În sfîrșit, cum, în Cuvîntul, condus cu o puternică dialectică și o îndrăcită vervă de filozoful Nae Ionescu, un revoluționar mistic, se continuă propaganda pentru dreptul de „stăpîn” al regelui, o protestare se produce în ziarul Epoca, de mult timp reprezintantul opoziției față de regimul partidelor, în fața cărora ridică umbra cruntă a lui Vlad Țepeș, mort pentru ca să nu poată învia niciodată.
În Bucovina, un om politic de urît trecut, d. Dori Popovici, caută să canalizeze nemulțămirile pentru o Ligă economică.
La acestea toate, regele, pe care nu l-am mai văzut, răspunde prin interviewul, foarte înțelept, pe care-l publică un ziar englez. Sigur că boala României e numai de ordine economică – și aici, ca toți materialiștii, e în greșeală —, el cheamă la o solidaritate de soluții în acest domeniu. Spune răspicat că nu vrea dictatură, a cării intenție i-o atribuie cu o neobosită înverșunare presa franceză, ci o colaborare pentru soluții de o anumită ordine, și numai de aceea.
În aceste dispoziții, vrea să mă vadă. Îl aflu în cea mai bună stare de sănătate și în excelentă dispoziție. Arătîndu-i că „n-am cerut audiență, ca să nu se creadă că urmăresc un avantagiu, că nu mă umilesc nici înaintea lui Dumnezeu și nu cer nimănui nimic“, iar, „dacă vreodată aș vrea să-l servesc, vreau să nu se poată spune că, eu cerînd, trebuie să execut ce mi se spune, ci vreau să fiu chemat pentru ideile mele, liber a le realiza”, fixez neted atitudinea mea față de Coroana din ce în ce mai mult atacată pe furiș, și-i arăt de cine și cu ce mijloace.
Din parte-i, regele, care stăruie că nu m-a dorit ca să mă „consulte”, se arată îngrijorat numai de situația economică: „agricultura, compromisă prin demagogie și ignoranță, trebuie restaurată, căci din ea se hrănește țara“; cooperația ar putea să ajute pe țeranul nebunit de teorii, ruinat prin cheltuieli nespornice, ca și, de altfel, marele proprietar. O cuvîntare clară și caldă, care face plăcere.
Înainte de a merge la Sinaia, am avut o întrunire, cercetată, a amicilor miei, în care am tratat și chestia relei stări materiale a țerii. Ea nu poate fi îndreptată decît de pe urma unor cercetări atente la fața locului, țeranul dintr-o parte a țerii sămănînd prea puțin cu acela din alta. Cu leacuri mici se tămăduiesc adeseori bolile grele. Oricum, teoria, neverificată asupra faptelor, nu poate face decît rău. O guvernare a mea ar avea această direcție: de cercetare atentă a realităților, din care apoi, de la caz la caz, fără abuzuri ideologice, să se poată lua îndreptarea.
Pentru a doua oară toată presa, afară de Curentul – deci și Cuvîntul, care, admițînd numai o posibilă guvernare a mea de cîteva luni, după obicei, predică întemeiarea noului „stat românesc”, chiar cu prețul unei revoluții —, se aruncă plină de ură asupra intrusului care ar putea deranja o lume așa de fericită pe căile îndătinate.
III. A DOUA CRIZĂ
Cu toată atitudinea calmă a regelui, care se ferește să judece pe oamenii politici, e evidentă nemulțămirea cu un regim care caută a-i anula cu totul dorința de a influența viața statului. Un cuvînt de simpatie i-a scăpat pentru d. Mironescu. Un intim al guvernanților, nemulțămit că a fost, ca atiția alții, înșelat, îmi dă, încă de la 5 octombrie, asigurarea că vom avea în curînd un Ministeriu Mironescu.
Om cult și bogat, de maniere moldovenești alese, profesor la Facultatea de Drept din București fără să fie prea mult legat de Universitate, fostul amic al lui Take Ionescu, venit prin fuziune la d. Maniu și rămas, la desfacerea de mine, în lotul, mai promițător, al acestuia, e un om de resurse încă nebănuite; fără pretenții, știe să lucreze cu acel instinct al realităților, care nu se pot ignora și nu trebuie bruscate, natural la acest urmaș de răzeși vasluieni, care știe mult mai multe decît „șeful“ său ardelean și se poate strecura acolo unde acesta, nemeșul bihorean, se lovește de piatră cu o frunte, adevărat mai tare și decît piatra. Un zîmbet, mai mult sau mai puțin sincer, al aceluia pe care regele îl numește „cuconul Jorj” reușește mult mai mult decît un lung șirag de silogisme juridice de „doctor” transilvan ale dlui Maniu. E un om de intimitate, și genul acesta nu pare că displace Suveranului.
