Xenopol era pentru noi, pentru noi toți, chiar pentru cei cari nu-l cetiseră, dar simțeau instinctiv înaintea cui se află, o culme. La liceu, fără a-i fi văzut eu însumi, harnicul cititor, dar pe alte tărîmuri, o singură carte, un singur articol – și era să prind pe cele dintîi în Convorbiri, unde stătea în față și toropitoarea critică metodică a lui Onciul —, am urmărit îndelung la Copou pe omul mărunt și pătrat, cu fața rasă între lungile favorite roșcate, cu ochii clipitori și șterși, care, tremurînd din picioarele bolnave, suia încet dealul, oprindu-se din cînd în cînd la băncuțele din poarta caselor. Regretam că nu e fizicește altfel, căci nu-i văzusem încă figura în clipele cînd nemerirea și reținerea ideii o luminau întreagă, făcînd-o în adevăr frumoasă, el, scriitorul către care mergea un nesfîrșit respect. Mai tîrziu, la Facultate, pe cînd vorbea, zdrumicat, fără altă elocvență decît a cugetării sale superioare, mai cuprinzătoare și capabilă de a se încînta răpede pe sine decît așa de adîncă precum se vădise în prima tinereță, înainte de blăstămul bolii, dar interesant prin gîndul acela luminos care cerceta lacom pe toate fețele ca un fascicul de raze scormonind din reflector terenul sau dînd din înălțimea farului îndreptare vaselor pe mare, eu priveam mînile, mînile grăsuțe care păreau gata să sară pentru a prinde adevărul.

    Teoriile acestui cap filozofic așa de bine înzestrat se vedea bine că-l stăpînesc înainte de toate, și el ni le-a și schițat, cu un entuziasm lipsit de gesturi, în primele lecții fără să fi putut noi simți noutatea și caracterul lor, măcar foarte sugestiv. Istoria, ca zbucium omenesc, ca necurmate silinți spre mai bine, chiar și cu mijloacele cele mai greșite și mai rele, vălmășagul acela de suflete, îl atrăgea, acum, în deosebire de nobilul idealism etic al tinereței sale, pe acest spirit, născut pentru abstracții, pentru jocul singur al ideilor, numai în ce privește exercițiul inteligenței, oricare ar fi fost scopul și indiferent de valoarea morală a persoanei. Ce bucuros era el cînd punea mîna pe autorul unei mari șiretenii, cînd putea să-i urmărească jocul, să-i descopere tot cursul strecurării? Fața i se bucura și se rășchirau larg într-un zâmbet favoritele, devenite spirituale și glumețe, pe cînd ochiul suferind păstra obișnuita aparență tristă. Fanarioții și turcii în felul lor de a lupta și de a învinge erau pentru el o desfătare, și gîceam din transformările acelei fețe expresive că e pe cale a mai găbji pe unul asupra faptului. Rareori răsuna în glasul lui expresia uneia din miile de dureri omenești mărturisite în viață sau duios ascunse, pe care le răscolea cuvîntul lui sprinten, săritor. Căci la dînsul, nu era nimic din armonia de albă lună pe valuri a lui Rășcanu, ci scîntei electrice se succedau zburînd, jucîndu-se, urmărindu-se pentru a se cufunda în haos ca să lase loc altui danț de sclipiri.

    Rareori un om s-a bucurat mai mult de propria lui cugetare și s-a simțit așa de bucuros s-o poată comunica altora! Valoarea cuvîntului în sine, simțul literar înnăscut al fiecărui sunet pus lîngă alt sunet, însemnătatea alăturărilor sugestive și a indicațiilor șoptite, dincolo de care o lume întreagă se deschide de la sine, cu toate farmecele ei, îi erau puțin cunoscute, și totuși acela care făcuse descripții de călătorie ce nu mișcă și versurile palide, pe care, în revista Archiva, luată de dînsul asupră-și, le iscălea”I. Laur”, muzicantul ale cărui degete erau obișnuite a umbla pe clape în ceasurile libere, iubitorul de pictură în toate formele ei, pînă la peisagiul pe care purismul lui îl numea „cîmpenie” urmărea dureros o frumuseță literară, o dată gata să-i vie de la sine, pe care, cînd credea că a prins-o arăta cea mai nețărmurită satisfacție. În clipa aceea, cum n-o putea smulge de la improvizație, și-și dădea samă cu părere de rău de aceasta, alerga – numai atunci – la manuscrisul pe care stătea să-l tipărească, glorioasa Istorie a Românilor în cinci volume, continuate apoi prin alte patru și, căutînd cu ochii lacomi admirația pe fețele noastre, cetea pasagiul cu voluptatea copilului care suge o acadea mult timp urmărită în vitrina cofetăriei. Natură mai curînd rece, un naționalism de convingere i se înfipsese de mult în minte, și nu erau rare ocaziile în oare căuta să-l vădească unor suflete care pe altă cale ajunseseră la aceeași dispoziție sufletească.

    Cu Xenopol, profesorul neobișnuit dat nouă de o soartă pe care n-o merita pregătirea de la început a celor mai mulți, prilejul de contact însă ne-a lipsit. Migăleala seminariilor în care se nasc mai multe pretenții decît se trezesc vocații și în care se ascuțesc relațiile între tineri, pe lîngă pierderea unei vremi prețioase care se poate întrebuința mai cu folos pentru lecturi și meditații personale, nu-l atrăgea. Numai cînd, după examenul la care era foarte larg cu mediocrii, răspingînd numai pe aceia cari nu puteau răspunde nici asupra lucrurilor celor mai elementare, el căpăta încredințarea că înainte i s-a arătat o cugetare vie care merită condusă și încurajată, atunci el era prins – și am simțit-o așa de adînc la capătul atîtor ani de umilire! – de același entuziasm, poate exagerat, care-l stăpînea cînd descoperise o intrigă istorică dibaci țesută sau crezuse că atinge acea desăvîrșire a formei spre care-i mergeau rîvnirile.

    Un adaus de îndemn mi-a venit apoi de la cineva abia sosit și, față de ceilalți, atît de tînăr, care însă știa să-și puie frîu aprecierilor în ce privește și pe cei mai buni elevi. Din ziare, pe care începusem a le ceti, mai ales vioaia Lupta a lui Gheorghe Panu, abia despărțit de Iași, știam că la București se dă o mare bătălie pentru a doua catedră de filozofie de la noi, organul radicalilor sprijinind firește pe amicul lui Panu, voinicul, sprîncenatul și fălcosul răzeș Bădărău, care nu era încă „marele elector”, urmat de unii, suspectat în onestitatea lui de alții, mai tîrziu compromis de o politică antinațională. Cu neplăcere am aflat că biruitorul a fost un necunoscut, un muntean, care indispunea și prin numele său ortografiat după sistemul lui Pumnul: Ioan Găvănescul. Nu cu multă prietenie i-am așteptat sosirea, care a întîrziat. Dar la vederea feței sănătoase cu ochii extraordinar de prietenoși, întinsă către noi, ca și cum, revărsîndu-ne sufletul său întreg, ar fi vrut să soarbă tot ce cuprindea în al nostru, la ascultarea unei expuneri pline de viață și, mai ales, cu clara pronunție de la dînșii, vibrînd de căldură comunicativă, la seducția unei poezii intrinsece, care se descoperea pînă și în felul adînc uman, la fostul elev al lui von Gizycki din Berlin, cum se puneau problemele, totdeauna, la capăt, cu o geană de relativitate și de mister, am pus jos armele și am urmărit, cuceriți, un steag pe care era scris, dar în puternice colori de sentimentalitate proaspătă, activă, același crez de naționalism care la Xenopol se desfăcea numai din siguranța unor argumentații. Și aerul acela de coleg ceva mai în vrîstă, cu cîțiva precoci fulgi albi care-l făcea să mă întrebe după o comparație ce-mi venise în răspuns: „a d-tale este?”

