Ar fi fost desigur o soluție care nu cere vreo bătaie de cap: plata în bonuri. Singur numele acesta al bonurilor trezește cele mai urîte amintiri. Abia, după o imensă trudă, scăpasem, nu de povara lor, care s-a adaus la datoria publică, dar de nesiguranța în care bonurile aruncaseră întreaga situație financiară a țerii. La bonuri de tezaur ne-am gîndit într-un singur moment – înainte ca un geniu popular și agrar să fi propus îmbogățirea vistieriei cu nu știu cîte miliarde rupîndu-se hîrtia monedă în două —, atunci cînd eram de părere – și nu s-a crezut că e bine – ca funcționarii să primească o parte din salariul lor în astfel de hîrtii, a se plăti atunci cînd starea tezaurului o va permite. În loc de aceasta guvernul Vaida Voievod a făcut o împărțire, sacrificînd pe pielari și pe ceilalți în folosul postăvarilor, cărora li se pun în vedere – văd soluția anunțată în ziarele favorabile regimului – 250 de milioane în bonuri, care s-ar plăti în… decembre. Pe ce disponibilități iernatece se contează pentru aceasta o știe „guvernul definitiv“ și mai ales Dumnezeu, care e mai definitiv decît noi toți.
De la începutul guvernării mele m-am ridicat cu toată energia unui om care s-a deprins să aibă milă de țara lui, chiar dacă aceasta e permanent nedreaptă și nerecunoscătoare față de dînsul, contra leftenului refugiu al împrumuturilor, a căror acumulare necugetată ne-a adus unde sîntem astăzi. Cuvîntul însuși de împrumut mă îngrozea, și, din orice buze l-am auzit, am răspuns cu aceeași indignată răspingere. Cînd mi s-a pomenit de plasări productive ale capitalului străin în vreo întreprindere românească – silozuri olandeze, punere în valoare a terenurilor inundabile, pescuirea în deltă sau orice alta —, am păstrat scepticismul pe care-l impune situația generală, care împiedecă orice risc și e dușmană chiar a oricării inovații. N-am crezut un singur moment că simpatiile care vin largi către d. Titulescu cînd dă o masă bună sau promite mirifice avantaje în România s-ar putea păstra și atunci cînd valoarea d-sale europeană ar face apel la o pungă închisă cu zece noduri. Totuși ziarele au anunțat că un necunoscut domn Naum, din regala suită a ministrului nostru la Londra și la Lido, a plecat cu misiune specială pentru a face să reușească la Geneva un plan titulescian și european de a cărui izbîndă ar atîrna fericirea României, care va avea tot ce vrea fără a-și lua nici o îndatorire. Ce bine e cînd într-o țară strîmtorată se mai păstrează colțuri de o atît de perfectă simplicitate!
Căci nu poate fi decît o simplicitate apostolică și eremitică a se proiecta în viitor, ca o scăpare din toate releie, geniul „guvernului definitiv” și însușirea de a căpăta oricînd oricîți bani de la salvatoarea Genevă a dlui Nicolae Titulescu.
III. ALEGERILE
Popular cum îl credea suveranul, partidul național-țerănesc, despre care un ziarist italian anume invitat spunea că n-are decît să spuie”Maniu” pentru ca îndată orice țeran din Ardeal să se ridice și să ducă mîna la căciulă, a simțit oarecare îngrijorări.
În București întîi. E adevărat că pentru orice politician al Ardealului care n-a ieșit din găoacea sa, Capitala României, orașul a vreo sută de domni, centrul activității intelectuale a tuturor românilor, locul de unde s-au proclamat cele mai înalte idealuri și s-a dat impulsul pentru servirea, pînă la moarte, a celor mai nobile cauze, e un centru de conrupție care trebuie desființat. Aici orice bărbat e un hoț, chiar dacă n-a avut încă putința de a se manifesta, orice femeie poate fi acostată pe stradă pentru a-i cere o clipă de dragoste, orice avere este suspectă, deși bucureștenii n-au pretins niciodată că la Chitila au mine de aur. Patria, ziarul patriei celei mici, în care nu sînt numai români, ceruse pur si simplu desființarea acestei adunături de briganzi și de cocote în care orice român e plămădit din legătura spurcată dintre un grec ortodox și o țigancă fără religie. Așa e, dar Bucureștii au 800 000 de locuitori – numai adunături, fără un pic din sîngele drăguțului de Traian, continuat astăzi prin înțelepciunea dlui profesor Casiu Maniu de la Universitatea din Cluj, – și între aceștia sînt vreo cîteva zeci de mii de oameni cari votează. Și măcar partea țerănistă a partidului crede că este nevoie și de învietorii Sodomei.
