Căci n-am avut acolo un prieten, un om care să se lipească de mine, un tovarăș să mă ia la jocuri despre care pînă la această vrîstă nici n-aveam vreo idee. Un imens pustiu se făcuse deodată în jurul meu. Și singur mă duceam, și mă regăseam singur, la întoarcerea acasă, pe cînd ceata de mici barbari se ducea, dincolo de unghiul din dreapta al străzii din față, să bată cu pietre, în tencuiala nesfîrșit găurită a casei Holban, imenșii draci zugrăviți cu cărbune ori, mai departe, se încăierau în”Medeanul” cu lemnele, cu evreii de la pităria vecină, stricînd geamurile coreligionarului din față, care nu putea trăi decît în cămăruțele din fund.

    Numai răutatea omenească ni se înfățișa pretutindeni, la vrîsta cînd închipuirea pedagogiei sentimentale pune desăvîrșirea fragedelor suflete nevinovate.

    Profesorul nu era un sprijin pentru cine se simțea așa de pierdut în mijlocul unei atît de largi dușmănii instinctive. Cînd pentru întîia oară fui „scos la tablă” pentru a face primul exercițiu public, în acel domeniu al matematicelor, în care m-am simțit ca într-o încăpere goală, din care să se fi scos tot aerul și obiectele să-și fi pierdut toate contururile și toate colorile, cum legam între ele zerourile unei lungi defilări de cifre, o vorbă aspră de pe acea catedră a comandamentelor mă opri în loc.

    — Fă-le dezlegate! De ce le legi? – Așa m-a învățat mama. Și mustrările căzură atunci grindină asupra mea: ele mă atingeau însă nu numai pe mine, ci și pe cine îmi dăduse învățătura care acum, înaintea tuturora, se decreta vrednică de răspingere și de pedeapsă. Așa se înțeleg prea adeseori în școală, de oameni făcuți pentru altă meserie decît cea de învățător și, pe lîngă aceasta, înăcriți de boală, înrăiți de necazuri pe care nu le pot ascunde, și cele mai firești și mai sfinte sentimente.

    Și, astfel, nu știu cum, copilul care nu știa să „răspundă” și a cărui împotrivire la ce nu era drept nu îmbrăca niciodată forma revoltei, se văzu pedepsit.”Mi s-a luat căciula” – ceea ce înseamnă că, oprit de a mă duce acasă la dejun, căciulița mea cu brandenburguri s-a găsit supt catedră, în picioarele „domnului”, împreună cu mormanul de căciuli și de pălării ale tovarășilor de vinovăție. Avui un sentiment ascuțit de nedreptate în fața căreia nicăiri nu puteam găsi un sfat, un ajutor, un sprijin. Ceva răsună în mine și pînă azi din acea înjosire pentru care întru nimic nu mă simțeam vinovat. Sînt aproape șaizeci de ani de atunci și mă doare încă pentru „luatul căciulii”, în clasa întîi primară de la școala Marchian. Ca o gîrbovire precoce aplecă fruntea, pînă acum dreaptă, a copilului deprins a se judeca – și, la întîmplare—, a se și pedepsi, fără milă, pe sine. Începeam să am senzația aceasta: că nenorocul meu mă osîndise a intra într-un gang de întunerec, plin de șerpi de pe catedră, de broaște și șopîrle ca aceia din bănci și că, necontenit, an de an, pînă la o îmbătrînire morală înainte de vreme, trebuia să mă zbat în lipsa de lumină și umezeala lui.

    Clasa făcu mare haz de pe urma nenorocirii mele.”Coconașul” se confunda supt această osîndă cu ceilalți. Și, cum erau, printre ei, de aceia cari puteau să-și puie în versuri răutatea, mi-am auzit cîntecul – cîte mai eram să aud pe urmă, tot așa de meritate!

    — Hai la joc, genunche goale.

    — Las’ la dracul, că mi-i foame.

    Și să se mai spuie că poezia populară a încetat la nația noastră…

    Nu-mi dau samă cum am trecut examenul, cumplită clipă de încercare și pentru cine știe mai bine și are să răspundă acum, cu curajul ignorantului și al obraznicului, înaintea atîtor ochi care căutau a-i pătrunde în suflet, a-i scociorî gîndul, gata să rîdă de cea dintîi prostie ieșită de pe urma chiar a atmosferei neprietenoase care i s-a creat – și cu cîtă voluptate am desființat, plătindu-mi polița, după o întreagă viață de om, acest mijloc de tortură, dacă nu și, pentru cei ce știu manevra, de conrupție!

    Clasa a II-a mi-aduse materialul inutil de care și azi au rămas pline programele noastre, împreună cu metode a căror amintire n-a dispărut cu totul și pretutindeni.