    Cu acestea toate, cu trei-patru profesori cari erau oameni vii și mergeau spre ce era viu în sufletele noastre înseși, se descoperea pe încetul o lume nouă, de care cu cîteva luni în urmă abia cutezasem să visez.

    Nu pot lăsa la o parte nici un alt element, așa de prețios, de călăuzire: atmosfera morală comună pe care o creau acești profesori împreună, cu buni, cu mai puțin buni, printr-o colaborare, măcar aparentă, pe care le-o impunea și un perfect bun-simț și respectul față de aceia a căror formațiune sufletească le era încredințată.

    Erau din partide deosebite, care se luptau pentru putere, și prin ziare care nu-și observau forma și treceau și pe lîngă buna-cuviință, și prin manifestații din care, cum am văzut, nu lipseau nici merele putrede, nici ouăle clocite. La căderea liberalilor, stăpîni ai țerii mai mult de zece ani era, cu toată înțelepciunea lui Carol I, care nu adusese la cîrmă pe dușmanii lor înverșunați, ci pe junimiștii fără pasiuni, și anume în frunte cu autoritatea, unită cu atîta preveniență blajină, a unui înalt magistrat, care era și cumnatul popularului vodă Cuza, Theodor Rosetti, era, zic, mult praf de pușcă risipit pe drum, și în aer multe gaze otrăvitoare. Dar profesorii, dintre care numai unul, Vizanti, era în Parlament, se fereau de a se manifesta în așa chip încît să contribuie la trista discordie dintre puținii intelectuali. Nu am ascultat nici un discurs politic al lor, cu atît mai puțin să ne fi smomit să-l ascultăm, și n-am cetit de dînșii nici un articol războinic. Nu zic că trebuie totdeauna așa, și-mi dau samă că vremile se schimbă, cu alte cereri, de la care nu te poți da în lături, dar atunci așa era, și nu mă pot opri, la capătul unor lungi și pentru mine îndreptățite, neapărate lupte, să spun că, așa cum era acolo și atunci, era bine.

    Cei mai mulți ieșiți din cercul”Junimii” sau trecuți măcar printr-însul, acești cugetători și scriitori, deși de o valoare foarte deosebită desigur, erau deprinși a discuta fără patimă, a-și vorbi frumos, a reprezenta fiecare punctul său de vedere în așa fel încît la capăt să-și mai poată strînge mînile. Solidaritatea unei generații îi lega, iar cînd unul ta Densușianu era cu totul de altă părere, venit din alt mediu, care avea alte nevoi, așa de imperioase și de stringente, el înțelegea că este o demnitate și o onoare comună de care nu e bine să se atingă. Astfel, polemicile erau necunoscute și nimeni nu încerca să atragă pe studenți de partea sa, iar ei, de altfel, spirite libere cum erau, ar fi refuzat asemenea servicii, nefiind obișnuiți să-și capete trecerea și nota bună la examene prin îndatoriri personale, de orice fel. Cînd Xenopol a făcut lui Rășcanu observații calme cu privire la o carte de școală și în răspunsul lui Rășcanu a fost o iritație, ne-a părut rău și ne-a bucurat că mănușa n-a fost ridicată de Xenopol.

    Am vorbit de examene, și felul cum ele se făceau adăugea încă un element de demnitate la viața universitară. Locuiam, deși nu ne dădeam sama îndeajuns, în palatul însuși al Domnilor Moldovei dintr-un timp mai apropiat, după arderea curții de pe malul Bahluiului: în casa lui Scarlat vodă Callimachi, bunul ocîrmuitor care a dat țerii sale Codul modern, și pe poarta ca un arc de triumf, delicat săpate pe fațadă, erau armele moldovenești și o inscripție care înștiința că acolo e ușa dreptății. Larga sală de așteptare avusese cîndva tronul între înaltele ferești dînd asupra frumoasei ogrăzi bine pietruite. Voievozi și Doamne, beizadele și domnițe fuseseră prin încăperile unde se întindeau băncile noastre ca să ascultăm cuvîntul de adevăr și predica morală.

    În sala de la dreapta intrării, profesorii se adunau în comisiune, măcar trei, pentru ascultarea noastră la fiecare sfîrșit de an – eu eram să apuc, în graba mea de a zbura, și cu cîte griji îmi crescuseră, așa de răpede, unul singur. Pe lunga masă acoperită cu postav verde două lămpi înalte cu globuri mari luminau clar fețele, de o solemnitate specială, ale profesorilor noștri, așezați în fotolii largi, acoperite cu piele verde, ca și acelea în care luam loc unul lîngă altul, cu un public restrîns de colegi la spatele noastre. Noi înșine, vă asigur că, oricît am fi cetit, n-aduceam nici o siguranță, căci și cel mai bun putea să capete o notă rea fără să creadă că aceasta-i dă dreptul de a se supăra și de a insulta un examinator prea aspru. Fiecare din întrebări era bine cîntărită, căci aproape stătea colegul profesor, care și el, în tăcerea sa, examina pe vecinul de masă și din răspunsul studentului își putea da samă și de cît se putea folosi de la acesta. Se evita orice enervare din partea celor cari aveau să hotărască, și niciodată nu s-a ridicat un glas de nerăbdare peste diapazonul obișnuit, care se păstra cuviincios dintr-o lungă tradiție, la capătul căreia erau, tocmai în fund, o înțelepciune și o cuviință „romane”, ca ale lui Bărnuțiu. Sfiala de a te manifesta rău înaintea unui astfel de areopag și în ființa colegilor curioși să-ți afle știința și talentul făcea ca examenul să-și aibă toată valoarea lui. O dată, o întreagă idilă cu o blondă colegă s-a împrăștiat, mai-mai în pragul uneia din obișnuitele căsătorii de studenți, pentru că, știu eu? , poate și din cauza prezenței mele, fata nu știuse absolut nimic la Xenopol… Și de acolo plecam cu toții în vîrful degetelor, salutînd, cei fericiți și cei cu mai puțin noroc, chiar cînd „coconul Costachi Leonardescu” îi chinuise degeaba cu sistemul lui „erotematic”,”Ce e logica? Filozofia? Dar ce e filozofia (pronunțat „felosofie»)? Cunoștinți? Dar ce sînt cunoștințile?”, ca să se întoarcă apoi, rîzînd din bunele buze groase spre Xenopol sau spre Rășcanu, cu observația, satisfăcută:”Bun băiat, dar s-a încurcat, fiindcă e așa de grea felosofia!”.

