Ce nu se găsește aici! Liceul nu și-a împlîntat încă masiva clădire pe care, într-un ceas de încurcătură a socotelilor la ofițerii cu aprovizionarea, vor pîrjoli-o rușii. Pe locul unde va începe să se deșire nesfîrșita bondăneală chinuită și obosită a lecțiilor învățate pe de rost – or povară de stîncă a copilăriei mele, foc de iad în care au ars toate pornirile unei sprintene libertăți! – este casa mărunțică a familiei Stroja: un bătrîn foarte alb, foarte curat și sever, o bătrînă care se stinge de boală, un tînăr cu favorite care-și tușește sfîrșitul plămînilor și o domnișoară, o „duducă”, slabă ca o umbră, de o gingășie fricoasă pînă la ridicul, ferindu-se de orice i se pare că ar putea-o atinge și care va isprăvi mușcată de un cîne turbat – ce tragedie la sfîrșitul a ce viață! Odăi umbroase, cu miresme de sulcină, tablouri istorice, care mi-au dat întîia oară, mai mult decît ale noastre de acasă: Carol I al Angliei cu scutarul, Leonardo da Vinci în fața Giocondei, interioruri flamande, Sf. Vincențiu de Paul cercetînd prizonierii supt ochii unui dulău ciudat întors de spate, căci aici, la”Lența Strojăi”, Maria Stuart își punea gingașul gît pe trunchiul călăului fioros și un Napoleon cu vița rebelă pe frunte și cu dominatorii ochi albaștri stăpînea pe toți și pe toate. În fața”Bisericii Nemțești” crenelele casei Ciolac, zidită în impozantul stil mixt de pe la 1850, venit, cu germani, cu poloni imigrați, în orașele Moldovei-de-Sus, lasă să se vadă, lîngă adîncurile grădinii fără soare, solemne chipuri boierești deprinse cu huzurul: cine ar fi crezut că în saloanele cu perdele grele și oglinzi lungi în cadre de aur, cu fotelurile îmbrăcate în creton peste catifeaua lor scumpă se vor așterne în cîteva zeci de ani, după ce proprietarii, închiși în viața lor de o bogăție sigură, ca pentru toate vremurile, se vor fi împrăștiat în largul lumii pînă la cotiturile strîmtorărilor materiale, paturile de fier și lavabourile de tinichea ale unui internat pentru copiii țeranilor din satele vecine!
Îndelung se întind grădinile celor două clase care nu se cunosc, nu vreau să se cunoască, în stricta osebire de ranguri care hotărăște cercurile sociale și le împiedecă,nu numai de a se amesteca, dar de a se și atinge. Apoi, din ce în ce mai mult, coperișurile se fac joase, pridvorurile se îngustează. Numai grădinile, livezile, acelea rămîn neschimbate.
Grădinile de flori din față, al căror dor, în orașe îngrămădite, banal croite după același plan, purtat din țară în țară, l-am dus toată viața, urmărit de miresmele lor, pe cînd albine îngreuiate de nectar îmi bîzîie la urechi și toate colorile curcubeului îmi joacă înaintea vrăjiților ochi întorși departe în urmă. E acolo nalba mare, roșie, triumfător deschisă, scoțînd în față spicul semințelor albe, mărunte, cu mirosul lăptos, este condurașul care-și scoate înainte ciuboțica de un roșu-brun pătat cu galben palid și trimete o aromă vie, proaspătă, este nemțișorul albastru șters și roz palid care tremură între frunzele mărunte ca a mărarului din toți clopoțeii ciorchinelor sale, este floarea de piatră a portolacului, care între foile cărnoase deschide ochiul mare, nevinovat, al florii multicolore, ce ar părea făcută din ceară de mînile măiestre ale unei zîne capricioase, sînt bujori care te cheamă din toate foile multe ale florii cărnoase și rujele învoalte care le stau și mai mîndre în față. Sînt garoafele cu sepalele ca niște trompe de fluturi, floarea potirelor profunde csre îmbată, și micșunele rotunde, micuțe, între foile uscate ca de hîrtie. Și e atîta – mai trebuie oare ceva mai mult?
În fund sînt cireși și vișini, mai ales vișinii cu frunza lucioasă și roșul transparent al fructelor acre; sînt zarzăre cu carnea galbenă, moale, dulceagă, pline de mireasma de floare și mai ales nalții, impunătorii nuci cu întinsele ramuri creatoare de umbră, al căror miros puternic, iute, răspîndește în jur ca o atmosferă de profundă religiozitate păgînă.
