Și, în cursul acelorași vacanțe, Hamangiu e luat de o lovitură năprasnică; dintre cei propuși pentru a-l înlocui, regele alege pe d. Vaier Pop, care desemnează ca subsecretar de stat pe avocatul Tătaru. După stăruința parlamentarilor basarabeni, uniți într-un „bloc“, cari vreau să aibă un reprezintant în guvern, și după intervenția chiar a generalului Rășcanu, se numește d. Christi, reprezintantul păturii boierești din Basarabia, și ca subsecretar de stat poetul I. Buzdugan, excelent român, dovedit ca secretar al Sfatului Țerii. Insultele nu-i vor cruța de a doua zi: aș fi recomandat pe Buzdugan pentru a-l căsători cu una din fetele mele!
Niciodată presa românească nu s-a coborît atît de jos. Îmi trebuie o extraordinară rezistență ca să mă mențin, cu atîta murdărie, pe care legi făcute pentru astfel de societăți o ocrotesc. Aceleași ziare strigă că numirile făcute prin mine sînt o provocare pentru colegul meu absent în străinătate. Din Paris îmi vine numărul din l’Europe Nouvelle în care sînt prezintat ca un biet „animator» nepolitic, un orator parlamentar și un om prins în multe părți, „elementul pur politic” fiind reprezintat de d. Argetoianu.
Din partea lor, ardelenii de la Patria atacă pe d. Vaier Pop, anunță o luptă pe viață și pe moarte în Parlament chiar, pentru ca să aflăm îndată de duelul între dd. Madgearu și Ioanițescu, de încăierări la club și de apeluri la d. Maniu contra dlui Mihalache, neacceptat în Ardeal. E tocmai ce trebuie pentru succesiunea cerută.
Ceea ce nu împiedecă marea recepție, neștiută de mine pînă la primirea invitației, de la 27 ianuar la Palat a celor decorați cu Ordinul Ferdinand. E repetarea scenei de la Sinaia cu prilejul căsătoriei prințesei Ileana. Ziarele, totdeauna bine informate în ce privește intrigile, îmi aduc la cunoștință că se va produce din partea regelui un nou „îndemn la unire”, din care va rezulta Ministeriul Național”. Nu lipsesc ardelenii compromiși: dd. Sever Bocu și Romul Boilă. Mareșalul Averescu lipsește: ar fi fost și greu după ce a declarat că se va pune în fruntea poporului care „va intra violent în drepturile sale“ și a prezintat pe suveran ca pe noul Nabuchodonosor, care a putut ceti pe zidurile sale amenințătorul”Mane, Techel, Fares”. Opoziția, venită ca să triumfe, aștepta mai mult decît cuvintele regelui prin care îndemna toate „fracțiunile politice” – calificativul nu place – să se adune în jurul tronului. D. Goga, care a refuzat să se fotografieze cu ceilalți ardeleni, se întreba ce sens are această întîlnire, cuvîntarea regală avînd numai fraze de ocazie. Reproduc cuvintele schimbate între regele și primul său colaborator, în această „soirée des dupes”, – oricum, nu cea mai plăcută pentru mine:”Regelui i-am spus că nu înțeleg această lume care nu-și dă samă că a fi în opoziție nu e o rușine și că, și în acea situație, se poate influența, cum am făcut-o și eu atîta vreme, asupra politicii țerii. Regele răspunde că, între oameni și partide, oricare ar fi situația lor momentană, este, și trebuie să fie, o continuă colaborație”.
Presa denaturează a doua zi toate ce s-au petrecut în sara tristelor așteptări, iar cafenelele răspîndesc o listă ministerială cu dd. Duca,. Argetoianu, Tătărăscu și generalul Moruzi.”Obosit și bolnav, mă hotărăsc a cere regelui să-mi reînnoiască încrederea sau să-mi primească demisia.” Singure puternicele stăruinți ale colegilor mei mă opresc de la acest pas, dar numai pentru moment. În audiența de la 27, aflu că d. Maniu, amintind legăturile sale cu Carol I și Ferdinand I, s-a pus la dispoziția Coroanei.