    Pe cînd ceteam cu pasiune frumoasele bucăți din Cartea de cetire a învățătorilor asociați, uitînd cu totul și unde sînt și ce se face, de colegi, supt ochii profesorului, în jurul meu – memoria ne zăcea împovărată de numele tuturor fiilor lui Iacob potrivit cu lecțiile de istoria sacră —, lacrimile-mi veniră în ochi ajungînd la clipa cînd mama care plîngea necontenit pe fiul mort îl visează îndoit supt greutatea unui vas plin și, întrebîndu-l de ce sufere, i se răspunde:”Sînt supt povara lacrimilor tale”. Asprul glas al fiorosului preot care conducea clasa și pe care băieții căutau să-l facă a ieși mai răpede atrăgînd sunetul clopotului prin firele de păr înfășurate în hîrtiuțe care i se aruncau înainte ca să fie călcate în picioare, mă întrebă: „unde-i ce?”, adecă unde se cetește. Cum eram incapabil să arăt, mîna părintelui îmi smulse „căciula” pentru „oprire” și, cum mînile mi se întindeau rugătoare după dînsa, mă trezii învinuit că am vrut să mă ating de respectabila barbă și osîndit să stau cîtva timp în genunchi și să intru în „banca afurisită”, alături de Verdeanu, zis „babița”, pentru că în gîtul lui lung se mișca osciorul ca la un pelican.

    Era o „bancă afurisită” și profesorul-preot o punea în fiecare an supt blăstămul său. Scoși din stagiul îngenuncherilor, cînd creta azvîrlită cu dibăcie le făcea un „ciuchi” în frunte, ei stăteau acolo supt hotărîrea religiei de iubire și de milă și intrau în viață prin poarta osîndelor ei solemne.

    La sfîrșitul anului avui un „accesit al treilea” în ordinea vredniciei, ceea ce nu mă putea încuraja peste măsură și trecui în clasa a III-a ca să văd un excelent profesor, impozant și simpatic, blond și gras și vesel, plătind cu linia pe palme și pe degete vinovățiile unor colegi cari de altfel aduceau toate grosolăniile mediului în care se născuseră și în care continuau să trăiască, fără ca școala să încerce nimic pentru purificarea lor sufletească, De zor, mă trudeam să dau unei scrisori rebele liniile drepte și rotunde ale caietului de desemn și învățam la teorie cum Botoșanii își trag numele de la”Batus-Han”, Hanul Tatarilor, care… a distrus orașul.

    Un sentiment că aș putea ceva și eu îl avui numai în a patra clasă, a directorului Bălășescu. Aici se întrebuințau cărți frumoase, cea de cetire, pe velină, bine ilustrată, a învățătorului Ionescu din București, cea de istoria românilor, cu frumoase chipuri de Domni, a lui Miron Florențiu. Bălășescu învățase probabil după sistemul lancasterian, alilo-didactic, din anii 1830—50 și astfel el se lăsa înlocuit de cîte un elev: atunci, la nouă ani, numit „monitor”, am făcut de pe catedră întîia lecție de istoria neamului meu. La sfîrșitul săptămînii, duceam fiecare, dintr-un carnet de note, cu foi adause, galbene, verzi, roșii, pe lîngă nota învățăturii noastre, și coroana zugrăvită pe acele foi dedesuptul căreia se cetea măiestrita iscălitură a dascălului, pe care noi o ceteam:”Balafsessimus”. O singură dată am auzit o vorbă rea de la dînsul, atunci cînd, venit în toiul iernii cu picioarele în cizme pînă la genunchi, pusesem degetele înghețate la sobă, ca să le ridic ca fripte, străbătute de dureri insuportabile, și, cînd, la țipetele mele, directorul adause confirmarea sa la sentința bunului preot din clasa a II-a, că sînt „fermecat” și deci fac parte din șirul lung al „ticăloșilor, blăstămaților”.”Fermecat”… Eram desigur „fermecat”, dar lumea farmecelor mele, singurele care mă sprijineau, era în fund, tocmai în fund, în comoara mîngîierilor cu ajutorul cărora singure lupta copilul palid și șubred, asupra căruia, crescut bine de o mamă plină pînă la cea mai înaltă jertfă de simțul datoriei, nu se cobora nici una din razele care încălzesc sufletul și-l întăresc pentru viață.

    Dar, acum, în apropierea celor zece ani ai mei, împrejurările-mi dăduseră un alt orizont, la care școala nu contribuise cu nimic: acela, mult peste orașul ale cărui colțuri și taine era să le descopăr unul după altul, în măsura rătăcirilor noastre casnice: orizontul țerii în care trăiam, al țerii mele și al neamului meu.

    Mă văd încă învățînd prima mea lecție de gramatică după manualul lui Manliu. Se lasă seara în grădinița pe care în curînd era s-o părăsim, întorcîndu-ne în strada celor dintîi amintiri, în încăperile de jos ale casei fostului negustor Vasiliu Pîrgaru și, învîrtindu-mă pe tăpșanul din fața cerdacului, încerc a face să-mi intre durabil în minte definiția gramaticei. Repet fraza, aleg grupe, stărui îndelung asupra unui cuvînt. Și vîntul care bate ia cu dînsul ceea ce părea acum definitiv cîștigat. Neuitată inițiare în tainele unei științi pe care necontenit am căutat s-o fac mai puțin ursuză pentru ca, la orice prilej, zăvozii ei să se arunce asupră-mi, furioși că țin meșteșugul lor la dispoziția orișicui.

