Doi ani de restaurație -- ce a fost, ce am vrut, ce am putut
I. RESTAURAREA. PRIMA CRIZĂ DE GUVERN
Cînd acum doi ani mi s-a anunțat în faptul zilei sosirea prințului Carol, am întrebat în ce calitate și cu ce gînd vine.
Față de situația creată, față de jurămîntul luat de armată și de funcționari copilului regal, credeam că o atitudine se impune: aceea ca tatăl să intre în regență pentru a apăra tronul fiului său.
Inștiințătorii mei, oamenii de încredere ai prințului, mă părăsesc. Dar peste două ceasuri aflu că guvernul nu opune rezistență, că unii oameni politici s-au grăbit să recunoască noua stare de lucruri: Îndreptarea anunță că generalul Averescu a fost primit îndată. Numai liberalii iau o atitudine hotărîtă împotrivă.
A doua zi Camera se populează încet. Vin partizanii vechi ai prințului: dd. Manoilescu, Nae Ionescu, Cornescu, generalul Racoviță. Ei vor hotărît pe regele cel nou; cine discută în interesul țerii, sînt și trecuți între trădători. Miniștrii sînt în luptă între dînșii: ședința se amînă deci pe a doua zi.
Pe stradă studenți, ofițeri de rezervă demonstrează. Apar cîteva steaguri. Armata, publicul, foarte călduros, cer soluția deplină și imediată.
A doua zi la Cameră nu mai poate fi discuție. Nația a vrut. D. Manoilescu propune pentru acel care a fost Mihai I titlul de”Voievod de Alba-Iulia”, a cărui lipsă de sens: un cuvînt slavon și încă un compliment la adresa romantismului ardelean încerc a o arăta.
Se fac formele, a căror alcătuire a fost încredințată dlui Iunian. Fiecare din șefii de partide, generalul Averescu trecînd, prudent, cuvîntul dlui Goga, își dă aprobarea. Și reprezintanții naționalităților se adaugă. Recomandînd, de două ori, cu toată puterea, restaurarea, care din punctul de vedere al dreptății și al eficienței era inevitabilă, am adăugit dorința ca noul regim, pe care-l deschideam în acea zi de 5 iunie 1930, să nu fie nici al armatei, care nu trebuie să facă și să desfacă regii, nici al amicilor personali, cari nu pot susținea, ci numai compromite, nici al partidelor pe mîna cărora a fost lăsată prea mult țara.
Însăși înfățișarea viguroasă a regelui proclamat astfel, apoi cuvîntarea lui sinceră, plină de o poezie care se hrănea din izvoarele, cunoscute din copilărie, ale literaturii noastre, cuvîntare duioasă pe alocuri la amintirea trecutului, în sfîrșit aluzia la intelectualii pe cari înțelege să se sprijine au produs cel mai bun efect. În puternicele aplauze era desigur o iubire adevărată, la mulți o adîncă părere de rău pentru ce a fost – un singur vot fusese contra —, o promisiune de solidaritate națională supt o domnie care se anunță bine intenționată și energică. Calculele de politiciani erau: se vedeau primele îmbulziri, sprijinite pe calcule vechi și nouă, dar impresia era în adevăr aceea, înălțătoare, a zilelor mari ale neamului. Se schițau, de unii curagios, și speranțe de împăcări care treceau dincolo de cercul oamenilor cari „fac politică“, sau pe cari politica i-a atras la sine.
Am văzut pe Carol al II-lea atunci chiar și i-am auzit cuvintele bune, la care am răspuns prin urarea de om încercat și deprins cu vicisitudinile lumii:”Să dea Dumnezeu să fie bine”. Iar, în audiența pe care am avut-o îndată după aceea, i-am văzut dorința: Ministeriul de concentrare în frunte cu cineva care să nu fie un șef de partid. Cînd s-a rostit numele dlui Mihalache, am rămas surprins: nu făcusem oare cu toții așa de mult din odinioară așa de modestul învățător, cu ambiția satisfăcută de un frumos discurs ori de premiarea la un concurs de porturi populare, oricît ar fi adaus la vechea sa pregătire, așa de neîndestulătoare, sforțările onorabile de a-și adăuga cultura modernă prin învățarea limbilor străine și cetirea celor mai nouă cărți de tehnică sociologică, economică și financiară?
