Abia trecuseră citeva zile și, de pe urma răspingerii de Cameră a proiectului Manoilescu pentru gazul metan, se produce „lovitura”. Ministrul demisionează și nu vrea să revie. La 4 april seara, d. Mironéscu îmi arată că, „după sfatul meu», și-a prezintat demisia și regele a repetat vechea sa dorință a Ministeriului de coaliție, pentru care a rechemat de d. N. Titulescu.
VI. A PATRA”CRIZĂ” ȘI FORMAREA MINISTERIULUI DE SPECIALIȘTI
Eram la Galați, unde, evocînd figura omului de întemeieri, a ctitorului care a fost Mihai-Vodă Sturdza, arătam la o conferință foarte cercetată, că ni trebuie atîta: o echipă de hamali, cînd negocierile pentru Ministeriul de concentrare începură la București. La data de 6 april găsesc scris:”N-am cea mai mică dispoziție de a servi ambiția nemăsurată a dlui Titulescu; plec la Văleni“. Și la 9 april:”Regele mă cheamă la București. Răspund că am expus într-un memoriu punctul meu de vedere – tăgăduind putința Ministeriului de șefi ai partidelor, a Ministeriului partidelor fără șefi și recomandînd niște modești oameni de specialitate; totuși mi se comunică necesitatea unor explicații verbale”. La 10 april după-amiază voi avea audiența, dar, la orele două, d. Titulescu îmi arată că e însărcinat a face un”Ministeriu Național“. Îi arăt că nu pot concepe o asemenea formațiune de interese rivale, pe care nimeni nu le-ar putea armoniza. El întreabă dacă refuzul meu de „a-l ajuta” vine din cauza persoanei lui; răspund că nu; dar desigur că un om care nu face politică și nu are o personalitate pronunțată, un „omtip“, ca generalul Prezan, ar reuși mai ușor într-o asemenea misiune. Refuzul mareșalului nu înseamnă că nu s-ar găsi alți reprezintanți ai aceluiași tip. Pentru a încheia aceste explicații dezagreabile, îi spun dlui Titulescu că am un memoriu pentru rege. – Vreai să ți-l cetesc? – Da. Îi dau cetire…
Cum d. Titulescu se plînge că „l-am ras” în ambele ipoteze, deși e vorba numai de prima, observ că memoriul e din primul moment al crizei și că sînt gata să adaug, ceea ce și fac, un post-scriptum în care declar că oricine s-ar simți onorat să lucreze cu d-sa ca președinte al unui Ministeriu „de tehnicieni și specialiști”. Nu vreau să ascult „expuneri de program” și „mijloace de luptă”, care atîrnă de împrejurări. Dar ține „să-mi spuie că vrea un Parlament al său, care să-l susție mult timp și, pentru alegerea lui, o listă comună”. Observ că această listă ar fi votată mai puțin decît una care ar veni în numele Ministeriului de funcționari. După ce i-am amintit că d-sa nu poate beneficia, ca unul care a avut legături cu Take Ionescu, cu generalul Averescu, de calitatea de om nou, îl asigur la plecare că nu va reuși cu Ministeriul Național, că acei cari i-ar fi făcut promisiuni l-au mințit, pe cînd eu i-am vorbit sincer. El pleacă spuind: ici est la vérité. Venise pentru a-mi oferi viceprezidenția guvernului sau prezidenția Camerei. —”A unei Camere pe care n-o cunosc? Și numit de guvern dinainte?”.
