În discursul său de la primărie regele căuta vădit simpatiile bănățenilor și ardelenilor, ceea ce pe un biet „regățean” ca mine, și mai ales cu o reputație dictatorială, nu putea decît să mă aducă în oarecare perplexitate.
Trebuia, pe însăși a mea răspundere, să mă gîndesc la un cartel. Acela cu elementul german, care nu căuta decît atîta, era indicat. Cu ungurii nici n-am vrut să vorbesc; tot atît de puțin cu așa-numitul partid evreiesc. Din Bucovina se ofereau și rușii și ucrainienii, apoi și polonii. Dar era de făcut alegerea între partidele românești, și eram înștiințat că nu se dorește aceea cu vechii liberali, totuși formațiunea cea mai solidă și mai sigură, care, amenințată de amicii dlui Gheorghe Brătianu, era gata de înțelegere.
Cum, la 6 mai, d. Argetoianu cerea, a doua oară, neapărat și imediat, Internele, pe care după dorința regelui, i le dau în aceeași zi, misiunea înțelegerii îi revine d-sale, care, de altminterea, abia s-a despărțit de liberali și păstrează cele mai strînse legături cu conducătorii, mai ales cu d. Duca, pe care regele îl decorează cu”Ordinul Ferdinand”.
Nu lipsesc însă ofertele din alte părți. D. Gheorghe Brătianu amintește, stăruitor, și legăturile sale cu istoricul mai în vîrstă de la care, cum îi place a o recunoaște, a avut totdeauna, sfat și sprijin; drul Lupu îmi vorbește de avantajul ce aș avea din sprijinul unui „puternic partid”, alianța putîndu-se continua printr-o colaborare și la guvern, el luînd chiar Internele. Dar drul cere cîte mandate nu-i pot da, iar d. Gheorghe Brătianu, care a aflat de pactul cu aceia pe cari-i numește „duciști”, vrea să aibă măcar atîția parlamentari cît adversarul pe care-l urmărește cu înverșunare.
Neînțelegîndu-ne deci, imediat raporturile noastre sînt mutate pe „deosebirea de program”. Singura opoziție ireductibilă e a mareșalului Averescu, care, într-un interview, mă califică de „cinic“ călcător al Constituției și de conrupător. La Academie, d. Goga îmi explică motivul: „demnitatea“ partidului. După alegere, mareșalul îmi va adresa și o scrisoare publică de ofense.
Gîndul meu fusese ca Parlamentul să aibă mai mult caracterul reprezentativ al grupelor de interese naturale, iar nu exclusiv al asociațiilor de club.”Liga” dlui Filipescu merge în”Uniunea Națională” a noastră. Se oferă tot felul de grupări și e o mare greutate de a se face triajul și de a se stabili locurile. Se ajunge la mult mai puțin decît ceea ce voisem.
Alegerile ar fi fost imposibile dacă se păstra, potrivit cu legea administrativă, prefectul ales, care și începuse a face agentură pentru candidații regimului căzut. De altfel și acei cari votaseră legea își dădeau samă de cheltuielile pe care acest post le reclamă și de conflicte cu celait prefect, numit de guvern, le provoacă. Era neadmisibil ca acest război, pornit încă de la aplicarea, parțială, a legii, de neaplicat în ansamblu, să dureze mai departe. Ministrul de Interne ceru deci și căpătă decretul pentru suprimarea acestei costisitoare și periculoase dublări (12 mai).
În cercetarea țerii, pe care o fac zi de zi, de la un capăt pînă la altul, lumea se arată bine dispusă. Vorbesc în Prefecturi, pentru a nu continua sistemul de a se cere voturile de către miniștri, cari, de cînd au intrat în funcțiune, reprezintă nu partidul, ci pe Suveran. Nicăiri nu mi se aduc obiecțiuni. Se pare că în adevăr un spirit nou s-a trezit, și aceasta mă îndeamnă a anunța o întreagă operă de reforme radicale, de schimbare a moravurilor, care ar cere patru ani încheiați. Credeam că numai de la țară aș avea să-i cer: felul cum am fost invitat să primesc puterea era o asigurare, în aparență îndestulătoare, din cealaltă parte.