Pentru a cîștiga pe bucureșteni se crede că trebuie întruniri publice, la Dacia, la Eforie, oriunde se pot strînge reprezintanții autentici ai „cetățenilor Capitalei”, chiar dacă e să-i aducă în opinci din fața Turtucaii sau de la Vadul Oilor. Deci bucureștenii, cari n-o meritau, și-au căpătat discursurile de întrunire publică, la care s-a manifestat politic pentru întîia oară d. ministru Gusti.
Întrunirea cea mare a fost impozantă. Rostul ei real era însă altul: să arate cine, dintre dd. Madgearu și Ioanițescu, poate să adune mai mulți din țeranii meniți să exprime cea mai autentică, mai burgheză și mai intelectuală opinie a Bucureștilor. Au vorbit rînd pe rînd fruntașii, cari, lovind în adversarii firești, liberalii, și făgăduind ce n-a vrut să primească țara, n-au știut nici ce să critice în trecut, nici ce să puie înainte în viitor.
Adunarea mai avea încă un scop: să prezinte Bucureștilor săi „iubiți“ – și probabil și „stimați“, cele două calificative mergînd împreună la d. Maniu pentru aceia pe cari nu-i poate suferi de fapt – pe omul providențial care e chemat să facă, la ceasul pe care-l va crede potrivit, pentru sine și pentru România, pentru poporul românesc,”Ministeriul definitiv“ de la care au să plece toate binefacerile. Scena a fost impunătoare și duioasă. Aceluia care se considera numai ca un „umil gregariu“, cu sentimente de adevărat schimnic al politicii, urmărind pe moșia sa, la vizita vreunui gazetar bucureștean, cuiburi de potîrnichi sau de prepelițe, i s-a impus, de glasul vladimirescian al „șefului” său (stimat și iubit”), d. Mihalache, să revie la conducerea partidului, ceea ce pentru un moment n-a crezut că poate să promită, dînd în schimb unul din acele discursuri de fluență vagă și nulă în care plutesc ca bucățile de carne într-o ciorbă de cazarmă neplătită idei care ar fi făcut succesul unui licean de la 1890.
Un partid popular nu se poate mulțămi însă numai cu aceasta: trebuie și manifestația de stradă.
Ar fi să arăt puțină stimă față de cetitor dacă aș lămuri ce înseamnă această cea mai ieftenă din armele unei demagogii răsuflate. În treizeci de ani de viață politică am văzut de atîtea ori pe oamenii placardelor de injurii și de cereri nerealizabile. Ovreiași din prăvăliile de prin Lipscani, liceeni fugiți de la școală, așteptînd voluptatea spargerilor de geamuri, țerani veniți pentru „un pol” (acuma suta de lei) și o pîne. Știe doară oricine că, așa discreți cum ne-a făcut Dumnezeu, nu putem, oricît am voi, oricît ni s-ar cere, oricît am crede în anume idei și în anume oameni, să ne înfățișăm, cu gesturi și strigăte, care nu se potrivesc cu firea noastră, pe Calea Victoriei, pentru ca, răzbătînd cu luptă, după lovituri în poliție și în armata care, înțepenită, asudă și scrîșnește din dinți că e expusă la toate insultele, să speriem pe rege la Palat, dovedindu-i că partidul poate scoate în luptă zeci de mii de „cetățeni”.
