Unde n-am mers eu cu dînsele, păreții de vălătuci ai umilei căsuțe pierind ca o perdea de fum la cel dintîi avînt al imaginației trezite V Cu un călător englez m-am dus în India și m-am așezat în răcoarea vilelor ascunse în tamarini, pe cînd servitorii arămii se aplecau adînc înaintea senioriei mele. Cu un călăuz care cunoștea Antilele spaniole m-am primblat în palanchin pe străzile Havanei, uneori stropite cu sînge, strigînd și eu ca și creolii cu cari făcusem cunoștință: A la derecha, a la izquierda[1], cele dintîi cuvinte spaniolești care mi-au sunat în ureche. George Sand, frumoasa doamnă cu ochii mari și părul negru încrețit pe tîmple, m-a dus în Veneția lui Orio Soranzo și am netezit și eu, ca și iubitul Giovannei, ogarul cel alb al patricianului, dar uneori tot cu dînsa, în Simon, am intrat în satele din bogatul Berry al nașterii sale. Alsacia cu evreii ei superstițioși – ce frică-mi era, și de aceea receteam pasajul – m-a făcut să mă înfior de strigătul la spate care anunță, cum spune Daniel Stern, moartea apropiată și de fantomele albe în care se prefăceau pe malul gîrlii cămășile atîrnate. Mă scuturam de frigul viscolelor scoțiene care fac să piară cu grămada turmele și uneori și păstorul împreună cu dînsele. Emile Souvestre îmi deschidea interioruri de provincie franceză în care era atîta liniște și măsură și frică de orice lucru nou. În povești de marinari am ajuns să cunosc toată mecanica vasului amiral și m-am ferit și eu să nu calc teribilele porunci ale căpitanului. Champfleury m-a condus în sălile de gimnaziu francez, pline de învățătură pe de rost și de multă obrăznicie copilărească, de care suferea de-mi era așa de milă – și-mi este și pînă acuma – bietul profesor Delteil, și în Dijonul burgund de alaltăieri, în care sînt cămătari așa de nemiloși ca Blaizot, de trebuie ca un biet dogar să-și culce copiii cei mulți într-o biserică părăsită, făcîndu-le paturi din poloboace, dar, după o masă bogată, Dumnezeu l-a pedepsit – și-mi părea bine și mie —, făcîndu-l să urle în visurile rele cînd pisici fioroase se aruncau asupra lui și-l sfîșiau. Împreună cu același camarad de rătăcire am mers în colțuri de țară franceză unde răutatea de Madame Brodard „la mère”” tortura bătînd cu vergi copilul, care s-a vădit o copiliță, al organistului german, pentru o muzicuță dată în apă de alții și mica ființă blondă, a murit în chinuri, iar tatăl, acum cu totul singuratec, și-a luat lumea în cap. Ba pînă și în mansarda lui Chien-Caillou am mers cu acest călăuz, ca să văd cum trăiește așa un tînăr foarte de treabă, cu talent, dar fără căpătîi.

    Multe drumuri am făcut eu pe atunci, și oameni mari au fost uneori aceia cari m-au îndreptat la dînsele! Prin Victor Hugo din Orientale am văzut pierind în flăcări Sodoma și Gomora, cînd îngerul a spus focului neștiutor: „aici”; prin el, zburînd pe aripile unei mărețe poezii, am intrat în palatul lui Ali-Pașa, „lumină a luminilor” pe care numai dervișul vagabond îl poate face „cîne” și „blăstămat”, am văzut cum fata din Răsărit cearcă apa cu piciorul, am compătimit cald pe vizirul care-și vede toată oastea sămănată pe cîmpul de măcel, am auzit cum vuiesc în jurul casei „djinnii” neastîmpărați ai nopților, am strigat de bucurie cu Kanaris cînd a sărit în aer galera Capudanului, ba îmi pare că am ajutat și eu să i se puie fitilul, drept supt camera prafului de pușcă.

    Trăiam mai mult în aceste zări decît în căsuța a cării îngustime îmi era așa de indiferentă cînd eu eram stăpîn pe atîta lume! Fără nici o îndrumare și fără nici o oprire – mama dăruindu-mi chiar, cînd nu era mijloc de alt dar, de ziua mea, aceeași. carte pentru încă o dată – am străbătut această literatură pe care nici o teorie nu i-ar permite-o unui copil de cinci ani. Și nimic din ea nu m-a putut îndrepta unde nu trebuia, n-a putut să tulbure un suflet rămas cum se cădea să fie. Și totuși erau în această mică bibliotecă și Poeții amorezați ai Angliei, înșirați pe rînd, de la Chatterton înainte, erau și cîntecele de iubire ale lui Corradini, poetul francez pierdut fără urme al Moldovei din epoca Renașterii, cîntece pe care tatăl meu le cumpărase în două exemplare pentru că mama avea același nume de Zulnia al iubitei nenorocitului romantic.

    Cu astfel de lecturi se face un „mic om”, cu mult înainte de vreme – eram în stare, în materie de fabule, să prefer pe La Fontaine cel cuminte lui Florian cel ușurel —, și sănătatea lui suferă atît de puțin încît mă aflu gata de muncă în al șaptelea deceniu al vieții mele…

    Dar vremea-mi va aduce înainte o altă literatură. În cămăruța de din dos a casei mari a lui Budachievici unde stătea unchiul meu Manole, avocat și om cu influență politică, soția lui, Tinca, din neamul Bontășeștilor, dar fiica unei polone exilate acolo fără nici o legătură cu ginerele, mă punea să cetesc pentru amîndouă, în fumul țigărilor care se succedau răpede, romanele în fascicule, care au stăpînit și încîntat întreaga societate pe la 1880: Dramele Parisului cu „domnul de Morley luptîndu-se cu lupii” și nemuritorul Rocambole, Misterele casei aurite, Contesa palidă și Marchiza sîngerîndă, Eugenia, împărăteasa francezilor și Isabela, regina Spaniei. Dar sufletul copilului, lăsat o bucată de vreme, în timpul unei boli a fratelui, în această casă de rudă, unde supravegherea putea fi mai rea decît lipsa de atenție, nu reținea nimic din aceste lucruri de o copilărească grozăvie. Locul în domeniul imaginației era prins acuma – și pentru totdeauna.