Trei zile după ce mi se vorbise de criză, ea s-a produs. Data aceasta, nu mai sînt intrigile dintre cele două fracțiuni sau, mai curînd, facțiuni ale guvernamentalilor, ci o ciocnire între voința regelui și aceea, care nu cunoaște margeni, a președintelui de Consiliu.
Cum noul Ministeriu Maniu, de o așa de scurtă durată, era o izbîndă fățișă a ardelenilor, acum țerăniștii „regățeni” își voiesc revanșa. D. Mihalache trebuie așezat în scaunul unde a stat Mihail Kogălniceanu, Lascar Catargiu, Ioan Brătianu, Petre Carp, Ioan I. Brătianu, Maiorescu, dar aceasta pe vremea, firește nenorocită, a „boierilor”. Ajunge să nu fii „boier” deloc ca să ai dreptul de a le succeda. Și, ori în ce loc, dar d. Madgearu trebuie să figureze în noua formație.
La Atena, unde eram pentru Congresul de bizantinologie, aflu ce era de așteptat. Democrații extremi n-au izbutit și tachismul, reprezintat așa de convenabil prin d. Mironescu, a folosit din lupta între cele două tabere. Noul președinte de Consiliu reușește să asigure fiecăruia un loc în care să nu se simtă prea umilit; față de opoziție, va găsi atitudini care sînt străine de firea, ofensătoare fără să vrea chiar, a dlui Maniu. Amicul personal al regelui, d. Manoilescu, om talentat, se află în fața dlui Madgearu și un ardelean socotit sigur, d. Emil Hațiegan, profesor universitar, dar și agitator de forță, e introdus și el ca garanție în Ministeriu; aceeași politică de precauțiune, care face mai mulți dușmani decît a găsi prieteni.
Dar un lucru nu-l poate face nici d. Mironescu, nici acela care continuă să păstreze portofoliul Finanțelor, d. Mihai Popovici. Șeful guvernului însuși îmi mărturisește că pe octombre încasările sînt pe jumătate din prevederi. Era firesc cînd, contra doctrinei, predicate de mine, a reducerii funcționarilor, a despovărării statului, se păstrează o sarcină strivitoare pentru o țară sărăcită prin deprecierea produselor ei. Și se mai adaugă condițiile draconiane, unite și cu un rău sistem de manipulare a banilor, pe care, la împrumutul de stabilizare, discutat cu lunile de tinereța dlui Lugoșianu, l-au impus bancherii străini ai împrumutului stabilizării. Ușurarea statului, astăzi strivitor, ajutarea țeranilor prin verificarea creanțelor la fața locului, n-am altă soluție, și nu poate fi alta. Dar ea nu este strălucitoare și barbarii au fost totdeauna amatori de sticlă colorată!
Din parte-i, la 5 novembre, d. Mihai Popovici se plînge de risipa ce se face la organizațiile autonome, creațiunea dlui Madgearu. Cifrează golul bugetar la nu mai puțin de douăsprezece miliarde, pentru acoperirea cărora trebuie „tăieturi eroice”. Îngrijorarea lui merge pînă acolo încît „mă întreabă dacă nu s-ar putea să fac cu actualul Parlament un Ministeriu de național-țerăniști și alte elemente”, ceea ce nu mi se pare imposibil.
Două mii de șomeri au defilat în ajunul sesiunii parlamentare.
IV. A TREIA ”CRIZĂ” FĂRĂ REZULTAT
Camerele se deschid în această stare a lucrurilor, a spiritelor. Mesagiul regal la redeschiderea lor, cu un mare fast, la care se adaugă curiozitatea pentru noile uniforme, cuprinde, împreună cu promisiuni ministeriale, într-un stil mediocru, pasagii pe care vădit le-a impus regele, ca acela în care se vorbește de lucrul împreună și de o uniune „frățească”. Liberalii, cari îmi vorbiseră, cu o lună înainte, de cazul cînd din nou Coroana ar fi vacantă, sînt de față și iau, firește, aluzia și pentru dînșii. Nu lipsesc nici aderenții generalului Averescu, înălțat mareșal, care pare a se ținea încă într-o rezervă plină de vizibile așteptări, deși mi se vorbește de propuneri pe care le-ar fi făcut contra menținerii Restaurării.
Discursul la adresă al dlui Duca, înfășurat în emfaza obișnuită, arată, alături de amărîta retragere de fapt a lui Vintilă Brătianu, o complectă adaptare la noua stare de lucruri: abia dacă se cere, în mijlocul rîsetelor, cărora le vor succeda aplauzele pentru declarația celorlalți liberali, dizolvarea Parlamentului, ceea ce nu înseamnă alta decît cererea chemării la putere de către rege, în sfîrșit admis.