    Acasă, nu mai găseam grădina cu florile și livada cu tainele. Cu toată strașnica strîmtorare a mamei, pe care o sprijinea, mai mult decît pensia pînii din toate zilele, ajutorul rudelor legate prin acea solidaritate a unei întinse familii boierești, mergînd și pînă la cel din urmă, cel mai sărac și cel mai nenorocit, izbutiserăm a găsi o locuință mai bună, dar fără nimic din poezia înflorită a patriarhalei case bătrîne supt coperișul de șindilă. În locul unde ne strămutasem, chemați pare că înapoi, în strada celor mai grele suferinți – văd încă înaintea ochilor crucea adusă dincolo pentru un mormînt pe care-l gîceam, dar nu voiam să mi-l spun —, era și o frumoasă zidire cu mai multe odăi și un balcon de fier în fața străzii, erau și straturile unei mici grădini, dar acestea nu erau ale noastre. Din vechea burghezie liberă, politică, a Botoșanilor trăia acolo proprietarul, fost băcan, acel Vasiliu care, cu amintirea orașului autonom, cîrmuit de ai săi, își zicea cu mîndrie Pîrgaru (eu nu știam că neamul meu era acela al unui epitrop al aceleiași libertăți); omul mic, slab, cu țăcălie avea ca soție pe fiica unui argintar, al cărei frate, devenit inginerul Argenti, călătorise, nu totdeauna cu cinste, prin străinătăți italiene și adusese de acolo o soție venețiană, Teresa, roșcovană, blondă, cu splendidul păr al femeilor din lagune, așa de iubitoare și de bună, într-un mediu care n-o înțelegea, mergînd pînă la brutalizare. Aici îmi apar, pe lîngă un băiat mai mare decît mine, de care nu mă apropia nimic, două fete pe care dulcea alintare a mamei le prefăcuse în Pupuica și Floricica. O dată, Floricica n-a mai apărut în curte; fereștile casei mari stăteau închise și mai tîrziu am aflat că fetița grăsuță și veselă, sugrumată de anghină, plecase unde nimeni nu era s-o mai vadă.

    Trai aspru și trist. Pîri de la școală, crezute acasă, și sentimentul sfîșietor al pedepsei nemeritate, din mîni pe care le respectam și le iubeam: planuri de căsătorie nouă,care aduceau în cele două odăițe pline de amintirea tatei epoletele de metal greu ale unui bătrîn maior cu fața osoasă, înroșită de oftică, pe care o păstrez în minte, cu teama de ce putea să dărîme în mine o lume de evlavie fiască, alături de figura unui tînăr frumos cu barba blondă răsfirată pe care alt refuz îl îndepărtase, în casa cea veche; apoi îngustări într-o viață și așa atît de îngustă, nevoia de a instala un atelier de croitorie, o asociată, tînără, dar gîrbovă și acră, care n-avea un cuvînt pentru noi – mi s-a săpat în ochi anunțul care unea pentru o clipă numele mamei cu al Ruxandrei Simionescu —, apoi cea dintîi boală grea a mea, cu vedeniile din focul gîlcilor care sugrumă, anghina fratelui, care mă trimese departe, în casa negospodărită a moșului Manole. Iar, ca mîngîiere – Doamne, ce n-ajunge pentru un suflet de copil! —, Ițic cel bărbos, corogit și bun, care o dată pe săptămînă ne dădea să alegem din panerul lui plin de miresme, între palidul pandișpan cu mirosul boieresc și vulgara turtă dulce brună, fiartă în miere, aromind a piper. O dată, ca o curiozitate exotică, o caracatiță de post, care se adăugea avantajos la salepurile și supa de tahîn a lungilor posturi religios observate – dar biserica o văd încă foarte neclar – și supremul dar al celui dintîi pesmete cu pecetea leului belgian pe el, element de unică distincție față de cozonacii care de Paște se desfăceau în lungi felii moi supt căciula prăjită, sămănată cu migdale, și față de paștile rotunde, late, cu orez, cu brînză, cu smîntînă pe care le smălțau așa de apetisant marile stafide moi, umflate.

    Materialism copilăresc, pe care singur mi-l aduc aminte. Cartea, cu viziunile și farmecele ei, nu mai era. Doar corecturile de la tipografie pentru traducerile mamei, care și astfel își crea un mic venit, din Convorbirile unei mume, din Petru și Camila a lui Musset, din colecția de anecdote și zicale, adunate ca Flori literare. Lecturadeschizătoare de zări rămăsese în urmă. Manualul școlii, care trebuie cetit, „învățat”, reținut, acela înlăturase, pe mulți ani, pînă la pubertatea care caută instinctiv frumuseță și poezie, sufletul copilăresc, așa de doritor să plutească în lumile irealului.