În această atmosferă e o bucurie pentru mine să aflu de la d. Argetoianu, întors la 28, că a reușit în cele trei puncte ale călătoriei sale: convenția între cele două bănci, înțelegerea cu Casa Monopolurilor, redevența de petrol; se așteaptă numai semnarea pentru a se avea plata restanțelor și a lefilor, a pensiilor curente. Vom aștepta mult timp această semnare. Ministrul de Finanțe vede și posibilitatea de a contribui la realizarea unui pact financiar Kellogh, universal, a cării idee a comunicat-o dlui Tardieu. E foarte satisfăcut de întîlnirea cu d. Titulescu, despre care s-a convins că are în Europa o „situație enormă”.
XIV. REDESCHIDEREA PARLAMENTULUI
Camerele se deschid la 14 februar în protestările dlui Oteteleșanu, amic al mareșalului Averescu, că am zăbovit „dictatorial“ atît de mult deschiderea lor. La întrebarea cu privire la doleanțele pensionarilor, cari s-au coborît și în stradă, contra unui jurnal al Consiliului de miniștri care le-ar fi atacat drepturile, d. Argetoianu trebuie să declare că încasările la contribuțiunile indirecte sînt foarte slabe: e un efect firesc al sărăcirii societății.
Totuși se lucrează la legea învățămîntului superior, la legea drumurilor, la legile prezintate de noul ministru al Justiției, la legea chiriilor. Se menține aceeași bună dispoziție de lucru împreună. […] Născocirea unui conflict al meu cu Universitatea din București pentru că n-am izgonit, fără drept, pe decanul de la Drept, Basilescu, și n-am permis celui de la Științe să vocifereze în cabinetul ministerial, altă intrigă, menită a cîștiga pentru liberali campania la rectorat, al cărui termin s-a isprăvit pentru mine, dă bandei de la ziare un nou prilej de minciuni și necuviințe, fără să poată agita o opinie publică mult mai cuminte decît pretinșii ei îndrumători.
Nu va trece mult însă și, pentru articole rău înțelese din legea învățămîntului superior, care continuă a se discuta, studenții de la Politehnică, apoi și cei de la Universitate vor fi scoși în stradă, unde află tovărășia, care se putea aștepta, a șomerilor și comuniștilor: se va întrebuința, cu părere de rău, poliția pentru a împiedeca mișcările anarhice și, dacă bunul-simț n-ar fi înviat în sufletele unor tineri rătăciți, cari începuseră să atace trupa, aceasta, cu sau fără ordinele pe care nu le puteam refuza, și-ar fi făcut datoria. Un ziar de intelectuali, Calendarul, care făcea apologia răscoalei, a trebuit să fie oprit de ministrul de Interne. A îngădui ca, din nou, Capitala României, să fie în prada cetelor anarhice era un lucru pe care mentalitatea de ordine a membrilor guvernului n-o putea tolera. Cînd însă aceiași studenți cari insultaseră și loviseră forța publică au fost îngăduiți să manifeste înaintea Palatului, chiar dacă pe urmă suveranul a mustrat pe conducătorii lor, ridiculi într-un rol odios, credința noastră că avem datoria de a menținea buna rînduială cu orice preț și împotriva oricui a trebuit să fie dureros zguduită.
Și contra legii învățămîntului s-au încercat intrigi pe lîngă regele,, căruia i-a fost înfățișată ca neacceptabilă și pentru profesori și pentru studenți, pentru ca suveranul să-mi ceară retragerea ei, în locul căreia am oferit retragerea mea. Și această slăbire de autoritate se petrecea cînd invalizii, într-un moment de grozavă criză a Tezaurului, erau aruncați în Dealul Mitropoliei, unde două zile, în amintirea rănilor lor glorioase, a trebuit să-i îngăduim a tăbărî.
Cum proiectul conversiunii întîmpină dificultăți, mai ales în ce privește finanțarea – se vorbește de obligații de stat, impuse, un adevărat „împrumut național”, – întreb, la 10 februar, pe regele: ce ar fi dacă proiectul ar cădea, ce situație s-ar crea ministrului care-l apără și șefului de guvern care-l aprobă.”Atîrnă de condițiile căderii, dar trebuie votată conversiunea.” În ce privește noile zvonuri de criză, suveranul își afirmă încă o dată dreptul de a „lucra și cu opoziția”, dar „nu poate fi vorba de nimic azi. Viitorul nu atîrnă însă de mine, ci de împrejurări. Se poate să mă despart de oameni cari-mi plac și să primesc pe alții pentru cari n-am nici o simpatie. Dar ce continuu să doresc e un Ministeriu de coaliție… Pentru moment n-am pe nimeni în vedere. E crezul meu, d-le profesor” (așa i se va vorbi si dlui Valer Pop).