    Dar ce era și mai prețios decît lecțiile, decît această concordie profesorală, fie și numai aparentă, venea din două alte domenii, de răpede, surprinzător și minunat de răpede inițiare: lectura cea nouă și pătrunderea noilor idei de viață luptătoare, pentru alt ideal decît al fericirii generale, prin satisfacerea nevoilor materiale potrivit cu catehismul lui Karl Marx.

    Școala Normală avea o bună bibliotecă și, afară de cărțile pe care eu continuam să le cumpăr cu pasiune și care uneori cuprindeau atîta umanitate revelatoare, ca ale lui Tolstoi, Război și Pace, Ana Karenin, Cazacii, cu o lume întreagă în ele, așa de străină și corespunzînd totuși așa de mult cu ce e mai adînc și mai intim în sufletul fiecăruia, ale lui Turgheniev, cu vastele priveliști de țară rusească și cu delicatele indicații de naturi pline de răspundere, ca ale celui de-al treilea mare rus, Dostoievski, cu dureri atît de grozave într-o atmosferă morală atît de tulbure, această bibliotecă într-ales, pe care cred că și-o ceruseră înșiși înaintașii noștri după sfatul unor profesori pricepuți, ne atrăgea așa de mult, încît nu mai era nevoie să recurg la prietenia bunului Haimann, care să-mi împrumute pentru cîțiva bani cărți cu îndatorirea să le aduc înapoi netăiate. Și apoi nici nu prea era vreme, cu atîtea cursuri, urmate cu o perfectă regularitate, să mai bat străzile, care-mi ajunseseră aproape necunoscute, ale lașului.

    Afară de istoria națională, pentru care luam note de la Xenopol, oare nu făcuse să apară decît primul volum, nu prea ușor de însușit pentru examen, al Istoriei Românilor și, cu Letopisețele lîngă mine, complectam cu cît mai multe detalii puteam găsi știrile căpătate la curs, celelalte materii ne țineau la dispoziție, în cărți exclusiv franceze, dar cuprinzînd și traduceri din germană, din engleză, o informație foarte bogată, capabilă de a trezi multe în mințile noastre atît de proaspete.

    Pentru istoria veche aveam pe Curtius, și aveam pe Grote, unul așa de bun povestitor, celalt dînd ceva, după bogata, practica minte engleză, și peste povestire; aveam pe Mommsen, de a cărui străbatere însă nu-mi pot aduce aminte. Dar pentru tot ce privește instituțiile, era o carte minunată, pe care numai lipsa unei reeditări ținute în curent a scos-o din raza atenției tineretului, superbul Manual al celui care a strîns mai multă știință, de atîtea feluri, în capul său, Salomon Reinach – și băiețașul de la Iași ar fi nebunit, pur și simplu, dacă i s-ar fi spus că acel om de formidabilă învățătură va fi cîndva colegul său și că el însuși se va învrednici de prietenia și chiar de colaborarea lui. Am cetit aceste admirabile două volume cu atîta atenție și de atîtea ori, încît eram desigur în stare să dau răspunsuri cu privire la toate colțurile unei materii atît de multiple și atît de grele. Orientul însuși îmi apărea într-o altă lumină, deși fără ultimele rezultate – și cele de azi erau întrecute mîni, chiar în ce privește numele regilor Asiriei; iar preistorie nu exista, Creta nu-și arătase comorile și cuvîntul de hitiți reprezintă încă așa de puțin înaintea descoperirilor uimitoare de la Bogazkoy! —, din paginile, așa de frumos scrise, ale unui Lenormant. Amănuntele istoriei universale le culegeam din multele volume ale secului Weber, și inițiatorul în istoria Revoluției franceze îmi era sistematicul Taine, a cărui ură față de iacobini mi-am însușit-o, pe cînd din Carlyle nu cunoșteam decît acea carte epică despre Eroi care nu se poate traduce bine în franțuzește.

    Dar în filozofie se deschideau marile orizonturi, de care am fost așa de ispitit, încît primul meu gînd a fost acela de a mă fixa în acest imens domeniu de cugetare în care atîtea descoperiri de laborator, recente, stăteau alături de superbele clădiri de cugetare ale unei metafizice care încă nu murise cu totul.

    N-avea cineva decît greutatea alegerii. Erau și reprezintanții acelei vechi metafizice, total perimate, dar încă așa de atrăgătoare, și atrăgătoare pentru toate timpurile prin îndrăzneala arhitecturii și prin puterea credinții cuprinse în ea. Am cetit de la un capăt la altul Estetica lui Hegel și, ca să mă orientez asupra dezvoltării acestor idei „supranaturale”, aveam cartea, interesantă a lui Flint, Psihologia lui Wundt, pe care abia erau să-l cunoască mai tîrziu colegi ai mei din București ca d. C. Rădulescu-Motru, după ce trecuseră în străinătate, căci acolo, la Bucureștii lor, Maiorescu n-avea nevoie de nimicuri de laboratorii și crea și fără aceasta tinere genii filozofice din studenții frecventatori ai unui pustiit salon literar, a fost pentru mine un îndreptar, și alături de dînsa urmăream dezvoltarea de idei a lui Taine în De l’Intelligence, în același timp cînd cetind cu toată răbdarea și cu toată admirația pentru solid închegatul veșmînt, străbăteam prin opera lui critică, de la Încercarea asupra lui Titu-Liviu, operă de debut la alte „essay”-uri ale lui, așteptînd lectura pe sărite a masivei, dar rămasei în urmă Istorii a literaturii engleze.

    Dar trebuie să spun, abătîndu-mă de la această expunere a călătoriei mele în domeniul pur filozofic, că dincolo de rigiditatea prezintărilor lui Taine pe baza neclintită a teoriei mediului, din care, la scriitor și artist, totul ar trebui să pornească, îmi răsăreau alte orizonturi: încercarea unui Hennequin de a analiza opera în tot ce se conține într-însa, iar nu verificînd ‚la dînsa realizarea unor linii fixate o dată pentru totdeauna, teoretic și o simpatică sentimentalitate, un pesimism elegant, însuflețeau o altă critică, fără pretenții matematico-geometrice, în cele două volume de la Lemerre, un editor nou, de avangardă, ale lui Paul Bourget, Essais de psychologie contemporaine, titlu care spunea ambiții mai mari și putea face să se prevadă o întreagă direcție în roman a aceluia căruia pentru a fi un mare scriitor i-a lipsit numai cunoașterea vieții altfel decît din scrisul, cernut mulți ani de zile, al altora. Cred că, deși numele lui Brunetiere, căruia nu-i păsa de „psihologie” și care se indigna de ușoara plutire nehotărîtă în domeniul ideilor, opuindu-le convingeri creștine, catolice și solidități dogmatice, îmi era cunoscut, n-am ajuns decît după acest an de Universitate ieșeană la opera care pretindea să instaleze sistemul, exclusiv, al urmăririi genurilor literare, ființe abstracte, dar însuflețite, capabile prin ele însele de o dezvoltare organică și, cînd m-am înfundat în străbaterea volumelor lui, stilul de lecție stenografiată, morga de catedră, incapacitatea de a da figuri și de a însufleți forma m-au dezgustat răpede, în ciuda mulților lui admiratori de factură normaliană.