    Călătoream, mînați din urmă de biciul nevoii, în căutarea casei celei mai bune, care să fie și ieftenă. Am ajuns astfel, în părțile de pe la bariera Suliței, la o casă cu două apartamente de cîte două odăi cu săliță la mijloc, unde două armence fără bărbat stăteau în veșnică luptă, mama și fata, aceasta din urmă rotundă, grasă, brună, lucioasă, mare distribuitoare de zahăr și creatoarea neobosită a celor mai bune prăjituri, din care mustea o îmbelșugată grăsime. Erau dulci însă și mi se dădeau cu atîta prietenie: poate cel dintîi lucru pe care l-am primit din mîni cu priință, și aceasta nu se uită. Cum, în domeniul primelor tragedii, nu pot uita scena sălbatecă a jertfirii porcului armenesc de Crăciun, vînat cu cuțitul în mînă de specialistul care i-l împlînta grăbit, cu sete, în coastele grase. Și iarăși, vizitele dese la băcanul armean din colțul Podului de Piatră, unde coarnele de mare roșii, cu aroma ciudată, se puteau cumpăra cu cîte un rar gologan rătăcit în buzunarele noastre.

    Pe urmă, cum într-o mare casă din fața bisericii Sfîntului Ioan, dintr-un cartier dominat de cazarma gărzii civice, de livada mare a lui Teodoru și mai ales de luxoasa casă în care sta consulul austro-ungar Szinvel, bună figură de imitație a împăratului și regelui său, dar bătrîn dat pe brazda românească, el și toți ai lui, murise un bătrîn și odăile stăteau goale și era un rost de așezat ieften pentru o mică familie cu mijloacele noastre, iată-ne în locuința unui boier cu moșie: curte largă care nu se putea îngriji de noi, stobor pentru cerealele pe care nu le cultivam, bucătărie părăsită pentru ospețe bogate, odăi văpsite cu flori mari verzi, multe și mari odăi, din care și eu aveam una: o odaie anume pentru mine, unde ascundeam supt perină romanele franceze din nou trezite la viață odată cu dreptul de a trăi puțintel și pentru mine. Seara, pe scări, la capătul cerdacului – și sînt altele de jur împrejur —, în pacea care se coboară, orașul depărtat vuiește de lătrături confuze, de zgomote nețărmurite, pe care le taie din cînd în cînd clopotul bisericii gheboase unde slujește „popa Ili” cel cu dar de beție și dar de minuni…

    Și nu sîntem singuri: cum sînt atîtea odăi, mama a închiriat la două familii.

    Ofițerul spițer Voiculescu, mic, blond, pleșuv, cu favoritele rare, nervos, de se ceartă toată ziua cu clopotele care, în turnul lor, avînd atîta de lucru cu viii și cu morții, nu mai tac, e însurat. Frumoasa femeie, naltă, voinioă, bălaie și-a adus un piano, și un glas puternic și dulce ridică în fiecare seară peste tot cuprinsul notele cîntecului în care e vorba de Carpați, de „steaua nopții care da lumină”, de un suprem adio dat munților în adînca singurătate a pribeagului. Tîrziu, stau fără ca somnul să se apropie de mine și ascult. Am nouă ani și nu e numai muzică în urechile mele. Undeva e o altă lume, care nu e nici realitate și nici slovă scrisă, și acea lume mă cheamă cu un glas pe care nu-l auzisem pînă atunci niciodată.

    Același simț îl am și cînd, pe prispa bucătărioarei părăsite, țes cununi de flori și mă îngîn în alte cîntece, dintr-un cristalin glas copilăresc al unei fete ceva mai răsărite decît mine, care privește drept înainte, și ea, spre astfel de noi vedenii, cu ochi mari negri, în negura serii. Profesorul Grigoriță, muntean și el, adus de pe alte plaiuri, ține altă odaie, cu soția, o doamnă înaltă, foarte oacheșă și foarte slabă, foarte tristă, și Alexandrina, cu sora ei, Aurelia, sînt fetele lor.

    Dar, acuma, zăream, dincolo de casă și de școală, și alte lucruri așa de mari, de zguduitoare întîi, apoi pline de o bucurie care întrecea nevoile noastre de toate zilele, încît nici sufletele care abia încep a trăi nu se pot desface de influența lor.

V. Atingerea cu viața din afară

    Astăzi, cînd și copiii cetesc ziarele, oprindu-se, e adevărat, mai mult la pagina, încălcătoare, a sporturilor, nu-și poate închipui cineva cît de puțin contact avea lumea de acum vreo cincizeci, șaizeci de ani cu viața politică.

    Gazeta populară nu exista, ci numai foile de partid, pe care le cumpărau oamenii din cluburi, le străbăteau cu privirea înainte de a adormi și apoi le dădeau pe dulăpiorul de lîngă pat. Mult mai tîrziu, le-am găsit și cetit cu cîtă pasiune! – în odaia de dormit, cu vastele divane și splendida lampă grea, cu care, răsturnînd-o, era să aprind toată casa, la „moșu’ Manole”. Avocat și el, era mare adorator al lui Ion Brătianu, a cărui viață a și scris-o într-un manuscris pierdut și, prin politică, dar și prin firea de pașnic om bun, doritor de prieteni și necontenit cu o „codiță” după dînsul, a bătrînelului potolit și de berea „burcuturilor” permanente, devenit ajutor de primar al Botoșanilor.