Totuși scena ridiculă s-a produs. Legiunile ilfovene, vlășcene, poate și baraganice ale amatorilor de ministere bune s-au înșiruit, au apucat prăjinile placardelor și, firește, fără nici o opunere a forței publice, din care anume elemente se găseau poate chiar între manifestanți, au mers pînă la Palat. Respectuos față de papularitatea de care vorbise la schimbarea Ministeriului, Carol al II-lea a crezut, cum credea în Franța Ludovic-Filip înainte de 1848, că datorește poporului să apară în balcon pentru a primi cele mai inteligente și mai sincere din aclamații. Fără să așteptăm gestul cui și-a permis să invite pe regele României la demonstrația în pregătire, pe altă duminecă de spectacol, a Partidului Poporului, am simțit o adîncă durere cînd m-am gîndit că glorioasa regalitate a României se poate pleca, încîntată și recunoscătoare, înaintea acestui vulgar dezmăț, acestui act de comedie suburbioară.
Dar scopul ce se urmărea era atins: acela de a se arăta că suveranul, care a voit acest guvern, deși nu era nici o indicație, constituțională sau morală, pentru dînsul, ține ca el să biruie în alegeri și, cu”Ministeriul definitiv“, să ducă țara la un liman de mîntuire pe care cîrmaci mai puțin experți nu l-ar fi putut nemeri.
Demonstrația pusă la cale cu atît de abundentă sudoare de om gras și bun de către d. Trancu-Iași, vechi tribun, a și avut loc, firește fără prezența suveranului invitat. Dar, pentru a strica efectul primei apariții, harnicii aderenți, devotați și convinși, ai dlui mareșal Averescu, ostași glorioși ai șomajului bucureștean, au izbutit să facă, la rîndul lor, ca regele României să omagieze prin apariția sa aceastălaltă manifestare a aceluiași „popor”.
Aici însă s-a produs un incident pe care analele populare ale Capitalei noastre nu-l cunoșteau încă. O domnișoară făgărășeancă a avut eroicul curaj de a se opune cu succes mijloacelor bogate ale dlui Trancu- Iași. Cîștigînd prin singurele sale argumente politice un număr de onorabili servitori ai caselor bogate din București, a putut scoate în fața aceluiași Palat un număr aproape egal de apărători ai tronului. În ceea ce privește calitatea, ei ar putea fi considerați chiar ca superiori prin tot ce un țeran poate să capete în contact cu bucătăriile boierești, iar, ca alimentare, acești bine hrăniți ai ziselor bucătării ar fi fost în stare să facă praf pe bieții jigăriți ai șomajului fără termin.
Astfel de scene jenează mai tîrziu pe toți aceia cari, în căldurile electorale, au participat la ele. Dar ele rămîn în paginile ziarelor, în fotografiile luate de amatorii cărora le place să facă haz, și ele se înscriu pe latura comică a istoriei contemporane. Se înscriu cînd? : atunci cînd o nație amărîtă, stoarsă pînă la măduvă de luptele fără sens și fără folos ale asociațiilor de căpătuială supt nobile forme de împrumut occidental și-a pus toate nădejdile într-o tînără căpetenie regală, pe care n-a chemat-o cu toată puterea devotamentului pentru ca fruntea regală să se plece înaintea bandelor mabilizate de un guvern care întrebuințează Coroana în vederea unor vulgare succese electorale.
Dar, deși în Basarabia, în Ardeal s-au cerut voturile pentru oamenii regelui, ai „împăratului”, cari n-ar fi, ferească Dumnezeu, cunoscuții oameni de partid, trebuiau căutate aiurea garanții mai puternice ale unei reușite încă foarte problematice.
Aparatul administrativ a fost chemat atunci în ajutor fără o șovăire, brutal, imediat, de la un capăt al țerii la altul.
Dreptul de a-l schimba în ajunul alegerilor îl poate reclama și exercita un regim care s-ar prezintă în alte condiții decît acela, cu mască de „guvern electoral”, al partidului național-țerănesc. Anume acel regim fără caracter de partid care găsește în fața sa o administrație politicianistă, despre care se știe că va merge, nu după ordinele ministrului neinteresat, pentru a împiedeca doar revărsarea injuriilor, spargerea capetelor și falsificarea rezultatelor electorale, ci după al șefilor politici și, apoi, acel regim sau oricare altul n-a avut niciodată pretenția că e de ajuns să apară în fața țerii pentru ca fanatice aclamații să-i salute mărețul răsărit.