Pentru o domnie nouă, venind după dispariția, aproape totală, a puterii supreme, supt regență, în care Buzdugan, o personalitate impunătoare, era totuși strîns legat de un singur partid, cel țerănesc, un regim ministerial în care să nu poruncească interesul de club era fără îndoială o mare necesitate. De fapt, în bună parte și pentru aceea se formase în afară de Camere curentul atotputernic al unei țeri deprinse din veac î-n veac să fie domnită. Crearea unui instrument de guvernare sprijinit pe merit – nu pe devotament – era întîia și cea mai mare necesitate pentru stăpînirea, așa de călduros primită, a lui Carol al II-lea.
Aceasta ar fi fost cu atît mai indicat, cu cît lumea era sătulă de jocul de-a teoria, pe care, după cărțile cetite mai recent de nemăsurat de ambițiosul regent al țerănismului, d. Madgearu, îl practica, dărîmînd mai mult decît întemeindu-și șubredele creațiuni ideologice, guvernarea așa-zisă național-țerănistă, în care domneau trei concepții de stat: cea ardeleană, de un dogmatism libertär răsuflat, cea „tachistă”, de un oportunism gata de orice, și cea primar sau fanatic revoluționară – după cum biruia crudul impuls sterist al basarabenilor ori dulcea naivitate învățătorească – a „țerăniștilor” din Vechiul Regat.
Pentru a se avea Ministeriul Național pe care-l voia noul suveran, care se dorise chemat de toată lumea și isprăvise prin riscul suprem al unei călătorii în avion fără să știe ce va găsi la coborîrea într-o țară unde se minte și se trădează așa de mult —, trebuia un om de o mare autoritate, fără slăbiciuni personale peste un mare trecut, fără legături din acelea care împiedecă după ce compromit, fără nici un fel de păcate care să i se scoată înainte de la întîia clipă cînd va înfrunta grupe de interese coalizate pentru exploatarea puterii. Cu atît mai mult, cu cît în fața lui Carol al II-lea stătea neteda tăgăduire a moștenitorilor aceluia care-l exilase pentru că prevedea că nu-l va putea domina și folosi: liberalii, al căror șef, Vintilă Brătianu, era în stare să deie luptei fără frîu tot prestigiul unui mare nume, unei devotate puteri de muncă fără exemplu, unor convingeri neobișnuite a ceda și unei onestități în adevăr antice. Ușoara revoltă pentru Coroană a tînărului Gheorghe Brătianu, pe care din răsputeri încercam să-l scot înainte pentru o curagioasă hotărîre, n-avea importanță, cu toată împărtășirea la numele glorios și cu toată înalta cultură a unui istoric de solidă informație și formă literară îngrijită, format la școala Apusului, dar fără prestanță personală, cu toată dureroasa silință către gestul patern, fără elocvență și la dispoziția tuturor intriganților, abili în a-i măguli vanitatea tinerească.
Am propus pe generalul Prezan. Sîngele său francez îi dăde’a instinctul de ordine pe care nu-l au decît în măsură mică ai noștri. Se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseră atîta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Averescu. Acțiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace și se menținuse și după catastrofa din Muntenia. Ajuns conducător al defensivei din Moldova, arătase sînge rece, dreaptă măsură, atîta optimism cît trebuie pentru a domina dezorientarea și demoralizarea și pentru a fi oricînd gata de hotărîrile reparatoare ale revanșei. Ieșise complect curat, numai cu moșioara sa din Roman, dintr-o situație, în care atîția au făcut avere. Întors la București, trăise absolut retras, străin de orice intrigă și rebel la orice îndemn oare ar fi vrut să-l întrebuințeze. Avuse o singură dorință: de a putea să reorganizeze fără servituți de partid armata pe care o condusese cu atîta demnitate fără a voi să facă dintr-însa un sprijin pentru un nesănătos vis de bătrîneță. Propus regent la locul vacant în care clubul național-țerănesc, mai ales partea ardeleană, izbuti a așeza pe onorabilul fost magistrat, delicatul bibliofil, dar fără mijloacele prin care se cîștigă și se afirmă un astfel de rost, Constantin Sărățeanu, generalul nu arătase graba de a primi și, cînd mașina majoritară a Parlamentului l-a înlăturat, n-a dovedit prin nimic, deși se pare că se așteptase, de la recunoștința națională, la alt rezultat, nici cea mai mică părere de rău.
