Nu va fi fost mai tînăr acel om de o extraordinară vitalitate, ceea ce l-a reținut pe lume pînă ieri, care ne preda istoria. Alexandru Brandia, cunoscut mie după traducerea manualului din clasa a II-a de la Botoșani, micuț, slab, zbîrcit, aruncînd pe catedră o pălărie trecută prin multe ploi și prăfuită de multe vînturi, ne privea de supt ochelari cu mărunții ochi negri nu ca pe niște neînțelegători sau ca pe niște dușmani temuți, cu cari se dă zilnic lupta pe viață și pe moarte, ci ca pe niște rătăciți și rău crescuți cărora așa de mult ar fi vrut să le schimbe sufletul, umanizîndu-l și civilizîndu-l. Era ceva înduioșat, vibrant, dureros-rugător în glasul lui, cînd, la teză, izbucnea:”Nuuu copiați! De ceee copiați?”, ca să termine printr-o amenințare, de care trei șferturi din clasă, cu cărțile deschise în bancă – obicei mai rar la Botoșani, unde însă, cînd se făcea se făcea bine, dînd, e adevărat, profesorului supraveghetor cartea, dar fiind supt coperta ei… o alta —, își rîdeau cu cinism.”Explica” bine, viu – cea dintîi „explicație” la istorie pe care o auzeam —, dar cerea să nu se treacă peste ce spusese chiar cînd, cu toată lunga lui practică, greșise vreun amănunt. Îngăduia să se recurgă la cărți străine și eu ceteam, urmînd exemplul de la Botoșani, din cartea de „istorie a evului mediu’’, apoi din cea „modernă” următoare, ale lui Duruy, frumoasă lectură, prezintată simpatic, ca și manualul, pe care-l păstram cu sfințenie, al lui Maspero.
Mai tînăr ceva părea profesorul de limba latină, Xenofont Gheorghiu care, plecînd foarte tîrziu din viață, a lăsat așa de bune amintiri. Autor al unor studii de literatură franceză apărute în curs de mulți ani de zile la Convorbirile literare, studii îngrijit scrise, care dovedesc cetiri asidue, dar cărora le lipsește orice farmec, acest om distins n-avea desigur o cunoștință adîncă a unei limbi așa de grele – cîtă distanță pînă la impunătorul Marțian, atît de stăpîn peste ce era mai greu în materia sa! —, și nici pe departe, neapăratul simț special pentru clasicismul antic. Corect în îndeplinirea datoriilor sale, el nu arăta o deosebită satisfacție că ne are în fața lui, ci înăcrit, veșnic obosit, își dregea cu vîrful creionului o coafură creață și învoaltă în care vrîsta pusese multe puncte albe. Mi s-a spus că e „domnu’ Codiță” și cu atîta se încheia caracterizarea.
Limba greacă era a unui om de mare merit, care mulți ani a fost directorul liceului, neclintit de nimeni, identificat cu această situație, filologul de pregătire europeană Vasile Burlă. Nu era numai eruditul care dăduse Convorbirilor etimologii și articole de polemică pe dreptate foarte ținute în samă și cetitorul unei vaste biblioteci pe care dureroase incidente de familie mă vor face s-o zăresc din odaia mea de oploșit la dînsul, dar, la acest superb exemplar de rasă moldovenească, un zimbru al lui Ștefan cel Mare, cu trupul imens, puternicul cap, ochii mari, dulci, glumeți și în fond triști, deasupra mustății arcuite asupra gurii sfătoase, un suflet multiplu, complex, nesigur de sine, pipăitor se zbătea în acest formidabil înveliș, făcîndu-i viața capricioasă, nelogică, necontenit sfărîmată. Am aflat pe urmă că, soț, din iubire romantică, al poetei Matilda Cugler, fusese însurat a doua oară cu o străină, și singurătatea lui va fi apoi ruptă de o a treia legătură, tot așa de romantică și tot așa de trecătoare. Cu noi nu era numai tolerant, rîzîndu-și de ignoranța, așa de răspîndită și așa de firească la o materie atît de grea, ci mergea pînă la glumă, pînă la ghidușie, atingînd și terenuri pe care pînă atunci numai „contele” de la Botoșani le pipăise, ca în ziua cînd ne dădea la Odiseia, pe care așa de puțin am înțeles-o atunci în farmecul ei eroic și pitoresc, explicația suplementară că Nausicaa, cu ochii acoperiți cînd i-a răsărit din mare trupul gol al lui Odysseus, „se va fi uitat puțintel printre degete”. Dar noi nu știam aprecia această prețioasă zburdălnicie de moșneag și-l luam din cînd în cînd înainte, cu toată aparența lui masivă și accentele sonore ale glasului cînd voia să pară grozav de indignat. Astfel, cînd întreba pe cineva dacă „n-ar fi bine să rămîie oprit”, acela nu-și făcea pedeapsa și, chemat să răspundă pentru aceasta, declara că „a crezut că nu e bine”. Prin cîte n-a trecut, cum se va vedea, și îndrăzneala mea începătoare față de acela pe care-l iubeam desigur, dar a cărui autoritate devenise aproape total disparentă! Pînă și vorbirea bucovineană a lui „dom’ Berlă” ne dădea prilej de glumă.