Dar partidul național-țerănesc venise numai din cauza presupusei sale popularități, mai ales în ce privește Ardealul – „am pacificat Ardealul“, zisese regele. Și în fața lui nu se găseau în administrație oamenii puși de un partid puternic, avînd cu ce să umple și ultimul loc, ci funcționari de carieră, de cari nu se gîndise a se atinge nimeni – n-am numit pe nimeni pentru că era aderent al nostru – și, în ce privește comisiunile interimare, am lăsat de cele mai multe ori ce am găsit, ori ne-am adresat la oameni pe cari nu i-am întrebat dacă se duc la cutare sau la cutare club sau dacă sînt obișnuiți să voteze pe unul sau pe altul. Cea mai mare parte mi-au rămas absolut necunoscuți.
Totuși, din Jimbolia pînă la Cetatea-Albă, a fost o hecatombă de destituiri și de strămutări după indicațiile șefului local, care pe alocurea își atribuise astfel de puteri încît „primea” sau „nu primea” pe acela care era recomandat sau, uneori, numai tolerat de ministrul său. Cînd i se învedera, cu iscăliturile fruntașilor locali, dlui adevărat ministru de interne Armand Călinescu valoarea celor izgoniți, el se mulțămea să promită că după adegeri va încerca să-i restituie.
Ce s-a întîmplat în toate județele o arată declarația fostului prefect de Gorj, profesorul Miron Constantinescu, un om de o perfectă onestitate, într-o scrisoare care nu era menită să fie publicată, deci nu poate fi socotită că urmărea un efect: „în douăzeci și patru de ore au schimbat Consiliile interimare, în trei zile au mutat notarii dintr-un loc în altul, au dat afară și au suspendat pe perceptori, agenții de percepție, secretari, casieri. La Prefectură, directorul, pretorii și funcționarii au fost parte suspendați, parte înlocuiți. Comandantul de jandarmi a fost înlocuit în două zile. Comisari, subcomisari scoși, și numiți alții cu duiumul”. Aceste rînduri, elocvente prin simplicitatea și sinceritatea lor, se pot aplica oricărui județ. În Prahova, revizorul ieșit prin concurs a căpătat o delegație de inspector pentru ca în locul lui să fie numit altul spre a face funcțiune electorală.
Pentru propagandă s-au întrebuințat tocmai acele elemente care nu trebuie să se amestece în uriciunea pătimașă și venală a acestor operații așa cum se practică la noi. Discuțiile la validări în Cameră au învederat pînă unde coboară acest detestabil sistem pe învățători și pe preoți, pe cari, ca ministru al Instrucției, în mai 1931, îi îndemnasem, punîndu-le în vedere aspre pedepse, să nu înjosească misiunea ce au și „haina pe care o poartă. D. M. Negură, liberal, a prezintat pe preotul din cutare sat vasluian, care „împreună cu alți bătăuși, a început să joace și să cînte în jurul» unui sătean înjunghiat pentru că voise să voteze contra guvernului. D. G. A. Cuza pe „preotul Vasile Popa, din acel județ, care a scos pistolul de la brîu și a ucis pe un liberal georgist».
D. Mitache pe „preotul de la Stelinești, care, cu afaceri în curs de judecată”, își îndeplinise pentru ispășire funcțiunea de agent electoral. D. Petru Andrei a schițat pe „învățătorul Adam Vasile, care, împreună cu un fierar, a bătut pe alt învățător în chiar casa lui”. Mi-i scîrbă să mai continuu.