Regele mă întîmpină la patru jumătate cu cuvinte despre Ministeriul Național, care trece înaintea altui gînd, pe mai tîrziu; ca „șef de partid“, ar trebui să intru în el. Răspund că, deoarece amicii mei se arătau partizani ai Ministeriului Național, i-am dezlegat de credința față de mine. Explic de ce nu cred în coaliția șefilor, pe cari de altminterea și Suveranul îi cunoaște ca și mine. Dar, cum regele cere ajutorul ca pentru Coroană, îl promit oricum altfel decît în colaborarea propusă. Lista comună nu se poate face, lipsind criteriul, căci rezultatul alegerilor precedente nu mai contează. De altfel, asupra partidelor ca atare, Suveranul își face iluzii. Arăt apoi că n-am discutat programul. În ce privește persoana dlui Titulescu, lăudat de Suveran pentru prestigiul în străinătate, nu mă pot învoi cu această apreciare. Regele atribuindu-i un rost de „deparazitare”, n-aș crede că i se poate încredința. Întrebat cu privire la Parlament, sînt pentru menținerea lui ca să nu se înlesnească prin alegeri biruința partidelor extreme și succese ale celor înlocuiți sau indezirabili; de altfel, acum d. Titulescu ar putea căpăta votul de încredere. Fără mare convingere de necesitatea operei unui Parlament, cred că el ajută a se rosti aspirații care altfel pot fi periculoase. Cum regele-și exprimase părerea că „nu putem sta închiși în casă, menținînd mizeria de azi”, mă declar hotărît contra împrumuturilor, investițiile singure fiind admisibile („numai pînă la oarecare margeni”, observă Suveranul). În toată această încercare e și puțin „țerănism”. Plec spuind:”Bunele intenții ale Maiestății voastre nu vor reuși”. De altfel „m-aș înțelege cu un prim-ministru ca Maiestatea voastră, dar nu pot să mă înțeleg cu un Suveran ca d. Titulescu”. La ieșire aflu pe mareșalul Averescu, care ar fi fost foarte indignat că n-am întins mîna cui mă calificase de curînd de „mercenar”.
Îndată după aceasta, neavînd nici un interes, nici o aspirație, pentru a demonstra că doresc numai să fiu lăsat în pace, plec la Vălenii de Munte.
Acolo aflu că, după multe discuții, deciziunea a fost amînată pe mai multe zile: ziarele arată că fiecare din negociatori cere așa de mult pentru ai săi încît „marea concentrare“ e de fapt căzută.
La 14 april sînt chemat din nou la București, unde aflu că e vorba de audiența colectivă a „șefilor“, între cari totuși regele binevoiește să mă numere. Neuitată ședință, de un irezistibil comic, în mijlocul tragediei unei țeri căreia presa-i anunțase, de la sosirea dlui Titulescu, că i se pregătește salvarea din toate năcazurile.
Sus, conversații între Suveran și viitorul său șef de guvern continuă pînă la orele șase.
Atunci, în sala care ține loc de a tronului, Carol al II-lea apare și dă cetire unei invitații la colaborare în stil cominatoriu. Cine, în astfel de împrejurări, nu se supune apelului nu e un bun patriot și el, regele, își va aduce aminte de aceasta. Răspunsul trebuie să vie neapărat pînă joi dimineața.
Nu răspunde nimeni. E așa de greu să fie cineva, în politica românească, sincer și clar! Iau cuvîntul, deși – o spun – nu-s nici cel mai bătrîn, nici cel mai tare, pentru a declara că la asemenea ordine nu se poate răspunde decît prin supunere. Dar, în ce mă privește, n-am de pus condiții. Ce am refuzat „viitorului președinte al Consiliului”, regelui trebuie să i-o dau. Neaparținînd vechiului regim, n-am de discutat combinații electorale. Necrezînd în program, n-am de examinat nici unul. Dar, ca și la 4 ianuar, eu am dorit, și doresc încă, o eră nouă. De la Palat merg deci la țară, ca unul care datoria mi-am făcut-o.
Violent aproape, dr. Lupu întreabă de programul economic, care nu i s-a lămurit, și el trebuie să explice alor săi de ce e vorba.”Dacă ușa aceasta văpsită roșu”, răspunde regele, „nu se potrivește, n-am dreptul s-o văpsesc altfel? Sînt sătul de programele rigide“. Intrebînd eu ce mi se cere anume, primesc răspunsul:”Te-am voit tocmai ca elementul împăciuitor. N-am decît o singură dorință: participarea șefilor de partid“. Cum mareșalul Averescu începea o conversație particulară cu Suveranul și noi eram acolo pentru audiența comună, am reținut pe dd. Lupu și Gheorghe Brătianu pînă ce această încercare s-a încheiat.