    Numai marea stricătoare de gust, școala, m-a putut face apoi, la treisprezece ani, să schimb romanul de Eden al lui Lamartine, Évenor et Leucippe, și suferințele, pe jumătate înțelese mie, ale lui Abelard și ale Heloisei din micuța bibliotecă Hetzel, așa de dulce la cetit, cu acel Dor al inimii unde erau totuși și Alecsandri și Bolintineanu, și cu fioroșii haiduci al lui N. D. Popescu, pe care l-am cunoscut apoi, funcționar grăsuliu, cu căsuța cîștigată prin literatura Calendarelor istorice, in strada Icoanei, ai lui Panait Macri și ai concurenților lui. Dar ce s-a prins din aceste povești de potere, de cîrc-serdari, de gazde, de frumoase cîrciumărițe inspirînd pe Tunsu, pe Bujor și toată seria vitejilor de drumul mare care luau prețul de răscumpărare al negustorilor, se prefăcea într-o lecție de istorie care se lega, cît de cît, de nobila povestire a cronicarilor și stătea alături cu istoria strălucită a Franței culeasă din măreața improvizație neglijentă a lui Alexandre Dumas-tatăl, cu scenele de conspirație de pe vremea lui Napoleon a studenților din Burschenschaften, culese în alte romane din vremea franceză, și cu înfiorătoarele torturi și pîrjoluri din Spania „invizibilului” luptînd sălbatec contra invaziei franceze.

    Îngust, foarte îngust întîiul meu orizont. Abia în două-trei licăriri, de bucurie sau de mare durere, îl deosebesc.

    O casă străină, groaznicul lucru care se cheamă casa altuia, în care vii după alții, care au trăit, s-au iubit și s-au urît, au petrecut, au suferit și au murit acolo, vii pentru un timp, îți plătești adăpostul, încarci apoi totul pe mîni aspre, grăbite, care pătează și strică și te duci aiurea, iar pentru un timp numai și iar plătindu-ți acoperișul. Se pare că m-am născut undeva în „casele lui Cuza”, pe care nu le-am văzut niciodată pe urmă și care nu s-au înscris în mintea mea. Pe atunci tata era avocat cu clientelă, și stăruințile prietenului său politic, șeful liberal pașoptist Gheorghe Hasnaș, copie botoșăneană a lui C. A. Rosetti, cu păr lung, alb, de vechi revoluționar, cu barbișonul plin și cu ochii mari, roșii, înlăcrămați, supt care vrîsta făcuse pungi mari, – ce foc era soția lui, cocoana Lența, sora Pilăteștilor, ce femeie de inteligență, voință și pasiune! —, îl silise a fi subprefect la Ștefănești. Post mare pe atunci, cu uniformă de general de administrație, trei trăsuri la scară și escortă de călărași cu petlițe albastre pe cămașa albă, cu drept de a face școli și datoria de a prinde hoții —, pentru ca, la retragere, să fie rugat în scris să mai rămîie pînă se va găsi altul tot așa de vrednic.

    Acum stăteam într-o casă cu un lung șir de odăi avînd fața spre curte: mai tîrziu s-a așezat acolo un meșter polon Ușlainschi: văd cheia lui de aur mișcîndu-se la vînt. Două odăi și o șăliță, în fund o grădină care pentru mine era mare ca o pădure fără fund. Trebuie să fi fost dincolo de zaplaz locuința unui Buicliu; o căsuță armenească era în față, cu bătrîna Manana, fata Opisica și voinicul ei fiu, Mihai. Acolo m-a speriat cea dintîi javră și de atunci nu le pot suferi la alții, iar cînd au numai două picioare, nici la mine. În fund, două odăițe, unde stătea, ori venea, o bătrînă, cocoana Balașa, cu o frumoasă fată, Victoria, care a murit de piept pentru că îmbrăcase rochii dăruite după moarte. Chipul frumos, fața rotundă, ochii vioi mi-au rămas în minte ca și fețele de mironosițe ale armencelor și voinicia prietenoasă a lui Mihai. Uit ce e urît; orice element de frumuseță fizică sau morală rămîne nedespărțit de mine. Umbre simpatice, de departe, dincolo de moartea lor, mă urmăresc și mă vor urmări pînă ce eu însumi voi trece în amintirea altora ca o umbră de trecut.

    Ani de întîie copilărie cu totul goi de alte amintiri. Numai din cînd în cînd picură cîte un moment rămas adînc înrădăcinat în minte. Moment de bucurie – pentru lucruri de nimic, dar de nimic era, în margenile acelea strîmte, și însăși viața mea —, moment de adîncă durere, a cării urmă niciodată nu se poate șterge. În căsuța aceea cu șirul de trei odăi în lungime: două unde n-am fost niciodată și care sînt deci dincolo de orizontul meu, cu lucrurile neștiute și la urmă grozave, pe care le-au cuprins, iar cealaltă plină de puțina mea viață de atunci, în căsuța cu lungul cerdac în care mă văd purtîndu-mă cu scaunul de sprijin și odată căzînd, desperat, în imensitatea lui, acolo s-au strecurat patru ani din viața mea, din viață atîta cît trăia tata.