Studenții n-au fost uitați. Pe cînd unii făceau antisemitism, agitînd satele, iar alții se jucau de-a pistolul în serviciul celor doi Codreni, cari și în Comera nouă vor amenința cu împușcarea, pe cînd”Cetatea Universitară” trecea, din profundă convingere și cu o matură chibzuire a împrejurărilor, de la dictatura mussolinică a dlui Goga la nutritorul cazan democratic al cinstitei cîrmuiri, alții, fără să mai fi făcut vreun stagiu de facsimil idealist, mergeau la Ministeriul de Interne și luați de acolo, împreună cu merindele de drum, recomandația către prefectul local, care avea să se îngrijească de rest. După ce oamenii de treabă cari se luptau pentru conducerea României făcuseră ca studenții rătăciți să pumnească pe rector, să dea cu praf de ardei în ochii soldaților și să ardă în fața Senatului cu geamurile sparte un camion al poștei, acuma se creștea tineretul în practica violențelor și murdăriilor unor alegeri pătate. […]
Alegerile au fost pătate, dar în aparență libere. Jandarmii n-au intervenit, dar pretutindeni oamenii partidului – să zicem și: partidelor, fiindcă la toate le-a dat drumul salvatoarea deriziune regală de la 31 mai – își pregăteau armata electorală. Inaugurînd o tactică nouă, se lucra înainte de ziua alegerii, care aceasta trebuia să fie albă, curată ca o mireasă fără prihană, prezintîndu-se certificatul regelui, care e presupus că nu știe nimic decît ce i se spune de interesați. La Buzău bandele s-au întîinit, s-a tras cu revolverul și rănitul, un măcelar, susținător al guvernului, și-a strîns mațele cu mîna, s-a răpezit acasă pentru a-și lua arma, a sărit peste scările tribunalului și a regretat, ucizînd în grămadă, că n-a putut să-și plătească mai bogat încă moartea iminentă. Morți, răniți au fost mai pretutindeni, pe cînd în alegerile trecute nu s-a vărsat o picătură de sînge. Iar, unde nu se ajungea așa de departe, funcționa bîta. A fost bătut generalul Negrei, fostul prefect Bastache, atîția alții. Cine a fost cuminte și-a dat samă de situație și a rămas la dînsul acasă.
Dar lupta electorală a unui partid popular, chemat la putere de suveran fiindcă e popular, și anume ca să cruțe banul public, neîmpărțindu-l la agenți și bătăuși, are și părțile ei dulci. S-au prezintat în Cameră hîrtii de cinci sute de lei rupte transversal în două: era vorba de opozanți; din partea cealaltă s-ar fi putut prezintă alte dovezi asemenea. Carăle cu rachiu s-au oprit la porțile tuturor satelor ardelene. Pe alocurea oamenii veneau așa de beți încît și-ar fi pus pecetea, cu care băteau toate paginile caiețelului candidaților, și pe nasul lor propriu sau pe fruntea dlui magistrat președinte. Oamenii s-au deprins așa de mult să cîntărească buzunările candidaților, încît și aceia dintre dînșii cari-și păzesc obrazul și detestează astfel de metode au trebuit „să puie la bătaie” pînă la o sută de mii de lei în cele mai mici județe. A te prezintă altfel a ajuns a fi o naivitate. Alegerile democrației române de sufragiu universal sînt exact la nivelul celor engleze de pe vremea Georgilor, cînd oratorul vorbea pe butoi, iar alegătorii operau la cep. Orice valoare reprezintativă a unor astfel de manifestări populare se înlătură de la sine. E o luptă a pumnilor și o luptă a pungilor. Făgăduielile de a se da păduri – că atîta a mai rămas —, de a se cumpăra vaci, de a înmulți banii, de a ridica prețul grînelor și vitelor trec numai în al doilea rînd: omul vrea să vadă ce are în palmă, ca să voteze alandala ori să înjure din toată puterea bojocilor pe acela căruia i-a dat, ca om „onest”, votul prealabil plătit.
Mă tem chiar că și așa am spus prea mult admițînd că jandarmeria n-a operat. Căci ziarul Țara Noastră (XI, 96) prezintă telegrame de la judecători prezidenți de birouri electorale basarabene în care se arată că „autoritățile“ au mințit satele anunțînd o falșă amînare și că jandarmii, cu șeful în frunte, călări, opreau sate întregi, care nici n-au votat.