D. Titulescu mă rugase să nu dau în public cele petrecute; seara, toată lumea le afla la radio. Se tipărește și discursul, scris, al regelui. Afară, delegații de club așteptau pe fiecare ca să manifesteze pentru dînsul și contra celorlalți, – ca în preziua unui Ministeriu Național.
La Vălenii de Munte, trebuie să repet dlui Titulescu, recomandîndu-i, după cerere, pe amicul meu Munteanu-Rîmnic că, hotărît. nu discut, ca unul ce m-am supus, pur și simplu, unui ordin al regelui. El pare a se îndoi că primesc a intra în Ministeriu și, a doua zi, la 16 april, că aș înțelege să iau un departament. În aceeași zi, aflu că au căzut formulele întîia și a doua și că regele s-a oprit la a treia: a tehnicianilor prezidați de d. Titulescu.”Nu visam măcar să am un astfel de colaborator”, îmi răspunde acesta. Ar fi bine să vin a doua zi la București.
O fac, crezînd că totul s-a mîntuit și mă așteaptă doar formalitatea jurămîntului. D. Titulescu mă caută întîiul, ca să-mi spuie că, neputînd reuni pe dd. Maniu și Duca, va mai încerca totuși, „ca să nu aibă greutăți electorale”. Lista ar cuprinde pe dd. Ghika, Zăuceanu, Savel Rădulescu, Garoflid sau Cămărășescu.”Ar vrea pe d. Argetoianu, dar se teme, din cauza răsunetului în opinia publică, să-l puie la interne; deci – la Finanțe”[1]. Propun să mergem împreună la regele, care mă așteaptă la douăsprezece și jumătate.
Aflu pe regele în dispoziție schimbată. S-a gîndit mai bine. Vrea „lucrul nou”.”Îi mărturisesc că-mi vine greu să combat păreri care au fost ale mele o viață întreagă.” O spune regele și dlui Titulescu, care nu crede că ar putea face o încercare cu corpul electoral, și aceasta ar fi riscant pentru Coroană. Acest risc suveranul îl primește, judecînd aspru Parlamentul, pe care eu l-aș dori să fie păstrat pentru vacanță. Regele, amintindu-și că i-am făgăduit, la Paris, ajutorul în ceasuri grele, mi-a mulțămit că „i-am dat tot sufletul”. D. Titulescu rămîne la altă părere în privința posibilităților. Îl înștiințez că, dacă nu se face nimic pînă mîne la ceasurile unsprezece, va trebui să plec.
Seara, la 9, formula „tehnicienilor” fiind comunicată prin presă, d. Titulescu îmi face cunoscut refuzul dlui Maniu, căruia-i ceruse concurs parlamentar, de a susținea un Ministeriu în care, după dorința regelui, ar intra și d. Argetoianu, care ar fi semnul „dictaturii”. Totuși speră, „ca să nu aibă pe toată lumea contra sa”, să cîștige pe dd. Maniu, Duca și chiar Gheorghe Brătianu. Renunță la numirea la Interne a dlui Angelescu. Mîne la șase, vom presta jurămîntul.
A doua zi însă, jurămîntul e amînat. Regele ne cheamă, pe d. Titulescu și pe mine, la Palat, pentru a ni anunța că d. Argetoianu va intra în guvern, care va face alegerile, și imediat. Cum d. Titulescu spune că d. Maniu nu „primește” pe d. Argetoianu, se amînă discuția pînă la amiazi.
M-am oferit să văd pe șeful partidului național-țerănesc, pe care-l aflu în plin consiliu, foarte zgomotos. Îmi descrie pe d. Argetoianu „ca pe omul schimbărilor și sfidărilor“, cu care nu se poate lucra; el, Maniu, vrea să formeze caractere și să dea lecții de moralitate, pe care eu, ca profesor, „le pot înțelege“. De altfel și azi partidul său ar putea guverna. E ascuțit și aruncă săgeți. Văzută în față, figura lată, osoasă, cu ochii palizi, e de o îndărătnicie care impune.