Cu limba germană era chiar un adevărat scandal. Format la cele mai bune școli din Germania, doctor în drept și doctor în filozofie, fiul lui Teodorovici, filologul ardelean, fratele medicului regal, Octav Teodori fusese atins de o boală care nu atrăsese punerea lui la pensie, dar permitea unor tineri fără milă orice cruzime față de omul cu părul lung, fața stoarsă, vagii ochi pierduți supt ochelari, care se așeza pe catalog ca să nu umble nimeni într-însul. I se puneau întrebări, mai ales în clasa a VII-a, cu privire la cele mai frumoase fete din oraș, se simulau închideri între cele două geamuri, se dădeau lupte cu pachete de rufe din care răsăreau mîneci și craci. El, incapabil de a examina, punea note la întîmplare. Ale mele erau foarte bune, pentru că, știind cît se putea ști și la Botoșani, avusesem cutezanța de a-i declara de la început, cum tot mai rupeam ceva, că am făcut studii la Cernăuți. Fără a mai fi întrebat, aveam nota zece asigurată.
Matematicile le preda, ceremonios, în hainele cele mai îngrijite, cu gulerul cel mai înalt și totdeauna proaspăt, trăgîndu-și manșetele cînd scria pe tablă, Lucescu. Dar, bolnav de piept, silit să facă îndelungate petreceri în țeri calde, el nu era un profesor permanent. La dînsul înțelegeam… cît de obicei, și această incapacitate absolută m-a dus la prima înșelare a unui profesor: în cursul unei teze m-am cerut la putina cu apă și am simulat o slăbiciune neprevăzută. O însemn aceasta, alături de scrierea pe manșetă, silită de totala mea inaptitudine de a învăța pe de rost, a versurilor odiosului Boileau, la Suțu, și cu o nerușinată teză prezentînd „tăietura unui vulcan în momentul erupției” la profesorul de științi naturale de care va fi vorba pe urmă.
O dată, Lucescu a fost înlocuit cu profesorul de Universitate Ralet. Nobilă figură boierească aleasă atitudine a bolnavului de aceeași boală cu Lucescu, care-și domina suferințile, și în același timp o sinceritate, o spontaneitate, o genială dispoziție în a lua lucrurile de la început, personal. Cînd, în fața cifrelor de pe tabelă, mă opream total dezorientat, glasul slab mă îndemna:”Să încercăm! Să văd și eu ce s-ar putea!”. Am crezut un moment că poarta de aramă neclintită se crapă puțintel în fața mea.”Domnu’ Drăghici” de la științe, gras, gros, bondoc, cu părul mărunt, creț, cu mustața care părea roasă de molii – de aici porecla: cățeaua —, cu glasul fără sonoritate, urmărind penibil pe carte numele fosilelor, la care cei mai obraznici nu lipseau să adauge”Catella Magna”, imediat repetată și de profesor. Aici lecția era un perpetuu scandal:
1 i se aduceau pietre din gunoi ca să le identifice și se pare că într-adevăr le apropia de limbă. L-am cunoscut și altfel, în familia lui – de care a vrut să mă și apropie —, și, supt dascălul ridiculizat am descoperit un om fundamental bun, care însă desigur își greșise meseria.
Mai că l-aș fi putut confunda ca aspect cu bunul bătrîn de la muzică, Dima, căruia nu i-am dat un ceas de cîntare, deși mă asigura că am „un glas frumos”.
Ce splendid era profesorul de desemn, Șoldănescu, un pictor adevărat, care mi se înfățișa ca un sfătuitor mai în vrîstă! Moartea timpurie a împiedecat dezvoltarea talentului său, foarte real.