Nici așa, cu scoaterea suveranului în balcon, cu aruncarea banului public, împrumutat ori falsificat, cu înhăitarea bețivilor și epilepticilor pentru a apăra „programul partidului” – ce pricep ei dintr-însul cînd nu l-au priceput nici acei cari l-au făcut! —, cu tocmirea studenților, „floarea de tineret a țerii“, cărora li se plăteau ratele întîrziate ale pantalonilor, „popularii“, „imparțialii“, electoralii“ nu erau încă siguri; ei au căutat alianțe.
De două feluri: alianțe românești care nu se pot mărturisi, dozînd participarea opoziției în Parlament pentru ca să poată întrebuința pe unii contra altora, și alianțe străine.
Partidul german a uitat tot binele care i s-a făcut de guvernul care cutezase a numi un subsecretar de stat al naționalităților în persoana unui vrednic sas și a vorbi de „națiuni” în sens istoric și organic în țara unde Constituția nu tolerează decît cuvîntul de români. Prin voința șefilor săi, inclusiv d. Brandsch, care nu mi-a făcut o vizită, nu mi-a lăsat un rînd la despărțire, acești alegători au fost „trecuți” pur și simplu la încă un guvern, și s-au supus. Cînd un coleg din Germania mi-a scris dăunăzi, mulțămindu-mi pentru ce am dat alor lui din Ardeal, i-am răspuns că deplor un singur lucru: acest sistem e foarte practic pentru ca un Konnerth sau altul să fie veșnic deputat, dar dezastruos pentru viața morală a unui neam care trebuie să ție sama în viața publică și de altceva decît de asemenea conveniențe personale. În Sibiul Mitropoliei românești ortodoxe, al Asociației, al intelectualității săsești, singurul om politic drept, generos, risipitor față de minoritari a avut ceva mai mult de o sută de voturi.
Evreii s-au arătat pretențioși, și au fost lăsați în sama Gărzii de fier, desființată de noi ca o asociație care răspîndește o periculoasă sentimentalitate pseudo-religioasă, de speța inochentismului basarabean sau a duhoborților, speculînd mistica naivitate a țeranilor și cultivînd sistematic crima. S-a îngăduit acestor energumeni să placardeze afișuri electorale, de un desăvîrșit comic, în care alegătorilor li se „ordona” să li voteze candidații. Și, știindu-se că guvernul tolerează, dacă nu sprijină chiar pe ascuns – pe cînd noi la Tutova dezaprobasem pe prefectul Tutoveanu, care, împins de un fiu „gardist“, li acordase frățescul sprijin —, s-au înscris în „gardă“, îndeplinind tot ritualul „pămîntului de la Mărăști și Mărășești”, „calului alb” și adorației șefului, un biet băietan neisprăvit, deprins a se juca de-a pistolul, profesori de universitate de la treizeci pînă la aproape optzeci de ani.
Cu ungurii s-a inaugurat un nou sistem. Contra magnaților, din ce în ce mai porniți pe război, cu gîndul ascuns, de altfel firesc, de a reface monarhia apostolică a Sfîntului Ștefan, se ridicase o democrație maghiară, care, cît e slabă, pretinde a dori conlucrarea anestă, devotată chiar, cu românii. Și eu am primit la Cameră o deputăție de-a lor, oameni cu fața deschisă și cu mînile tari și aspre, cari nu erau socialiști, dar, înainte de orice, sociali. Această mînă, guvernul a strîns-o cu căldură, mai mult decît atîta: cu o deosebită recunoștință. Se va vedea mai tîrziu dacă, în loc să dezbinăm o nație care nu are de ce să ne iubească prea mult, nu e mai cuminte s-o lăsăm în grija ei proprie, ea avînd să-și poarte procesele și să-și culeagă roadele fără ca noi să intervenim pentru ca, stabilind situații și fixînd proporții, să sprijinim devotamente care se șterg și să ațîțăm și mai mult uri care rămîn.