Fac un raport către rege. Singur cu d. Argetoianu, nu-mi ascund primejdia; „alegerile nu le pot admite silnice, cu consecinți catastrofale pentru Coroană, ca acelea din Spania. Mai e necesar să vin?”
Sînt rechemat la regele, care „a renunțat la ideea sa: să vie Titulescu pentru a o afla“.
Reproduc textual notele mele:”Acesta apare cu totul altul. Supărat, nervos, gata a găsi prilej de ofensă, întrerupînd pe rege, care, jumătate de ceas, îl roagă să rămîie. Trebuie să spun:”Se poate întîmpla ca un rege să aibă nevoie a se ruga de noi, dar nu trebuie s-o îngăduim». Regele îmi cere să-i las, așteptînd jos, cinci minute.
Cele cinci minute durează. peste o jumătate de ceas. Vorbesc cu Argetoianu…
Regele mă cheamă… Îmi cere să formez Ministeriul. Nefiind altă soluție, trebuie să primesc.”E cel mai mare sacrificiu pe care mi l-a cerut Maiestatea voastră».”
Adaug la lista pe care o găsesc făcută, cu dd. Cămărășescu, Manoilescu, Amza, Vîlcovici, dr. Cantacuzino, pe Hamangiu și pe d. Ionescu-Sisești. D. Argetoianu va fi, deocamdată, la Finanțe. Primește. Regele-mi va propune subsecretariatul minorităților, la care voi adăugi un referent școlar sas, d. Rosier, și unul maghiar, profesorul Bitay. Mi se vor pune în perspectivă figuri reprezentative ale Ardealului, unde n-am dreptul să aleg: dd. dr. Iuliu Hațiegan, Tillea.
Dlui Cămărășescu, desemnat ca ministru de interne – era aceasta: „dictatură“? – îi explic că nu e vorba de o dizolvare a Parlamentului și, oricum, nu din dușmănie. Prefecții se vor numi în Consiliu. Cei din Ardeal nu se vor schimba.”Nu m-aș atinge, afară de cazuri de incorectitudine, de Consiliile comunale și județene.“ Va raporta șefului.
VII. SACRIFICIUL”: PÎNĂ LA DESCHIDEREA NOULUI PARLAMENT
Înțelegeam misiunea mea, pe baza unor concepții pe care Suveranul le cunoștea bine: a societății concepute ca un tot organic, nu ca un material de experiențe pentru ideologii abstracte, o înțelegeam ca una care ar continua gîndul regal de a se lucra cu toată lumea, după ce se dovedise totuși că în guvern aceasta nu se poate. Numit cînd și cum fusesem numit, la capătul experienței cu altul, ca o scîndură de refugiu după naufragiu, trebuia să țin samă, însă, în „sacrificiul” meu, de toate modalitățile care se impuneau de aceea. Nu mai era vorba, ca într-un guvern al meu, cu oamenii mei, cari să mă cunoască, să mă stimeze și să mă iubească, de a avea inițiativa în toate ministerele, ci numai de a încerca sfaturi prietenești, pe care le primește cine vrea.
O situație a cării greutate și ale cării primejdii nu mi le ascundeam. Dar a părăsi puterea, de la vădirea lor, care nu putea să întîrzie, ar fi fost să arăt o greșeală a Coroanei, și, pentru prestigiul ei, la care țin, din motive personale ca și din experiența mea de istoric, nu puteam s-o fac.
A fost interesantă vizita la șefii de partide, pe cari aveam datoria de a-i face să accepte, după așteptările ce nutriseră, noua situație. D. Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost tată-meu. A fost ironic și jignitor și am trebuit să-i răspund tot așa. Neapărat că m-a întrebat de program și s-a scandalizat cînd i-am spus că legile rele nu le voi aplica. D. Duca, de care mă despărțea un vehement și nedrept atac al său în Cameră, a fost amabil. Pe mareșalul Averescu nu-l găsesc; scrisorii mele, plină de cuviință, i se răspunde cu una plină de rezerve. Drul Lupu povestește ce explicații violente a avut cu d. Titulescu și cum a căzut ideea unui guvern al partidelor mici. Cu d. Gheorghe Brătianu, dominat de „partidul” său, înțelegerea a fost imposibilă.