    Dar pentru logică Stuart Mill era călăuzul, și nu se poate spune că era ușor să se intre în legătură cu dânsul. Pentru estetică mă mai abăteam și pe la tineri înnoitori ca Arreat și alții din Biblioteca de filozofie contemporană, în care”Culiță” își căuta armele pentru o cucerire amoroasă la care nu puteau contribui matematicele lui.

    Și, astfel, – pe lîngă versuri risipite în Contemporanul, care afirma însă, prin încîlcita și atît de mărunt filologica Istorie a limbii și literaturii române a lui Ion Nădejde, căreia numai uscata știință a lui Philippide a putut să-i opuie ceva și mai ilegibil, că poetul viitorului era colegul nostru mai în vrîstă, simpaticul și iutele la gînd D. A. Teodoru, versuri de care m-am lepădat, poate fără dreptate, cu dezinteresul meu complect pentru lucrul odată făcut, dar din care cutare fragment, Moș Crivăț, care în întregime are însă un sens sentimental, s-a rătăcit și prin cărțile de cetire pentru copiii mai mărunți —, am ajuns la același gen de „essays” către care mă îndemna o largă parte din aceste lecturi de școală înaltă.

    Grupam amintirile lor proaspete și care trebuiau să fie trainice în jurul unor noțiuni generale care mi se păreau că domină simțirea vremii. Astfel am alcătuit, cu bucuria cui simte că poate înnoi în formă, coborînd în ea o nouă poezie intimă, studiile despre Iubirea în literatura modernă și Pesimismul la artist. Dar îndeletnicirile mele de la facultate mă rețineau pe drumul unei erudiții care nu era condusă de nimeni și n-avea nici materialul trebuincios la îndemînă, ajutîndu-mă mai mult din instinct ori și urmînd unor aplecări ereditare, ca în Critica literară la antici, sau și aducînd în jurul cercetării unui izvor istoric, măcar pentru partea contemporană, știri de familie și amintiri personale, ca pentru portretul, pe care am căutat a-l face deplin și viu, al bătrînului postelnic din Păcurari și de la vie, Manolachi Drăghici.

    Un editor pe atunci prieten și care se considera ca un fiu sufletesc, directorul Ramurilor din Craiova, care mi-a plătit apoi cu atîta ingratitudine, a reluat mai tîrziu, într-un volum care n-a avut nici o răspîndire, aceste Pagini din tinereță. Ele au apărut întîi în Arhiva, organul Societății Științifice și Literare din Iași, cu a cărui impresionantă gravitate au ajuns, așa de răpede, să aibă contact cei abia optsprezece ani ai mei.

    Societatea se formase cu participarea unor profesori de specialități foarte deosebite, cari se adunau într-una din odăile de jos ale Facultății, acolo unde odinioară stăteau arnăuții, ciubucciii și ciohodarii lui vodă Callimachi. Era între ei Cobâlcescu, autodidactul de mari însușiri divinatorii în domeniul geologiei, pe care, pentru solul moldovenesc, a creat-o el, mărunt și ghemuit, fricos de oameni, trăind în cea mai desăvîrșită singurătate, încunjurat de un meritat respect, apoi Gr. Buțureanu, a treia înfățișare a favoritelor englezești, nalt, iute, entuziast, ocupat, pe lîngă tîndăleala didactică a școlii lui secundare, cu descoperirile preistorice, neîncurajate de nimeni, de la Cucuteni; era, puțintel în colț, ca unul ce era tînăr, foarte sălbatec și izbucnitor de speța fostului meu profesor Philippide, și cu circumstanța agravantă că n-avea licență, d. Ghibănescu, încă de atunci așa de amorezat de documentele pe care le colecționa și le copia în masive condici, încît a ajuns să învețe de unul singur limba slavonă, pe care abia o descoperise la București […], autorul studiului Rusia, România și Puterile occidentale, D. A. Sturdza, creînd bursa de limbi slave pentru Ioan Bogdan. Șuțu va da acolo o cercetare asupra traducerii românești a Menehmilor lui Regnard.

    Printre șefi, era firește Xenopol, a cărui influență va deveni tot mai mare, pînă ce îngrijită, odinioară, publicație a Societății îi va aparține exclusiv, cu participări ocazionale, între care cea mai obișnuită a dlui Ghibănescu, dar fără critica severă și strictul control din anii, plini de iluzii, de la început. Acela care înfățișa aceste prețioase însușiri, nu totdeauna și nu deplin obișnuite la noi, era însă un străin, așezat în Iași și ca industriaș, fabricant de scaune, în pierdere, ca totdeauna, care, venit tocmai de la Breslau, dintr-un mediu de familie intelectual, se pasionase de filologia românească și de tot ce privea poporul nostru, de care, după multe înfrîngeri și suferinți, depărtîndu-se definitiv cu trupul ca să se așeze la Berlin, va rămînea totuși puternic și sincer legat, H., adecă Haymann, Tiktin: tînăr încă, slăbuț, cu favorite fluturătoare, vorbind cu oarecare încetineală […], el aducea cu dînsul, în tot ce spunea și făcea, o atmosferă occidentală. Poate că tocmai aceasta i-a făcut rău, ca și, în legătură cu ea, o timiditate naturală care-l va pune, pînă la hotărârile cele mai grele de luat și mai ușoare de părăsit, la dispoziția oriclui se pricepea să lucreze asupra unui suflet nobil și drept, asupra unei inteligențe capabile, pînă la marele dicționar etimologic româno-german, și de cele mai mari și mai întemeiate opere. Mie d. Tiktin mi-a arătat încă din acei ani de întîie tinereță o înțelegere, o simpatie care nu s-au dezmințit niciodată, și supt îngrijirea d-sale atentă și iubitoare s-au tipărit acele prime studii ale mele.

    Dar, supt influența lui Hennequin și a „științificismului” lui, mult mai mult decît a lui Bourget, am încercat să schițez, altfel decît prin fraze de simplă literatură și prin aprecieri personale, figuri din literatura noastră. Astfel m-am oprit asupra lui Creangă, pe care-l văzusem o dată la o adunare de dascăli, gras, gros, roșu, stîngaci și șiret, spuind atîta cît să îndreptățească un vot de „pentru contra”, apoi, ca viu, rumăn la față, liniștit, cu trăsăturile înnobilate, în sicriul încunjurat de cîțiva prieteni, ca magistratul Alexandrescu, care s-a ocupat de manuscrisele lui, palidul, visătorul Eduard Gruber, autorul cărticelei Stil și gîndire și care observa în însăși psihologia sa anormală rarul mecanism al audiției colorate. Poate că și azi, cînd se scormonește mai mult biografia lui Creangă, ar fi ceva de găsit în acest studiu de concentrare, pe care Vîrgolici, primindu-l cu un bun zîmbet fericit, îl trimesese glorioasei reviste a junimiștilor săi, Convorbirile.