    Ziar în casa părintească n-am văzut pînă la 1877 și, ca să spun adevărul, nici chiar atunci, în clipa de zbucium, de neliniște și de îmbătător triumf după veacurile fără război. Gazeta nici nu se vindea, cred, cu numărul, necum să se strige pe stradă, ca înghețata pe care o ducea pînă la barieră splendidul fabricant cu șorțul alb și putinica sprijinită strîmb pe cultucul-șapcă. Singur puternicul lui strigăt prelung de „înghețatoo” mi-a rămas în ureche, doar cu și mai prelungitul strigăt pentru apă – în dialect „oos”! , Wasser – al aparului evreu, cocoțat pe margenea butoiului și ciocănindu-și mecanic biata rablă cu coastele ieșite afară. Încolo, cum toți negustorii erau la tarabă și așteptau ei, în loc să-și caute mușteriul, muștereul, cum se zicea la noi, „cel cu gazetele” ar fi trebuit să aibă un sălaș al lui, pe care nu mi-l aduc aminte. Poate să fi vîndut și o astfel de marfă băcanii din piața cea mare lîngă biserica Ospeniei, în fruntea cărora stătea vestitul armean Măgîrdici.

    O zi trecea ca alta, fără „senzații”. N-am auzit vorbind bărbați, căci „moșii” nu apăreau în casa văduvei decît pentru vreo amenințare contra greșelilor noastre care, în ce mă privește pe mine, – fratele meu fiind mai puțin fericit, dar și cu mai multe păcate, – se terminau cu un „înțelegi” al lui moșu’ Manole, care arunca, în semn de pecetluire a destinelor mele, în caz de recidivă, tabacherea răspînditoare a miresmei celui mai scump tutun de calitatea întîi cu învelișul galben (al doilea era cu albastru, cel prost, cu învelișul brun-șters). Cînd veneau la cărți – și unde nu se juca! , și în salonașul nostru, cînd se deschidea masa de mahon cu postav verde și se aprindeau pe dînsa luminările de spermanțetă, fără mucări, miros, dar și fără trandafirii înflăcărați ai mucului ars —, „boieri” și „cucoane”, fetele singure neamestecîndu-se, toți erau prea ocupați cu plesnitul bucățelelor de carton în care un naționalism romantic pusese și chipurile Domnilor și Doamnelor noastre, trecute prin cromolitografia vieneză și astfel nu se ajungea decît la oftăturile discrete ale celor ce pierdeau ori la mîrîiturile înăbușite ale cîștigătorilor; iar eu, cu lecțioara mea în minte (dar acestea sînt lucruri din vremea liceului) strecuram doar o privire în odaia pe care o îneca fumul țigărilor afecționate de ambele sexe. Iar, cînd erau numai femei, lîngă cronica vieții de familie a altora, atinsă, mușcată sau sfîșiată cu totul, se auzeau numai nesfîrșitele discuții asupra rochiilor făcute, asupra celor ce se vor face ori și asupra celor care nu se pot face. Jurnalul de modă, cu tiparul pe supțire hîrtie galbenă, se tîra pe toate mesele.

    Frumoasa carte de cetire a „învățătorilor asociați”, la care colaborase și Odobescu, cuprindea, desigur, dar cu atîta discreție! , și articole despre țară și despre neam, dar ele nu ne fuseseră tîlcuite printr-un singur cuvînt, și astfel ele rămîneau pentru noi literă moartă, toată luarea-aminte îndreptîndu-se asupra bucăților duioase, atingînd sentimentele general umane care mijeau în sufletele noastre. Nici în clasa întîia, nici în a doua, nimic care să privească sîngele nostru și pămîntul nostru. Conștiința de noi înșine n-o puteam căpăta nici prin comparația cu cei deosebiți de noi, căci evreii umblau la școlile lor confesionale ori poate și la școli de Stat din alte cartiere decît acesta, rămas curat românesc; ne reunea pe toți rugăciunea, care era numai de formă, la școală ca și acasă. O ortodoxie fără însuflețire, care nu trezea nimic în ființa noastră morală, care era stăpînită mai mult decît de dumnezeiasca Treime, așa de colorat înfățișată în icoane, ori de sfinți, în cinstea cărora se făceau lungile slujbe, cu obligația de a sta în picioare, neînțelegînd și nesimțind, pînă ni se întunecau privirile în greoiul, grasul miros al luminărilor de ceară, ci de vedeniile pe care le trezea povestea spusă pe întunerec, de pe cuptor sau de pe patul din bucătărie, de femeia știută în a vrăji zmeii cumpliți, ferecați în butoaie din care-i scot proștii neprevăzători, dihăniile informe ale codrilor pustii în care numai copiii foarte cuminți pot să-și găsească drumul înapoi, dracii cu coarnele bîrligate și coada sfredel, care sînt totdeauna pe urma noastră și al căror nume eram și noi obișnuiți să-l avem necontenit pe buze, – toată această porodiță fantastică și infernală, care ne făcea să tremurăm în întunerec, nu pentru că în el era ceva, ci pentru că era el însuși, marele, adîncul, fiorosul întunerec.