Și episcopii ortodocși, nedreptățiți de guvernul trecut la împărțirea subvenției de stat, se prezintă, făgăduind sprijinul lor. D. Manoilescu se arată încîntat de buna primire de la Timișoara, unde candidează: ca ministru național-țerănist nu i s-a manifestat atîta simpatie.
La capătul peregrinărilor mele, în cursul cărora am găsit numai ordine și liniște, aflu rezultatul alegerilor la Cameră, făcute la 1 iunie. Am luat cele patruzeci la sută, care, după legea liberală, ne dau dreptul la șaizeci; dintre principalii noștri adversari se aleg vreo treizeci. Celelalte grupări sînt reprezentate slab. La Senat rezultatele sînt și mai favorabile. Ceea ce aduce o dezlănțuire de insulte cum nu s-a mai pomenit la noi:”Aventura“ trebuia, firește, să cadă în alegeri, care sînt pentru d. Maniu „un scandal european“. A doua zi după săvîrșirea lor liberalii își iau, firește, cum ne era angajamentul, întreaga libertate de acțiune. Profesorul Hațieganu, pretextînd boala, declară că se retrage, recomandînd ca subsecretari de stat reprezintînd Ardealul pe părintele Șt. Meteș și profesorul Stanciu; dar stăruințile regelui îl fac să mai rămîie. La atacurile contra Guvernului se adaugă campania contra Suveranului, a cării origine o cunoșteam bine, dar nu puteam face nimic pentru ca s-o oprim. Anume domenii vor continua să-mi rămîie închise.
Se va adăugi, după aceeași înaltă dorință, și, pentru Basarabia, generalul Rășcanu. Refuz pentru moment un subsecretariat al presei pentru d. Pangal. La ministerul meu, deși dublu, n-am nici unul.
VIII. SESIUNEA PARLAMENTULUI DIN IUNIE
Parlamentul se deschide la 16 iunie, cu un Mesaj în care se anunță multe legi, dar ele nu sînt, în mare parte, decît răspunsul la acelea plecate dintr-un punct de vedere care nu e al nostru și pe care țara nu le-a înțeles și nu le-a primit. Supt buna prezidare, plină de o uimitoare tinereță, a dlui Cuza 2;). […]
În fruntea Corpurilor Legiuitoare stau oameni de autoritatea dlor Pompei și M. Sadoveanu.
La 23 iunie, înainte de a începe o operă legislativă grea, dar necesară, d. Maniu recurge la un nou plan de luptă. Părăsește, demisionînd și din Cameră, locul său de conducător al național-țerăniștilor, trecînd puterile asupra dlui Mihalache. Apoi se convoacă la Cluj pe ziua de 4 iulie o adunare pentru ca, atacînd pe rege, să se ceară revenirea „exilatului“.
Dar Parlamentul, care va primi cel dintîi budget rectificativ, cu foarte importante reduceri, începe o operă în care pentru întîia oară legi importante, ca aceea a bacalaureatului și a autonomiei universitare, cu care se începe reforma învățămîntului, vor fi discutate obiectiv de toate partidele și votate aproape cu unanimitate. Se schimbă legea învățămîntului secundar și a organizației Ministerului de Instrucție. Trece și legea sanitară a drului Cantacuzino și aceea a dlui Ionescu-Sisești prin care se ridică printr-o primă de stat prețul cerealelor. Și adversarii trebuie să recunoască în reorganizarea totală a arhaicei instrucții publice ideea, regeneratoare, în adevăr nouă, de a introduce în vechea cazarmă, oarbă, mucedă, stăpînită de teroarea catedrei și de anonimatul birourilor ministeriale, o atmosferă de libertate și de răspundere, de inițiativă la profesorul care nu stă cu ochii îndreptați către stăpîn.
Și budgetul, atît de amputat, cu durerea că mă atingeam, la Înstrucție, de creațiuni școlare vechi, la care era o zestre adunată și în care trăia un suflet, trece, în ciuda criticelor de amănunte și relelor prevestiri de viitor. Toată lumea, care poate lucra acum împreună supt o conducere care evită orice recriminații zădarnice și orice jigniri personale, își dă samă că o astfel de ușurare a sarcinilor statului nu se putea face supt un guvern de partid, dt de bun, care trebuie, dacă nu e condus de un indiferent față de asemenea interese, ca bătrînul Sturdza, să-și menajeze clientela, țiind samă și de spiritul public.