    Tot ce se mai prinde de mintea mea din cele de atunci e legat de dînsul, tatăl cu care nu-mi era dat să schimb un singur gînd.

    L-am știut numai din ce mi s-a spus de dînsul. Tînăr student și medelnicer de birou, prieten cu frații mamei. O căsătorie pe neștiutele cu o fată de șaisprezece ani, fără părinți, căci bunica murise, lăsînd copiii fără sprijin, fără îndreptare și sfat, iar la moșioara lui, cu a doua ori a treia soție, țerancă, bunicul închisese după dînsul porțile lumii în care trăise și care nu fusese înțelegătoare și plină de cruțare pentru metehnele și lipsurile lui. O slujbă pe apucatele într-o biserică; înscrierea grăbită și fricoasă în matricule. Pe urmă note răzlețe din viața lui de avocat corect, de funcționar cinstit. Mai în fund aprige scene de tinereță, cu un rival de dragoste lovit la mînie și așteptarea pînă-n ziuă cu calul la scară, pentru a trece peste Prut dacă i-ar fi aceluia să moară: la Moara Grecilor, unde aga Costachi Iorga era arendașul, „posesorul”; din acea violență nestăpînită a omului puternic, în stare să ridice scaune în aer pînă-i plesnea pielea între degete, pasiunea norocului, nopțile petrecute în dîrză, desperată luptă, nu pentru banul care, odată cîștigat, cu fișicurile de galbeni, se topea pînă-n ziuă, ci pentru plăcerea, pentru suprema voluptate de a birui. Tot sufletul prins în luptă, oricare ar fi aceea, toată averea, toată sănătatea puse în joc fără o clintire, o îndoială, o părere de rău după hotărîrea sorții: moștenire care mi-a rămas și pe care am dus-o pe alte drumuri, și eu îndîrjit în apriga întrecere, în lovitura pe care o urmăresc, dar fără să țin la îndemînă calul sălbatec al mîntuirii, ci stînd îndărătnic la locul meu, unde am dat bătălia, gata să înfrunt toată răspunderea.

    Nu pentru a mă opri uneori – căci e așa de greu, mai ales cînd ținta ți-ai ales-o atît de sus! —, ci pentru ca, odată stabilită aceasta, să nu mă despart niciodată, orice m-ar amenința acolo, orice m-ar ispiti aiurea, e disciplina cărturărească, boiereasca măsură din partea cealaltă, sufletul chibzuit în lucrurile odată alese, cumpăna de minte a bătrînului vornic Drăghici. El m-a sfătuit totdeauna, din locurile care nu se văd, la un lucru: a fi față de oricine, pînă în clipa cînd războiul neapărat pornește, plin de cuviință, gata de întîmpinare cu un zîmbet și, după ce s-a isprăvit încercarea, să nu mă înverșunez asupra învinsului, asupra aceluia pe care eu îl simt învins, chiar dacă n-o recunoaște el.

    Dar căsuța aceea dintre Podul de Piatră, Podul lui Harbuz și”Medeanul” cu lemnele mă cheamă iarăși înapoi, pentru a vrăji în fața mea trecătoarea ivire a părintelui pe care așa de tînăr îl pîndea moartea.

    O odaie umbroasă; s-au tras „transparentele” de la ferești. O masă rotundă în mijloc. Două paturi care se taie în unghi drept: unul e „crevatul” nostru de fier, cu ocrotitoarea rețea care închide cușca de păsări zburdalnice. Ceva scaune risipite. Un om înalt, drept se ridică. A adus pentru noi o cutie de halva de Adrianopol. O întinde. Nu văd fața: fața aceasta, odată plină de tinereță și voioșie, cu ochii mari, umezi, dulci ai mamei sale, ai Măriei Bucur, cu favoritele nemțești fluturînd pe obrajii delicați pînă la bărbia deosebit de mică, de blîndă, gata de iertare și după zguduirile celei mai oarbe mînii, apoi prelungă, devenită tristă de oboselile pasiunii, de prevederea bolii, aceea răsare numai în fotografii; prietenul anilor lui tineri, doctorul Isac, istețul, spiritualul și binefăcătorul refugiat polon, mi-a dat o a treia viziune, din anii încă senini, cu aceeași expresie în ochii care parcă rîd în lacrimi. În vedenia mea se vede numai umbra înaltă și dreaptă și mîna care, alintător, se întinde spre mine.

    Mîna care, mai tîrziu, lovită, la o trezire din somn după-amiazi, de trăsnetul unei premature și neexplicabile paralizii, a trecut stîngii putința de a scrie, pentru ca, un timp, amîndouă să se poată pune deopotrivă la acest lucru. Mîna blîndă și bună, cu care, în lunile de suferință, deprinsese ca un copil pe canarul său favorit.

    După un drum la Toplitz, după o aparență de completă însănătoșire, după o undă de soare cald – acela e ceasul nașterii mele, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1871 și, în curînd, a fratelui —, norul nenorocirii s-a întors răpede asupra casei cu cerdac. Prin ce vom fi trăit atîta timp, nu știu. Sau știu prea bine: din ceea ce astăzi nu se mai poate regăsi, nici acolo, în Botoșanii copilăriei mele, nici aiurea, într-o lume sfărîmată, îmbucățită, redusă la indivizi cari se pîndesc și se sfîșie. Nimic din solidaritatea elegantă și discretă a familiei întinse din care făceai parte, a întregului cartier al unei mici boierii, care în toate se simțea una singură.