La română, un om de o imensă lectură, de un spirit ascuțit și pătrunzător, autorul unor studii despre balada românească și viitorul alcătuitor al unei masive lucrări care pretinde a rezolvi, filologic și istoric, chestia originii românilor, Alexandru Philippide, moștenitorul nuraelui și temperamentului unui grec de geniu, de la începutul secolului al XIX-lea, nu făcea decît să ne sperie. Mic, iute, mînios și furios, fulgerînd pe supt ochelari, părînd că vrea să ne înțepe cu vîrful stufoaselor mustăți, umflîndu-și pieptul supt vesta, jiletca bătător la ochi decoltată, împroșcînd cuvintele la explicația care nu se înțelegea și bruscînd la răspunsuri și pe cei mai buni, el ne prezintă, ceasuri întregi, sprijinit pe cugetători germani ale căror cărți erau citate în nemțește, teoriile despre deosebirea între istorie, care spune cum e, știință, care învață ce nu e, și poezie, care se ocupă cu ce nu poate să fie, ori, în clasa a VII-a, înșira o întreagă bibliografie poliglotă cu necruțătoarea însemnare a anului și locului de tipărire. Pentru noi, timp pierdut…
De colegii de la externat îmi aduc aminte prea puțin. Între dînșii se desfăcea printr-o inteligență deosebită – îmi părea rău că-l înlocuiesc la premiul întîi, dar el nu mi-a arătat prin nimic că ar fi jignit, cu toate că marea lui rezervă l-a împiedecat de a-mi dovedi de atunci neuitatele sentimente de care mi-a dat dovadă pe urmă —, Petre Liciu. Fiul unui magistrat bolnăvicios și șubred și al unei mame care s-a stins în chiar acest timp, lăsînd cîtva timp ca o umbră asupra vieții lui întregi, el era tot mai mult atras dincolo de școală prin pasiunea pe care i-o trezise teatrul, tot așa de necunoscut sărăciei mele ca și reprezintațiile din Botoșani, ale lui Grigore Manolescu. De altfel, cum se va vedea, la această vrîstă privirile noastre mai ale tuturora erau îndreptate în altă parte, și cu cea mai mare tragere de inimă pentru studii, nu puteam să ne dăruim întregi școlii. Încă una din problemele învățămîntului mai înalt, această firească distracție, pe care nici o mustrare, nici o pedeapsă nu o pot înlătura, cerînd din partea învățătorului, care atunci trebuie să fie mai mult decît oricînd educator, o deosebită atenție și nesfîrșite cruțări. Mediul școlar era și aici în imensa lui majoritate românesc […]
Legăturile se puteau face, trebuiau să se facă în internat: în urîtul și scîrbosul loc de tortură, adevărată închisoare, în care căpătai ceva și din psihologia deținutului, al Liceului Internat.
Peste stradă, o grădiniță cu doi, trei copaci, fără un strat de floare, în orașul care, deși mult mai puțin decît Botoșanii mei, era, în cartierele românești, totuși, numai flori înaintea casei și zîmbetul lor se răsfăța la toate fereștile; o tristă curte pietruită, mică de 0 cuprindeai dintr-o privire și totdeauna plină de lume; la poarta ferecată, ghereta de pază a portarului neprietenos. Iar, în ce privește locuința, Doamne! Sus, dormitorii reci, înțesate de paturi – dormitorul meu se chema prin tradiția suferinții de mai multe generații:”Siberia” —, două repetitorii, tot așa de rău încălzite, pentru cursul inferior și cel superior deosebit, cu supravegherea unor pedagogi, dintre cari unul singur, viitorul doctor Țurcanovici de la Roman, care avea iluzia că ne poate stăpîni prin cîte o vagă amenințare, era un om sănătos și voinic, pe cînd Antoniade cel blînd, vorbind în șoapte, își tușea agonia – și în curînd era să-i vedem în biserică trupul neînsuflețit, capul blond, creț, plecat prea curînd pe perina sicriului – și Maxim, care a mai putut trăi, vărsa sînge. Romanticul Sacchetti de la”Siberia” venea numai ca să doarmă.
Undeva, în fund, un gang întunecos, păzit de rufosul, murdarul „moș Cute”, ducea la latrine, care erau o groază. Peste antret, clasa a VII-a a externilor. Pe scări întunecoase, în faptul zilei, treziți de clopoțelul pe care, cu o infernală stăruință, ni-l sunau în urechi doi țigani bătrîni, aproape tot așa de ferfenițoși, ne coboram rebegiți de frig, strecurîndu-ne spre lavatoriul veșnic umed, cu țevile de tinichea care trebuie să fi venit de la Mihai-vodă Sturdza însuși, creatorul, în acest local putred de vechime și neîngrijire, al vestitei atunci Academii Mihăilene. Astfel curățiți și pieptănați, Dumnezeu știe cum și unde, mergeam în lunga odaie a refectoriului, care comunica printr-o ferestuică îngustă cu o bucătărie, în care nimeni n-avea curajul să privească. Acolo ne aștepta zilnica noastră leoarcă de dimineață, în care se puteau recunoaște slabe urme de lapte, – dumineca, trebuind să mergem la biserică, în care neatenția noastră era absolută, cafeaua aceasta era pur și simplu suprimată ad maiorem Dei gloriam. La amiazi, niște chiftele bocănețe, în care ai fi zis că s-a amestecat strujitură de lemn, ne împovărau stomahurile, iar seara, o supă, un fel, care, la scurte intervale, era macaroane cu brînză, prefăcute într-un fel de sos gros, dezgustător și, de două ori pe săptămînă, dulciuri. Cred că Statul dădea pentru această alimentație, total insuficientă – eu mă aprovizionam peste gard, la olteanul cu strafide și mai ales cu alune, pe care le rodeam cu un apetit de veveriță – cincizeci de bani pe zi. Întorcîndu-ne dimineața la pupitrele în care învățasem seara pînă la zece, reluam supt aceleași capace somnul nostru întrerupt, pe care pedagogul, față de „domnii” hărțăgoși din cursul superior, trebuia să-l tolereze. Lîngă mine, egoismul lui Soare se hrănea singur, pofticios, din alimentele alese pe care le expediase tatăl de la Galați. Cutare alt vecin chitea albumul cu mărci poștale, mare și folositoare slăbiciune, pe care-l fura pe rînd de la toți colegii. Greoi, plictisit, pedagogul își tîra pașii, pe cînd din stradă se ridicau iarăși strigătele, urletele, lungile plîngeri asiatice ale precupeților și zvonul mulțimii grăbite spre tîrg. Aerul, de timpuriu plin de praf, zăpăcea și mai mult mințile pe care, jos, le aștepta interogatoriul profesorilor.