Abia dacă o circiumă evreiască s-a putut strecura, înșirînd în ferestuicile chioare colorile aprinse ale tuturor rachiurilor,, în care zac înseși materialele vegetale din care sînt alcătuite: acolo este un Bercu mic și o Feigă cu ochii mari, melancolici, pe care toată ziua o cheamă de pe drumurile unde își primblă neocupația mama, toată din valuri de grăsime și din rufe care flutură: Feigălă!
În casa lui Grecu din față, doamna zîmbitoare la apropierea bătrînețelor, despre care știu că a fost la mănăstire și că a furat-o soțul, alb acuma, cu căutătura serioasă și cu un fiu mare, meșter în a zugrăvi trăsurile și caii. Încolo, casa lui Placă, teribil polițai cu capul de apostol, bărbos și pleșuv, la care ultimul haiduc botoșănean, Codău, venise cu colinda și nu fusese cunoscut, dar care a isprăvit totuși în beciurile poliției; „cuconul Costachi Placă”, al cărui fiu Otto se întorsese din străinătate cu cel dintîi cilindru pe care l-am văzut, iar pe altul, Iancu, mi-l aduc aminte cum, nebun, cu cuțitul în mînă, urmărea prin marea curte goală pe nenorocitul său tată, apoi casa”Mișoloaiei”, bătrîna văduvă a lui Mișolu, Mișoglu, cu numele turco-macedonean, a fiicei ei, Natalia, măritată cu măruntul, vioiul Toderiță Boian, cu ochii vii de șoarec și musca supt bărbie, care, cu banii strînși de la fiecare proprietar, a prefăcut Botoșanii băltoacelor, în care se înfundau trăsurile, în orașul bine pavat, cu trotuarele de asfalt care nu stătea în urmă decît doar lașului. De partea cealaltă, casa lui Mavromati, cu amenințătoare lătrături de javră din desișuri și, între copiii mai tineri, printre pomi, marii ochi verzi ai vecinului Hulubei. Dar dincolo de gard nu era voie să te joci cu nimeni și cei dintîi ani ai unei copilării fără soare n-au cunoscut, afară de întîlnirea cu caracterul, nu întru toate asemeni, al fratelui,, tovărășia cu nimeni, așa încît și pentru viață m-am învățat a umbla singur. Mai departe, începea necunoscutul, taina, lumea rurală, aceea, unde cine avea tată sau frați mai mari mergea să facă, la 1 Mai, armindenul, pe verdeață, cu friptura de miel înainte, în zilele cînd aerur îmbălsămează și fiecare ascunziș de frunză cuprinde un glas de pasăre. Locul „rădiurilor”, idila vechilor vremuri păstrată întreagă pînă în vremea cînd natura nu era încă un teren oarecare de străbătut pe roata ciclistului, în bătaia de motor a motocicletei ori în sforăitul automobilului…
Cucoana Marghioala Vîzdogeasa părea una cu casa din care ne închinase o jumătate, adecă, potrivit cu un venit de familie compus din patruzeci de lei pe lună ajutor de la Primărie, un „salon” în față, care era, după mutarea „crevatului” de fier, și odaia noastră de culcare și, cu aceeași sobă pentru două odăi, – pisica, „mîța” casei venind, cu firida cu tot, în care-și torcea filozofia, de partea noastră —, odaia de culcare a mamei. Antretul, pe jos cu lut – și tot așa-mi pare că era și „apartamentul” nostru —, era comun. În teritoriul străin din față, în care pătrundeam cu sfială și cu tot respectul pe care-l impuneau iepurii de casă făcuți cu iglița și multe alte podoabe ale unor mîni harnice, trăia neatinsă provincia botoșăneană, așa cum se continua de secole. Dar copiii cuminți și bine crescuți, deprinși a nu vorbi mult, a nu face zgomot niciodată și a ciripi franțuzește, nu se riscau decît foarte rareori în asemenea ținuturi necunoscute, unde totuși rareori apărea pentru pază o tînără ființă bărbătească.