Și eu doresc Ministeriul de coaliție, în care declar că nu cred, dar nu pentru dînsul, ci pentru recăpătarea libertății mele, care se înăbușă, siguranței mele de drum, care s-a pierdut. Cer atîta: să plec în condițiile potrivite cu vrîsta, demnitatea și serviciile mele, cu ce s-ar mai putea aștepta de la mine. Că legea administrativă, care „ar putea produce nemulțămiri”, e trimeasă la”Ministeriul de concentrare”, e destulă indicație pentru mine. Cum deci sîntem pentru conversiune, numai pentru dînsa, rog să se treacă Prezidenția de Consiliu asupra dlui Argetoianu, căruia i s-ar crește astfel autoritatea; dar regele n-o admite.
XV. O NOUĂ”CRIZĂ” INUTILĂ
A doua zi Curentul aduce darea de samă a audienței mele, cu însăși reproducerea cuvintelor regale, și se anunță apropiata sosire a dlui Titulescu. Ceea ce aduce demisia mea, pînă acuma cu atîta greutate de suflet zăbovită. Deși d. Argetoianu e însuși atins de veșnicele audiențe de oameni politici, cari fac să se acrediteze părerea că este o continuă criză, el stăruie să amîn o zi prezintarea demisiei; ceea ce nu pot să-i acord. Dar regele o restituie.
Din nou, pentru a treia oară, deci, e nevoie de o întărire pentru un Ministeriu căruia atît de des i se sună clopotele după ce i se încredințase o misiune așa de mare și așa de grea. Numai, sara, într-un discurs la serbarea Societății de radiofonie, cîteva cuvinte pentru mine, care nu sînt tocmai garantarea unei politice atît de amenințate. Și aceste frămîntări inutile – d. Titulescu, care n-a întrebat de altfel pe nimene, n-ar fi fost chemat, ci ar fi cerut el o audiență – în momentul cînd mareșalul Averescu publică un articol, cu aluzii transparente, despre căderea lui Cuza-Vodă și altul despre sfîrșitul regelui Ludovic al Bavariei.
În vizita sa la mine, d. Titulescu își arată adînca nemulțămire pentru politica externă a României, în chestia armamentelor, a Sovietelor, a conferințelor europene. Soluții nu dă: „să le afle cine a încurcat”. Nu se poate zice că o asemenea conversație e lipsită de francheță. În audiența de la 16 februar aud din gura regelui aceleași critice.
Trebuie să aduc deci din nou înainte toată situația.”Spun că am trecut peste faza de dezgust de acum cîteva zile. În Ministeriul de concentrare nu cred. Oamenii nu pot lucra împreună. S-ar pierde baza de acum pentru a nu o mai putea relua, și s-ar ajunge la un nou eșec. Nu se pot plasa mai multe clientele: una singură, a dlui Argetoianu, care a făcut, face și va face politică, ne cauzează destule neplăceri, cu numiri nepotrivite de prefecți și risipă.”Șefii» nu sînt șefi, ci unelte ale clientelelor respective.” Arăt toate motivele de plîngere ce am contra dlui Titulescu. Camerele de acum pot da supt conducerea mea încă lucru bun.”De dizolvare să ferească Dumnezeu Coroana! Cine ar prezida „alegerile libere»? Ar ieși numai extremiști, de stînga și de dreapta.””Tratat, de luni de zile, „ca un cîne turbat», s-ar putea să nu-mi aleg tovarășii, și față de noul guvern voi fi fără cruțare.”
Cu țerăniștii, în anume condiții, s-ar putea lucra, dar nu cu d. Maniu, „născut președinte de republică”.”Nu e un conflict între un om politic și rege, ci între doi șefi de stat, dintre cari unul n-a putut reuși. E tot numai reminiscențe revoluționare și idei abstracte ungurești”.
Regele isprăvește prin a constata că „pentru moment n-are ce pune în loc”. Și d. Argetoianu ajunge a dori o lămurire față de atitudinea dlui Titulescu. I se dă același răspuns ca și mie: „nu e alt guvern la îndemînă“. Cerînd, ca și mine, o întărire, i s-a propus un Consiliu de miniștri prezidat de rege, care să-i aprobe politica în chestia conversiunii.