    Da, nici „sentiment religios”, dar mai ales deloc „sentiment patriotic” și „sentiment național”. În zădar, pe păreții clasei a III-a, în care ne îngrămădeam pe puținele bănci, trăgînd cu ochiul, mai mult decît la catedra bătăii la palmă, la curtea, vai! așa de uscată și de goală, din care, cînd, rareori, se deschidea o fereastă, vîntul trimetea praf și duhori de latrină, în zădar pe acel alb vid se întindea larga hartă, îngrijit lucrată în străinătate, probabil la Viena, a Daciei lui Treboniu Laurian […]. Ea nu-mi zicea mai mult decît Botoșanii, „numiți așa după Batus-Han, Hanul Tatarilor, care l-a distrus” și însemna doar, pentru un viitor tot mai plin de învățătură, tot mai greu și mai apăsător, asemenea cu piatra de moară ori cu stînca pe care, cînd aveam fierbințeală de gîlci, o simțeam cu neputință de mestecat între fălcile înțepenite, încă un număr de nume proprii care trebuie neapărat reținute. Dumnezeu singur știe pentru ce.

    Așa, zile goale, un fel de bătrîneță școlară precoce aruncată asupra avîntului, acum definitiv zdrobit, al copilăriei mele. Asupra acestei copilării mai ales, căci ceilalți știau să scape din cînd în cînd din temnița înăbușitoare, „umblînd fugari”, „bătînd mingea” pe „toloacă”, între nuci, răpede curățiți de rod, ori mergînd să se desfăteze în apele tulburi ale „iazului lui Vasiliu”, de unde, din cînd în cînd, se afla că s-a înecat cîte unul, pedeapsă meritată din partea cumplitului zeu al învățămîntului primar „gratuit și obligatoriu”.

    Istoria românilor din clasa a patra ne dădea chipuri și povești. Atîta. Sentimentul nu era sugerat de o minte dibace unită cu o inimă în adevăr iubitoare.

    Și totuși noi trecuserăm printr-un război și „repurtaserăm o victorie”, deveniserăm „independenți”…

    Viața singură mă pusese în fața acestor realități nouă. De două, de trei ori avusem senzația netedă, înfiptă adînc în minte, de să se păstreze și pînă astăzi, a lucrului neobișnuit care sta să se petreacă ori care își începuse, își isprăvise rosturi pe care nu mi le puteam închipui cu atîta trudă, suferință și cumplită vărsare de sînge.

    Pe harabalele […] lungi cît răbdarea săracului, treceau oameni de la țară, dintr-o lume pînă atunci cunoscută numai prin vierul care ne aducea daruri de la rude ori prin calicii rătăciți pe străzile orașului, zdrențe mai mult decît oameni, cîntîndu-și cererea și mormăindu-și satisfăcutul „bogdaproste”, cînd nu li se zicea simplu și scurt: „să vii altă dată moșule” sau „femeie”. Pe cămașa lor albă nu erau semne de uniformă, dar capela dorobanțului ne arăta că ei merg la oaste: nu la obișnuita oaste din curtea căzărmilor, ci la altceva, la un misterios lucru de departe. Oastea era puțină și chemarea supt steag culegea numai ici și colo militari activi, dintre care nici unul n-avea vreo legătură cu noi.

    Am știut pe urmă în ce triste împrejurări, lipsite de spiritul necesar, indispensabil, am început acest război, care era pentru noi și o strașnică încercare, plină de atîta risc, la un popor care de mult nu-și pusese viața în primejdie pentru un scop mai înalt. De atunci, nu-mi aduc aminte de nici o manifestație în legătură cu acest lucru crud care se petrecea pe atît de depărtatele cîmpii ale Bulgariei. Ținta, de o natură politică așa de abstractă, n-o puteam vedea, iar pornirea contra „inamicului” nu putea să existe: pînă la trecerea mea în jos la București, nu cunoșteam alt turc decît pe acela, așa de nelămurit, legat de un trecut despre care ni se spunea că s-a isprăvit de mult, din cronicile de acasă și din cărțile de școală.

    Armata noastră n-am văzut-o; n-o văzusem niciodată. Marșurile ei nu se desfășurau prin cotloanele modestei noastre locuinți, iar drumurile mele erau bine hotărîte și foarte scurte. Dar împrejurările m-au făcut să văd oastea cea mare străină, venită ca să dea lupta de căpetenie, la care se alătura, pentru alte scopuri, și lupta noastră, mai tîrzie.