Regele ascultă propunerea fără să exprime o aprobare. În prințul pe care-l cunoșteam s-a produs o însemnată schimbare. Ține samă de multe motive și își rezervă a le cîntări. Rasa a biruit pornirile tinereței. Cum lumea așteaptă și hotărîrile generoase care ar putea aduce pacea, buna armonie în familia regală, crud sfîșiată prin intrigile cele mai urîte – sora suveranului, Elisabeta, fratele lucrează vădit în sensul refacerii situației de odinioară —, se aclamă lung apariția domnitorului lîngă acea soră pe care publicul o schimbă cu foasta soție, a cării atitudine se menține perfectă, pentru că, spune ea, „iubește țara“, și, înainte de orice, copilul ei.
Un bun, foarte bun început pentru o eră pe care toți, peste toate calculele și uneltirile, care au și început, o vor nouă, cu desăvîrșire nouă.
Dar opoziția liberală continuă, fără nici o cruțare. Fiul lui Ionel Brătianu, refuzînd să se supuie, fusese pur și simplu exclus din partid. Succesorul prezumptiv al lui Vintilă Brătianu declarase că mai bine să i se taie mîna decît să recunoască schimbarea îndeplinită. Dar, din fericire pentru liniștea țerii, această atitudine, de o dîrză stîngăcie, nu află absolut nici un ecou. Armata își aclamă șeful, populația așteaptă lucrul nou, prefacerea radicală, minunea: minune de cinste, de ordine, de inițiativă, care să scoată, cu cine-o fi și în orice formă a statului, țara din haos și din mizerie. Căci, după știri pe care mi le dă un tînăr de la Finanțe, încasările merg slab și „e pericol de neacoperire a cheltuielilor”.
Deși regele a vorbit lui Prezan, a cărui discreție se sfiește și a cărui neexperiență în rosturile politice se teme, situația rămîne nehotărîtă. Defilează președinții Parlamentului, șeful guvernului, care-și face noi socoteli pentru noua stare de lucruri în care nu poate să mai păstreze rolul de președinte al acțiunilor ministeriale divergente peste care se întindea dictatura financiară a dlui Madgearu, apoi generalul Averescu, despre care nu se vorbește în noile combinații, ba chiar neastîmpăratul dr. Lupu, care continuă a hrăni speranța nu știu cării dictaturi populare.
Cînd, la 10 iunie, sînt, din nou, chemat la regele, care-mi dă cordonul Ordinului Carol I, subliniind că e pentru meritele culturale, hotărîrea e, în sfîrșit, luată. Nu mai e vorba de Ministeriul Național avînd în frunte pe cineva care să nu fie șef de partid – îi vorbisem, în această concepție, și de președintele Camerei, ca atare, care-mi va spune că pentru acest rol „n-are umeri destul de largi“ —, ci de confirmarea dlui Maniu. Ministeriul cel mare, cu Prezan, Titulescu sau, la nevoie, și cu mine, acela rămîne pentru mai tîrziu.”În politică pornești cu o idee și ești silit să ajungi la alta.”
Seara, la 9, se cunoaște dezamăgirea. Acela care nu invitase pe prințul exilat și cafe-l întîmpinase cu toate rezervele, putînd merge pînă la arestare, e din nou stăpînul situației, fără să fi arătat că o dorește.
Dar nu trec cîteva ceasuri și lipsa de unitate a partidului zădărnicește formarea Ministeriului. Cum, în chestia dinastică, țerăniștii din Vechiul Regat, cu d. Iunian în frunte, dar fără aprobarea dlui Madgearu, fuseseră pentru rege, iar ardelenii contra, luptele de persoane găsesc o bază în această deosebire de atitudine.
Așa fiind, soluția Prezan se impune. Generalul e chemat din liniștea sa de la țară. Cînd mă vede, pentru a-mi propune viceprezidenția, și eu îi răspund că primesc numai”Ministerul pe care nu-l va voi nimeni”, pare sigur de național-țerăniști, are speranțe din partea generalului Averescu, dar nu va face nimic fără asentimentul, care se pare imposibil, al lui Vintilă Brătianu.
În seara zilei de 23 se află că, rău primit de șeful liberalilor, d. Prezan și-a depus mandatul, fără a întreba pe nimeni din aceia, cu cari înțelesese a colabora. De altfel, d. Maniu îi ceruse cît nu putea da, iar dr. Lupu două ministere, cîteva subsecretariate și patruzeci de locuri în Cameră.
