Și totuși, la primele plîngeri, eu luasem măsuri, întrebînd foarte serios pe subsecretarul de stat de la Finanțe, d. Brătescu, care-mi mărturisea la 13 august că „încasărilie sînt mai proaste ca anul trecut și lunile „bune» n-au dat nici un spor”, li dau mai multe sfaturi de bun-simț cu privire la plata corpului didactic și a preoților. Arată că a luat, discret, măsuri pentru plata lor. E vorba de a se da perceptorilor sarcina administratorilor financiari.
În mijlocul acestor îngrijorări întemeiate, în momentul cînd în Bucovina, după mărturisirea deputatului Popovici Tașcă, era teamă de o explozie la sate, urmărite de execuții pentru cămătari și copleșite de taxe —, ministrul de Finanțe, din motive de credit, nu era pentru o lege a homestead-ului, care ar fi asigurat țeranului dator casa și un hectar de teren —, se produce, la București, catastrofa băncilor mari. Banca Bercovici cade întâi.
Părerea ministrului de Finanțe, împărtășită și de suveran, pe care-l impresionau cazuri analoage din străinătate, mai ales din Germania, silită a întrebuința măsuri extreme, era că, în interesul miilor de mici deponenți, statul trebuia să intervie. Grăbit de împrejurări, d. Argetoianu nu poate lua contact cu mine, care continuam să fiu la țară, și creează un sindicat al marilor bănci, lucrînd cu un depozit la Banca Națională. Într-un Consiliu ținut la Sinaia – alegerea acestui loc provoacă o nouă serie de atacuri contra ministrului indolent, care nu lucrează la biroul său, ca și cum aș fi avut, ca predecesorii mei, datoria de a aranja acolo afacerile partizanilor, – d. Argetoianu face o clară expunere a situației și a măsurilor menite să garanteze, nu pe bancheri ca atari, ci cele „douăzeci și cinci de miliarde economii“ care li s-au încredințat. Statul a pus bani la dispoziție, dar sînt probabilități că prin garanția pe care a oferit-o nu va pierde, – în orice caz, nu mai mult ca un miliard. Banca Românească, neatinsă de criză, s-a grăbit să sprijine instituțiile amenințate.
După osteneala primirii dlui Venizelos și întovărășirii lui pînă la Constanța, îmi dau dreptul unei săptămîni la Mangalia. Se profită de depărtarea mea pentru a se monta cea mai stupidă din intrigi.
Reproduc notele mele pentru „cazul” de la Mangalia:”25 august. Delegație de agricultori. Se plîng de legea lui Sisești: vreau prima pe hectar. Cer ajutor ca să nu fie împliniți pentru datorii, ori să se stabilească un minimum de valoare a averii urmărite. Le răspund că, pentru datorii, se vor înnoi ordinele de păsuire, aprobate și de Argetoianu. Pentru legea lui Sisești, să mai continue experiența. Îi îndemn să se constituie în sindicat – aveau unul, dar cu alte scopuri, – și, din partea noastră, am sili băncile, ajutate de stat, să stea de vorbă cu dînșii. Dar îi întreb de ce, atunci cînd se prăda țara, n-au zis nimic. – Fiindcă am fost buni și proști. Au lacrimile în ochi.“
Atît. Dar, cum se plîngeau că li se protestă polițele, le-am spus că vremurile sînt așa încît și cel mai bun gospodar poate să aibă o astfel de neplăcere, fără a se socoti dezonorat: și mie mi s-au protestat poliți pe care le neglijasem, și le-am plătit. Iar, cum un om mai simplu strigase, la capătul lămuririlor mele, că „el e desperat“, i-am spus, glumind:”Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea: dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai”. Prefectul de Constanța era martur, și a putut adeveri.