În balconul la rare duceau trei trepte tremurătoare eram cu toții in domeniul nostru. Seara, pe laviți ne așezam alături cu buna bătrînă, așa de mărunțită de ani supt turbanul care-i ascundea mai cu totul rarele vițe albe, ușoare, și cu cele două fete. Văduvă, cucoana Voichița, pe moldovenește Vochița, ștearsă și stinsă, trăind fără să știe cum și de ce, nu se gîndea că păstrează peste patru sute de ani numele muntean, pe care l-am mai întîlnit, între cei de pe lîngă noi, la o Vochițica Iamandi, al înseși frumoasei soții a lui Ștefan cel Mare. Cu pieptănătura înaltă, slabă de așteptarea, acum fără nădejde, a soțului visat, cu glasul supțiat de atingerile vrîstei, duduca Natalia, a doua fiică, își cînta aprins în tăcerea nopții, în mireasma florilor îngrijite de dînsa, pe care n-avea cui să le dea, întîrziate cîntece de iubire, acelea cu care se mîngîiau inimile unei societăți simple și bune.
Iar dumineca, de acolo de sus, ne coboram cu mănunchile de flori în mînă, flori din grădina noastră, de pus alături cu multe altele pe tetrapodul icoanei de hram, pe lîngă casa cu podoabe de fier colorat a Kuglerilor, spre marea, puternica biserică de zid a Ovideniei, a Vovideniei, unde slujba, după străvechea rînduială, în cea mai mare atenție, tăcere și cuviință, se făcea de un vajnic preot cu două imense bărbi albe, dintre care una pusă, pentru „a fi mai comod”, supt anteriu și de un diacon căruia o teribilă lovitură hoțească îi strivise nasul, lăsîndu-l așa, schilod și fornăit, ca să ridice cîntările întru slava Domnului, care dă viață și frumuseță, dar îngăduie, fără ca mintea noastră omenească să poată pricepe aceasta, și ce e mai urît între sluțeniile ce cad asupra noastră, și ce e mai nenorocit în mizeriile ce se abat flămînde asupră-ne.
Pentru viața mea sufletească, atîta mi-a mai rămas de atunci, și unele momente legate de cîte o durere care mă fulgera și de vreo rară plăcere. Astfel, cînd un țipăt din odaie și un lighean cu apă sîngerată mă înștiința că mama și-a scos o măsea, cînd am simțit și eu umilința din scrisoarea vecinei din fund, care chema pe”Madame Zulnie” să-i facă o rochie, cînd pentru o vorbă aspră spusă mie a fost mustrată o femeie de serviciu sau cînd înaintea oglinzii de riolț, pentru o petrecere pe aproape, mama-și atîrna între „zulufii” făcuți cu drotul motoceii de mătasă roșie asemenea cu ciucurii de la fotelele de salon în casele bogate.
Așa eram, cu caiețelul și cărțile mele înainte, cu locul de foarte smerită joacă tăcută ca a unor orfani de tată de pe prispa unei bucătării minuscule, iar ca orizont, cu misterul de aspră mireasmă a nucilor imenși a căror umbră otrăvită mă făcea să visez noaptea fantasme grozave în ascunzișul lor, așa eram în acei cinci ani ai copilăriei mele, cu multă disciplină și mai puțină mîngîiere, cînd, după cine știe ce socoteli neștiute de mine, mama se opri înaintea mea și-mi aduse la cunoștință că pentru mine se deschid, dincolo de o poartă pe care era s-o trec îndată, alte zări, pe care, cu toată temerea de necunoscut care m-a cuprins instinctiv, le bănuiam mai puțin tulburi și triste.
IV. Primii ani de școală
În fundul unei pieți largi și goale, o clădire frumoasă cu fațada severă, fără un pic de grădină – n-am apucat o școală cu grădină, ci numai de acelea cu ogrăzi, prăfuite ori pietruite, murdare de obicei, cu latrine infame stînd cu ușile date în lături, iar, undeva într-un colț, cofa cu apă și cana de tinichea ruginită și strîmbă din care beau toți pe rînd. E școala Marchian, darul arhiereului Marchian Folescu, de la mănăstirea Vorona, mi se pare, care a închinat toată averea sa pentru a se face acest lăcaș cu săli mari, luminoase, bine împărțite, în care desigur călugărul fără copii ar fi dorit și puțin din cea mai clară și mai sfîntă lumină: a sufletelor.
Dar în acea după-amiază, cînd porțile de la casa cucoanei Marghioalei Vîzdogesei s-au dat la o parte pentru ieșirea timidă, dacă nu îngrozită, a celor cinci ani ai mei, cărora pînă atunci nu le vorbise de școală decît Champfleury, descriind iadul unde s-a istovit profesorul Delteil, eu n-am văzut fațada, nici nu mi-am dat samă de împărțirea claselor, nici nu mi s-au oprit ochii asupra chipului frumosului călugăr așezat în dreapta catedrei în vasta sală a clasei I-a, ci, prin curtea cu cofăielul de apă, în care, la acest ceas, din fericire, nu era nimeni, am pătruns în odaia dlui director Bălășescu.