Data aceasta, d. Maniu izbutește a-și face un Ministeriu, din care, punînd la Finanțe pe d. M. Popovici, continuul adversar al dlui Madgearu, la alt departament pe d. Voicu Nițescu, care, fără calități politice, a jucat un rol în organizarea și conducerea prizonierilor ardeleni din Rusia, iar la un subsecretariat, al Sănătății, pe pașnicul avocat Valeriu Moldovan, se înlătură trei țerăniști regățeni: dd. Răducanu, Mirto și Ioanițescu. Regele poate impune pe amicii săi, dd. Iunian, un supraveghetor, și Potîrcă. E vechea dorință, nemărturisită decît în anume momente, cînd și omul cel mai închis și mai supravegheat de sine însuși nu-și poate înfrîna sufletul: partidul regnicolar, întrebuințînd praful celor din Vechiul Regat, distruse, tachiști, țerăniști, naționaliști pentru a impune dictatura unui grup de politiciani din Ardeal, necunoscători ai României libere și fără dorința de a o cunoaște, lipsiți de competință și de orizont și foarte mîndri de rasa pură, față de țiganii și fanarioții din „regat”, și de caracterul occidental, care, foarte discutabil în Ungaria sub-germanică, vine de la întipărirea pe frunte, cu fierul roșu al sclăviei, a stăpînilor, austrieci și maghiari.
Din partea lor, liberalii au o revenire pe care o provoacă acțiunea de concentrare a „intelectualilor” – foștii mei elevi de la Fontenay-aux- Roses – supt titlul, evident uzurpat, de „partid național-liberal“, care se proclamă și în Cameră, fără prea mari protestări, căci se așteaptă întoarcerea, cîndva, a „fiului pierdut”, cu zestrea „intelectualilor” cîștigați. D. Duca declară că de acum înainte se află pe o nouă linie, deosebită de a șefului său: „expectativa binevoitoare și patriotică“.
II. CÎTEVA LUNI DE OPORTUNISM
Regimul de pînă la 5 iunie s-a reinstalat. E o singură deosebire față de trecut.”Regnicolarii” au izbutit a-și face un loc mai larg în dauna auxiliarilor din armata dlui Mihalache: pînă și vechii tachiști sînt strînși într-un colț. Dreptul politicianismului ardelean s-a impus întreg.
Dar acești oameni n-au nici o vedere de ansamblu, nici un plan la departamentele lor. Au voit atîta: puterea, și o au, se bucură de dînsa. În Palatul Prezidenției d. Maniu imită, sprijinit pe clasicul său guler înalt, modelul de la Pesta, Ștefan Tisza. Doar dlui Madgearu, mutat contra voinții sale – regele știindu-i atitudinea în noaptea în care nimeni nu se mai observa și toate ieșeau pe față – la Agricultură, i se permit jucăriile obișnuite cu planuri ideologice și conferinți internaționale, care să menție la suprafață pe secretarul partidului național-țerănesc.
Deocamdată însă vechiul marasm s-a întins peste apele politice. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu se va schimba. Doar ambiția crud jignită a dlui Ioanițescu aduce o notă vie în votul molcom al unor proiecte de legi fără importanță sau fără putință de realizare. Afacerile continuă: se primește contractul dlui Madgearu cu Casa Stewart din Londra, care e gata să facă șosele, dar nu are capital, cu Compania americană a telefoanelor, care se va instala ca stăpînă. Influentul deputat Angelescu, cu legături în Dobrogea nouă, face a se vota o lege a proprietății în această regiune, care avantajează pe alegătorii săi bulgari. Și lumea s-a potolit: resignarea orientală dă o înfățișare de bună-cuviință deziluziei.
La capătul acestor isprăvi, inspirate exclusiv cu grija pe care o are unul și altul de interesele sale personale sau electorale și cu cel mai complect despreț față de o opinie publică paralizată de decepție, Camerele se închid cu un discurs în care președintele Consiliului aduce laude pentru cele săvîrșite și petrecute.
Atmosfera grea o simte, de altfel, și regele, care, viind la cursurile de la Văleni, pentru a delimita neted sfera acțiunii mele – și cu acest prilej își arată dorința de a înnoi zilele de artă, literatură și știință ale Brîncoveanului —, arată foarte obosit, fără nimic din atît de simpaticul avînt încrezător, doritor de lucruri nouă, cu care, abia acum două luni, își începuse domnia. Și presa franceză, continuu întețită contra schimbării dinastice, pare a contribui la această stare de spirit, care mă îngrijorează și mă umple de tristeță.