    Cu altă simpatie am scris al doilea studiu de „critică științifică”, acela despre Veronica Miele, al cării volumaș de duioase versuri apăruse abia. Aceasta nu atîta pentru dînsa, pe care Miron al meu o văzuse la Văratec în retragerea unei îndoite văduvii, dar mai ales pe ideal de șubreda și blonda ei fiică Virginia, care era să fie soția nenorocită a nenorocitului Gruber, cît pentru acela către care mergea adorația întregii ei poezii, Eminescu.

    Poetul fără păreche a fost pentru mine o revelație fulgerătoare, un strămutător subit, ca prin minune, în altă lume. Zorzoanele lui Alecsandri, comoda lui aplecare către diminutive, sentimentele lui atenuate ca pentru o serată de salon bogat boieresc, cu perdelele groase, fotoliile îmbrăcate în pînză și candelabrul cu luminările de spermanțetă, toată imitația, vădită și nedeplin asimilată a literaturii romantice franceze, se împrăștiau ca o magie elegantă înaintea realității, și misterios de dulci și sumbre de o dramă omenească sîngerătoare, la acela a cărui cultură era culeasă din toate izvoarele și îndestul de limpezită pentru ca valul ieșit dintr-o formidabilă topire să curgă sigur și strălucitor, într-o revărsare simplă, ca un șivoi de ape de la munte. Ideea se simțea ascunsă și supt cel mai cochet cîntec de iubire de spus la urechea celei îndrăgite și ea domina în puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfîșieri de suflet. Biruind greutățile unei limbi create din nou, aruncată în cuptoarele acestei trude intelectuale, continue, forțată să intre în cultul nou pe care-l impunea artistul nemulțămit veșnic de el însuși, prindeam fără voie, pentru a le păstra pe viață, rarile sonorități ale acestui grai în care fiece ținut românesc și fiece epocă istorică își aduseseră partea, precum aportul lor al tuturora se adunase, înviind vechile legende, și din toate încercările și suferințile se împletise biciul unei satire care sîngera lovind.

    Dorința de manifestare, în care asigur că nu era nici o vulgară ambiție, nici acea puerilă vanitate care știe să găsească alte drumuri pentru o notorietate zgomotoasă, dar lipsită de orice valoare, ci sentimentul că am de spus ceva care nu s-a spus și care, așa cum mă făcuse firea și împrejurările, nu se poate spune chiar în același fel de alții, mă ducea și la alt contact sufletesc cu lumea decît acela pe care mi-l ușurase așa de binevoitor un Tiktin și spre care mă încuraja, nu fără a mă sili la preciziuni în citații, Xenopol, în casa-i unde începeau să se adune membrii unui cerc literar, pînă la consulul grec Kritikos – tatăl talentatului actor care mi-a întrupat apoi pe Alexandru, fiul lui Ștefan —, dintre favoritele triunghiulare ale căruia răsunau strigăte de admirație pentru „peisanele români cu cîntece de te stupefesco”. Ziarul mă atrăgea, nu bietul ziar de provincie al liberalilor din Iași, la care totuși conducerea o avea un poet adevărat, un literat de merit, I. N. Roman, de origine ardelean, frumos cap romantic supt cilindrul strălucitor, de modă atunci, și nici dogmatica foaie a junimiștilor, căreia îi dădea contribuții ascuțit personale d. A. C. Cuza, pe atunci un tînăr extrem de elegant, aruncînd de supt ochelari săgeți sigure de țintă bărbaților, pe cînd femeile erau dăruite cu expresia elocventă a unor complimente de marchiz, ci ziarul de polemică zilnică, aprinsă, necruțătoare, pentru altă politică, Lupta lui Gheorghe Panu.

    Nu știu prin cine mi-a venit, într-o vreme cînd jurnalele nu se prea ceteau, cunoștința acestui puternic instrument de agitație, în care articolul directorului, în conflict cu însuși regele Carol, de al cărui chipiu întors pe dos și de a cărui brînză de pe domeniile regale era vorba atît de des, și fără îndreptățire, se deosebea printr-o logică strivitoare, într-o formă lipsită de orice eleganță și desprețuind tot ce poate adăugi strălucire. Poate că acel frate mai mare, care era pentru noi secretarul școlii, Teodor Vasiliu, Rachi, cum îi zicea toată lumea, entuziast adept al lui Panu și fidel membru al noului partid radical, care știa bine că nu va ajunge niciodată la putere, dar puțin îi păsa de aceea, – tocmai ce trebuia ca să mi-l facă simpatic, ca ziar măcar, dacă nu ca organizație politică. Acolo, după un sfat care trebuie să fi fost al lui, am trimes cu sfială o corespondență, poate chiar două, pînă ce campania bucureșteană contra zguduitoarei piese de întunerec, cu fantasme tolstoiene, a lui Caragiale, Năpasta, a trezit în mine acea nevoie, cu neputință de învins, de a sări în ajutorul cui e atacat, în drumul lui sigur și liniștit, de haita intrigii, în fața căreia, rănit, dar lovind din răsputeri, cu sete, cu voluptate, am stat o viață întreagă. Lupta mi-a publicat o recenzie de caldă, indignată apărare a piesei.

    Mai mult decît examenele bine date, la care Xenopol mă zădărea anume ca să dau răspunsuri în afară de materie, în probleme care pun la încercare sufletul unui tînăr și-i arată îndreptările spirituale, mai mult decît lungile studii, puțin cetite, într-un cerc foarte restrîns, de la Arhiva, acest articol, după care voi fi îndemnat să dau altele, pînă voi ajunge foiletonistul literar al ziarului, a contribuit a face cunoscut, dincolo de lumea locală a școlii mele, numele nou al cuiva care-și cerea numai dreptul de a manifesta opinii de o sinceritate absolută, comunicînd și altora ceva din informația pe oare i-o dăduse pasiunea de a ceti. Nu era o exhibiție, ci satisfacerea unei elementare nevoi de a mă mărturisi pe mine, de a predica altora sau de a le transmite o prețuire sau un despreț pe care nu le puteam ținea numai pentru mine.