Patru ani l-am tot văzut: un om frumos, încă tînăr, cu o barbă mică, cu fața plină, bună, cu vorba care încerca numai uneori să fie aspră; el însuși era, cred, fără copii, dar cu un oarecare simț pentru copiii altora, încredințați îngrijirii sale, chiar cînd indignarea pentru păcate mai mari sau mai mici îl făceau să exclame:”Ticălos, blăstămat”, dar stăpîn cu totul pe tot personalul școlii sale desigur că nu era și nu în spiritul lui de indulgență mergeau toate. Deocamdată, cu o privire de zîmbitoare politeță către mamă-mea, el mă luă de mînă și, în cea mai largă odaie pe care o văzusem în viața mea, aceea a acelei prime clase, mă puse să dau dovada putinței mele de a ceti și de a scrie. Era prin april sau mai și trebuia să fiu înscris numai pentru apropiatul examen. Nu-mi aduc aminte să fi auzit o vorbă bună și m-am încredințat răpede că ele nu erau obiceiurile acestui așezămînt model: desigur pentru că nu se găseau în programul recomandat de”Onor Minister”.
A doua zi eram în bănci, drept, în fața unei mobile prăfoase pe care n-o văzusem pînă atunci niciodată acasă, ori la biserică, ori prin saloanele cu care „eram în vizită”, singurele case cu mobile pe care le cunoscusem pînă atunci. Pe o platformă uzată de picioarele care o suiseră și o coborîseră, un fel de ladă deschisă, așezată cu partea fără capac către scaunul pe care stătea un om care se chema „domnul”. Însăși făptura acestei alcătuiri neobișnuite îmi fu antipatică și am urît-o totdeauna, ca un brutal mijloc de osebire, ca o piedecă la comunicarea sufletelor, chiar atunci cînd eu eram acela care avea dreptul să se folosească de scaunul din fața ei.
Pe acel scaun din clasa întîi a școlii Marchian se găsea un om de vreo treizeci de ani, blond spălăcit, cu umerii obrazului foarte slabi și roșii, cu o mustață supțire deasupra gurii care nu zîmbise poate din anii copilăriei. Tușea des și vorbea aspru.”Domnul” era, între colegii săi și în lume, institutorul Istrati și între tovarășii mei de școală se afla un băiat cu exact aceeași înfățișare, în a cărui copilărie veselă și zburdalnică nu se amesteca nici o prevestire a morții înainte de vreme, care, „in aceeași tuse și cu aceeași amărăciune a inimii, îl aștepta și pe dînsul.
Numai prietenie n-a primit pe copilul deprins a-și măsura fiecare gest și fiecare cuvînt, a evita orice vorbă aspră – pe cînd aici sudălmile cele mai ordinare se revărsau larg, continuu, asupra străzii —, care, în rochița-i albă cu albastru, își luă discret un locșor pe băncile în care săpaseră iscălituri, date, porecle și injurii mai multe generații de școlari. Erau lîngă mine fiii întregii măhălăli, a căror tumultuoasă intrare și ieșire putea să sperie un întreg cartier bogat cu casele curate, pașnice, îngrijit închise, care cuprindeau o lume foarte aleasă. De o parte, mai în margene, bătrîna doamnă Buzdugan, o fină, albă aristocrată, trăind ca într-un cartier parizian de veche nobleță și fiii ei, tot așa de distinși, avocați, magistrați; mai în fund casa în care trăia tatăl poeților Stavri, Arthur și Raul, om bun de toate glumele și bucuros de toate năzbîtiile, într-o locuință încăpătoare, cu întinsă livadă; de cealaltă parte, bogatul Hermeziu, rudă cu episcopul din vremea Unirii, un om micuț, blond, cu aparența bolnăvicioasă și tristă, al cărui fiu unic, din căsătoria cu o soroceancă, de loc din Basarabia, privea de la fereasta unui apartament înzestrat cu tot ceea ce belșugul poate da pentru învățătura, distracția și fericirea unui copil, viața năcăjită din școala noastră prăfoasă; mai departe, și mai bogatul Sofian, de origine balcanică, a cărui avere destinată pe urmă unui scop filantropic, era socotită fără margeni. Biserica Sf. Dumitru, a lui Racliș, zdravănă, înaltă, aduna la slujbele și hramurile ei toată această lume înstărită. Mai încolo, cotind spre dreapta, în altă parohie, același cartier boieresc urma spre grădina lui Vîrnav, familie cu amintiri cărturărești: de traducători din secolul al