politica generală a Europei, nu fără a mă lupta crunt cu conducătorii ei, în articole pe care „moșu” le găsea vrednice de a fi publicate în fruntea ziarului său Romanu, fără l, ca să nu se confunde cu Romanulu al lui C. A. Rosetti.

    Ori vacanța deschidea și mai largi orizonturi. O trăsură cu zurgălăi a „moșului Costachi”, ne lua în zori de ziuă de la Roman și, de-a lungul unui drum bogat în păduri, cu popasuri la fîntînile în a căror zamă se zbăteau fluturii albaștri, și hanuri curate și răcoroase, treceam, după multe ceasuri de răcoare și de cer senin, la Negrești, unde am deprins și alte ocupații decît ale cumintelui copil de văduvă, croind puternice zmeie, bine încleiate și corogite, capabile să zboare vuind și la capătul a trei păpuși de sfoară, să capete bilete trimise în vîrtecuș pînă în slava cerului, să fluture imense cozi multicolore de care am prins o dată și un nenorocit de liliac, care a rămas sfîșiat în spinii unde căzuse. Și ce nu era acolo, afară de carte, care nu pasiona pe unchiul și pe nimeni ai casei… Erau cele două rînduri de case, cele de sus, cu tablouri despre tragedia lui Maximilian, împăratul Mexicului și cu lămpi prezintînd pe moștenitorii austrieci Rudolf și Ștefania, cele de jos unde se îngrămădea buna mătușă armeancă, harnica ei soră, băiatul pe care-l va sugruma anghina și fetele. Era orășelul însuși, cu șiragul de case evreiești mărunte, era ziua de tîrg strîngînd țeranii voinici, adevărați ostași ai vremilor eroice, din împrejurimi, era casa doctorului Vilarâ, mic, vioi, prietenos și a plăcutei lui soții, fata”Lășculesei” de lîngă noi, și era fetița lor, Valeria; era vechea curte pustie a Mavrocordaților, în legătură cu moșia arendată de Aslan, cu nepoții mai mici ai vechiului Grigoriu, a cărui fată mai tînără, Agripina, așa de dulce, zăbovea o fetie întîrziată. Străbătînd prin coridoruri de mult nelocuite, sfărîmam ușile încuiate de stăpînii dispăruți. La capăt, băcănia blondului Alexe, fiul vitreg al cocoanei Aglaia, proprietăreasa din împrejurimi, comerciant român unic, cu barba ca a lui Maximilian al Mexicului, care vindea tot felul de marfă, de la stafide și rahat pînă la cele mai tari lichioruri. În grădina plină de țîrîitul greierilor neobosiți ascultam cîntînd cele trei verișoare, Aglaia, moartă apoi ca mireasă, Eugenia, a cării viață, prelungită cîțiva ani, n-a fost mai veselă și Lucreția, măritată la Huși cu casierul Brighiu. Tot șesul vecin era o mare de flori, un zbor de fluturi pe care aveam cruzimea de a-i înțepa pentru colecție.

    De jur împrejur se întindeau pădurile dese ale Vasluiului, în care am văzut o dată scînteind baionetele unor manevre, care se întindeau pînă la vechile „grajduri” domnești. Lîngă biserică, gîrla ne aștepta cu undele ei reci. De jur împrejur erau urmași ai răzeșilor de pe vremuri, P. P. Carp însuși făcînd parte, cu toate ideile lui de nobleță lituaniană, dintre dînșii, prin Carp Lungul; erau cei de la Oșăști, cei de la Alexești, gospodării largi, primitoare, în care o petrecere ținea trei zile și vinul de după sobă, alături cu prăjiturile, m-au făcut să dorm două nopți și două zile; erau Motășeștii, era bătrînul Negrea, de a cărui familie, oarecum înrudită, m-am apropiat mai tîrziu. Mai aproape, dincolo de velnița părăsită, era moșioara ținută în arendă de „moșu’ Costachi” și via pe care o păzea, cu un cîne bătrîn și un motan stingher, uscat, drept, fioros și bun, vierul Malancea, supraviețuitor al războaielor lui Ștefan. În poiana pădurii de la Mera aștepta ermitul blînd cu fagurii de miere.