Dar o parte din această opoziție, care se arată în Parlament așa de înțelegătoare pentru nevoile țerii și pentru bunele noastre intenții, unite cu oarecare pricepere la departamentele noastre, agită aiurea, acolo unde, odată ce s-a numit un Ministeriu, ușa pîrilor ar trebui să fie închisă. Dacă d. Duca se mulțămește cu cîte un discurs răsunător, menit să arăte că partidul său e liber de orice legături, dacă mareșalul Averescu, acum în străinătate, lasă să se anunțe că vine la putere pe ziua de 6 august precis, național-țerăniștii, cari tună și fulgeră la Cluj, lovind în suveranul care a lucrat „neconstituțional” cînd a chemat un guvern fără caracter de partid, găsesc răpede cheia la ușa de din dos a Palatului, pe care, de altfel, supt regență, o cunoșteau așa de bine.
Regele e convins că trebuie rectificată fraza din Mesaj, scrisă de mine, în care e vorba de „popoarele” din România în fruntea cărora stă al nostru și altă parte în care se spune că Ardealul n-a dat tot ce se aștepta de la dînsul: vorbește deci de meritele Ardealului și de caracterul unitar al statului. Un regim se poate însă înlătura, cînd nu place, dar criticarea, dojenirea lui, punerea la punct îl slăbesc în dauna Coroanei însăși, care, într-un regim constituțional, nu poate să lucreze direct. Și, în aceeași vreme cînd Patria tratează pe miniștri ca pe cei din urmă bandiți, și totuși oprim în loc sancțiunile, ni se recomandă să cruțăm pe național-țerăniști, cari s-au plîns că sînt cei mai prigoniți.
Și de aiurea, nu departe de mine, se urmează o acțiune asămănătoare asupra suveranului, a cărui tinereță poate fi influențată și de criticele unei prese cu meșteșug asmuțate asupra mea. Încep a căpăta în ochii regelui înfățișarea unui visător aproape netrebnic: mi se recomandă să înlocuiesc pe secretarul general de la Instrucție, prof. Fortunescu, om foarte cult, onest și blînd, dar în luptă cu nu știu cine de la Craiova, ceea ce lămurește campania contra lui, printr-un om energic, căci – mi se observă indulgent față de defectele mele firești – nu e bine, fiind și el „visător”, să fim la ministeriu doi.
Sînt adus, la 13 iulie, să rog pe suveran, față de care am și alte sentimente decît acelea cu care e dator un ministru, ca, păstrînd legăturile cu; opoziția, la care ține, să arăte în public guvernului acea încredere fără care el nu putea lucra; ceea ce s-a făcut prin telegrama la deschiderea cursurilor de la Văleni.
Am primit fără nici un amestec personal trecerea la Banca Națională a dlui Manoilescu, în locul dlui Angelescu, al cărui proces cu înaintașul său se pierduse; noul ministru de Comerț e rectorul Politehnicei din București, d. Vasilescu Karpen. Profesorul Hațieganu n-a mai putut fi oprit de a demisiona și, la plecare, refuză înlocuirea lui cu d. Sextil Pușcariu. Ardealul va fi reprezintat în Ministeriu prin d. Vaier Pop, pe care abia-l cunoșteam și ale cărui mari calități, de talent și de măsură, eram departe de a le bănui în acel moment.
În aceste împrejurări se închid Camerele, după o sesiune plină de un lucru spornic, pe care nu-l întrerup decît rareori luptele între partide și pe care izbutește a-l stăpîni și conduce vădita dezinteresare a unor oameni cari n-au în vedere decît binele țerii.
IX. O VARĂ DE PÎRI, CALOMNII ȘI INTRIGI
De la noul budget se aștepta o îndreptare a situației financiare. Ea nu mi-a fost înfățișată ca periculoasă. Am găsit numai greutăți în satisfacerea nevoilor armatei, ministrul Amza, în Consiliul de la 9 iulie, prezidat de rege, arătînd nevoia de a avea cele două miliarde angajate și de a nu face la Geneva, unde se discuta chestia dezarmării, o declarație camuflată. Fusese vorba de un impozit pe desfacerea vinului, de o taxă pe sentințele judecătorești. S-a deplorat scăderea prețului grînelo.