XVIII-lea, de oameni din al XIX- lea de valoarea drului Constantin Vîrnav și a fratelui său, călugărul democrat și naționalist Sofronie, apoi spre casa cochetă a colonelului Pisoschi, fostul adjutant al lui vodă-Cuza, răsărind arare cu marțialul lui barbișon alb pe terasă, spre gospodăria pitită în fundul curții a măruntului, vioiului avocat Arapu, oacheș ca numele său, spre vila de o arhitectură distinsă a bunei dne Văsescu, statornica noastră ocrotitoare, văduva unui ministru al aceluiași Cuza și mama colonelului Gheorghe Văsescu, atașat militar la Paris și apoi, mult timp, deputat liberal în Dorohoi unde-și avea moșia Coțușca, apoi spre colțul unde una lîngă alta erau casele înrudite a Nastasiei Cocută și a bătrînei evlavioase”Anica Băltoaia”, cu multe rude basarabene, meștera sigură a doftoriilor de ochi pentru săraci, a surorii ei, Profira Borșoaia. În sfîrșit, a cartierului grupului de lîngă Primărie: cu dna Gavrilaș, cu Roseteștii, boierii închise și oarecum ascunse, cu Miliuța Stroici, vara bunicăi, care cetea la optzeci de ani istorii universale franceze, la care era abonată, și fiicele ei, Maricica, măritată cu Vîrnav Liteanu și apoi cu talentatul muzicant, arhitectul Saint-Georges, de fapt un Sîngiorz ardelean, și Tincuța, care a fost apoi dna Văleanu, cu casa lui Nicu Pillat, fratele generalului, văr al doilea al tatălui meu, și în fund cu o soră, Tudosica, măritată cu aprigul boier Toderiță Pisoschi, casă de oameni hotărîți și tari cari nu-și îngăduiau și nu-și iertau nimic, afară de simpatica fată infirmă, Lența, și atît de frumoasa Henrietta, plecată așa de tînără din mijlocul vieții pe care o iubea. Acolo era cartierul Sfintei Paraschivei, cu oasele tatei, de mult împrăștiate apoi, supt strașina ei.
În mijlocul unei astfel de societăți, mult mai aleasă decît cele de astăzi, capriciul binefăcătorului arhiereu așezase acest viespar de zgomot și de total nesupravegheată destrăbălare, în care se aduna, cu fiul pitarului grec Befa, splendid băiat, ca din monumentele artei elenice, cu acela al vizitiului de la Hermeziu, Morăreanu, un adolescent de dus la miliție, toată sărăcia materială și lipsa de orice cultură morală a copilăretului mahalalelor. Cea mai mare parte erau cu mult peste vrîsta mea și însăși priveliștea hainelor ciudat bălțate, însuși auzul strigătelor sălbatece, viforul de fiecare ceas al cutremurătoarelor injurii erau de ajuns ca să mă înspăimînte. Astăzi încă groaza față de mulțimile amestecate și zgomotoase, răspingerea față de manifestările lor brutale nu fac decît să continue aceste dintîi impresii ale copilului, atît de jignit în fiecare clipă, atît de absolut izolat.
Căci n-am avut acolo un prieten, un om care să se lipească de mine, un tovarăș să mă ia la jocuri despre care pînă la această vrîstă nici n-aveam vreo idee. Un imens pustiu se făcuse deodată în jurul meu. Și singur mă duceam, și mă regăseam singur, la întoarcerea acasă, pe cînd ceata de mici barbari se ducea, dincolo de unghiul din dreapta al străzii din față, să bată cu pietre, în tencuiala nesfîrșit găurită a casei Holban, imenșii draci zugrăviți cu cărbune ori, mai departe, se încăierau în”Medeanul” cu lemnele, cu evreii de la pităria vecină, stricînd geamurile coreligionarului din față, care nu putea trăi decît în cămăruțele din fund.
Numai răutatea omenească ni se înfățișa pretutindeni, la vrîsta cînd închipuirea pedagogiei sentimentale pune desăvîrșirea fragedelor suflete nevinovate.
Profesorul nu era un sprijin pentru cine se simțea așa de pierdut în mijlocul unei atît de largi dușmănii instinctive. Cînd pentru întîia oară fui „scos la tablă” pentru a face primul exercițiu public, în acel domeniu al matematicelor, în care m-am simțit ca într-o încăpere goală, din care să se fi scos tot aerul și obiectele să-și fi pierdut toate contururile și toate colorile, cum legam între ele zerourile unei lungi defilări de cifre, o vorbă aspră de pe acea catedră a comandamentelor mă opri în loc.