    Caii suri de la docarul unchiului duceau prin văi îmbălsămate cu porumbrele vinete și porumburi coapte într-o întreagă lume nouă, unde nu era nici praf, nici cerneală, nici bănci, nici profesori și nici înjurăturile colegilor. Ca o nouă religie mi se revela în locul aceleia cu „morală lăuntrică” și „dinafarică”, pe care mi-o inculca tratîndu-ne la întîmplare și de „mascarale”, părintele Moisiu.

VII. Adolescența

    Mîntuisem cu bine – și cu premiul întîi în amfiteatrul împodobit cu frunzar și plin de ce avea orașul mai ales, al școlii Marchian, unde cununile și plachetele de cărți erau date în prezența șefilor, pe atunci respectați, ai autorităților —, mîntuisem cu bine cele patru clase în care, fără neapăratul gînd la alte trei sau patru și la Universitatea de la capăt, ar trebui să se pregătească, fie și fără latină și greacă și cu mai puține înalte matematici abstracte, un om în adevăr cult pentru o societate care-și caută, potrivit cu un frumos trecut, locul onorabil în civilizația timpului.

    Așa de iute veneau noile cunoștinți de oameni și de lucruri, descoperirile în interiorul unui suflet în continuă dezvoltare, desfacerile de alte orizonturi în viața reală, încît cred că nimeni dintre noi nu și-a pus întrebarea, pe care ar fi trebuit să și-o puie și învățătorii, poate că și părinții noștri: după atîta trudă de nopți nedormite, slăbiri a puterilor în creștere, care se cer cu atîta grijă cunoscute și cruțate, drumuri prin ploaie și ninsoare, lupte cu nepotolita răutate a tovarășilor, sforțări pentru a cîștiga atenția, dacă nu și o afecțiune la care nu cutezam a rîvni, a profesorilor noștri, care e folosul, adevăratul folos, măcar în materie de știință – căci, ca educație, ca sentimentalitate, ca înțelegere și prețuire pentru frumos era singur copilașul cu rochie albă de pichet și brandenburgurile albastre de la școala Marchian – al întreg acestui greu și lung sacrificiu.

    Întrebarea, pusă astăzi, nu poate să aibă decît un foarte trist răspuns.

    Vorbeam limba pe care o învățasem acasă, din fericire de la cine păstra o lungă și folositoare tradiție boierească, în care cuvintele se selecționaseră, se îmbogățiseră în nuanțe fără a se împuțina și falsifica și în care, fraza, vechea frază grecească, trecută și prin buna franceză a secolului al XVIII-lea, avea un rost. Comorile scrise ale graiului nostru le cunoșteam din cele dintîi lecturi. Dar merită desigur un cuvînt de laudă, de caldă și meritată laudă, binele pe care-l luam cu mine de la „domnu’ Băleanu”, părăsit la trecerea în cursul superior. Îndoitul bine al unei ortografii bine fixate, orientată spre un fonetism sănătos, cîțiva ani după bahanalele latinismului etimologic, dar fără vulgaritatea lui „întocmai cum se pronunță”, ca în „poezie” și „filozofie”, așa de neromanice, care au dus firește la azi încetățenitele: „viteză” și „aplauzele”; o despărțire netedă între conjugarea a doua, împuținată, dar tocmai de aceea prețioasă, care mă va face să urmăresc cu mînie orice stupid „a ține” și „a menține” (el scria: „a ține”, și „a menține”, în loc de admisul: „a ținea” și „a menținea”). Apoi comunicarea lui Alecsandri, care nu mai putea fi un sigur îndreptariu de limbă definitivă și, în același timp, bogata formă românească a neimitabilului, prin măsură, simplicitate și delicateță, Costachi Negruzzi, un Prosper Merimée al nostru, puțintel înaintea celui francez, dar în legătură, cum mi-au dovedit apoi ineditele, păstrate la moșia lui Hermeziu, cu cea mai sigură literatură din Franța secolului al XVIII-lea. Și, pe lîngă aceasta, pe lîngă propriul grai al profesorului, care putea servi de model, ca vigoare și naturaleță măcar, trimeterea la „panegiricul” marelui voievod moldovean și întrebuințarea în clasa a IV-a a unui manual de cutezătoare noutate, Cartea de cetire cu litere chirilice și culegeri din vechi scrieri și din documente a lui Alexandru Lambrior.