Așa am început a guverna, eu luînd interimatul Internelor, după zăbăvi ale dlui Cămărășescu, legat de partidul său, așa de lungi încît echivalau cu un refuz; în orice caz, nu se putea aștepta indefinit. Clubul național-țerănist n-a îngăduit nici unui membru al său să colaboreze. Cînd totuși a intrat d. Hațieganu, a fost imediat exclus. O atitudine de ură pe care a crescut-o din ce în ce limbajul desfrînat, de o violență care nici supt regimul unguresc nu se întrebuința, al Patriei din Cluj, monitorul separatismului.
Am numit prefecți dintre cari unii ni erau cunoscuți numai prin bunele lor antecedente. Am păstrat o mare parte din Consiliile județene și comunale și, în toate acuzațiile ce i s-au adus, am lăsat la lucrul său plin. de inițiativă pe primarul central al Bucureștilor, d. Dobrescu, fără a-i cere măcar să renunțe la activitatea sa de om de partid. Am cercetat pretutindeni de aproape gestiunile, regretînd că legile noastre nu îngăduie sancțiuni imediate. La Lucrările Publice ministrul Vîlcovici a cerut membrilor organizațiilor autonome să restituie sumele la care n-aveau dreptul.
Pentru menținerea ordinii s-au luat măsuri care pretutindeni și-au produs efectul. În fruntea jandarmeriei rurale a fost pus un om, generalul Dumitrescu, care în cîteva luni de zile a reorganizat complect acest corp: tîlhăriile la drumul mare au încetat cu totul.
În ce privește Finanțele, d. Argetoianu și-a arătat încrederea că le-ar putea asana prin măsuri care să nu ne silească a bate la ușa creditorilor străini, cari ne puseseră așa de dure condiții. Cea dintîi socoteală, contestată de d. Madgearu, e însă de zece, unsprezece miliarde deficit.
Între condițiile cu care luasem puterea era dizolvarea Camerelor, care de fapt erau compromise în opinia publică și care-și terminaseră a treia sesiune cu un imens scandal. Ele au fost convocate pentru a asculta explicații care cuprindeau în ele însăși rațiunea de a fi a noului regim. Evitîndu-se orice jignire a persoanelor, amintindu-se bunele relații pe care le avusem cu membrii lor, puneam în față concepția lor, de fapt liberală, și credința în eficacitatea legislațiilor abstracte cu concepția mea, în care considerația organismului social și respectul pentru tradiția istorică erau elementele de direcție.
Dizolvarea are loc la 30 april. Declarația e primită favorabil, uneori cu aplauze, pentru ca, îndată ce se simte dizolvarea, strigătele să pornească, sălbatece, din rîndurile majorității, care nu se aștepta, se pare, la această măsură. Decretul îl cetesc numai cu greutate, dominînd cu glasul acest tumult.
La clubul național-țerănesc izbucnesc pasiunile. Se mobilizează partidul: la Timișoara, unde întovărășesc pe rege, primirea e bună, dar nu entuziastă, față de Suveran; cuviincioasă, dar rece pentru mine.
Guvernul va merge singur în alegeri? Știam bine cît de tari sînt legăturile de club, cît de hotărîtoare interesele personale, cît de mare influența ziarelor, care-mi erau, mie, dușmane de la început, fără să voiesc a întrebuința nici unul din mijloacele prin care se poate suprima sau îndulci această dușmănie, după rețeta tuturor regimurilor. O știam, mai ales, din experiența a treizeci-patruzeci de ani de muncă izolată și nerăsplătită, care-mi arătaseră doar destul de dureros cît de greu mă fac înțeles de oamenii în mijlocul cărora trăiesc și pe cari am căutat cu iubire să-i servesc. Chiar de la Timișoara am putut băga de samă cît de mult supără critica, și atunci cînd e, – ca față de risipa generală, oarbă, scandaloasă —, cu totul îndreptățită.