Dar la punerea în aplicare a convenției cu Germania, care putea să cumpere orzul nostru, nu s-a ajuns. Delegații germani, cari trebuiau să negocieze la București, chemați prea răpede de însărcinatul de afaceri al Reich-ului, d. Kirchholtes, sosiseră, în mai, tocmai cînd era conferința Micii înțelegeri. Ministrul de Externe i-a reținut deci la Cernăuți, ceea ce a adus supărare și declarația că, dacă se reiau discuțiile, nu poate fi decît la Berlin. Ele s-au și reluat, dar se dorea neîncheiarea la un loc și într-un moment care, tot vînturîndu-se chestia Anschluss-ului, ne-ar fi dat aerul că am primit o demonstrație, la care nu se putea învoi, oricare ar fi fost avantajele, loialitatea noastră față de Franța. S-a întrebat deci la Paris, apoi convenția s-a încheiat cu învoirea puternicii noastre aliate, dar, fiindcă totuși bănuiam că și în învoirea aceasta este o rezervă și o bănuială, cum ne-o dovedea o parte din presa pariziană, continuu dușmană guvernului, am zăbovit aplicarea.
La un împrumut, consecvent cu toată politica mea de vechi gospodar moldovean, nu voiam să mă plec. În Consiliul prezidat de rege, am vorbit neted:”La începerea negocierilor mă duc la mine acasă”. De altfel o anume atitudine a finanței creditoare a isprăvit prin a indigna și pe colegul meu de la Finanțe, care îmi mărturisea, în ziua de 7 iulie, că, la capătul unei întrevederi nervoase, a spus interlocutorilor săi aceste cuvinte:”Am fost supt turci, am suferit ocupația germană; acuma sîntem supuși bancherilor apuseni: o primim, dar cu eît ne-ați cumpărat?” I s-a răspuns cu o adevărată înfruntare de nerecunoștință.
După închiderea Camerelor, urmată de un banchet [al] dlui Argetoianu, la a cărui lăudare adăugeam glasul meu sincer, ocupațiile mele culturale, la Vălenii de Munte, de care n-am înțeles să mă despart, cum nici, pînă atunci, de lecțiile mele la Universitate și la Academia de Comerț, dădeau și mai mari posibilități intrigilor, pe care le prevedeam, – fără a voi să le opun nici banul țerii, nici, prea des, contra-otrava dezmințirilor —, acelor intrigi nemernice și nerușinate, inedite și în conrupția politicei noastre, care au fost armata principală contra unui Ministeriu menit a dispărea fără să fi dovedit tot ce putea în alte împrejurări, fără fricțiuni interne și fără necontenite înfrînări în acțiunea lui.
Chestia raporturilor suveranului cu opoziția național-țerănistă, care n-a scăzut o clipă tonul ferocelor atacuri contra guvernului, ca și cum n-ar fi fost abia trei luni de la o guvernare isprăvită prin uzarea totală și compromiterea recunoscută și de rege, s-a pus din nou cu prilejul serbărilor nunții la Sinaia a principesei Ileana.
Transcriu din notele mele:”23 iulie. Regelui i-am cerut la prezintarea darului să nu fie prea îmbelșugat în amabilități față de Maniu și ai lui. Nu pentru mine, care sînt în „serviciu comandat» și gata oricînd să plec, ci „ca să nu se creadă că regele a capitulat înaintea celui mai îndrăzneț». Regele-mi răspunde că va păstra măsura; el ține numai ca partidele, trimese la refacere, să nu rămîie în rele raporturi cu Coroana, care va trebui cîndva să aibă din nou nevoie de serviciile lor. I-am spus că schimbări de guvern odată la trei luni ar face țara ridiculă.”
Șefii partidului național-țerănesc veniseră pentru negocierile de pace, lăsîndu-se greu la amabilități pe care le calculau în minute („douăzeci de minute” pentru d. Maniu, care poartă „de silă” colanul Ordinului Ferdinand). D. Goga e ofensat de atențiile evidente, pe care mi le semnalează, de altfel, cu ironie, Curtea. D-sa, îmi spune:”Ardelenii (aceștia) trebuie stăpîniți cu forța. Cu acestălalt sistem, unde ajungem? Dacă regele ține samă numai de aceia de ale căror sentimente nu e sigur, atunci ce să facă el: să arunce în suflet îndoiala și falșele speranțe?”. La sfîrșit”Regele-mi spune că Maniu s-a explicat. Dorește să fie primit în audiență pentru a da mai întinse lămuriri; de aceea va mai rămînea la Sinaia cîteva zile după nuntă“.