Ce putea să rezulte din acest fel de viață își poate închipui și cine n-a trecut printr-o experiență asămănătoare. De la o bucată de vreme, întocmai ca la închisoarea pentru delicte șl pentru crime, nu mai reacționai: te părăseai unei soarte care nu se putea nici schimba, nici îmbunătăți. Orice grijă adevărată a ființei fizice – școala n-avea și nu avuse niciodată baie – dispărea; puțini păstrau în dosul capacului de la pupitru un ciob de oglindă ca să-și compătimească zilnic fața palidă, obosită. Imbrăcăminții nu i se dădea nici o atenție. M-am deprins astfel, fără să fi auzit un cuvînt, dacă nu de simpatie sfătuitoare, măcar de milă, a nu mai scoate din șoșoni ghetele, care pe încetul se muiau și simțeam o deosebită plăcere că, în rătăcirea prin aceste triste culoare, nu mi se mai aud pașii, m-am deprins a nu mai tunde părul, care se lăsa pe umeri, a nu mai reteza fulgii de barbă, care se îmbulzeau sălbatec. Cravata o părăsisem și prindeam cu un bold gulerul continuu ridicat. Cred că mă împodobisem și cu niște ochelari fumurii. Un adevărat Ion Nădejde în mic, care se potrivea, de altfel, și cu o începătoare profesiune socialistă. Mai în vrîstă, mai rezistenți, colegii din clasa a VII-a, cei doi Crivăț, Nicolae și Panait, se uitau cu curiozitate la acela care părea, cum mi s-a și spus, „un ofticos ieșit din spital”.
Paltonul meu sur, apropiat de sobă, căpătase drept în mijloc o roată de pîrleală, care se vedea de la o sută de pași: îl înduram, neavînd cum și unde să-l schimb și pe acela. O păreche de pantaloni largi, de aceeași coloare, arătau prin amploarea lor că sînt un dar de la unul din unchii mei. Purtînd un băț gros, pe care nu știu unde îl descoperisem, străbăteam ca o ciudată arătare străzile lașului, pe care se purtau și atîția oameni îngrijiți și fericiți. Eram în nota bisericilor curățite de tencuială, a zidurilor pe jumătate prăbușite și a puturoaselor colțuri de ghetto. O, săracul copil cu hăinuțe de pichet alb și brandenburgurile albastre, în ce-l prefăcuse școala, care – nu e așa? – dă instrucție și educație și pregătește pentru o viață luminată și mulțămită?
Cînd, dumineca, apăream la „moșu’ Ioanidi”, unde ajunseseră, se vede, a se deprinde cu iremediabila mea decadență – acasă scriam o cartă poștală într-un an —, cîte o fată frumoasă cu care vorbea, învîrtindu-se în călcîie, fratele, purtînd cocheta tunică albastră cu epolete roșii a Școlii Militare, îl ruga discret să găsească mijlocul de a înlătura urîta și trista fantomă buhoasă și prematur bărboasă care apărea uneori în privazul ușii…
Încredere în mine nu aveam deloc. Mi se părea că sînt cel din urmă dintre proști, incapabil de a face și eu ceva și că, menit, de altfel, unei morți apropiate, nu voi fi în stare să fiu de folos în scurtul termen al unei vieți nenorocite. Notele le luam mai mult din darul de a putea prezintă lucrurile decît dintr-o cunoaștere adevărată a materiei, pentru care n-aveam nici timp, nici gust.
Nu știu unde ar fi ajuns această desfacere fizică și morală dacă, în acest iad, în care erau tipuri de tot felul, de la freneticii frecventatori de bordeluri, cei cu boli urîte și de la cei cu apucături ascunse, pe cari-i prindea uneori o pornire de nebunie distrugătoare, care-i trecea pe un timp la infirmerie, în sama babei Tasia, ființa cea mai cu milă din tot personalul, de la dobrogeni foarte copți, pe cari-i prindeau cu slujnicile acei cari pîndeau la fereștile subsolului, pînă la bieți băieței înspăimîntați, abia ieșiți din puful cald al părinților, nu mi-ar fi dat întîmplarea doi prieteni, cei dintîi prieteni pe cari mă puteam răzima eu mai mult decît dînșii, cari erau mai siguri de sine și deci mai rezistenți, pe mine.