— Fă-le dezlegate! De ce le legi? – Așa m-a învățat mama. Și mustrările căzură atunci grindină asupra mea: ele mă atingeau însă nu numai pe mine, ci și pe cine îmi dăduse învățătura care acum, înaintea tuturora, se decreta vrednică de răspingere și de pedeapsă. Așa se înțeleg prea adeseori în școală, de oameni făcuți pentru altă meserie decît cea de învățător și, pe lîngă aceasta, înăcriți de boală, înrăiți de necazuri pe care nu le pot ascunde, și cele mai firești și mai sfinte sentimente.
Și, astfel, nu știu cum, copilul care nu știa să „răspundă” și a cărui împotrivire la ce nu era drept nu îmbrăca niciodată forma revoltei, se văzu pedepsit.”Mi s-a luat căciula” – ceea ce înseamnă că, oprit de a mă duce acasă la dejun, căciulița mea cu brandenburguri s-a găsit supt catedră, în picioarele „domnului”, împreună cu mormanul de căciuli și de pălării ale tovarășilor de vinovăție. Avui un sentiment ascuțit de nedreptate în fața căreia nicăiri nu puteam găsi un sfat, un ajutor, un sprijin. Ceva răsună în mine și pînă azi din acea înjosire pentru care întru nimic nu mă simțeam vinovat. Sînt aproape șaizeci de ani de atunci și mă doare încă pentru „luatul căciulii”, în clasa întîi primară de la școala Marchian. Ca o gîrbovire precoce aplecă fruntea, pînă acum dreaptă, a copilului deprins a se judeca – și, la întîmplare—, a se și pedepsi, fără milă, pe sine. Începeam să am senzația aceasta: că nenorocul meu mă osîndise a intra într-un gang de întunerec, plin de șerpi de pe catedră, de broaște și șopîrle ca aceia din bănci și că, necontenit, an de an, pînă la o îmbătrînire morală înainte de vreme, trebuia să mă zbat în lipsa de lumină și umezeala lui.
Clasa făcu mare haz de pe urma nenorocirii mele.”Coconașul” se confunda supt această osîndă cu ceilalți. Și, cum erau, printre ei, de aceia cari puteau să-și puie în versuri răutatea, mi-am auzit cîntecul – cîte mai eram să aud pe urmă, tot așa de meritate!
— Hai la joc, genunche goale.
— Las’ la dracul, că mi-i foame.
Și să se mai spuie că poezia populară a încetat la nația noastră…
Nu-mi dau samă cum am trecut examenul, cumplită clipă de încercare și pentru cine știe mai bine și are să răspundă acum, cu curajul ignorantului și al obraznicului, înaintea atîtor ochi care căutau a-i pătrunde în suflet, a-i scociorî gîndul, gata să rîdă de cea dintîi prostie ieșită de pe urma chiar a atmosferei neprietenoase care i s-a creat – și cu cîtă voluptate am desființat, plătindu-mi polița, după o întreagă viață de om, acest mijloc de tortură, dacă nu și, pentru cei ce știu manevra, de conrupție!
Clasa a II-a mi-aduse materialul inutil de care și azi au rămas pline programele noastre, împreună cu metode a căror amintire n-a dispărut cu totul și pretutindeni.
Pe cînd ceteam cu pasiune frumoasele bucăți din Cartea de cetire a învățătorilor asociați, uitînd cu totul și unde sînt și ce se face, de colegi, supt ochii profesorului, în jurul meu – memoria ne zăcea împovărată de numele tuturor fiilor lui Iacob potrivit cu lecțiile de istoria sacră —, lacrimile-mi veniră în ochi ajungînd la clipa cînd mama care plîngea necontenit pe fiul mort îl visează îndoit supt greutatea unui vas plin și, întrebîndu-l de ce sufere, i se răspunde:”Sînt supt povara lacrimilor tale”. Asprul glas al fiorosului preot care conducea clasa și pe care băieții căutau să-l facă a ieși mai răpede atrăgînd sunetul clopotului prin firele de păr înfășurate în hîrtiuțe care i se aruncau înainte ca să fie călcate în picioare, mă întrebă: „unde-i ce?”, adecă unde se cetește. Cum eram incapabil să arăt, mîna părintelui îmi smulse „căciula” pentru „oprire” și, cum mînile mi se întindeau rugătoare după dînsa, mă trezii învinuit că am vrut să mă ating de respectabila barbă și osîndit să stau cîtva timp în genunchi și să intru în „banca afurisită”, alături de Verdeanu, zis „babița”, pentru că în gîtul lui lung se mișca osciorul ca la un pelican.