    Nevoia de a economisi asupra mizerabilei pensii de milă ne făcea să cutreierăm rudele cari, bineînțeles, ne pofteau foarte puțin – și de cîte ori am simțit-o, din privirea care se oprea, aspră, asupra bucății de hrană care ne revenea, din lipsa de orice interes pentru noi, ba, mai tîrziu, tîrziu de tot, cînd toată mîndria tînărului se formase în mine, cînd mă stăpîneau gînduri înalte, din impunerea unor acte pe care conștiința mea nu le putea primi astfel, din insultă și din amenințarea cu loviturile! O, teribilul sentiment de a te simți miluit și de a nu putea să scapi din lumea care se uită la tine cu silă sau cu o compătimire care doare și mai rău!

    Și eu am „mîncat pînea altuia” și „am suit scările casei străine”. Mama avea frați cari trăiau, fără a fi bogați, ba măcar cu totul asigurați de veniturile lor, totuși în împrejurări înlesnite, îngăduindu-și chiar a cheltui mai larg pentru aplecările și plăcerile lor. Erau mai simțitori și mai în măsură de a ajuta decît frații tatălui, dintre cari numai „moșul Manole” primea cu plăcere, în casa lui așa de dezordonată, de pe urma lîncedei vieți vegetative a frumoasei și cochetei lui soții, pe cei doi nepoți, botezați de dînsul”Bandraburcă” și”Papăfus”, după nu știu ce mitologie personală: o singură dată am văzut la noi, jenat de sărăcia pe care o găsea și îngrijorat de ajutorul ce i s-ar fi putut cere, pe al doilea frate mai mare al tatei, „moșul Gò”, adecă Georges, avocat, efor la Sfîntul Spiridon, om mîndru, a cărui primblare boierească pe Strada Lăpușneanu era un eveniment, mai ales pentru el însuși. Iar, cît despre bietul „moșu’ Iacob”, fost cadet în vechea armată, plecat de acolo după conflictul cu un ofițer pentru o femeie și pe urmă improvizat picher, bun om bolnav, care se chinuia de conștiința ofticei rozînd dintr-însul, o dată numai l-am văzut, burlac, negricios, cu mustățile mari și ochii focoși, căutînd o așezare în Botoșani, unde apoi de atîtea ori am fost întîmpinați cu înțelegere și iubire de largul suflet omenesc, lipsit de mîngîierea copiilor, a soției sale, frumoasa „țața Aspasia” fată crescută la Școala Centrală din Iași în vremile ei bune, a unui bulgar, trecut apoi ca vameș în țara lui liberată, Gheorghiev (pentru români: Gheorghiu), și a unei Livezence de neam bun.

    În ce privește pe acei frați ai mamei, cel mai mic din doi, Manole, purtînd numele bizantin, ieșit mai mult din instinctul decît din cunoștințile tatălui ascuns la țară, cu soția lui țerancă, pe care o dată l-am văzut, aplecat de spate, pistruiat, cu ochii mărunți, înăcriți, era avocat la Roman și ziarist. Biet ziarism de provincie, la care se cere abonamentul pe la ușile oamenilor – și mi-a rămas în minte trimeterea neconteniți, ca să se întoarcă adesea cu buzunările tot goale, a „secretarului de redacție”, Iacob Riven. Despărțit de mult de o „femeie” de o mare frumuseță, pentru greșelile ei, pe care le-a continuat pînă la o sfîntă ispășire ca pedagogă la Școala Centrală din București, ca și pentru ale lui, pe care le-am aflat și pe acelea, năpădit de o obezitate care-i îndoia urechile și-l făcea așa de greoi încît îi era un chin și dusul la tribunal, de care se mutase alăturea chiar, al doilea „moșu’ Manole”, iubitor pentru sora sa, iertător pentru pretențiile noastre de mai tîrziu, o ducea foarte greu. Ne-a trebuit timp ca s-o înțelegem noi și nu cred s-o fi înțeles vreodată fiul, Cezar, frumos băiat, splendid ofițer de artilerie, așa de bine însurat, care a isprăvit mai tîrziu, părăsit pornirilor sale neorînduite, în cele mai triste și mai părăsite împrejurări.

    Am cunoscut mai tîrziu pe alt „moș”, la Negreștii lui din județul Vasluiului, unde era avocat cu clientelă, ajungînd primar de mai multe ori, odată cu regimul liberal și cu șeful său, Neron Lupașcu și, pe lîngă aceasta, om de energie vitează, de spirit întreprinzător, de mare putere de stăpînire, care-l făcea iubit de femei, temut de bărbați, – pînă la hoții cari, pătrunzînd prin săpături supt gard, peste șirul de teribili cîni păzitori, cu venerabilul Leiba în frunte, pînă la ușa odăii de culcare, neîncuiată ca de obicei, se opriră îngroziți cînd, nedeschizîndu-se deodată, și-au închipuit că vor vedea în fața lor statura impunătoare, mîndra față rotundă, străbătătorii ochi deasupra mustăților grecește încîrligate și vor auzi formidabilul glas de comandă —, am cunoscut mai tîrziu pe fratele mai mare al mamei, „moșu’ Costachi”, la ale cărui întîmplătoare strîmtorări zic, cînd griul nu se vindea bine, am contribuit din destul și noi, fără ca îngerescul optimism al mamei s-o fi simțit vreodată.