Îndată un pamflet constănțean, Dobrogea nouă, anunță că am recomandat neplata polițelor, dîndu-mă ca exemplu pe mine însumi, și am trimes pe vizitatorii mei să se arunce în mare. Ministrului de Finanțe i se spune că am dezaprobat măsurile lui privitoare la bănci, și e nevoie să dăm împreună comunicatul care afirmă unitatea noastră de vederi.
Și, astfel, se urmărește vechea intrigă a neînțelegerilor dintre noi, eu fiind numai paravanul în dosul căruia guvernează cum crede, d. Argetoianu. Și Epoca se unește la campania nedreaptă. Voi fi prezintat ca fraudator al ministeriului meu, ca acela care prin crearea de biblioteci, muzee și arhive vreau să sărăcesc statul. Articolele, rare, care-mi iau apărarea, mă jignesc prin patronajul pe care-l acordă greșelilor mele.
D. Manoilescu care e și el la Mangalia, și-mi dă lămuriri cu privire la preluările de portofolii de către stat, măsură contractuală, dar care mă supără prin aplicarea ei, îmi arată pentru această luptă furioasă o origine pe care refuz s-o admit. Sînt însă indicii care mă neliniștesc. Are cineva interes la venirea liberalilor dlui Duca? Atîta ar mai rămînea după situația cîștigată la Curte de național-țerăniști. Oricum să fie, și situațiile cele mai grele și mai neplăcute se rezolvă mai bine prin puțină sinceritate.
Că s-a lucrat în lipsa mea și la Sinaia, aceasta o văd în audiența mea de la 5 septembre, după examenul de sfîrșit de an al moștenitorului tronului. Întrebarea regelui:”Ce a fost cu declarațiile de la Mangalia” mă pune oarecum în situația unui prevenit, care trebuie să asculte și sfatul de „a fi mai precaut, ca să evit asemenea interpretări”. Cum, la Mangalia, arătasem unui ziarist că Ministeriul l-am primit de la suveran, afară de cei doi designați de mine, o altă dojană-mi vine pentru deosebirea ce aș fi făcut între „miniștrii regelui” și „miniștrii mei”. Proiectul lui Hamangiu de unificare a codurilor e răspins cu supărare. Iar, cînd întreb de data redeschiderii Corpurilor legiuitoare, răspunsul e:”1 novembre poate, fiindcă Argetoianu are nevoie de Camere pentru budget“. Cum trebuie să merg la Paris pentru primirea supremei distincții care e doctoratul de onoare, propun ziua de 5, și al doilea răspuns îmi pare evaziv.
Deprins în toată viața mea a ajuta, dar nu a servi, în sensul obișnuit și brutal al cuvîntului, spun la ieșire dlui Manoilescu, care se pregătea să intre, – iarăși citez din notele mele:”Puterea mea de lucru e zdrobită. Bănuielile pe care, de altfel, toată lumea mi le sugerează, mi se întăresc. Se lucrează, vădit, contra mea. Așa fiind, să mi se vorbească limpede și voi primi răspunsul fără supărare”.”Venit ca prim-ministru, sînt gata să plec ca profesorul Iorga, și nu mă voi simți scăzut cu nimic.””Pe cine aș putea pune în loc?”, e răspunsul adus de d. Manoilescu. Cum cer o dovadă publică de încredere, mi se fixează o audiență de asigurare.
Astfel, la 6 septembre am prilejul de a expune suveranului, prevenit contra mea, ceea ce urmează:”N-am putut face ce doream, pentru că nu s-a mai păstrat atitudinea de la sfîrșitul lui april: de luptă contra politicei trecutului. S-a adaus campania de calomnii în care am fost lăsat cu totul singur și neamestecul meu în chestia băncilor“. Înțeleg temperamente deosebite de al meu, dar nu pot admite ca de pe urma lor să sufăr pe nedrept.