Consiliul se ține la 19 februar. Ministrul de Finanțe declară că renunță la împrumutul forțat, pentru care s-au declarat numai două mici grupări; finanțarea rămîne deci pe decembre, cînd va fi poate negociabil un împrumut sau se va ridica prețul cerealelor. Pînă atunci se vor prelungi cambiile. Rezervîndu-mi a vorbi la urmă, declar însă din capul locului că „orice măsură a ministrului de Finanțe, aprobată de regele, va fi sprijinită de mine, oricare mi-ar fi părerile, cu toate mijloacele mele și cu toată influența ce o am asupra unei mari părți din membrii Parlamentului”. Unii miniștri fac observații de detaliu, d. Sisești propuind moratoriul, pe care d. Argetoianu-l găsește periculos. Generalul Amza, care vorbește și ca vechi agricultor, afirmă că s-a mers prea departe, căci și clasa mijlocie e demnă de interes.
Luînd cuvîntul, observ întîi că zăbovirea finanțării scade guvernul. Cum unii colegi au vorbit de posibilitatea altui guvern la acea dată de decembre, accentuez că, dacă noi sîntem un simplu intermezzo între guverne de partid, nu trebuie să ni se îngăduie a ridica o astfel de problemă, dar, dacă ni s-a îngăduit, să ni se lase orizont. Zăbovindu-se finanțarea, chestia în sine e rezolvită, și pentru partea a doua se pot face cercetările care au lipsit, cum au lipsit acelea privitoare la împroprietărire. Fac istoricul chestiunii, de la polemicile prin ziare între dd. Madgearu și Manoilescu, doritori fiecare de succes personal. Statisticile de bază nefiind aceleași, nu se putea ajunge la nici un rezultat. În septembre 1930 mi-am arătat public părerea. Cercetarea la fața locului. Unde sînt cămătari, ca în Bucovina, în Moldova-de-Sus, în Maramurăș, mai puțin în Basarabia de nord, apoi în Gorj și, dacă se vrea, și în Dolj, în Romanați, ajutorul e indispensabil. Trebuie lovită apoi falșa bancă populară, nu tipul Raffeisen, pe care-l recomanda răposatul om politic bucovinean Gheorghe Popovici și pe care sașii îl au. Pentru băncile adevărate, depinzînd de cele mari și influențînd creditul țerii, e altceva. Aici trebuie o discriminare atentă, printr-o comisie cu drept de arbitraj, la care pot participa administrația și justiția. Ministrul de justiție, care cunoaște așa de bine Ardealul, să înceapă a lucra acolo. Multe creanțe vor cădea și finanțarea va fi ușurată.
Observ că de conversiune nu s-a vorbit pînă în octombre trecut. Spusesem într-un interview dat, la Paris, ziarului Le Figaro că, statul fiind stîngaci, trebuie lăsat și organismului să-și închidă rănile, ajutîndu-l numai, în loc de a-și pune degetul între cele două margeni. La întoarcere, am găsit proiectul gata făcut.
Total neconsultat, l-am lăsat în seama ministrului de resort și a comisiunii pe care o formase. El a crezut bine să se sprijine în această măsură pe partide, dar ele nu înseamnă decît un număr mic de oameni fără legături adevărate cu țara, uneori populari printr-o demagogie ale cării rosturi sînt încheiate azi, cînd nu mai au ce oferi. D. Argetoianu le-a crezut sincere, pe cînd, de fapt, a fost un continuu amestec de intrigi și de demagogie. Acum își poate da sama că era nevoie de o acțiune răpede și cu autoritate.
Retragerea financierii va aduce atacuri din partea ziarelor.”Orice ați face”, zice regele. Dar nu-mi pasă, ca unul care, după ce, în tinereță, Delavrancea îmi recomandase carapacea, mi-am făcut una de pot trece azi camioane peste dînsa.”Așa vorbește omul cel mai prost, în aceste chestiuni, din Țara- Românească, dovedind că poate fi și el util.”
Un al doilea Consiliu, prezidat de rege, se adună la 22 februar pentru a discuta nevoile armatei; rezultatul e cel care se putea aștepta: ne lipsesc mijloacele și nu le putem măcar prevedea.