Din Botoșani venise și colegul meu Miron Kernbach, fiul „domnului Cherinbac” de la Poștă, Iosif, prieten odinioară, ca și frații săi, cu tatăl meu și cu „moșu’ Manole”, și al „doamnei Otilia” de la Școala de fete; familie pe care o cunoșteam întreagă, cu fratele mai mare, Titi, cu sora Cornelia, care s-a vădit mai tîrziu o delicată poetă și care a murit numai acum în urmă, lăsînd între hîrtiile ei toate foiletoanele mele din ziarul Lupta, frumos tăiate și cu îngrijire păstrate – mai tîrziu numai voi întîlni pe fratele mult mai mare, poet, politician, Gheorghe din Moldova —, ba, pînă și la vărul lor după mamă, Constantinescu, de al cărui părinte se leagă o istorie dureroasă de osîndă. Vesel, glumeț, vioi, împodobit și cu însușiri literare, pe care le-am găsit pe urmă în înduioșătorul jurnal de proprie observație, scris în anii de boală, și a cărui rătăcire între hîrtiile mele am regretat-o așa de mult, el nu părea deloc menit ftiziei care l-a lovit la București, ca elev la Școala Politehnică și de care, în cele mai mari chinuri sufletești, îndușmănit cu el, cu ai lui, căutînd un refugiu sufletesc, peste multe văi și dealuri, la mine, era să se stingă înainte de douăzeci de ani. Ghiță Longinescu, azi colegul meu la Universitate și eroicul profesor care a biruit cu un curaj unic neajunsurile fizice și morale ale pierderii vederii, era între noi trei temperamentul cel mai solid și mai armonios, fără urme de melancolie și îndoială în lupta vieții, pe care o primea încrezător în muncă și bucuros de puterile sale, pe fața mare, cu ochii proeminenți, de o atît de prietenoasă privire: om de ispravă, idealist nebiruit, filozof al unei resemnări din care în întunerecul său a știut să facă o fericire a iubirii de oameni, a cultului datoriei. În mijlocul unor colegi brutali și pretențioși, de o inteligență slăbuță și fără un caracter format, noi, cești trei făcuserăm o sfîntă ligă a modestiei noastre, a grijii unor lucruri mai înalte și mai bune; ce furioși au fost cu toții cînd am luat la masă, unde fiecare căuta să se îmbulzească pentru a fi la locurile din frunte, pe cele din urmă! După propunerea lui Longinescu, care aducea un solid umor focșănean, am întemeiat frăția pe toată viața a „vacilor”, cu obligația de a nu ne chema unul pe altul cu un alt titlu decît cu acesta, pe atît de glorios, pe cît de rar, de „vacă”.
Odată constituit acest element de rezistență, „vacile” ieșeau firește la primblare împreună. Și ele au fost provocatoarele, supt conducerea eternei căciuli vechi de deznădejde și sfidare și a bățului gros cu care am fost bănuit că voiam să atentez la integritatea corporală a superiorilor mei, ale scenei neuitate prin care eram să mă desfac, supt osînda altei „conferinți”, de această Bastilie murdară a adolescenței mele și să încerc o nouă viață, plină desigur și ea de multe umilinți, mai grele chiar, uneori, decît pînă acum, dar în fund cu o licărire de lumină apropiată, de libertate ce va să vie.
Într-o duminecă deci, întunecatul nostru „provizor”, Cujbă, a decretat, nu știu pentru ce motiv, căci nu se săvîrșise absolut nici o greșeală, că noi din clasa a VI-a „nu ieșim”. Așa cum ajunsesem, tot aveam multă „sămînță de vorbă”, așa încît logica mea dreaptă, raționalismul meu instinctiv m-au făcut să întreb de ce nu avem voie să beneficiem de această zi a primblărilor și vizitelor. Răspunsul, potrivit cu cele mai bune tradiții ale „pionilor” din toate țerile, a fost natural: „fiindcă așa vreau eu și n-am poftă de discuții”. Cine crede că atît de ușor se izbește în fața unui băiat de aproape șaisprezece ani nu cunoaște dîrza și, adaug: fericita dispoziție a acestei vrîste, cînd se trezește simțul demnității umane, al respectului de sine însuși. La rîndul meu, am răspuns că: de ce ies colegii din a VII-a?”Fiindcă sînt din a VII-a.” Logica însă, chiar într-un biet cap năcăjit ca al meu, își păstrează drepturile:”Dar dacă vreunul din a Vll-a va rămînea repetent și va fi împreună cu noi?”
Provizorul înțelegea că hotărîrea era luată; că vom ieși, și, sfidîndu-ne, ne-a invitat s-o facem. Ca de cîte ori în viața mea am înfruntat totul fiindcă vedeam că nu pot altfel, că e ceva mai puternic decît mine care mă îndeamnă la aceasta, am simțit că pe fața mea subit îngălbenită trece vîntul supremului risc. Dînd într-o parte pe portarul uimit, am ieșit.