    Lecțiilor lui Mettey nu le datora desigur nimic un elev care la cinci ani putea acum să cetească de-a dreptul românește, fără a îngîna, un text francez și care-și avea de la acea vreme biblioteca sa în această limbă. Profesorul însuși se pare că era foarte puțin informat ca lectură, iar, ca gramatică, ne trimetea la arhaicul și atît de secul Noël și Chapsal, dar nu fără a recomanda în clasa a II-a bine făcuta carte de cetire a lui Victor Castano din Iași, pe care l-am cunoscut și după răutăcioasa epigramă, cu duel la capăt, a dlui Cuza, în toată exuberanța sfătoaselor lui dispoziții. Pentru colegii mei însă, felul nervos, desperat, al profesorului era o adevărată catastrofă. În clasa a V-a Tokarski făcea ce putea din interesantul Charles XII al lui Voltaire, dar originea lui străină îl aducea să traducă „ajouter” cu „a ajuta”, iar un text modern nu poate fi tradus decît de cine cunoaște ambele limbi.

    Latinește începusem cu „domnu’ Severin”, care era încă pentru această materie, despre a cării utilitate și valoarea reală, pentru a forma un stil de noțiuni precise și de frază largă nu ne vorbise nimeni la început, cum nici de tot ce leagă graiul nostru de acela al glorioasei Rome. Istoria sacră a abatelui Lhomond, cu al său Deus creavit coelum et terrarrt, era tot așa de fadă, de lipsită de vlagă și de coloare, de sinceritate și de talent, ca și Proca, rex Albanorum, duos habuit filios; Numitorem et Amulium din De viris illustribus a aceluiași; nu se simțea dedesupt acea vibrație a vieții pe care și un copil, instinctiv, o prinde. Trecerea la discursurile, de o rafinată artă, ale lui Cicerone, cu invectivele din Catilinare, care cer cunoștința, la noi nulă, a spiritului roman, nu numai a istoriei Romei, pe care o văzusem de atît de departe, și aceea la fraza strînsă a lui Cezar, dictînd în ajunul unei bătălii esența însăși a lucrurilor abia înfăptuite, nu putea fi decît catastrofală. Mi-a trebuit că prin cetiri personale să deprind o limbă care era să fie așa de familiară istoricului. Ideea, atît de criticată de capetele înguste ale rutinerilor, de a trece de la felul de cugetare analitic, ca al nostru, din latina Scripturilor, a evului mediu, a scrisorilor domnești și boierești, arătîndu-se, firește, greșelile și marile deosebiri, la modelele clasice, sintetice, rămîne și astăzi, după înlăturarea ei de oameni grăbiți a-și răzbuna, prin distrugeri, închipuitele jigniri.