Era o „bancă afurisită” și profesorul-preot o punea în fiecare an supt blăstămul său. Scoși din stagiul îngenuncherilor, cînd creta azvîrlită cu dibăcie le făcea un „ciuchi” în frunte, ei stăteau acolo supt hotărîrea religiei de iubire și de milă și intrau în viață prin poarta osîndelor ei solemne.
La sfîrșitul anului avui un „accesit al treilea” în ordinea vredniciei, ceea ce nu mă putea încuraja peste măsură și trecui în clasa a III-a ca să văd un excelent profesor, impozant și simpatic, blond și gras și vesel, plătind cu linia pe palme și pe degete vinovățiile unor colegi cari de altfel aduceau toate grosolăniile mediului în care se născuseră și în care continuau să trăiască, fără ca școala să încerce nimic pentru purificarea lor sufletească, De zor, mă trudeam să dau unei scrisori rebele liniile drepte și rotunde ale caietului de desemn și învățam la teorie cum Botoșanii își trag numele de la”Batus-Han”, Hanul Tatarilor, care… a distrus orașul.
Un sentiment că aș putea ceva și eu îl avui numai în a patra clasă, a directorului Bălășescu. Aici se întrebuințau cărți frumoase, cea de cetire, pe velină, bine ilustrată, a învățătorului Ionescu din București, cea de istoria românilor, cu frumoase chipuri de Domni, a lui Miron Florențiu. Bălășescu învățase probabil după sistemul lancasterian, alilo-didactic, din anii 1830—50 și astfel el se lăsa înlocuit de cîte un elev: atunci, la nouă ani, numit „monitor”, am făcut de pe catedră întîia lecție de istoria neamului meu. La sfîrșitul săptămînii, duceam fiecare, dintr-un carnet de note, cu foi adause, galbene, verzi, roșii, pe lîngă nota învățăturii noastre, și coroana zugrăvită pe acele foi dedesuptul căreia se cetea măiestrita iscălitură a dascălului, pe care noi o ceteam:”Balafsessimus”. O singură dată am auzit o vorbă rea de la dînsul, atunci cînd, venit în toiul iernii cu picioarele în cizme pînă la genunchi, pusesem degetele înghețate la sobă, ca să le ridic ca fripte, străbătute de dureri insuportabile, și, cînd, la țipetele mele, directorul adause confirmarea sa la sentința bunului preot din clasa a II-a, că sînt „fermecat” și deci fac parte din șirul lung al „ticăloșilor, blăstămaților”.”Fermecat”… Eram desigur „fermecat”, dar lumea farmecelor mele, singurele care mă sprijineau, era în fund, tocmai în fund, în comoara mîngîierilor cu ajutorul cărora singure lupta copilul palid și șubred, asupra căruia, crescut bine de o mamă plină pînă la cea mai înaltă jertfă de simțul datoriei, nu se cobora nici una din razele care încălzesc sufletul și-l întăresc pentru viață.
Dar, acum, în apropierea celor zece ani ai mei, împrejurările-mi dăduseră un alt orizont, la care școala nu contribuise cu nimic: acela, mult peste orașul ale cărui colțuri și taine era să le descopăr unul după altul, în măsura rătăcirilor noastre casnice: orizontul țerii în care trăiam, al țerii mele și al neamului meu.
Mă văd încă învățînd prima mea lecție de gramatică după manualul lui Manliu. Se lasă seara în grădinița pe care în curînd era s-o părăsim, întorcîndu-ne în strada celor dintîi amintiri, în încăperile de jos ale casei fostului negustor Vasiliu Pîrgaru și, învîrtindu-mă pe tăpșanul din fața cerdacului, încerc a face să-mi intre durabil în minte definiția gramaticei. Repet fraza, aleg grupe, stărui îndelung asupra unui cuvînt. Și vîntul care bate ia cu dînsul ceea ce părea acum definitiv cîștigat. Neuitată inițiare în tainele unei științi pe care necontenit am căutat s-o fac mai puțin ursuză pentru ca, la orice prilej, zăvozii ei să se arunce asupră-mi, furioși că țin meșteșugul lor la dispoziția orișicui.