Vintilă Brătianu ceruse o audiență: ea a fost însă atît de mult amînată, încît, atunci cînd s-a acordat, șeful liberalilor a declarat că la o asemenea dată ea nu mai poate să aibă obiect. Se apreciază favorabil acest gest de demnitate, pe care un altul nu l-ar fi îndrăznit. În același timp, la Chișinău, mareșalul Averescu anunță intenția sa de a începe o luptă – în contra cui? – în fruntea „poporului“.
A doua zi după ce, în Universul, d. Argetoianu, arătînd că, în convingerea sa, divorțul regal e iremisibil, schița un mare program economic și financiar personal, sînt invitat la dejun de regele, căruia-i spun că, dintre toți oamenii politici de la noi, a căror situație se discută, „unul singur e neutilizabil: eu, pentru că aș servi pe Maiestatea Voastră numai cu ideile în care cred“. De altfel sfaturile unui om de șaizeci de ani, și în domeniul privat, ar trebui culese cu îngrijire, „ca fructele tîrzii de toamnă, care sînt rare“. Părerile Suveranului se țin pe același teren de realism, dominate, nu de perimata „democrație“, ci de considerații de o ordine mai curajoasă: astfel este pentru notarul numit și contra prefectului ales.
Situația se menține însă nesigură, din cauza ambițiilor personale neiertătoare, cînd e evident că țara merge la dezastrul financiar. Pe cînd d. Manoilescu anunță o apropiată „lovitură”, d. Iunian demisionează, d. Mirto se ridică împotriva uzurpației dlui Voicu Nițescu. În fața foștilor săi amici, și trădătorul Stere, urmărit cu atenție din tribunele pline, își ține, în decembre, marele discurs cu încă un plan economic. Un prînz la generalul Prezan e denunțat de liberali ca o nouă pregătire a dictaturii, de care toată lumea se teme.
Regele, foarte binevoitor față de mine, dăruindu-mi fotografia sa, cu însemnarea: „iubitului și bunului său profesor din partea aceluia care-i păstrează o afectuoasă prietenie“, pare că nu apreciază încă marile greutăți ale situației.
În acest timp, Camerele se descomplectează de parlamentari. Bugetul se votează abia la 23 decembre la miezul nopții, deputații fiind aduși de poliție cu automobilele. Regimul este evident muribund, dar, pentru motive pe care nu le înțeleg, el e lăsat să-și prelungească agonia. Se ia vacanța de Crăciun supt impresia morții subite, trăsnit de apoplexie, în retragerea lui de la Mihăești, a omului de caracter care a fost Vintilă Brătianu; pînă și nepotul revoltat se unește la părerea de rău generală pentru dispariția unui om care prin onestitatea și patriotismul său, ori cu cîți țepi și-ar fi ascuns o duioasă sensibilitate, a onorat viața publică a României.
A fi servit de un astfel de „dușman” e mai bine pentru un suveran, mai ales pentru unul tînăr, decît a fi încunjurat de o sută de „prieteni” de calitatea care se cunoaște. Și anul Restaurării se mîntuie în sărăcie, tristeță și lipsă de încredere în viitor. Ele nu puteau fi înlăturate decît printr-o hotărîtă lovitură de vîslă, din partea unei popularități regale neatinse, în mijlocul înduioșării pentru refacerea vieții de familie, în iunie 1930.
V. SFÎRȘITUL AGONIEI DE REGIM
La întoarcerea din străinătate găsesc în lume aceeași dureroasă agitație spre mai bine. La Timișoara sînt întîmpinat de un public amical căruia trebuie să-i spun adevăruri dureroase. Un singur lucru ne poate salva: viața morală din noi, pe care din nenorocire n-o avem și care singură poate da muncă și creațiune, prin care se țin societățile omenești din țerile civilizate. […]
îndată, la 3 februar 1931, aflu prin d. Manoilescu că va fi o „lichidare“. După încercarea unei concentrări, regele va voi. Un guvern de concentrare îl vrea și drul Angelescu, care a fost la Palat, pentru o alacere de la Buzău, și a fost primit foarte rece. Îi arăt că în iunie trecut, atunci și numai atunci, se putea. Astăzi doar scrisori personale din partea regelui de ar încerca minunea. Și apoi e marea greutate a șefului: el n-ar trebui impus, ci ales de colaboratori. Și din mica tabără steristă, prin profesorul Andrei, mi se fac astfel de întrebări pentru a se căpăta același răspuns. D. Mihalache însuși, vorbind în Cameră la 14 februar 1931, subliniază greutatea situației și cere să-l ajute și adversarii. În schimb tînărul deputat Gafencu, un ministeriabil, se ridică împotriva soluției „personalităților“. Ales șef al liberalilor, d. Duca dejunează la Palat.