    Xenopol m-a chemat și mi-a vorbit cu interes – el, de a cărui judecată aspră mă temusem în ajunul unei licențe pripite, determinată și de șubrezenia unei tinerețe cu bătăi de inimă și îngrijorări de viitor, cînd am scris, nu fără șovăieli cronologice, o teză despre politica lui Mihai Viteazul —, cu un deosebit interes de apărarea călduroasă a colegului și prietenului său de la”Junimea”. Dar cea mai mare și mai plăcută surprindere mi-a fost cînd, oprit pe stradă de Petru Missir, pe care-l cunoscusem doar la comisia de bacalaureat, am primit din mînile lui, fără alte explicații, elegantul volum, abia apărut, al Năpastei, cu această dedicație, perfect caligrafiată după obiceiul autorului ei, cu aceste rînduri de mîna însăși a mie necunoscutului Caragiale:”Criticului inteligent și conștiincios, care a binevoit a ceti întîi Năpasta și a cugeta asupra ei înainte de a scrie asupră-i”. Cu o astfel de prețuire acordată de așa de sus aceluia care avea încă obiceiul ca, înainte de a întîlni pe un mai mare decît dînsul, să-și verifice în gînd ce are de spus, pentru ca apoi să se întoarcă desperat, chinuit de remușcări pentru că a spus altceva decît ce era în stare, trebuia o vreme ca aceea, lipsită de orice obrăznicie, ca să nu scoată pe cineva din minți.

    Pentru păstrarea unui echilibru sufletesc pe care nu l-a putut zgudui nici succesul unei licențe, pe care rigiditatea lui Densușianu n-a voit să mi-o acorde, mergînd și pînă la absentarea de la comisiune, în care a trebuit să fie înlocuit, și pe care ceilalți mi-au dat-o cu sentimente părinteștii, văzînd că din școala lor pleacă un om hotărît să nu piardă anii, pe care atunci îi credeam așa de puțin asigurați, ai vieții sale, nici banchetul oferit de profesori, unică onoare, pentru care mi-am aranjat cu îngrijire bretonul bogat și moale care-mi acoperea fruntea, banchet de la care d. Găvănescul, ca o lecție utilă de modestie, s-a abținut, și pentru rămînerea în cuviincioasa atitudine a cui are de întrebat încă mult lucrurile și oamenii, a contribuit esențial, ridicîndu-ne pe mulți sus, deasupra preocupărilor individuale și pasiunilor egoiste, binefăcătorul curent naționalist.

    Nu ni l-a propoveduit nimeni, și nimeni nu ne-a înregimentat și nu ne-a organizat pentru reprezintarea și apărarea lui. Dar dincolo de munți se judeca, la Cluj, supt pretextul plîngerii”Memorandului”, prezintat nu regelui Ungariei prigonitoare, ci împăratului legat de tradiția romană, urmașul „maicii” Maria-Tereza și al popularului Iosif al II-lea, procesul unei întregi națiuni. Era în cursul, în primul volum tipărit al lui Xenopol, era în unele sugestii ale dlui Găvănescul ceva care putea să contribuie la schimbarea sufletească pe care însă a determinat-o Eminescu. Și nu numai cel din poeziile alese de Maiorescu, care Eminescu și el însuși ar fi ajuns pentru această transformare, dar acela pe care, în Proză și versuri editate de Morțun de socialistul internațional Morțun, ni-l revelau, cu Influența austriacă și cu Făt-Frumos din lacrimă, cu Sărmanul Dionis, – fără să fi ajuns noi atunci la atît de folositoarea cunoaștere a articolelor lui din Curierul de la Iași, din Timpul, genială risipă de suflet în care era o întreagă doctrină naționalistă, de un caracter atît de românesc și individual, fără nimic din seaca frază pompoasă a patriotismului occidental.

    Teodoru, drul Vasile Lateș, menit unei așa de triste soarte, cu întunecarea, apoi totala potolire a minții, poate și Grigorescu, frumosul și vigurosul Grigorescu, care avea un așa de mare talent de elocvență retorică, fuseseră încă pe căile socialismului. Liberalismul decolorat și compromis putuse prinde numai pe Fîntînaru, rămas complect izolat. De o influență a conservatismului unui moș Ventura, cumnatul lui Lascăr Catargiu, sau unor tineri boieri a căror frondă avea prea multă morgă „ciocoiască” pentru ca să ne poată influența, nu putea să fie tvorba: cu ce ochi ne uitam la aceia cari fuseseră prinși de interesul de castă: un Cananău, student cu funcție la Primărie, un Teodor Emandi, din Bîrlad, care nu se gîndea că-l așteaptă o carieră diplomatică; ei nu se bucurau, din această cauză, a aderenței lor politice, de nici o vază printre noi, cum nici o ochioasă studentă, nu cu totul tînără, care ne trimetea să-i găsim trăsură pe ploaie, invocînd pe „oncle Alecsandri”. Și, astfel, deodată, din orientalismul nostru provincial, în care se stinsese scînteia revoluționară marxistă, țîșniră accentele, de mult ridicate și recomandate de Bîrsan, ale cîntecelor naționale, trăgănatul Deșteaptă-te române, departe de sălbatecul, sfâșietorul strigăt al durerilor milenare, armoniosul Pe-al nostru steag al lui Ciprian Porumbescu, un Eminescu al muzicei românești, din care albanezii și-au făcut imnul național, și răscolitoarea de patimi Marsilieză.

    Le-am cîntat destul și la congresul studențesc de la Ploiești, care a fost pentru mine o inițiare neașteptată într-o nouă lume, pentru întîia oară avînd prilejul de a străbate țara, pînă la curatul, românescul oraș, pînă la captivanta vedenie de învălmășeală și de lumină a Bucureștilor, despre care Fîntînaru, dus pentru o cură după mușcătura unui cîne suspect, ne vorbise cu entuziasm, spunînd că lașul, sacrul nostru Iași, nu e decît ca o mahala a acestei Capitale a României.

    Lipsa de program, de ordine și de măsură, mult inferioară însă scenelor de mai tîrziu, îmbulzirea prin trenurile gratuite – dar și cu glume ca a hazliului, bătrîiorului Lazăr Teodorescu, avînd în buzunar un bilet de tren ordinar în accelerat, cerea conducătorului să-l ducă „așa cum scrie în biletul lui” —, jaful de prin gări, copilăriile care ne făceau să mergem prin prăvăliile ploieștene, răscolind marfa, ca să ne spunem apoi unul altuia: „uite, cînd ți-o trebui, de aici să cumperi”, coborîrea pe scări șubrede, cu sutele, în adîncul ocnei de la Slănicul Prahovei, întîlnirile la un coleg muntean cu o familie modestă, încîntată de hazul „moldoveanului” care, stricînd socotelile tînărului filozof blond Pompiliu Eliad, în luptă cu Stuart Mill însuși, conducea apoi la institutul Bolintineanu, în triumf, pe rumăna domnișoară a casei, acestea sînt numai amănunte fără mare importanță pe lîngă ideea țerii, a neamului, care se impunea direct, nu prin cărți. Ce era, pe lîngă această trezire de mîndrie și de putere, pretenția de superioritate a studenților munteni, altfel crescuți, de la cari cunoscusem la Iași numai ușorul despreț al dlui Mehedinți, totuși un sovejan din Putna, dar avînd gesturile, întorsătura de spirit a lui Maiorescu alături de naționalismul recent al Ligei Culturale, abia înjghebate de acești studenți, sau ochelarii albaștri de metafizician rutinat ai dlui Mihail Dragomirescu, în urmărirea unor concepții personale pe care nu le-a părăsit cu toată aproape unanima lor luare în glumă? Ori, alături, umflările oratorice ale Dobreștilor din Ploiești, „geanabetul” cel mare, care a apărut o clipă și bunul nostru conducător „micul geanabet”! Ori, iarăși discursul, cetit pe foi cu slova nesigură, a lui Kogălniceanu, membru în consiliul comunal din „urbea” cu Statuia Libertății, pe care, pentru a-l scurta îl pîrleam cu luminările noastre! Ori, îndemnul de a căuta într-un fund de stradă obscură pe zeul liberalismului local, neînduplecatul republican Grigorescu! Impresia de total era covîrșitoare. Cu adevărat pentru întîia oară ne simțeam români, români pînă departe de tot, pînă la Basarabia lui Dragomir și pînă în malul rîurilor largi care purtau în unde doina lui Grigore Bârsan. Crez statornic de o viață. Nu, nu, Fîntînaru n-avea dreptate: „cugetările de astăzi” nu sînt totdeauna „prostiile de mîne”…