Acasă, nu mai găseam grădina cu florile și livada cu tainele. Cu toată strașnica strîmtorare a mamei, pe care o sprijinea, mai mult decît pensia pînii din toate zilele, ajutorul rudelor legate prin acea solidaritate a unei întinse familii boierești, mergînd și pînă la cel din urmă, cel mai sărac și cel mai nenorocit, izbutiserăm a găsi o locuință mai bună, dar fără nimic din poezia înflorită a patriarhalei case bătrîne supt coperișul de șindilă. În locul unde ne strămutasem, chemați pare că înapoi, în strada celor mai grele suferinți – văd încă înaintea ochilor crucea adusă dincolo pentru un mormînt pe care-l gîceam, dar nu voiam să mi-l spun —, era și o frumoasă zidire cu mai multe odăi și un balcon de fier în fața străzii, erau și straturile unei mici grădini, dar acestea nu erau ale noastre. Din vechea burghezie liberă, politică, a Botoșanilor trăia acolo proprietarul, fost băcan, acel Vasiliu care, cu amintirea orașului autonom, cîrmuit de ai săi, își zicea cu mîndrie Pîrgaru (eu nu știam că neamul meu era acela al unui epitrop al aceleiași libertăți); omul mic, slab, cu țăcălie avea ca soție pe fiica unui argintar, al cărei frate, devenit inginerul Argenti, călătorise, nu totdeauna cu cinste, prin străinătăți italiene și adusese de acolo o soție venețiană, Teresa, roșcovană, blondă, cu splendidul păr al femeilor din lagune, așa de iubitoare și de bună, într-un mediu care n-o înțelegea, mergînd pînă la brutalizare. Aici îmi apar, pe lîngă un băiat mai mare decît mine, de care nu mă apropia nimic, două fete pe care dulcea alintare a mamei le prefăcuse în Pupuica și Floricica. O dată, Floricica n-a mai apărut în curte; fereștile casei mari stăteau închise și mai tîrziu am aflat că fetița grăsuță și veselă, sugrumată de anghină, plecase unde nimeni nu era s-o mai vadă.
Trai aspru și trist. Pîri de la școală, crezute acasă, și sentimentul sfîșietor al pedepsei nemeritate, din mîni pe care le respectam și le iubeam: planuri de căsătorie nouă,care aduceau în cele două odăițe pline de amintirea tatei epoletele de metal greu ale unui bătrîn maior cu fața osoasă, înroșită de oftică, pe care o păstrez în minte, cu teama de ce putea să dărîme în mine o lume de evlavie fiască, alături de figura unui tînăr frumos cu barba blondă răsfirată pe care alt refuz îl îndepărtase, în casa cea veche; apoi îngustări într-o viață și așa atît de îngustă, nevoia de a instala un atelier de croitorie, o asociată, tînără, dar gîrbovă și acră, care n-avea un cuvînt pentru noi – mi s-a săpat în ochi anunțul care unea pentru o clipă numele mamei cu al Ruxandrei Simionescu —, apoi cea dintîi boală grea a mea, cu vedeniile din focul gîlcilor care sugrumă, anghina fratelui, care mă trimese departe, în casa negospodărită a moșului Manole. Iar, ca mîngîiere – Doamne, ce n-ajunge pentru un suflet de copil! —, Ițic cel bărbos, corogit și bun, care o dată pe săptămînă ne dădea să alegem din panerul lui plin de miresme, între palidul pandișpan cu mirosul boieresc și vulgara turtă dulce brună, fiartă în miere, aromind a piper. O dată, ca o curiozitate exotică, o caracatiță de post, care se adăugea avantajos la salepurile și supa de tahîn a lungilor posturi religios observate – dar biserica o văd încă foarte neclar – și supremul dar al celui dintîi pesmete cu pecetea leului belgian pe el, element de unică distincție față de cozonacii care de Paște se desfăceau în lungi felii moi supt căciula prăjită, sămănată cu migdale, și față de paștile rotunde, late, cu orez, cu brînză, cu smîntînă pe care le smălțau așa de apetisant marile stafide moi, umflate.
Materialism copilăresc, pe care singur mi-l aduc aminte. Cartea, cu viziunile și farmecele ei, nu mai era. Doar corecturile de la tipografie pentru traducerile mamei, care și astfel își crea un mic venit, din Convorbirile unei mume, din Petru și Camila a lui Musset, din colecția de anecdote și zicale, adunate ca Flori literare. Lecturadeschizătoare de zări rămăsese în urmă. Manualul școlii, care trebuie cetit, „învățat”, reținut, acela înlăturase, pe mulți ani, pînă la pubertatea care caută instinctiv frumuseță și poezie, sufletul copilăresc, așa de doritor să plutească în lumile irealului.