Acuzat că sabotează guvernul, în chestia acestui împrumut despre care se aud cele mai proaste vești, guvernul revocă pe guvernatorul Băncii Naționale, averescanul domn Burileanu, și-l înlocuiește cu un om devotat, subsecretarul de stat Angelescu: aceasta va provoca o furtună în Cameră.
În acest moment situația financiară era următoarea: două treimi din fondul de rulment mîncate, 300 de milioane luate de la Căile Ferate. D. Manoilescu îmi punea în perspectivă, la 21 mart, imposibilitatea de a se plăti salariile. Se va ajunge acolo încît, cum mă asigura d. Eftimie Antonescu, guvernul va încerca mici împrumuturi la băncile interne.
Totodată se continuau la Paris discuțiile cu privire la împrumutul de stabilizare, a cărui monstruozitate se învederează tuturora, dar de a cărui realizare se leagă soarta guvernului, care a găsit astfel mijlocul de a se menținea. Și legea administrativă, de o descentralizare sovietică, pornită din mintea fanatică a omului de la Soroca, întîmpină tot mai multe piedici; d. Mihalache însuși se lovește de anume prescripții pe care se întreabă, într-o convorbire cu mine, cum le-ar putea schimba. Aceeași îngrijorare i-o provoacă și proiectul morilor pe care le-a iscodit mania reformatoare a colegului său de la Agricultură. Legea cametei nu-și va produce efectul. Recunoaște încasările rele, deși în ianuar s-ar fi cules cît și în anul trecut. Țeranii nu plătesc datoriile către particulari. Curba care atinge salariile face pe ofițerii din provincie să ridice glasul. Armata, de altfel, se lasă greu, ca la Rădăuți, cînd e vorba de a se opri scandalurile publice.”Aș vrea”, spune conducătorul țerăniștilor regățeni, „un guvern de oameni muncitori”. E silit la aceasta, de altfel, și de lupta între țerăniști și naționalii dlui Maniu, care se deschide în Cameră la începutul lui mart.
În aceste condiții se profilează din nou la orizont figura dlui Titulescu, chemat „pentru interese de serviciu”. Dlui J. Th. Florescu regele i-a vorbit de concentrarea de partide care se va încerca la timpul său, ca să nu se recurgă la alte metode, impuse de patria în pericol.
Venind la mine, ministrul României la Londra vorbește și el de necesitatea Ministeriului de concentrare, pe care nu crede însă că-l va putea faee, deși situația nu se poate îndrepta printr-un împrumut care ar fi să aibă valoare doar pe doi ani și ale cărui condiții vin în chip firesc din toate greșelile acumulate după război. Va pleca, la 25 mart, fără rezultat, dar cu eternele sale speranțe.
Astfel se votează la mart, după un feroce discurs al drului Lupu, Intre injurii și îmbrînceli, mult așteptatul împrumut, care ne leagă pe multă vreme în cătușele de fier ale finanței universale, lucrînd ca pentru niște insolvabili dovediți. Și legea, neaplicabilă, pentru valorificarea cerealelor, noul copil al fertilului domn Madgearu, se admite în aceeași atmosferă înăbușitoare. La 23, cînd se discută încă o făptură a aceluiași, îi atrag atenția că, dată fiind starea de azi a țerănimii, se legiferează în vînt.
La 23 mart, d. Mironescu mi-a făcut plăcerea de a mă vizita. Situația era așa cum urmează, după înseși cuvintele d-sale, pe care le-am notat fidel:”Recunoaște că guvernul său n-are autoritate, că miniștrii fac de capul lor, vînturîndu-și abstracțiile; cînd cei doi economiști nu se înțeleg mai merge; e grozav cînd cad de acord. Se încasează lunar abia 30 000 000, pe cînd se prevăzuse de trei ori pe atîta (arăt că se impun deci licențieri de funcționari, plata parțială în bonuri de stat). Armata e în lipsă de hrană; se dă drumul soldaților“ (ceea ce o confirmă ministrul general Condiescu).”Eu adaug: Pentru a putea lucra, se cere orizont: măcar de un an. Dacă d. Mironescu nu vrea să se compromită pentru rosturi de gloriolă, are datoria de a cere regelui o deciziune clară.
El ar putea să formeze mai bine decît altul care ar fi să se aleagă de acuma un Ministeriu de coaliție, pe care l-aș susținea și eu… Dar nu cred să aibă atîta curaj.” În acest moment supraveghetorul din partea creditorilor, d. Auboin, cere la Palat noi reduceri, căci, altfel, cu siguranță se merge la faliment.
Astfel se ajunge la închiderea Camerelor, a căror bunăvoință a satisfăcut toată foamea de reforme a ideologilor cu ochii închiși asupra celor două necesități stringente: despovărarea statului și refacerea vieții morale, singurul izvor al tuturor creațiunilor.