    În patul lui îl simt acum fără a-l vedea. În patul pe care nu-l va părăsi niciodată. Deși bunicul avea o bibliotecă franceză destul de întinsă și variată, din care la unchiul meu Gheorghe, la „moșul Gò”, mai rămăsese ceva, mergînd și pînă la studii asupra marinei franceze, pe care le păstrez, nu cred că tata să fi fost atras vreodată către lectură, deși limba franceză, ca oricărui om de sama lui, nu-i era necunoscută. Dar la năcazuri așa de mari, cineva, care se simte menit morții, cetește în cartea de aur a fericirii pierdute și pe cîmpiile ei însorite se alină și se mîngîie. N-aud vorbindu-se. Și se va fi vorbit puțin în cuprinsul odăii de umbră, unde se prelungea agonia. E ceva religios în amintirea acestei dureri prin întunerecul căreia mi-am făcut drumul în viață.

    Dar mîna cea iubitoare și bună dă din nou. Peste cele două speteze ale paturilor alipite, ea-mi întinde coperțile colorate de pe hîrtiile de țigară ale fumatului cu care-și alina urîtul. Le văd încă: scenele franceze din 1870-1871, cu lupta de la Bazeilles din Les dernières cartouches, în care, rănit de moarte, soldatul cu chipiul roșu se razimă de ușă în mijlocul flăcărilor, cu sprintenul voltigeur, copilul voios supt chivăra mare, modele pentru ce va fi mai tîrziu la noi Dorobanțul din războiul de dezrobire, apăsînd cu opinca piedestalul de tunuri.

    Pe urmă, oricît am căutat în fundul păstrător al minții mele, nimic. Nimic decît două alte vedenii, care sînt tot legate de dînsul, dar fără părintescul gest al mînii care mă caută iubitoare.

    Mama se aruncă făcîndu-și cruce spre odaia aceea dinspre stradă unde n-am intrat niciodată. O furtună de durere șuieră lîngă patul unde mă odihnesc. Dincolo, cineva e gata de drumul cel fără întoarcere. Îl gîcesc; nu-l văd.

    Ne-am dus undeva, la o familie prietenă, la Măndița Davidel, soția remăritată cu un palid avocat cu favoritele lungi și ochii șterși, a lui Alecu Iorga, fratele bunicului și mama unui fiu, Costică, de care odată m-a apropiat viața mea de școlar, ca preparator al unei mai mici și zglobii vere cu părul blond. O casă lîngă Sfîntul Spiridon, cu multe odăi, mai multe decît la noi, unele în fund pentru a se ascunde tragice figuri, sfioase de lume: bătrîna Botez, mama dnei Davidel, purtîndu-și nemîngîierea ochilor orbi, frumosul ei fiu brun cu mințile pierdute bătînd necontenit același drum. În față, grădina întinsă cu tufișurile de „pomușoară” în care ne zbenguiam cu Natalia, fiica lui Davidel, apoi colegă de universitate, profesoară cine știe unde, moartă tînără.

    Dar, din toată această casă, care-mi va impune apoi prin proporțiile ei și mă va fermeca prin comorile de verdeață și prin ispita roadelor ascunse, eu văd atunci, în acea clipă neuitată, o singură fereastă, o fereastă mică dînd asupra străzii care se suie sus, tot mai sus, – nu știam eu spre ce se suia și mai ales spre ce punct, unde s-a risipit de mult, supt zidurile Sfintei Paraschive, cenușa morților cari s-au uitat. Nici un zgomot, nici un cuvînt. Toate amintirile mele vechi sînt cuprinse în tăcere, în tăcerea absolută. Îmi pare bine că aceste rînduri și ele tac. Pe strada aceea fără capăt pentru cît orizont mă cuprinsese pînă atunci, trec cruci înalte și prapuri se mișcă în vînt și, înainte de a vedea ce trebuie să vină în urmă, un braț milos mă trase violent în urmă.

    Trecea tata…

III. Cel dintîi mediu: orașul

    Astăzi, cînd copiii umblă pe toate drumurile și cînd visul fiecăruia e să se desfacă pe cît se poate mai iute din casa părinților, a căror vedere singură pare că le stăvilește libertatea și înseamnă o umilință, nu-și închipuie cineva din generațiile noi cît de pe încetul ajungea un copil de atunci să cunoască lumea din jurul său.

    Am cunoscut deci străzile mai puțin prin drumurile pe care, gătiți în rochițe de pichet alb cu brandenburguri albastre, gătite de talentul în croitorie al mamei, le făceam cu prilejul necurmatelor vizite care se obișnuiau între „boierii” localnici, pînă la ultimul copist de la Primărie, vizite în care timpul nu intra în socoteală și fiecarea venea, în voie, cu cîtă familie îi dăduse Dumnezeu și stătea cît găsea cu cale, între dulceți și cafele, ci mai mult prin mediul cel nou pe care-l crea orice mutare de la o casă cu chirie la alta.

    Cea dintîi a fost o complectă desțerare, într-o altă parte a orașului și în altă încunjurime de natură, tocmai la vîrsta cînd mintea copilului, după ce a lăsat, ca într-un farmec, să treacă toate, începe a prinde unele lucruri, numai pe acelea, dar cît de bine!