Au urmat lungi negocieri între cel vinovat de rebeliune, cu împovărarea ciomagului căruia i se atribuiau cele mai criminale destinații, și directorul însuși, care vădit n-ar fi vrut să mă arunce pe stradă. Înaintea întregii clase s-a dezvoltat în ultima instanță decisiva discuție:”Ei, dom’le, și dacă te-om da afară, dumneata ce te-i face?” Riposta, salutată de cele mai revoluționare rîsete, de un foarte rău exemplu, fără îndoială, pentru disciplină, a fost:”Mă fac ori sacagiu, ori” – și aceasta arată pe vechiul redactor pentru politica externă la Romanu lui „moșu’ Manole” – „ori ministru în Bulgaria”.
Am fost deci eliminat – a doua oară în viață, și din cîte locuri era să mai fiu, pînă și de la Academia Română, de trei ori, de bunii mei colegi și foști elevi, pe lîngă încercări de a mă elimina și din viața politică și din literatură și, cu iscălitura a șaptezeci de profesori, de la Universitate…, dar nici sacagiu nu m-am făcut și nici din Bulgaria nu mi-a venit oferta pe care contam. Ci numai mîndria mea a fost adînc jignită, cîteva luni, prin experiența vieții cui trăiește din mila altuia.
Mama era la vie la Copou, unde murise patriarhul Manolachi Drăghici și ginerele lui, Mircea, descoperise un izvor de apă minerală care-i mai crescuse veniturile, căci odată cu socrul dispăruse și pensia care reprezintă banii scutelnicilor. Cred că și mai înainte stătusem acolo, pe margenea de deal, între pomii deși, pînă la margenea gardului de cătină cu măruntele flori violete – o nouă vedenie a vieții de la țară, care fermeca la cea dintîi întîlnire pe urmașul fără avere al vechilor moșieri. Au fost pe acolo și zile bune, pe care, copil neștiutor, incapabil de a descoperi pe fața găzduitorului grijile materiale și neplăcerea vizitelor parazite, mi le aduc aminte nedeslușit; la via din margenea lașului, lîngă biserica Sfîntului Atanasie, clădită de Ștefăniță Lupu, unde se odihnea de veci Postelnicul, am căpătat și putința de a birui, prin cercetări de noapte printre copacii cu roadă, groaza întunerecului, de care-mi fusese stăpînită copilăria. Casa mare, încăpătoare, bine îngrijită de un gospodar activ și zgîrcit, avea o mireasmă de boierie care făcea bine sufletului meu. Zăresc încă o rudă a stăpînului, un băiat negricios, gras, în uniformă militară și două vlăstări sărăcite ale Drăghiceștilor, fiul și fiica, albă, roză și grasă, ai maiorului Drăghici.
Desigur pentru o ospitalitate bine cîntărită eram mulți, prea mulți. Lucra în special contra mea și reputația rea a unui școlar eliminat, și inițiarea socialistă, despre care voi vorbi pe urmă, și francheța cu care exprimam idei, care desigur se potriveau foarte puțin cu atmosfera acestei case patriarhale, în care plutea încă sufletul bătrînului cronicar și autor de cărți religioase, plin de evlavie și de ceea ce contemporanul, tipograful lui, Asachi, numea „sevas către ocîrmuire”. Nu era desigur în mine nimic din acea blîndeță lingușitoare care nu displace oamenilor de oarecare vrîstă, cari, cînd n-au avut copii, nu pot pricepe acel vînt de afirmație prin netedă, voluptuoasă împotrivire, care face pe adolescenți pe atît de interesanți pentru fetele sentimental romantice, cum cere natura la această vrîstă, pe cît de dezagreabili pentru bărbații în concurență cu cari stau gata să intre.
Se căuta, deși nu-mi dădeam sama, numai prilejul pentru o ruptură de mult dorită, pe care mamă-mea, prezentă, n-o gîcea, pentru înlăturarea indezirabilului. Într-o duminecă am căpătat „ordinul” de-a merge la biserică. Fără îndoială că pietatea mea nu crescuse prin obligația de a înlocui cafeaua de dimineață a internatului cu șederea forțată la biserică. O religiozitate larg cuprinzătoare, cu multă poezie, cu o nesfîrșită milă de oameni, tindea să înlocuiască total religia moștenită, cu pecetea adînc apăsată a teologilor pe blînda învățătură a Mîntuitorului. Socialist militant, însărcinat cu răspîndirea cărticelelor roșii ale prințului rebel Kropotkin, aveam și o datorie de partid ca să păstrez în acest domeniu o anumită atitudine. Scurt, am refuzat. Dar, cînd ceilalți, în acea zi de august, s-au întors sfințiți, efectul asupra domnului soartei mele n-a fost acela al blîndeței apostolice. Nu numai că în ochi era mînia, dar brațul mi-a părut gata să lovească. La rîndul meu, am apucat o bară de fier. Pe urmă, doborît de răspunderea gestului ce făcusem, am rămas numai cît trebuie pentru a lua hotărîrea desfacerii cu orice preț, și al morții de foame, a acestei legături. Poticnindu-mă, nu fără o copilărească simulare de leșin, care mi se părea indispensabilă, am plecat în lumea mare, fără să mă întrebe nimeni unde mă duc, unde o să mănînc și unde o să-mi plec capul.