Asigurările sînt repetate și calde, dar reapare „visătorul nemetodic” care aș fi eu. Ieșind, nu mă pot hotărî la repetarea demisiei, dar încă o dată simt ce falșă e poziția cuiva silit să lucreze fără sprijin, în prețuirea de sus ca și în acea înțelegere de jos care mi-a lipsit totdeauna. Față de ce ar însemna însă întoarcerea la ce a fost sau venirea la un regim liberal, în care din prima clipă regele ar sta de pază, conștiința mea îmi impune să-mi duc mai departe crucea, care se face tot mai grea.
O nouă audiență, la 12 septembre, mă face să simt că se continuă campania contra mea: a ajuns la regele și păcatul meu de a deschide școlile la 1 septembre, pe care trebuie să-l justific.
Și totuși, la congresul Ligii Culturale în Focșani, o nouă telegramă regală vorbește de munca pe care guvernul are a o depune pentru țară, ceea ce deschide perspective pentru viitor.
Opoziția se încurajează în această vacanță în care nu i se poate răspunde în față, ca la Parlament. Drul Lupu vede o „prăpastie” către care duc țara; d. Madgearu, care n-a cercetat pentru a-mi spune că Franța, în toate intimitățile căreia ar fi pătruns, nu va îngădui, din cauza trecutului său, pe d. Argetoianu, caracterizează formația ministerială ca „abracadabrantă”, iar d. Mihalache, un om modest, declară că tolerează „baraca” noastră, pe care ar putea-o da jos dintr-o „lovitură de picior”. Universul mă prezintă din nou ca adversar al Franței, unde stau să mă duc, și trebuie să-i adresez o scrisoare, pe care Le Temps o va reproduce. Și Congresul interparlamentar îmi dă prilejul unor precizări pe care le puteam crede definitive. În străinătate se cîștigă contra noastră și Seton Watson, totuși un prieten pereonal, care, în L’Esprit International, califică alegerile noastre ca „o prostituire a metodelor electorale”, care a dat România, „în puterea unei coterii cinice și iresponsabile”.
XI. NOILE GREUTĂȚI BUDGETARE
Situația financiară se făcea tot mai rea. O nouă și adîncă tăietură în budget, care, cu cealaltă din iunie, l-ar reduce de la 40 de miliarde la 25, se arată ca absolut necesară. În marea nevoie de a găsi bani fără acel împrumut de care nu vreau să aud, chiar dacă ar fi posibil, ministrul de Finanțe, care plănuiește și o unificare a salariilor, se gîndește a trece o parte din budgetul școlilor la prefecturi, unde mai sînt fonduri, și la comune; învățătorii cari sînt directori de bancă n-ar mai fi plătiți.
Peste cîteva zile, la 10 octombre, d. Argetoianu îmi cere oficial, în scris, „suprimarea claselor puțin frecventate, a școlilor de comerț de la sate și lăsarea în sama comunelor a unei jumătăți din budgetul școlilor primare, restul avînd a fi vărsat de stat tot comunelor”.
E o măsură la care nu mă pot învoi și, de a doua zi, adresez regelui acest memoriu:
”Maiestate,
Ministeriul Maiestății voastre e preocupat să găsească mijloacele trebuitoare pentru a acomoda sarcinile statului cu ceea ce-i poate pune la dispoziție o societate greu lovită economic prin criza mondială și de mult incapabilă de a susținea în adevăr din sărăcia ei o clădire politică atît de grea.
Pentru aceasta colegul meu ministrul de Finanțe mi-a prezintat un program de reduceri cari ar trebui adus la îndeplinire imediat.
Cred că el rezultă din consfătuirile sale cu Maiestatea Voastră și de aceea îmi permit a expune și Maiestății Voastre punctul meu de vedere, verificat asupra realităților înseși ale țerii.
Suprimarea pentru a treia oară a unor școli socotite superflue va fi o grea lovitură atîtor familii pe care măsura le-ar arunca în mizerie și desperare, nerămînîndu-le alta decît perspectiva sinuciderii sau a morții de foame. Cu inima împovărată și la această extremă măsură încă aș consimți, îngăduindu-mi-se anume menajamente.