    O stradă larg tăiată, strict aliniată, cu casele albe, mici, șindilite, în mijlocul vastelor grădini cu pomi îngrijiți, fără un salcîm lipsit de rod și dacă e un oțetar, apoi nu e din paraziții puturoși ai curților și drumurilor muntene, ci acela care poartă în trupul său floarea roșie în spic care dă oțet. Aici nu mai e ca în cea dintîi stradă a vieții mele conștiente, de la răscrucea Podului de Piatră pînă la”Medeanul” cu lemnele, un amestec de case modeste, din vechea mahala patriarhală, de oameni cuprinși, avînd pe alocurea și cîte un atelier ca acela al „ciubotarului” Baraboi, plin de ciocăneala uneltelor, și numai rareori „curți” ca a doamnei Chiriac, văduvă, destul de frumoasă și de voinică pentru a se mărita la peste cincizeci de ani cu cineva de departe, din cellalt capăt al orașului, sexagenarul Tăutu, cu părul alb colilie, ori „curtea”, de al doilea rang, fiindcă era numai a unui negustor îmbogățit, a lui”Tudorache covrigarul” – care nu mai vindea covrigi. Ci aici e dumbrava grădinilor, din care abia se ițesc cerdacele pe stîlpi supțirateci, înaltele coperișuri de zale neagră constelată de mușchi din toate spețele, ogeagurile văcsuite de fumul mai multor generații. De la”Biserica nemțească”, a polonilor refugiați, dintre cari se alege și preotul, căsuța de rugăciuni a unor pribegi cărora încă nu li s-au stins visurile și cari stau și așteaptă pînă ce românismul dimprejur i-a prins în caldele lui îmbrățișări, clădire curată de piatră goală, străină, prin podoabele-i gotice, de tot ce se găsește împrejur, pînă sus, la bariera, la „rohatca” spre Curtești, unde așteaptă de cu noapte evreii […] precupeți, zăpăcind pe țeranii greoi, cu cizmele mari, și pe femeile legate îngrijit la cap cu tulpanele negre, e numai o lume din acelea care nu se pot numi nici bogate, nici sărace, colț de sat cuprins în margenea orașului care s-a tot întins de-a lungul vremilor.

    Ce nu se găsește aici! Liceul nu și-a împlîntat încă masiva clădire pe care, într-un ceas de încurcătură a socotelilor la ofițerii cu aprovizionarea, vor pîrjoli-o rușii. Pe locul unde va începe să se deșire nesfîrșita bondăneală chinuită și obosită a lecțiilor învățate pe de rost – or povară de stîncă a copilăriei mele, foc de iad în care au ars toate pornirile unei sprintene libertăți! – este casa mărunțică a familiei Stroja: un bătrîn foarte alb, foarte curat și sever, o bătrînă care se stinge de boală, un tînăr cu favorite care-și tușește sfîrșitul plămînilor și o domnișoară, o „duducă”, slabă ca o umbră, de o gingășie fricoasă pînă la ridicul, ferindu-se de orice i se pare că ar putea-o atinge și care va isprăvi mușcată de un cîne turbat – ce tragedie la sfîrșitul a ce viață! Odăi umbroase, cu miresme de sulcină, tablouri istorice, care mi-au dat întîia oară, mai mult decît ale noastre de acasă: Carol I al Angliei cu scutarul, Leonardo da Vinci în fața Giocondei, interioruri flamande, Sf. Vincențiu de Paul cercetînd prizonierii supt ochii unui dulău ciudat întors de spate, căci aici, la”Lența Strojăi”, Maria Stuart își punea gingașul gît pe trunchiul călăului fioros și un Napoleon cu vița rebelă pe frunte și cu dominatorii ochi albaștri stăpînea pe toți și pe toate. În fața”Bisericii Nemțești” crenelele casei Ciolac, zidită în impozantul stil mixt de pe la 1850, venit, cu germani, cu poloni imigrați, în orașele Moldovei-de-Sus, lasă să se vadă, lîngă adîncurile grădinii fără soare, solemne chipuri boierești deprinse cu huzurul: cine ar fi crezut că în saloanele cu perdele grele și oglinzi lungi în cadre de aur, cu fotelurile îmbrăcate în creton peste catifeaua lor scumpă se vor așterne în cîteva zeci de ani, după ce proprietarii, închiși în viața lor de o bogăție sigură, ca pentru toate vremurile, se vor fi împrăștiat în largul lumii pînă la cotiturile strîmtorărilor materiale, paturile de fier și lavabourile de tinichea ale unui internat pentru copiii țeranilor din satele vecine!

    Îndelung se întind grădinile celor două clase care nu se cunosc, nu vreau să se cunoască, în stricta osebire de ranguri care hotărăște cercurile sociale și le împiedecă,nu numai de a se amesteca, dar de a se și atinge. Apoi, din ce în ce mai mult, coperișurile se fac joase, pridvorurile se îngustează. Numai grădinile, livezile, acelea rămîn neschimbate.

    Grădinile de flori din față, al căror dor, în orașe îngrămădite, banal croite după același plan, purtat din țară în țară, l-am dus toată viața, urmărit de miresmele lor, pe cînd albine îngreuiate de nectar îmi bîzîie la urechi și toate colorile curcubeului îmi joacă înaintea vrăjiților ochi întorși departe în urmă. E acolo nalba mare, roșie, triumfător deschisă, scoțînd în față spicul semințelor albe, mărunte, cu mirosul lăptos, este condurașul care-și scoate înainte ciuboțica de un roșu-brun pătat cu galben palid și trimete o aromă vie, proaspătă, este nemțișorul albastru șters și roz palid care tremură între frunzele mărunte ca a mărarului din toți clopoțeii ciorchinelor sale, este floarea de piatră a portolacului, care între foile cărnoase deschide ochiul mare, nevinovat, al florii multicolore, ce ar părea făcută din ceară de mînile măiestre ale unei zîne capricioase, sînt bujori care te cheamă din toate foile multe ale florii cărnoase și rujele învoalte care le stau și mai mîndre în față. Sînt garoafele cu sepalele ca niște trompe de fluturi, floarea potirelor profunde csre îmbată, și micșunele rotunde, micuțe, între foile uscate ca de hîrtie. Și e atîta – mai trebuie oare ceva mai mult?