Cum, în cuvîntarea mea de la Văleni, am arătat necesitatea acelei direcții ardonat revoluționare pe care o dorește orice conștiință patrotică, orice spirit clar, am pentru întîia oară onoarea unui atac concentric al întregii prese de partid, care bănuiește că din legăturile mele personale cu Suveranul ar putea să iasă ceva care ar atinge drepturile imprescriptibile ale clientelelor de partide de a-și transmite o guvernare plină de satisfacțiile vanității și uneori de avantagiile materiale ale puterii. Pentru Viitorul sînt un pur bolșevic; bătrînul ziarist C. Bacalbașa înștiințează pe rege să se „păzească“ de mine. Îndreptarea generalului Averescu adauge glasul său îndîrjit, iar L’Indépendance Roumaine maschează o nouă atitudine a partidului „expectativei binevoitoare și patriotice», propuind dlui Maniu un pact prin care, la retragerea lui, partidul liberal, și mai „binevoitor», firește, și mai „patriotic», ar lua succesiunea. Un non varietur capabil de a strînge într-o sacră ligă de exploatare succesivă cele două mari armate ale cluburilor.
În acest timp d. N. Titulescu și-a făcut o scurtă apariție la București, unde a fost chemat mai ales ca să rezolve o tristă situație de familie, în care opinia publică, mișcată, n-a aflat ascultare. Ministrul nostru la Londra, prieten al tuturor marilor conducători de popoare, cu cari întreține abile legături de camarad, oaspetele binevenit la Geneva, unde toate durerile popoarelor capătă discursuri și soluții mai mult sau mai puțin realizabile și garantate, este un intelectual rafinat, care curtenește pentru a fi și mai mult curtenit, care urmărește, înainte de toate, un huzur unit cu toate avantagiile rămînerii în scenă, care ar vrea să fie cel dintîi în România cu condiția ca toți să-l servească și nimeni să nu-i ceară nimic. Alintat și alintîndu-se, distrîndu-se însuși cu spectacolul plin de surprize pe care și-l regizează admirabil, al doilea „european”, ca succesor al lui Take Ionescu, pe care l-a utilizat cu o perfectă dezinvoltură, pare a fi pentru suveran omul împrumuturilor sigure, și al unui prestigiu superior, capabil de a impune tăcere și unei prese pe care desigur numai farmecul său personal i-o păstrează de o credință nezguduită.
A venit pentru o schimbare politică? Nu atît. Momentul pare încă depărtat pentru a scăpa Coroana de tutela Maniu, lipsită de grație și de amabilitate. D. Titulescu are o singură dorință: aceea de a fi văzut din cînd în cînd, la descinderea din”Europa“ pe acest pămînt de mizerie și prostie, ca omul care, dacă ar vrea, ar putea face ceva de care nu sînt capabili oamenii obișnuiți, cari aduc numai meritele vulgare ale muncii și titlurile fără valoare ale riscului. Presa de la noi urmează pe cea din străinătate în omagiile aduse competinței care se afirmă destul ca să nu mai fie nevoie de control. Curentul dlui Pamfil Șeicaru crede că, împreună cu ceilalți „șefi de partide”, am suferit greu de pe urma unei vizite care nu mi-a luat și nu mi-ar fi putut lua nimic.
Planuri de refacere economică i s-au cerut și dlui C. Argetoianu, căruia prințul de Coroană îi rezervase cîndva rolul lui Mussolini, pe care-l vizitase în Italia. Perfect inițiat în ce se petrece și se spune la Curte, fostul meu camarad de luptă politică n-are, în ce privește viitorul, speranțe prea mari. Impresia produsă de două audiențe nu-l încurajează la nimic. Omul acesta, de mari calități, care ambiționează, firește, rolul care se potrivește cu temperamentul său și e tare pe un crez pur materialist, în serviciul căruia pune abilități neobișnuite de vechi diplomat, caută sus o bază pe care încă n-a găsit-o, și-l doare.
Doritor și el de dictatură, dr. Lupu mi se plînge că într-un palat dominat de ofițeri ușile îi rămîn închise.
Dorința reginei Maria de a continua un rol în care numai pe vremea războiului a putut aduce țerii servicii neuitate, adauge la neliniștea de supt suprafața unei acalmii ministeriale perfecte. Cum nici în această parte nu s-au găsit siguranțele dorite, amărăciunea se manifestă, cu sinceritate, față de oricine.
În armata însăși apar nemulțămiri, care mi se comunică și mie. Ca de obicei, trimet pe ofițeri la datoria lor, care, cu tot concursul dat Restaurației, nu e aceea de a judeca situații politice și de a-și atribui un rol, care nu poate fi decît periculos pentru țară.