Dar este una care, așa cum mi se prezintă, e impracticabilă și a cării răspundere n-aș putea-o lua:
Colegul meu îmi vorbise de trecerea unei părți din budgetul învățămîntului primar la comune și la județe. Am întrebat dacă acestea, mai ales comunele, pot suporta această sarcină, și am fost asigurat că județele o pot. Acuma însă mi se cere ca jumătate din budgetul acestor școli să treacă la comune singure, partea statului trebuind să le fie vărsată tot lor.
Dar cele mai multe comune rurale au budgete ridicul de mici și plata prin primărie ar pune pe învățător la dispoziția primarului incult și aservit politicii.
În loc de aceasta s-ar putea ca anumite venituri ale comunelor și județelor să treacă la stat, pentru ca acesta să-și poată plăti învățătorii.
Altfel ar fi să se distrugă învățămîntul de bază, pe care Maiestatea Voastră a declarat că-l socoate principalul, și nu eu aș fi ministrul care să prezidez la această operă de distrugere.
Dar orice sacrificiu la școli trebuie acceptat numai cînd celelalte ministere ar face reduceri corespunzătoare.
Legații împovărate cu funcționari inutili, birourile cu superfluități birocratice, creațiunile făcute cu atîta îmbelșugare la Ministeriul Muncii supt regimul trecut, subsecretariatele inutile trebuie să sufere ceea ce se cere departamentului meu.
O discuție în adevăr folositoare nu se poate face decît într-un Consiliu de miniștri prezidat de Maiestatea Voastră, care și-a arătat, la orice prilej, dorința ca, față de un Ministeriu care n-a fost impus de luptele de partid, să aibă cuvîntul hotărîtor.
Îmi permit deci a solicita de la Maiestatea Voastră prezidarea unui Consiliu de miniștri în cea mai mare grabă, dacă se poate chiar marți, pentru ca deriziunile luate de noi să-mi arăte dacă mai pot purta cu conștiința liniștită sarcina cu care Maiestatea Voastră a binevoit a mă onora, iar eu am primit-o la anii mei destul de înaintați ca un sacrificiu greu, pe care-l datoresc Maiestății Voastre personal, pentru care am avut în zile rele și în zile bune atîta iubire, și țerii, față de care ca și față de Maiestatea Voastră răspund.
Al Maiestății Voastre prea-supus și plecat servitor.
Ministrul Instrucției și Cultelor, președinte al Consiliului de miniștri.
Vălenii de Munte, 11 octombre 1931.”
Comunicîndu-i ministrului de Finanțe aceste observații, întîmpin o nervozitate pe care o scuzează grelele griji care apasă asupra lui, dar care, firește, nu mă face a părăsi punctul meu de vedere: că plata de către comune se poate face, în parte, numai prin organele de stat. El este aprobat și de rege.
În audiența aceasta de la 12 octombre revin asupra situației guvernului, care nu are a se teme de Parlament, nici de opinia publică sănătoasă, nici de străinătatea informată, ci numai de intrigile care necontenit se strecoară și care trebuie tăiate odată ca să putem lucra cu inima întreagă.”Regele trebuie să na atîrne de nimeni, să fie liber. Nici să nu se amestece în viața partidelor, asupra cărora păstrez vechile păreri, dar înțeleg ca el să aibă legături cu ele, trebuind să ajungă cîndva și la un guvern de partid, însă la vremea lui. Pînă atunci e necesar să susție guvernul său, măsurînd ce se dă adversarilor lui… Un guvern de patru ani ar dovedi că hotărîrile regelui nu se schimbă continuu. Și slabul guvern de patru ani al lui I. I. Brătianu a fost un mijloc de consolidare a țerii. Patru guverne bune, dar scurte, nu fac cît unul singur guvern rău. O spun principial. Astfel, cum n-am cerut, nu mă importă plecarea. Dar, rugat, am alte drepturi decît un șef de guvern obișnuit.”