Între colegii externi, Șumuleanu, cu fața de domnișoară, cu ochii albaștri, nevinovați, supt părul creț, se alipise la tovărășia „vacilor” mele, care în acest moment de vacanță se găseau, desigur acasă, fiecâre mulțămit cu ai săi. Îmi vorbise de o vie a lui, pe care o și cercetasem cîndva, pe cînd făceam descoperiri de noapte prin zidurile dărîmate ale Cetățuii, unde se tînguiau ca oameni în agonie huhurezii și vindereii. Prin străzile prăfoase m-am tîrît acolo. Se înseninase cerul pentru mine în ceasurile petrecute pe acea coastă sărutată cald de soare între butucii plini de roadă, în căsuța cu miros de răveneală și de părăsire, unde paturile trebuiau improvizate. Prietenul meu era încă acolo numai pentru cîteva ceasuri de distracție. Deci clipa mărturisirii, pe care o zăboveam tot mai mult, venise. Mi-a îngăduit să vin cu dînsul, dar, cînd mama lui Șumuleanu a văzut, a doua zi, două capete pe două perini, am Înțeles și eu că trebuie să merg aiurea.
Vagabondajul celui izgonit m-a dus de-a dreptul la profesorul, la directorul care iscălise sentința de înlăturare și al cărui suflet îl simțeam îngreuiat de măsura ce luase.”Domnu’ Burlă” mi-a făgăduit să intervie la minister pentru ridicarea pedepsei, iar pînă atunci m-a poftit într-o odaie la dînsul.
Stăteam pentru întîia oară în casa unui profesor, a unui om învățat, și pe furiș mă strecuram pînă pe pragul camerei de lucru unde se îndesau solemne cărți mie neștiute, între care nu fără uimire am descoperit și o „juxtă” franceză, – da, una din acele comode și oribile traduceri juxtalineare de care ne foloseam noi în ascuns ca să evităm greutatea nesfîrșită a pătrunderii personale, cu dicționarul în cîrcă, a misteriosului text elenic. O uimire și o deziluzie… Deci, – deci și profesorii țin „juxte” acasă… Încolo aveam o singură sarcină: să duc la tipografia Goldner, lîngă Teatrul cel nou, corecturile proaspete la noua ediție din strașnica gramatică grecească a profesorului.
Pe suflet mă apăsa un fel de teamă, hrănită de nu știu ce legende false despre viața găzduitorului meu, dar nimeni nu se ocupa de mine, în această casă de burlac, cu slugi vage, undeva departe. Iar la ceasul mesei, rebelul, pedepsitul, mînca în chiar restaurantul, dintr-o veche prăvălie de lîngă Piața Traian, ținut de mama, mărunțică, slabă, albă, corogită, a lui Jichide, restaurant unde, de hatîrul foarte frumoasei, ochioasei domnișoare a casei, venea, primit în chiar cercul familiei „domnu’ Burlă” însuși. Eu, care voi prinzi apoi pentru douăzeci și cinci de bani într-o cîrciumă lîngă casa Pașcanului, puteam, chiar după largile mese ale „moșului Ioanidi”, să prețuiesc după dreptate plăcerea de a mînca dejunuri și prînzuri complecte, de o delicioasă pregătire, după carta plină de bunătăți.
Dar toate cele bune au și un sfîrșit. O dată, în liniștea adîncă a casei eu curte largă, goală, din dosul bisericii Lozonschi, am auzit o conversație care, într-un moment, m-a lovit drept în față. —”Și băietu-ista cine-i?” întreba glasul unui prieten al profesorului. —”Ia, un biet băiat sărac: l-au dat afară de la internat și-l țin așa la mine”...
Într-o clipă eram în față, unde domnul de limba italiană, elvețianul Weizsäcker, cu care la școală aveam foarte puțin de făcut – și nu știu chiar dacă-l urmam —, ținea pensiune pentru elevii de liceu. M-am oferit acolo pedagog, și nu era loc, acesta fiind ținut de șubredul meu coleg Holban, a cărui sănătate atinsă a putut totuși răzbi ostenelile obrăzniciei coalizate a elevilor săi. Dar situația pe care o rîvneam am găsit-o îndată la alt internat, acela pe care-l ținea însuși „domnu’ Drăghici”, pe strada Arcului.