    Grecește… A, grecește! A crede cineva că se poate ca în doi ani, în numai doi ani, alături cu atîtea materii, și cu materii atît de diferite, să-ți însușești limba în care rațiunea umană cea mai rafinată a introdus cele mai mari și mai frumoase complicații de care e capabilă, este una din cele mai cumplite rătăciri ale pedagogiei oficiale. Deprinderea formelor așa de bogate, pe care nu e de ajuns să le înveți pe de rost pentru a le recita, ci trebuie să le recunoști la lectură, imediat, fără greutatea care împiedecă de a gusta farmecul, lua, neapărat, cea mai mare parte dintr-un timp așa de scurt și deci așa de prețios. Cu gramatica, teribilă, a lui Zotu, cu neroadele fraze de exerciții din care, peste dificultățile care se cereau răsplătite, ale unei limbi abia învățate, aflam că „nenorocirea vine adesea de la cuțit” trebuia să trecem la neegalabila fineță, la satira, profundă, ca pentru oameni de înaltă cultură, la ironia care se potrivea așa de puțin și cu vrîsta și cu însăși receptivitatea sufletului nostru, a lui Lucian. Da, a lui Lucian, din Dialogurile morților, pentru care se cerea să știu și istorie și mitologie și atîta filozofie, pe cînd era așa de natural să se caute textul Evangheliei blînde a Sfîntului Ioan, care se lega și de religie.

    Lecția de religie era de ajuns pentru a scoate pe cineva încă de prin acești ani tineri din religia care a fost atîta îndemn și atîta mîngîiere pentru înaintașii săi. Biată istorie sacră, cu morala „vergii lui Dumnezeu”, caietul cu expunerea, fără o oară de filozofie, rezervată cursului! superior, în care se înșirau și se „explicau” toate ereziile, cu tot ce cuprind ele ca reflexie adîncă, de la gnostici la manichei și la atîția urmași, pe alte drumuri decît ale ortodoxiei, ai marii cugetări elenice… Nu știu ce mai era în clasa a III-a, dar în a patra ni se servise de „părintele” manualul de teorie bisericească al fratelui său, episcopul de Roman, Inocențiu. Nu era decît un mijloc pentru a lua nota: să înveți pe de rost, și astfel excelentul matematic Briul a putut să se încurce în lămurirea faptului, discutat pe vremea unui iconoclasm bizantin de care habar n-aveam, că „nu ne închinăm lemnului sau coloarei icoanei, ci chipului reprezentat de dînsa”, schimbînd pe „ci” cu un „nici”, ceea ce l-a făcut imediat, prin gura omului Bisericii, să treacă, deși elev bun, în rîndul „mascaralelor”.

    Geografia se învață pe de rost după colile trase la mașină, mai tîrziu și după dictare. Cartografi distinși, din nevoia care ne făcea să jertfim dulcele somn de noapte pentru a îmbogăți „atlasul”, care, bine legat, figura pe masă la examen, cu numele autorului în litere de aur, n-aveam noțiunea reală a țerilor, a popoarelor, a producțiilor și sensul valorii pe care o pot avea neamurile și teritoriile în viața generală a lumii. Nici un vis de călătorie nu răsărea în fundul aurit al zărilor noastre.

    Istorie încaltea nu știam deloc. Ce vom fi învățat în prima clasă nu-mi mai pot da samă, deși, vag, cred că era vorba de asirieni și babilonieni, cu ceva Grecie și Romă adause pe urmă. Cînd, ca ministru, am spus că o minte de zece ani nu poate trece de la cîntecele despre războiul de la 1877, de la revista trupelor în grădina Ospeniei cu generalul Ipătescu, cel care luase tunurile de la Grivița, și de la atentatul contra lui Ion Brătianu la întemeietorii de împărății, cu sens religios arhaic și exotic, în valea Eufratului și a Nilului, înțelepții noștri „secundari”, în a lor pricepere și adîncă știință, au dat din umeri și au rîs. Atîta e de gros stratul de crasă pe minți, dintre care unele sînt încă tinere… În clasa a II-a ni s-a pus înainte, bine tradusă de Alexandru Brandia (Brînză) de la Iași, bunul profesor pe care era să-l am pe urmă, culegerea de biografii, desigur foarte competent prezintate, într-o formă al cării secret îl au francezii, datorită colaborării dintre profesorul de liceu Dhombres și acel Gabriel Monod, îndreptător al noilor studii istorice din Franța, pe care n-aș fi putut gîci, nici în cele mai cutezătoare speranțe, că-mi va fi dat să-l am profesor la Paris. Era o lectură interesantă, dar firul însuși al istoriei, simțul dezvoltării, înțelegerea felului cum orice lucru omenesc vine din altul, plasarea sigură a faptelor și ființelor omenești înseși pe dunga timpului, repartizarea lor subită pe veacuri îmi va rămînea o imposibilitate pînă dincolo de isprăvirea acestor patru ani. Nu știu din ce manual mai bîiguiam înaintea somnolenței lui „cuconu’ Costachi” ceva istorie modernă, în care, pentru cei mai mulți, suveranii se împărțeau în două: acei cari „au fost răi”, „au apăsat poporul” și acei cari „au fost buni”, „au făcut școli, biserici și toate așezămintele” și „au rămas victorioși”. Iar baza celei mai nule istorii a românilor erau paginile, cu o ortografie de mult moartă și cu un spirit, fără îndoială demn, sever patriotic și național, dar fără nici o putere poetică, ale bătrînului Laurian. Nu, nu, – nu de acolo m-am făcut eu istoric, ci atunci cînd in mine s-a trezit puterea de a mă pasiona pentru tot ce a fast uman în oameni…