    În fund sînt cireși și vișini, mai ales vișinii cu frunza lucioasă și roșul transparent al fructelor acre; sînt zarzăre cu carnea galbenă, moale, dulceagă, pline de mireasma de floare și mai ales nalții, impunătorii nuci cu întinsele ramuri creatoare de umbră, al căror miros puternic, iute, răspîndește în jur ca o atmosferă de profundă religiozitate păgînă.

    Abia dacă o circiumă evreiască s-a putut strecura, înșirînd în ferestuicile chioare colorile aprinse ale tuturor rachiurilor,, în care zac înseși materialele vegetale din care sînt alcătuite: acolo este un Bercu mic și o Feigă cu ochii mari, melancolici, pe care toată ziua o cheamă de pe drumurile unde își primblă neocupația mama, toată din valuri de grăsime și din rufe care flutură: Feigălă!

    În casa lui Grecu din față, doamna zîmbitoare la apropierea bătrînețelor, despre care știu că a fost la mănăstire și că a furat-o soțul, alb acuma, cu căutătura serioasă și cu un fiu mare, meșter în a zugrăvi trăsurile și caii. Încolo, casa lui Placă, teribil polițai cu capul de apostol, bărbos și pleșuv, la care ultimul haiduc botoșănean, Codău, venise cu colinda și nu fusese cunoscut, dar care a isprăvit totuși în beciurile poliției; „cuconul Costachi Placă”, al cărui fiu Otto se întorsese din străinătate cu cel dintîi cilindru pe care l-am văzut, iar pe altul, Iancu, mi-l aduc aminte cum, nebun, cu cuțitul în mînă, urmărea prin marea curte goală pe nenorocitul său tată, apoi casa”Mișoloaiei”, bătrîna văduvă a lui Mișolu, Mișoglu, cu numele turco-macedonean, a fiicei ei, Natalia, măritată cu măruntul, vioiul Toderiță Boian, cu ochii vii de șoarec și musca supt bărbie, care, cu banii strînși de la fiecare proprietar, a prefăcut Botoșanii băltoacelor, în care se înfundau trăsurile, în orașul bine pavat, cu trotuarele de asfalt care nu stătea în urmă decît doar lașului. De partea cealaltă, casa lui Mavromati, cu amenințătoare lătrături de javră din desișuri și, între copiii mai tineri, printre pomi, marii ochi verzi ai vecinului Hulubei. Dar dincolo de gard nu era voie să te joci cu nimeni și cei dintîi ani ai unei copilării fără soare n-au cunoscut, afară de întîlnirea cu caracterul, nu întru toate asemeni, al fratelui,, tovărășia cu nimeni, așa încît și pentru viață m-am învățat a umbla singur. Mai departe, începea necunoscutul, taina, lumea rurală, aceea, unde cine avea tată sau frați mai mari mergea să facă, la 1 Mai, armindenul, pe verdeață, cu friptura de miel înainte, în zilele cînd aerur îmbălsămează și fiecare ascunziș de frunză cuprinde un glas de pasăre. Locul „rădiurilor”, idila vechilor vremuri păstrată întreagă pînă în vremea cînd natura nu era încă un teren oarecare de străbătut pe roata ciclistului, în bătaia de motor a motocicletei ori în sforăitul automobilului…

    Cucoana Marghioala Vîzdogeasa părea una cu casa din care ne închinase o jumătate, adecă, potrivit cu un venit de familie compus din patruzeci de lei pe lună ajutor de la Primărie, un „salon” în față, care era, după mutarea „crevatului” de fier, și odaia noastră de culcare și, cu aceeași sobă pentru două odăi, – pisica, „mîța” casei venind, cu firida cu tot, în care-și torcea filozofia, de partea noastră —, odaia de culcare a mamei. Antretul, pe jos cu lut – și tot așa-mi pare că era și „apartamentul” nostru —, era comun. În teritoriul străin din față, în care pătrundeam cu sfială și cu tot respectul pe care-l impuneau iepurii de casă făcuți cu iglița și multe alte podoabe ale unor mîni harnice, trăia neatinsă provincia botoșăneană, așa cum se continua de secole. Dar copiii cuminți și bine crescuți, deprinși a nu vorbi mult, a nu face zgomot niciodată și a ciripi franțuzește, nu se riscau decît foarte rareori în asemenea ținuturi necunoscute, unde totuși rareori apărea pentru pază o tînără ființă bărbătească.

    În balconul la rare duceau trei trepte tremurătoare eram cu toții in domeniul nostru. Seara, pe laviți ne așezam alături cu buna bătrînă, așa de mărunțită de ani supt turbanul care-i ascundea mai cu totul rarele vițe albe, ușoare, și cu cele două fete. Văduvă, cucoana Voichița, pe moldovenește Vochița, ștearsă și stinsă, trăind fără să știe cum și de ce, nu se gîndea că păstrează peste patru sute de ani numele muntean, pe care l-am mai întîlnit, între cei de pe lîngă noi, la o Vochițica Iamandi, al înseși frumoasei soții a lui Ștefan cel Mare. Cu pieptănătura înaltă, slabă de așteptarea, acum fără nădejde, a soțului visat, cu glasul supțiat de atingerile vrîstei, duduca Natalia, a doua fiică, își cînta aprins în tăcerea nopții, în mireasma florilor îngrijite de dînsa, pe care n-avea cui să le dea, întîrziate cîntece de iubire, acelea cu care se mîngîiau inimile unei societăți simple și bune.