    Dar deocamdată, în acel an de război, 1877, culcușul trecător, pentru a nu face cheltuială, ni-l aflasem aiurea, într-o casă plină de vechi miresme boierești patriarhale și de acre socoteli contemporane: casa care se chema că este încă a fostului postelnic, președinte de tribunal, traducător de cod comercial, cronicar întîrziat al Moldovei sale iubite, dar cu grijă literară și pentru cartea de rugăciuni și pentru acatiste, Manolachi Drăghici.

    Nu știu de cînd datează cea dintîi icoană a lașului, pe care aș crede-o puțin mai tîrzie. Din ea îmi rămîn două lucruri: luciul asfaltului pe care pocănesc copitele cailor de la birji, neavînd, ca acelea de un cal din Botoșani, țerănescul jug rusesc deasupra animalului, care ar părea aici de o altă rasă decît bunele noastre mîrțoage deprinse a frămînta „glodul” și apoi puternica lumină a străzilor centrale, așa de deosebită de fumuria rază tulbure din „fînarele” de la noi, terminate deasupra cu paranteza încîrligată a tinichelei ruginite. Văd iarăși o întîie adăpostire chiar în margenea vechii Curți domnești, atunci arsă și pustie; căzărmile bătrîne sînt încă în picioare și noi stăm pe undeva pe acolo, la buna soră a tatei, Zinca, măritată cu ofițerul de administrație Ioanidi, bun de mîncare, de vorbă, de glumă și darnic găzduitor. Altă dată, în margenea Bahluiului, tot ‚a Ioanidi și la „țața Zinca”, în casele cele mici ale Tăculeștilor, pașnici moșnegi, a cărer fată, mîndra, solemna, blajina „țața Mari”, e soția lui „moșu’ Gò”. Acolo mă cheamă din trecut, afară de o tragedie casnică la vecini cu o aruncare feminină în fîntînă, din fericire fără urmări, gaița cu penele albastre-sure care latră ca un cîne, scîrțne ca un fierăstrău și vorbește ca oamenii, și biblioteca lui „moșu’ Ioanidi” care și-o cataloghează înaintea mea dăruindu-mi mărinimos niște poezii editate de Petrini, acela care a fost clientuți tatălui meu și i-a dat atîtea din cărțile sale. Ba încă o dată, pe șesul Bahluiului, pentru plăcerea noastră, un zmeu balaur zboară, pe care l-a făcut „moșul” cu mijloacele superioare ale vrîstei sale, ca să deprindem încă un meșteșug.

    Dar atunci, la 1877, îmi aduc aminte, la bătrînul, foarte bătrînul Postelnic, în Păcurari, o casă largă cu geamlîc în față și, jos, cu un fel de gîrlici întrebuințat ca sufragerie, și ca odaie de dormit pentru oaspeții mărunți, cari erau lăsați în sama unei enorme populații de nesățioase ploșnițe, a căror cunoștință mai de aproape am făcut-o mai tîrziu, într-o a doua ședere, pe care n-o pot așeza cronologic. Bătrînul avea iatacul său inaccesibil, cu icoane invizibile, cu candele care licăreau după geamuri și cu o întreagă colecție, completată cu îngrijire, de cîte ori se știrbea, a unei ceramice cu o întrebuințare foarte particulară. De acolo răsărea în salon, unde-l aștepta vastul fotoliu îmbrăcat cu piele, lîngă fereasta pe al cării prichici, alături cu ochelarii, erau, cînd Lamartine, cu care-și îmbălsămase tinereța, cînd atît de modernele, de revoluționarele Convorbiri literare. Dinții căzuseră, limba se împleticea puțintel, se apropiau de pacea veșnicei închideri ochii obosiți supt ochelari; urechile încetaseră de mult sarcina de a-l pune în atingere cu lumea din afară. Dar părul alb, barba creață, rotundă, lungul halat de tăietură arhaică făceau din acela care așa de greu se putea face înțeles o venerabilă înfățișare răzleață, rămasă dintr-o întreagă societate dispărută, afară doar de tot așa de bătrînul său amic Ghica Ghefal, cu care, în ‚anume rarisime zile, ambii în haine de pielea dracului, sure cu puchiței albi, ieșeau pentru o primblare la Copou, care, cu pașii lor mărunți, împiedecați, putea să ție cu ceasurile. Dar vremea cînd, prins din fugă, deveneam pentru cîteva momente lectorul fratelui bunicii mele, de atîția zeci de ani răposată și mie necunoscută, e încă departe.

    Dar e sigur că în acea casă din Păcurari, unde poruncea de fapt – și cît de aspru! – soțul, funcționar la „starea civilă”, al fiicei postelnicului, femeie fără însușiri fizice, tîrziu și greu măritată, un Mircea, dintr-o familie de boiernași de la Tîrgul Frumos, am fost întîi atunci, la 1877.

    Din dosul geamlîcului priveam șesul Bahluiului, pe care treceau vagoanele de marfă de unde răsăreau ca o perie deasă baionetele soldaților țarului.