Nu mă las liniștit de ce-mi comunică d. Munteanu-Rîmnic despre o audiență la suveran, în care „s-ar fi spus că mă bucur de toată încrederea, cu toate relațiile reluate cu ardelenii: acest guvern și acest Parlament își vor face opera potrivit și cu intențiile lui însuși, ale regelui, timp de patru ani“. Audiența dlui Maniu ar fi cuprins mai mult plîngeri pentru că țerăniștii și „chemăriștii“ în opoziția față de dînsul sînt încurajați de la Curte. Și de la colegul meu Argetoianu aflu totuși lămuriri corespunzătoare: plîngerile au privit „camarila”, „trădătorii Ardealului” și pe d. Iunian, și declarația că, fără această piedecă, ar sta „la dispoziția Coroanei”. O nouă audiență, la 8 august, îmi arată că, dacă d. Maniu n-a cîștigat partida, d. Vaida e un om cu care, la Palat, se poate vorbi.
X. SFÎRȘIT DE VACANȚE ÎNTRE ALTE INTRIGI ȘI INSULTE
Puterea sufletească de care are nevoie un guvern chemat la o operă în adevăr revoluționară – și pentru aceasta mă pregătisem în cursul unei așteptări de patru decenii —, era, din acel moment chiar, zdrobită. Dacă am continuat să girez afacerile, era din două motive: unul, pentru a desăvîrși o operă școlară la care de mult mă gîndeam. Și, pentru al doilea motiv, las să urmeze notele mele:”28 iulie… Spun generalului Popovici care-mi aduce prețioase memorii cu privire la Basarabia, că, de fapt, nu eu guvernez și că din planurile mele de la început puțin a rămas. Dacă nu plec înaintea curtenirii național-țerăniștilor și a autonomiei complecte a trei ministere, e ca să nu fie după mine și mai rău. N-am nici un amestec dincolo de margenile stricte ale ministerului meu”.
În acel moment se dezlănțuiește o campanie, vădit întețită, a unor pretinși reprezintanți exclusivi ai corpului didactic contra ministrului care, firește de plăcerea lui, distruge școli, dintre care unele erau total inutile, deși scăpaseră la prima operație de ușurare, făcută de predecesorul meu la Instrucție. Cu amestecul cuiva care, ani de zile, fusese unul dintre cei mai călduroși aderenți ai mei, care plecase și se oferise dlui Mihalache și, răspins la Galați, devenise acum exponentul învățătorilor, dintre cari, după lege, la capătul unor nesfîrșite concedii, făcea parte tot așa de puțin ca și d. Mihalache însuși, această campanie de insinuări și de insulte va continua toată vara. Se va vedea un gest de dușmănie față de învățători din prevederea noii legi, făcută fără consultarea lor, care le dă inspectori din corpul secundar. Se vor lua în rîs, de presa partidelor și de cea „independentă”, măsuri ca redeschiderea școlilor la 1 septembre, se va face din mine tiranul ridicul care vreau să încalț cu saboți pe copii. Dar mai ales mi se va cere vehement, mie, plata salariilor întîrziate.
Ziarele dau cea mai largă publicitate manifestațiilor necuviincioase ale dlui Țoni, care e și deputat ales pe lista”Uniunii Naționale”. Un om de superioritatea intelectuală a dlui C. R. Motru, acum membru al partidului național-țerănesc, designat pentru Instrucție, se adaugă la această campanie. Scrisorile anonime de injurii, cu care nu eram deprins, încep a sosi, și ele nu vor mai conteni, zilnic, abjecte, vădind o profundă decădere morală la cărturari. Cea mai complectă lipsă de recunoștință față de omul de cultură se va uni, la un grup de băieți obraznici, cu lipsa complectă de respect pentru autoritate.
Sînt prezintat și ca un profitor, care din banii statului mi-am făcut vilele de la Sinaia și Mangalia. Și toate acestea se vor aduce necontenit înaintea suveranului, care m-a și întrebat ce e cu „desființarea școlilor”. Cum nu mă pot duce la serbările de la Constanța, se face, de anume persoane, din aceasta un nou prilej de intrigă față de regele.