    Științile nu sînt făcute pentru oricine dacă se lasă la o parte necesara orientare asupra lumii, cer și pămînt, puteri văzute și mari nevăzute puteri misterioase, toate frămîntate și ele cu acea desprețuită și atît de folositoare poezie, și dacă nu se gîndește cineva la aplicații practice. Dar din fizica nu mai știu cui din clasa întîi, carte solemn și pur teoretică, din savantele pagini culese din ultimele cărți franceze – și noi dădusem pentru mineralogie de însuși marele manual francez al lui Lapparent – ale lui Ion și Gheorghe Nădejde, din ajutorul ca pentru Universitate al cumintelui, dar recelui Poni, ce puteam culege pentru gînd și pentru viață, ce sens al măreției și frumuseții lumilor, noi aceia cari prin minunile fără sfîrșit eram călăuziți de mustața roșie și tichia neagră, de mîna tremurătoare asupra aparatelor ale „domnului Țăru”?

    Nedezvoltați fizicește, unii nespălați și nepieptănați, fără să-i fi întrebat nimeni de ce nu găsesc o jumătate de ceas pentru aceasta, incapabili, cu tot corul care nu cînta niciodată, să reproducem o arie populară sau una din acelea la modă care fluturau dintre stîlpii cerdacelor de acasă, așa călcam, cu tot atîta simț ca al cui trece pe scară de la o treaptă la alta, în „cursul superior”. Număram cu nerăbdare cîți ani mai aveam la temniță și ne puteam bucura doar de două lucruri, dintre care înțelegeam mai ales pe cel dintîi: că la „catalog” de acum înainte – dispărînd și formalitatea rugăciunii cu”Împărate ceresc mîngîietorule” — ni se va zice „domni” și că trecem în sălile largi, luminoase ale palatului pe care ni-l dăruia statul român pe ruinele căsuței unde murise turbată mîța bătrîioară și fricoasă care fusese Lența Strojăi.

    O mare și frumoasă clădire, în mijlocul unei curți căreia nu i s-a dat toată întrebuințarea, această nouă casă a noastră, după ce ieșisem din ietăcuțele, bucătăriile și găinăriile de lîngă Sfîntul Gheorghe. Așezată sus, în regiuni de aer curat, în afară de forfota jidovimii sărace, între locuinți boierești impozante și livezi bogate, avea două rînduri, culoare largi, pline de soare, bibliotecă, în care am clasat vechi dicționare grecești și cărți din veacul al XVIII-lea […], sală de gimnastică și tot ceea ce trebuia unei instituții după cerințile timpului.