    Și astfel, a doua zi după licență, un drum mi se deschidea înainte, peste care eram singur stăpîn, unul pe care, total nesfătuit, eram să fac, și în ceea ce privește viața mea casnică, multe greșeli pe care, cum sînt socotelile teribil de exacte ale vieții, care nu ține samă dacă aveai sau ba ochii deschiși cînd ai luat o hotărîre, le plătești pe urmă cu multă durere.

    Deocamdată nu mai aveam rost în Școala Normală, unde era să las; un singur prieten, credincios mulți ani de zile, pînă ne-am pierdut din vedere: Fîntînaru. Întîmplarea-mi scoase înainte și ceva neașteptat: o catedră, o bună catedră de curs superior la liceul din orașul unde numai cu cîteva luni de zile înainte intrasem pierdut în zvonul vesel și în zbuciumul dezmățat al unui congres de studenți fără scop și fără rost Ploieștii.

    O catedră de latină. Cum ajunsesem a ceti fără nici o greutate oricare clasic, m-am prezintat.

    În vremea de azi, cînd se deșiră, în ciuda legii prin care am căutat, să înlătur atîta nedreptate, dăunătoare școlii înseși, listele reușiților la un „examen de capacitate” în care, cum candidații sînt cu sutele, e imposibilă orice observație atentă a fiecăruia, orice cîntărire complectă a științii, talentului și aptitudinilor, multe și felurite, care se cer unui adevărat profesor, nu-și poate da sama cineva ce era atunci un concurs pentru o catedră secundară, într-o atmosferă de seriozitate și de sigură judecată, asemenea, de altfel, cu aceea de decență și control la examenele anuale și la atît de importantele și de respectatele licențe pe care le cunoșteam.

    Astfel, într-o zi de mart m-am dus a doua oară la București, unde un cald soare de primăvară contrasta cu îndărătnicele urme de iarnă din lașul meu. În comisiunea care trebuia să mă cerceteze împreună cu doi concurenți, oameni în vrîstă și profesori cu experiență, erau numai profesori universitari. Atunci am văzut întîia oară figura de dac torturat, cu ochii războinici înfundați supt sprîncenele stufoase, a lui Grigore Tocilescu, arheolog, istoric, om politic pe atunci, cu care nu gîceam deloc care vor fi legăturile în viitor; ca și toți ceilalți, între cari cred că era și Odobescu – nobilă figură de o rară fineță, cu pletele crețe, sure, în jurul frunții drepte și largi, cu ochii albaștri viorii, de o feminină dulceață —, el a fost însă deosebit de amabil cu băiatul venit de aiurea, de la o școală rivală și puțintel desprețuită. La o ședință a Academiei Române, care-și avea localul într-o odaie din biblioteca Universității, am fost chemat chiar între acești învățați pe cari, la Iași, nu fusesem deprins să-i respect prea mult, și în Arhiva am și publicat vreo două dări de samă din domeniul filologiei române care erau destul de îndrăznețe: acolo cineva din foștii mei profesori, Caragiani, cred, m-a recomandat colegilor săi. Atîta-mi aduc aminte că între ei era încă unul din viitorii mei adversari la Universitate: V. A. Urechiă. Pe figura încă rumenă supt asprul păr cărunt, cu ochii mici supt ochelari, nu se arăta nimic din tragedia de familie, grozavă, pe care o văzusem desfășurîndu-se pe Calea Victoriei la un ceas de seară între făcliile aprinse.

    Cu toate că luptam cu niște concurenți formați la Universitatea din București și cu toate că era vorba de o foarte importantă catedră din învățămîntul muntean, am fost preferat acestora. Teza mea despre Virgil, scrisă pe baza lecturilor de la Universitate, contribuise, poate la acest, rezultat. Atenția lui Odobescu, membru într-un Consiliu Permanent în, care figura și Hasdeu, era atrasă asupra mea, și aveam să simt în curînd efectele – fericite pentru o așa de răpede carieră, care mă răsplătea de umilințile trecutului —, a acestei simpatii, care a fost caldă, durabilă și bogată în urmări.

    Și la Iași erau prieteni cari se gîndeau cum putea să fie ajutat tînărul cu înfățișarea nu prea solidă, care, numit la catedra din Ploiești numai după 1 april al acestui an 1890, ca să se facă economie în buget în vederea pensiei atît de depărtate, era încă fără nici o altă ocupație decît folositoarea continuare a cetirilor sale. Vasile Gheorghian, deși căzut de la putere, era încă un factor de căpetenie în viața lașului, unde reprezintă tipul omului politic de o corectitudine și de o demnitate desăvîrșită:m-a chemat la dînsul, cu oarecare taină, ca pentru un lucru de cea mai mare inportanță pentru mine. Nu pot zice că mărimile politice nu mă impresionau, deși, pe Gheorghian îl mai văzusem din cînd în cînd, primit cu o mare deferență, în casa unchiului meu și cumnatului lui. Așeptarea mea a fost răpede satisfăcută: în cuvinte încete, grave, el îmi propunea să stăruie pe lîngă un colonel amic ca să fiu primit, așa deșirat cum eram, într-un regiment de cavalerie. N-aveam, bineînțeles, nici o grabă și, fiu mai mare al unei văduve, cu un frate în armată, îmi puteam continua în liniște studiile peste graniță.

    La o astfel de călătorie nu m-am gîndit însă eu. Peste cîteva luni, o bursă”Iosif Niculescu”, de trei sute de lei pe lună, bani buni, era liberă, și fără concurs. Odobescu, în înțelegere cu Hasdeu, mi-o va atribui. Deocamdată însă mă găsii, din cauza îngrijorărilor pe care, fără ca eu să le simt motivul, le inspira sănătatea cuiva crescut și trupește prea răpede, chemat înaintea președintelui Consiliului de miniștri însuși, Theodor Rosetti, venit pentru cîteva zile la Iași. Fără să mă întrebe nimeni dacă vreau să fac politică și în ce club am de gînd să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia, și peste cîteva zile puteam să închid frumoșii galbeni ai lui Napoleon al III-lea și piesele de aur germane corespunzătoare, unii și celelalte deopotrivă necunoscuți mie, în sigurul șerpar cu care mă încingeam de cale.