    Iar dumineca, de acolo de sus, ne coboram cu mănunchile de flori în mînă, flori din grădina noastră, de pus alături cu multe altele pe tetrapodul icoanei de hram, pe lîngă casa cu podoabe de fier colorat a Kuglerilor, spre marea, puternica biserică de zid a Ovideniei, a Vovideniei, unde slujba, după străvechea rînduială, în cea mai mare atenție, tăcere și cuviință, se făcea de un vajnic preot cu două imense bărbi albe, dintre care una pusă, pentru „a fi mai comod”, supt anteriu și de un diacon căruia o teribilă lovitură hoțească îi strivise nasul, lăsîndu-l așa, schilod și fornăit, ca să ridice cîntările întru slava Domnului, care dă viață și frumuseță, dar îngăduie, fără ca mintea noastră omenească să poată pricepe aceasta, și ce e mai urît între sluțeniile ce cad asupra noastră, și ce e mai nenorocit în mizeriile ce se abat flămînde asupră-ne.

    Pentru viața mea sufletească, atîta mi-a mai rămas de atunci, și unele momente legate de cîte o durere care mă fulgera și de vreo rară plăcere. Astfel, cînd un țipăt din odaie și un lighean cu apă sîngerată mă înștiința că mama și-a scos o măsea, cînd am simțit și eu umilința din scrisoarea vecinei din fund, care chema pe”Madame Zulnie” să-i facă o rochie, cînd pentru o vorbă aspră spusă mie a fost mustrată o femeie de serviciu sau cînd înaintea oglinzii de riolț, pentru o petrecere pe aproape, mama-și atîrna între „zulufii” făcuți cu drotul motoceii de mătasă roșie asemenea cu ciucurii de la fotelele de salon în casele bogate.

    Așa eram, cu caiețelul și cărțile mele înainte, cu locul de foarte smerită joacă tăcută ca a unor orfani de tată de pe prispa unei bucătării minuscule, iar ca orizont, cu misterul de aspră mireasmă a nucilor imenși a căror umbră otrăvită mă făcea să visez noaptea fantasme grozave în ascunzișul lor, așa eram în acei cinci ani ai copilăriei mele, cu multă disciplină și mai puțină mîngîiere, cînd, după cine știe ce socoteli neștiute de mine, mama se opri înaintea mea și-mi aduse la cunoștință că pentru mine se deschid, dincolo de o poartă pe care era s-o trec îndată, alte zări, pe care, cu toată temerea de necunoscut care m-a cuprins instinctiv, le bănuiam mai puțin tulburi și triste.

IV. Primii ani de școală

    În fundul unei pieți largi și goale, o clădire frumoasă cu fațada severă, fără un pic de grădină – n-am apucat o școală cu grădină, ci numai de acelea cu ogrăzi, prăfuite ori pietruite, murdare de obicei, cu latrine infame stînd cu ușile date în lături, iar, undeva într-un colț, cofa cu apă și cana de tinichea ruginită și strîmbă din care beau toți pe rînd. E școala Marchian, darul arhiereului Marchian Folescu, de la mănăstirea Vorona, mi se pare, care a închinat toată averea sa pentru a se face acest lăcaș cu săli mari, luminoase, bine împărțite, în care desigur călugărul fără copii ar fi dorit și puțin din cea mai clară și mai sfîntă lumină: a sufletelor.

    Dar în acea după-amiază, cînd porțile de la casa cucoanei Marghioalei Vîzdogesei s-au dat la o parte pentru ieșirea timidă, dacă nu îngrozită, a celor cinci ani ai mei, cărora pînă atunci nu le vorbise de școală decît Champfleury, descriind iadul unde s-a istovit profesorul Delteil, eu n-am văzut fațada, nici nu mi-am dat samă de împărțirea claselor, nici nu mi s-au oprit ochii asupra chipului frumosului călugăr așezat în dreapta catedrei în vasta sală a clasei I-a, ci, prin curtea cu cofăielul de apă, în care, la acest ceas, din fericire, nu era nimeni, am pătruns în odaia dlui director Bălășescu.

    Patru ani l-am tot văzut: un om frumos, încă tînăr, cu o barbă mică, cu fața plină, bună, cu vorba care încerca numai uneori să fie aspră; el însuși era, cred, fără copii, dar cu un oarecare simț pentru copiii altora, încredințați îngrijirii sale, chiar cînd indignarea pentru păcate mai mari sau mai mici îl făceau să exclame:”Ticălos, blăstămat”, dar stăpîn cu totul pe tot personalul școlii sale desigur că nu era și nu în spiritul lui de indulgență mergeau toate. Deocamdată, cu o privire de zîmbitoare politeță către mamă-mea, el mă luă de mînă și, în cea mai largă odaie pe care o văzusem în viața mea, aceea a acelei prime clase, mă puse să dau dovada putinței mele de a ceti și de a scrie. Era prin april sau mai și trebuia să fiu înscris numai pentru apropiatul examen. Nu-mi aduc aminte să fi auzit o vorbă bună și m-am încredințat răpede că ele nu erau obiceiurile acestui așezămînt model: desigur pentru că nu se găseau în programul recomandat de”Onor Minister”.

    A doua zi eram în bănci, drept, în fața unei mobile prăfoase pe care n-o văzusem pînă atunci niciodată acasă, ori la biserică, ori prin saloanele cu care „eram în vizită”, singurele case cu mobile pe care le cunoscusem pînă atunci. Pe o platformă uzată de picioarele care o suiseră și o coborîseră, un fel de ladă deschisă, așezată cu partea fără capac către scaunul pe care stătea un om care se chema „domnul”. Însăși făptura acestei alcătuiri neobișnuite îmi fu antipatică și am urît-o totdeauna, ca un brutal mijloc de osebire, ca o piedecă la comunicarea sufletelor, chiar atunci cînd eu eram acela care avea dreptul să se folosească de scaunul din fața ei.