M-am așezat acolo cu leafă: patruzeci de lei pe lună, cu făgăduiala că de fiecare nou client pe care l-aș aduce se vor mai adăugi alți zece. Și imediat m-am pus pe lucru ca să adun lumea în odăile curate din fundul curții, lîngă frumoasa casă pe care, cu o soție a doua, tînără, fata avocatului Menciu din Roman, și cu noi copiii, oocupa profesorul, avînd lîngă dînsul pe cele două fete mai mari, Lența și Natalița, și un bleg băiat funcționar, care trebuia în curînd să-mi arate taina căsuțelor din mahala unde privighitorile cîntă nebune prin desișuri, iar, în nopțile cînd acopere cu un văl icoana, cîte o croitoreasă căreia-i e frică să doarmă singură, se roagă frumos să-i cumperi o pălărie nouă de la modistă, dar să te faci că n-o cunoști pe stradă.
Erau acolo tineri, smomiți de mine de la pensionatul Disem, unde o domnișoară înflorea în fereastă la trecerea noastră, cu cari, în general, nu m-am mai întîlnit în viață: voinicul Radu, Pivniceru, nalt, palid, devenit apoi profesor de matematici, Popov – tot hușeni —, Melinte de la Roman, un uriaș, apoi boierosul dorohoian Coroiu și francezul Rivalet, cu grădina frumoasă de la Cetățuia. Nu-i mai încăpea dormitorul, dar, în ce privește leafa, „domnu’ Drăghici”, care mînca împreună cu noi, el și familia întreagă, anume căutături ale flăcăilor lunecînd spre cea mai tînără din fete, m-a făcut să observ că el avea în gînd pentru leafa mea, crescută prin ademenirile de colegi, un termin final de numai șaizeci de lei.
Cu această importantă leafă, și adăugindu-se tot ce se schimbă în corpul și în mintea unui băiat de șaisprezece ani cînd privighitorile cîntă așa de ispititoare în grădina cusătoreselor din strada care nu în zădar se chema a Florilor, și cum, înaintea casei unde creșteam băieți – tot de pe la Huși și de aiurea din provincie, pe cari uneori trebuia să-i aduc la respectul autorității cu mijloace recomandate mie ca indispensabile din cea mai arhaică pedagogie, înainte de a-mi conduce mica turmă, cu severitatea cuvenită, la liceu —, trecea silueta blondă a domnișoarei Cornelia Stoica, spre care, cu toată experiența mea amoroasă, nu cutezam să ridic o singură vorbă de omagiu, sălbatecul cu căciulă, cu gulerul ridicat și ochelarii fumurii, ipohondrul care întreba de două ori pe lună pe bunul doctor Riegler dacă moare ori nu moare s-a prefăcut într-un tînăr cu ținuta îngrijită, cu redingota de camgarn negru, cu pantalonii străbătuți de dungi roșii de mătasă, fabricație a croitorului Hirsch din piață, solemn ca un vechi diplomat. Rămînea, pe lîngă o neuitată pălărie sură, pierdută în singura seară de chef din toată viața mea, și tocmai în strada Florilor, cilindrul cu opt reflecte, pe care-l purtau studenții, și bastonul.
Pentru ca să le pot purta, trebuia un lucru de nimic: să mai fiu dat afară o dată.
Aceasta a avut loc, cu toată greva care o provocasem pentru că voiau să ne așeze în bănci după catalog – și telegramă la Minister și o întrunire publică! – numai la sfîrșitul clasei a VII-a, și mi se pare că la însuși, „domnu’ Burlă”. Intre obligațiile cele mai nesuferite pentru o minte care se trezește la înțelegere și la creațiune e desigur impunerea de a asculta, cînd un grup de colegi e chemat la lecție, bîiguiala, tăiată de observațiile profesorului, a celor cari nu știu și se eternizează, chinuind pe acela care-i chinuiește. În acest timp eu ceteam în bancă una din dărțile franceze ale unei inițieri literare pe care de luni de zile o începusem cu o pasiune care mi-a salvat sufletul. Mi s-a cerut să aduc cartea spre cuvenita confiscare. Nu era a mea: o împrumutasem cu atîtea altele, de la librarul Emanuil Haimann, care ținea, în strada Mare, un depozit de cele mai noi cărți pariziene, și o ceteam în zare, netăiată. Și duhul raționalismului mă puse din nou în luptă cu autoritatea:”De ce s-o dau?” —”Fiindcă e străină de școală”.”Dar străină e și mantaua de pe mine. Voiți s-o luați?”
De Paști, eliminat și de această „conferință”, eram liber să apar cu doritul cilindru în cap, fluturînd cel mai elegant bețigaș. Iar, cum „domnu’ Burlă” era un om bun, cu neapărate reveniri, am fost chemat, rugat aproape, să revin pentru a onora examenul, nu cu ce învățasem în cele două luni de eliminare, ci cu ce în cîteva zile, astronomia lui Lucescu intrînd și ea în socoteală, furasem pentru ocazie. Și nu mi-a părut rău, cînd, înlăturat și de la premii, am auzit din mulțime strigîndu-se „întîiul cu cunună”, Liciu, care revenea astfel la locul pe care, atîția ani de zile înaintea intrusiunii mele, îl meritase.