Nu mai vorbim de vechea zestre bulgărească din Cadrilater, unde din nou românii colonizați acolo vor întîlni altceva decît o caldă inimă frățească.
Astfel s-a ajuns, după ce, uneori, o cifră se proclamase la fața locului și alta se înscrisese la București, la un rezultat care abia ajungea pînă la 40% și dădea dreptul la o primă de care partidul declarase, prin gurile dlor Mirto și Mihalache, în fosta Cameră, că n-are nevoie, că nu poate să aibă nevoie niciodată.
Mi s-a obiectat că guvernul de atunci n-a voit să înlăture prima. Declarația mea a fost de la început netedă. Dușman al legii strecurate de guvernul lui I. I. Brătianu la un sfîrșit de martie din anul al patrulea al guvernării, supt inspirația unui Al. Constantinescu, eu, care cred că un om cuminte poate guverna și cu adversarii, iar un prost se îneacă – precum vor dovedi în curînd împrejurările – și între cei mai ascultători prieteni, cari nu știu dacă și data aceasta au dat la partid demisiile în alb, eu am spus de la locul meu că „vreau să fiu ultimul care să profit de primă“.
Eu însă nu eram acolo singur și dincolo de margenile Camerelor am întîmpinat o împotrivire care nu se putea birui. Și azi, într-un ziar legat de Coroană, se consideră suprimarea unei favorizări care violează aritmetica drept o adevărată crimă politică, drept primejduirea oricării ordine politice. Așa e cînd Coroana vrea să se poată lăsa pe sama unei majorități răpede alcătuite și cu caracter de permanență. Așa e cînd ea – și vom discuta situația regalității în România și ca în România – consimte a abdica în folosul succesiunii tiraniilor de partid, care se rezolvă mai la urmă în tiraniile în subordine ale regilor neîncoronați de felul lui I. I. Brătianu, al mareșalului Averescu, al dlui Maniu, un Kossuth al nației sale, cu oarecare cruțări momentane față de Burgul de la București. Dar, cînd Coroana are în vedere dreptul său de a alege între oameni, rămîind apoi, bineînțeles, fidelă simpatiilor chibzuite, cînd ea voiește să nu se consacre unei vieți private agrementate de călătorii și de vînători, ci să aibă necontenit influența folositoare, necesară țerii, pe care i-o dă Constituția, cînd ea voiește să fie activă și mai ales vigilentă, n-are de ce să sprijine o falsificație al cării rezultat isprăvește prin a o anula.
S-a ajuns astfel la rezultatul asupra căruia imparțialele mașini de calcul au trebuit să se oprească îndelung pentru a face o distribuție care, așa cum e, ni arată ce „ispravă” s-a făcut și în acest domeniu.
O majoritate care abia atinge cele două treimi fără care anume măsuri nici nu s-ar putea pune la vot. Dintr-însa fac parte mai multe fracțiuni, și, anume, începînd cu aceia cari din prima zi înțeleg să domine și să impuie: ardeleni din generația matură, deprinși cu oarecare omenie și păstrînd, cu tot strimtul regionalism – și „religioarism” unit al celor mai iubiți și mai influenți dintre dînșii —, ceva din amintirile nobilei lupte pentru eliberare și a temnițelor cu care se plătea în vechea Ungarie aderența față de neamul lor; ardeleni chemăriști, deprinși cu manifestațiile studențești și aducînd cu dînșii o plăcere de geamuri sparte ca la cafeneaua New York; primii recruți tachiști ai dlui Maniu, iubiți îndeosebi de d-sa, dar crunt dușmăniți de ceilalți „regățeni“; amatori de situații, luați din vasta lume a avocaților și a profesorilor din vechea țară liberă; și, în măsură aproape dispărută, adevărați învățători și preoți – de țerani de dincoace nici vorbă – dintre acei cari au ajutat la întemeiarea țerănismului de odinioară: aceștia sînt înlocuiți pe alte bănci prin ițarii de paradă ai dăscălimii lupiste și ai gardiștilor cu cămașa ca buruiana și cu ilicul de gimnaziu sucevean al lui Zelea I.