    Pe acel scaun din clasa întîi a școlii Marchian se găsea un om de vreo treizeci de ani, blond spălăcit, cu umerii obrazului foarte slabi și roșii, cu o mustață supțire deasupra gurii care nu zîmbise poate din anii copilăriei. Tușea des și vorbea aspru.”Domnul” era, între colegii săi și în lume, institutorul Istrati și între tovarășii mei de școală se afla un băiat cu exact aceeași înfățișare, în a cărui copilărie veselă și zburdalnică nu se amesteca nici o prevestire a morții înainte de vreme, care, „in aceeași tuse și cu aceeași amărăciune a inimii, îl aștepta și pe dînsul.

    Numai prietenie n-a primit pe copilul deprins a-și măsura fiecare gest și fiecare cuvînt, a evita orice vorbă aspră – pe cînd aici sudălmile cele mai ordinare se revărsau larg, continuu, asupra străzii —, care, în rochița-i albă cu albastru, își luă discret un locșor pe băncile în care săpaseră iscălituri, date, porecle și injurii mai multe generații de școlari. Erau lîngă mine fiii întregii măhălăli, a căror tumultuoasă intrare și ieșire putea să sperie un întreg cartier bogat cu casele curate, pașnice, îngrijit închise, care cuprindeau o lume foarte aleasă. De o parte, mai în margene, bătrîna doamnă Buzdugan, o fină, albă aristocrată, trăind ca într-un cartier parizian de veche nobleță și fiii ei, tot așa de distinși, avocați, magistrați; mai în fund casa în care trăia tatăl poeților Stavri, Arthur și Raul, om bun de toate glumele și bucuros de toate năzbîtiile, într-o locuință încăpătoare, cu întinsă livadă; de cealaltă parte, bogatul Hermeziu, rudă cu episcopul din vremea Unirii, un om micuț, blond, cu aparența bolnăvicioasă și tristă, al cărui fiu unic, din căsătoria cu o soroceancă, de loc din Basarabia, privea de la fereasta unui apartament înzestrat cu tot ceea ce belșugul poate da pentru învățătura, distracția și fericirea unui copil, viața năcăjită din școala noastră prăfoasă; mai departe, și mai bogatul Sofian, de origine balcanică, a cărui avere destinată pe urmă unui scop filantropic, era socotită fără margeni. Biserica Sf. Dumitru, a lui Racliș, zdravănă, înaltă, aduna la slujbele și hramurile ei toată această lume înstărită. Mai încolo, cotind spre dreapta, în altă parohie, același cartier boieresc urma spre grădina lui Vîrnav, familie cu amintiri cărturărești: de traducători din secolul al XVIII-lea, de oameni din al XIX- lea de valoarea drului Constantin Vîrnav și a fratelui său, călugărul democrat și naționalist Sofronie, apoi spre casa cochetă a colonelului Pisoschi, fostul adjutant al lui vodă-Cuza, răsărind arare cu marțialul lui barbișon alb pe terasă, spre gospodăria pitită în fundul curții a măruntului, vioiului avocat Arapu, oacheș ca numele său, spre vila de o arhitectură distinsă a bunei dne Văsescu, statornica noastră ocrotitoare, văduva unui ministru al aceluiași Cuza și mama colonelului Gheorghe Văsescu, atașat militar la Paris și apoi, mult timp, deputat liberal în Dorohoi unde-și avea moșia Coțușca, apoi spre colțul unde una lîngă alta erau casele înrudite a Nastasiei Cocută și a bătrînei evlavioase”Anica Băltoaia”, cu multe rude basarabene, meștera sigură a doftoriilor de ochi pentru săraci, a surorii ei, Profira Borșoaia. În sfîrșit, a cartierului grupului de lîngă Primărie: cu dna Gavrilaș, cu Roseteștii, boierii închise și oarecum ascunse, cu Miliuța Stroici, vara bunicăi, care cetea la optzeci de ani istorii universale franceze, la care era abonată, și fiicele ei, Maricica, măritată cu Vîrnav Liteanu și apoi cu talentatul muzicant, arhitectul Saint-Georges, de fapt un Sîngiorz ardelean, și Tincuța, care a fost apoi dna Văleanu, cu casa lui Nicu Pillat, fratele generalului, văr al doilea al tatălui meu, și în fund cu o soră, Tudosica, măritată cu aprigul boier Toderiță Pisoschi, casă de oameni hotărîți și tari cari nu-și îngăduiau și nu-și iertau nimic, afară de simpatica fată infirmă, Lența, și atît de frumoasa Henrietta, plecată așa de tînără din mijlocul vieții pe care o iubea. Acolo era cartierul Sfintei Paraschivei, cu oasele tatei, de mult împrăștiate apoi, supt strașina ei.

    În mijlocul unei astfel de societăți, mult mai aleasă decît cele de astăzi, capriciul binefăcătorului arhiereu așezase acest viespar de zgomot și de total nesupravegheată destrăbălare, în care se aduna, cu fiul pitarului grec Befa, splendid băiat, ca din monumentele artei elenice, cu acela al vizitiului de la Hermeziu, Morăreanu, un adolescent de dus la miliție, toată sărăcia materială și lipsa de orice cultură morală a copilăretului mahalalelor. Cea mai mare parte erau cu mult peste vrîsta mea și însăși priveliștea hainelor ciudat bălțate, însuși auzul strigătelor sălbatece, viforul de fiecare ceas al cutremurătoarelor injurii erau de ajuns ca să mă înspăimînte. Astăzi încă groaza față de mulțimile amestecate și zgomotoase, răspingerea față de manifestările lor brutale nu fac decît să continue aceste dintîi impresii ale copilului, atît de jignit în fiecare clipă, atît de absolut izolat.