    Ne-am așezat însă, cred, fără nici o ceremonie și n-a fost bine pentru cîtă muncă fusese cheltuită acolo. Dar în mijlocul studiilor noastre am văzut răsărind al doilea om mare al experienței noastre începătoare, pe însuși ministrul de instrucție, care era Dimitrie Sturdza cu care mai tîrziu elevul din clasa a V-a avea să aibă multe și de multe feluri legături, la care nici nu se putea gîndi atuncea. Între director și prefect, măruntul om de stat, pe atunci încă nealbit de vreme, suia scara principală, și ochii noștri erau fermecați de belșugul decorațiilor cu care pe fondul negru al fracului îi era căptușit pieptul. Vor fi fost poate și cuvîntări și, să fi fost ele și cum trebuiau, mi-aș fi adus aminte multă vreme de dînsele, dar se vede că rostul nostru nu era în locul unde ele se rosteau, pentru oamenii în vrîstă și importanți.

    Nu mă gîndeam că voi sta numai un an, gonit de o vădită nedreptate, în aceste strălucite încăperi nouă, nouțe, bune de trăit în ele, cum în toată școala ulterioară nu vom mai întîlni altele. Dar acest an mi-a ajuns ca să mă deprind cu alt șir de profesori, deosebiți și prin vrîsta lor adesea, de ceilalți, de care, chiar de Băleanu, ne despărțiserăm prea ușor și fără nici o părere de rău, în clipa cînd ei ne încredințau, cu ce ne putuseră da, colegilor lor din „cursul superior”.

    Dintre cei vechi, doi, cu totul diferiți ca înfățișare, temperament și metodă, predau limba greacă și matematicile.

    Leonescu era un absolvent de seminar, cred, cumnat cu Savinescu; înfățișarea, și ca maniere, a unui episcop: solemn dar bun, emfatic dar zîmbitor, cu o cută adîncă între sprîncenele groase și cu mîna în favoritele de tăietură rusească, bogate, de un adînc castaniu, pe care-i plăcea să le dezmierde, lăsînd să se audă, cu sau fără căscatul comod, un voluptuos; „eh, eh!”. Pentru subtilitățile materiei sale desigur că nu era pregătit și chiar textul în legătura lui de frază nu-i era clar decît după o prealabilă pregătire, care putea lipsi uneori. Nu voi uita niciodată hazul inițierii noastre în Herodot, care poate că spune povești bune pentru mințile tinere, dar „ionismul” lui cere cu totul altă preparație decît a Gramaticei lui Zotu sau a unei atît de ușoare linciuriri în Lucian. La prima lecție de fapt nu știam nimeni nimic, ba nu aveam nici cărțile.

    Profesorul era însă încredințat că fusese o altă lecție înainte, în care ni se indicase cartea a IV-a, de atîta folos pentru noi și la istorie, ca una ce introducea în viața sciților și geților, vechi stăpîni pe meleagurile noastre. În fața tăcerii generale, glasul răsfățat al profesorului se întoarse spre mine. – Eu sînt elev bun, eu sînt băiat cinstit, și harnic, și învățat, – eu desigur pot traduce. Și, de sfială, am tradus, – Dumnezeu și zeii Olimpului și ai tuturor popoarelor Orientului pot să știe singuri ce. Conștiința, o delicată conștiință, care mijea, mă tulbura în două privinți: că spuneam ce nu știam și ce nu putea să îndrepte nici profesorul, de care deci abuzam și că lăsam să se creadă, rău coleg, că lecția a fost totuși dată. Dar recompensa a venit imediat: însuși textul, editat la Teubner, în Lipsea, al autorului grec, text din care poate mai am o parte, cealaltă fiind generos dăruită mai tîrziu Deborei Ilovici, fiica, locuind în aceeași curte, a antreprenorului pompelor funebre, om prietenos, care pe stradă acosta pe oamenii mai în vrîstă cu fireasca întrebare: „cucoane, da’ mie cînd îmi faceți saftea?”. Din greceasca primelor clase de „curs superior” îmi aduc aminte aceasta – și atîta.