X. După licență

    Am înțeles mai tîrziu numai că acești bani trebuiau să-mi ajungă! vreun an de zile, avînd să-mi aleg domiciliul în vreun sanatoriu – și bunul doctor Buicliu, el însuși șubred ca o frunză palidă bătută de crivăț, îmi și recomandase, deși fără a-mi găsi nici o atingere la plămîni, un asemenea adăpost la Montreux lîngă Geneva. De fapt am fost acolo, la întoarcerea din Italia, și mi-au ajuns să stau cîteva ceasuri în severul, recele otel din mijlocul vastei livezi, unde răsunau tusele prin culoare și noaptea capetele cîte unui sicriu sunau de scări, iar a doua zi să mă așez la masă cu tovarășii cari scuipau în tuburi de sticlă, ca să alerg îngrozit la doctorul local.”Nu e vremea curei”, a fost răspunsul – era în iunie sau la sfîrșitul lui mai, – „iar, dacă un ușor catar de gît te îngrijorează, pot să te asigur că ai putea să și mori căzînd de pe acoperiș”. Am plătit, am mulțămit și am fugit – de parcă alerga după tinerețile mele, bucuroase de viață în toate privințile, un cimitir întreg cu sticluțele pline în mînă.

    Minunea cea mare pentru mine, capabilă să mă și îndrepte dacă în adevăr aș fi fost bolnav, a fost însă inițiarea, subită, fermecătoarea pînă la amețeală inițiare în natura și în viața, chiar și în literatura italiană pe care n-o cunoșteam direct decît prin extrasele, oricît de competent și de cu gust făcute, din manualul lui Frollo și Ademollo, dar limba, din fericire, o vorbeam, și încă destul de curățel ca să nu mă cufund în masa desprețuită a străinului exploatat, de care pe urmă se rîde.

    Fără nici o recomandație din partea nimănui, cu cît îmi spunea așa de scurt și de sec în rîndurile lui mărunte și banale Ghidul în franțuzește al lui Baedecker, grăbit mai ales să-și recomande otelurile și restaurantele nemțești, m-am trezit, la capătul unui lung drum austro-german fără atracție, într-o seară întunecată, în lumea de umbre și de șoapte, de tăcere misterioasă și de trecătoare fantasme a Veneției. O, ce bine ar fi fost dacă nu m-aș fi coborît din gondola de piață, cu discuția neapărată la plată, în fața scărilor de marmură și stîlpilor auriți ai otelului Bauer-Grünwald, furîndu-mi astfel, prin odaia cu un galben pe zi și prin amestecata, confuza „table d’hôte”, acea sfătuire intimă cu spiritul însuși al orașului înfășurat așa de larg și de strîns de o așa de mare glorie! Mi-a trebuit să mă întorc apoi ani de zile, să locuiesc prin funduri de campielli, ca la bătrîna”Bruna Gregoretti născută Predonzani”, să stau alături de oacheșe cîntărețe care-și cercau glasul, de ofițeri de marină sorbindu-și cafeaua alături de fidela ordonanță, să asist la cumpărăturile cu panerașul coborît pe fereastră, să mă încurc și să mă descurc de zece ori pe zi fără a întreba, din sfială, pe nimeni, de la un unghi drept de strădiță la altul, căutînd deasupra caselor de granit crucea călăuzitoare a bisericilor, să ascult noaptea, serenadele încercate la fereștile unde se vedea un cap de femeie tînără și de unde nu se arunca o cană cu apă peste focul curtenitorului și, ziua, plîngerea duioasă a copiilor răzleți acompaniindu-se din armonică, să vorbesc oricui și oricine să-mi vorbească, să mă amestec în toate plăcerile și petrecerile și să văd, să înțeleg toate durerile acestui oraș unic pe care-l iubești cu totul altfel decît pe oricare altul în lume, chiar decît acela în care, fiind născut, ți-ai fi găsit chemarea și rostul vieții, ca să uit ce mi-a fost această mare greșeală, a rătăcirii într-o vastă hardughie scumpă, gata să primească pe orice străin pentru a-l face să simtă că nu este în Veneția.

    Și, în goana nebună a cui vrea să vadă cît mai mult, chiar dacă vede, neapărat, așa de rău, și mai ales a aceluia care constata din zi în zi, la fiecare nouă experiență de otel internațional ori de „pensiune” pentru forestieri, cum joacă mai liber monedele de aur în șerparul lui am văzut Padova, Vicenza și Verona, dulci orașe pașnice, în care se auzea vorbind tare glasul vremilor de crunte lupte și de mare artă spontanee și îmbelșugată, am prins priveliști trecătoare din Pisa, din Florența, unde mai tîrziu era să-mi am, pentru răbdătoare cercetări de arhivă, colțul meu într-o adevărată casă locuită și eram să-mi port pașii, călăuzit de mîni nevăzute, de-a lungul Arnului palid și printre copacii solemni de pe povîrnișul dealului sacru de la San Miniato, pătruns de o frumuseță a realizărilor trecute pe care n-o mai despărțeam de o realitate ea însăși atît de fermecătoare, înțelegînd în sfîrșit că una și alta merg împreună. Dar foarte confuze-mi revin primele vizite la Milan și la Florența. Roma mi-a apărut fără să mă pot izola în domeniul măreț al puterii de odinioară și fără să simt fiorul de care s-a cutremurat Asachi într-un timp cînd nu se învăța atîta istorie a romanilor după excelentele cărți de erudiție ale germanilor și ale englezilor; apoi afurisita de călăuză cu legătura roșie mă stăpînea așa de mult, și școlarul de pînă ieri simțea datoria ineluctabilă de a verifica pas de pas, ca și miile de turiști care-l încunjurau, tot ceea ce era însemnat ca remarcabil în paginile „ghidului”: o, fericite timpurile cînd, după lungi așteptări și cu greutăți așa de mari, tînărul de dincolo de Alpi se cobora încet-încet, în sunetul de clopoței al diligenței, oprindu-se des de la un oraș la altul, ascultînd ce se vorbește în trăsură, trăgînd cu urechea la convorbirile populare dimprejur, avînd necontenit senzația acestui lucru nou, de atîta artă și totodată de atîta umanitate, pentru ca, la capăt, așa de obosit, dar stăpînit de atîta vrajă, să intre în casa adevărat italiană a albergatorelui, să fie dus cu un zîmbet, cu o vorbă de prietenie ca pentru un fiu sau un frate în odăița răcoroasă, cu perdeluțele albe, de la fereasta măruntă a căreia un gest ca pentru dezvelirea unei statui să învedereze miraculul cu turnuri și portale, cu statui sure și fațade vărgate de marmuri colorate, al unei catedrale!