Și, în acest timp, presa, fixînd data cînd se va forma Ministeriu] Titulescu, răspîndește zvonuri în ce privește nu știu ce primejdii care amenință România și pe care numai instalarea acestuia le-ar putea înlătura. Sînt fideli ziariștii cu oamenii amabili! Numai plecarea, la 22, a salvatorului pune capăt acestei agitații zădarnice, ce se adaugă la frigurile conversiunii – ambele venite fără știrea mea —, care mișcă isteric o țară în momentul cînd se înrăutățește zi de zi situația financiară, cu salariile neplătite, mai ales la corpul didactic și la cler, care, socotit că poate trăi singur, amenință, în Munții Apuseni, cu o duhovnicească grevă.
Enervarea național-țerăniștilor la discuția contractului suedez pentru șosele este așa de mare, încît fostul ministru M. Popovici apucă de gît și lovește, în plină Cameră, pe acuzatorul său. E un articol senzațional, care înlocuiește pe acela al întrevederilor de toată ziua și de toată noaptea ale dlui Titulescu, interesantul om de societate despre care Keynes ar fi spus: He talks too much („vorbește prea mult”).
Cineva din apropierea regelui îmi arată lungul șir de pretendenți la prezidenția Consiliului cari și-au și prezintat titlurile regelui. Eu mențin, față de d. Sever Dan, venit la mine, în ziua de 3 mart, pentru afaceri particulare, ofertele mele: succesiunea mea, la vremea ei, poate fi luată numai așa, odată ce regele nu vrea, hotărît, pe liberali, în chip normal și liniștit. Aceasta mă va face să apăr în Senat pe d. Vaida față de acuzațiile părintelui Lupaș că ar fi fost unul din ultimii sprijinitori ai Austriei muribunde; recunoștința, firește, va lipsi. Vom ajunge să cruțăm după putință în discuția din Cameră pe domnul nepot Boilă.
Tot așa am vorbit, în aceeași lună mart, și dlui Potîrcă. D. Argetoianu, bănuind un „pact” cu dînșii, vorbește de demisie.
Dar atenția publică e solicitată acum de d. Goga, aproape dezlipit de mareșalul Averescu, pe tema credinții față de rege – o, cînd era la putere partidul și prințul n-avea voie să apară la graniță! – și care în curînd va rupe punțile și, neputînd avea cu dînsul pe toți cei rămași în jurul titulaturii de Partid al Poporului, va crea, el, intelectualul rafinat, dușman din temperament a ceea ce se cheamă „popor“, amatorul de dictatură, care nu e de talia sa ca om politic, un partid național-agrar. Mulți se aruncă în această corabie, care anunță că sosește cea dintîi.
Cumintele liberal Al. Lăpedatu, odată un prieten politic al meu, pînă l-a cucerit personalitatea lui Ion Brătianu, îmi spune, la Academie:”Un Ministeriu de capriciu ar fi un dezastru. Nimeni nu l-ar suferi. Iar alegerile ar pune țara în primejdie. Pentru Coroană d. Goga era mai util lîngă mareșalul Averescu, pe care-l putea influența. Acuma, d. Averescu, cu sau fără veleități republicane, va concentra toate nemulțămirile”.
Regele a felicitat pe noul șef de partid. Ba mai e vorba și de un Ministeriu prezidat de generalul Cihoski, care a demisionat de curînd, luîndu-și locul de senator de drept.”Un ziarist american îmi spune că atîta intrigă e contra noastră, încît el, care a fost de patru ori la noi și ne poartă simpatie, nu poate strecura o notiță care să ne fie favorabilă. I se pare și lui că prea se scaldă fiecare om politic român în apele străinătății.”
Toți acești oameni, împovărați de o clientelă numeroasă, care se cere hrănită, și lipsiți de orice soluție, deși fiecare pretinde că o are – poetul Goga, în primul rînd, una mare și misterioasă —, se îngrămădesc la o situație pe care o arată în toată cruzimea ei declarația tristă pe care mi-o face, la 11 mart, d. Argetoianu:”Încasările merg așa de slab încît abia am putut găsi azi 200 000 de lei“. Îmi spune peste patru zile că, și față de zvonul unui guvern țerănist, după conversiune, zvon care sperie pe d. Duca, bine informat, va cere un Consiliu prezidat de rege ca să arate gravitatea situației financiare și să propuie un plan de prezintat dlui Tardieu, de care e sigur.
Iar ziarele se ocupă pe larg, cerind guvernului o deriziune pe care a și găsit-o, în ajunul primei plecări în străinătate, d. Mihalache, de planul dlui Tardieu, care, pentru a opri Austria, ruinată, de la Anschluss și pentru a cîștiga Ungaria fără a-i satisface poftele teritoriale, propune o Uniune Dunăreană în care am fi doi faliți declarați, un stat care cu orice preț, neplătindu-și funcționarii, rămîne loial față de creditorii săi, și Cehoslovacia, bogată prin toată moștenirea industrială a vechii Austrii și printr-o administrație model. Cum ideea n-a fost primită decît cu un sentiment de mîndrie națională jignită, iată încă un motiv pentru a fi prezintat ca dușmanul ireductibil al Franței, deși se așteaptă de acolo un ajutor, indispensabil în concepțiile ministrului de Finanțe, care, om de concepții largi și de vederi optimiste, privește peste planul modest al reducerii statului la putințile societății, singurul pe care-l am, singurul pe care în conștiința mea îl judec bun.
Mă lămuresc asupra noii acțiuni începute, cu perspective care se cred favorabile, din audiența pe care o am la regele în ziua de 16 mart, cu d. Argetoianu. Acesta „a arătat la ce se reduc încasările, care sînt dezastruoase”: jumătate din ce au fost anul trecut. Trebuie făcut ceva, dar ministrul de Finanțe nu crede că se poate ataca budgetul fără dezorganizarea serviciilor; nu se poate tăia nici de la armată, și regele întrerupe pentru a spune: „neplata ofițerilor nu e încă periculoasă, dar poate fi”. Expunerea dlui Argetoianu continuă:”Rămîne datoria publică: o treime din budget. Cum Ungaria, Grecia au făcut reprezintații la Paris și Bulgaria e pe cale să le facă, el crede că s-ar putea amîna amortizările, poate și plata cuponului. Dar înainte de aceasta s-ar cere Franței să aibă față de noi, din bogatele ei depozite, atitudinea avută față de Iugoslavia. S-ar putea încerca, pentru aceasta, și la Societatea Națiunilor, pentru verificarea situației noastre.” Regele primește, dar pune condiția, grea de acceptat, ca, atunci cînd va fi vorba de măsuri, să se consulte și șefii partidelor, a căror influență asupra sa devine deci din ce în ce mai mare, ca o obsesie, ceea ce ne taie orice putință de a lucra cu curaj. Chemînd din nou pe d. Brătescu pentru lămuriri, el dă știri mult mai optimiste decît ministrul său:”Avem numai un deficit de peste un miliard; în ultimul timp ar fi mai bine“. Dar aceasta nu mă liniștește. Corespondența mea, pe care o cetesc răbdător și dureros, îmi arată ce infern e în lumea salariaților fără plată, infern din care pleacă împotriva mea și a familiei mele blăstăme pe care nici într-un chip nu le merit. Ce-ar fi dacă pe lîngă toate, am avea de hrănit și o bogată clientelă de club?
La 21 mart merg deci la regele, care nu vrea o criză ministerială,, cu ministrul Armatei.”Arătăm starea hranei soldaților; furnizorii sînt neplătiți. Regele aprobă rechizițiile, dar cu socoteală și cu plata în rentă măcar a acelor furnizori. Mă înțeleg cu generalul Amza pentru adăugirea pe lîngă administrațiile financiare a unui Consiliu reprezintînd armata, magistratura, școala.
În fața acestei situații aproape desperate, căci planul ministrului de Finanțe nu are altă bază decît impresia unei simpatii personale din partea președintelui de Consiliu francez, el însuși amenințat, la alegerile apropiate, de puternicul curent de stînga, și în vuietul de pietre și ciomege al studenților puși la cale – unii, grupați în”Cetatea Universitară”, se vor oferi dlui Goga, – se votează la Cameră în ziua de 23 mart, cu învoirea tuturor partidelor, afară de conservatori, chiar a celor cari, ca liberalii dlui Duca, trataseră guvernul de „incapabili”, conversiunea. Pentru ministrul de Finanțe, care a făcut din ea baza viitoarei sale politici – va întemeia, după cădere, o Uniune Agrară —, e o ultimă mare mîngîiere.
