—.. .De ce nu se adresează Maiestatea Voastră la liberali? … Ei sînt un adevărat partid, cu tradiții. —Și merite față de țară. —Desigur. Și acolo este măcar un om, Dinu Brătianu. E adevărat că ar fi înlocuirea dinastiei Maiestății Voastre cu dinastia Brătianu.
Amintesc că în timpul guvernării mele mi-au fost închise Internele, Finanțele, Siguranța, Poliția, Sănătatea, Legația de la Paris. S-a constatat unde era greșala, dar marți nu s-a luat măsura, ușoară, prin care ea se putea îndrepta. Așa însă Maiestatea Voastră e într-o mare încurcătură, apucă pe o cale greșită și se va vedea în cîteva luni. Căci oamenii la cari se gîndește Maiestatea Voastră nu pot da nimic. Nu se poate împrumut. Rămîne deci numai programul meu. La național-țerăniști, pe cine-l are Maiestatea Voastră? Maniu e un șef de republică născut. Mihalache a rămas omul simplu, rîzgîiat de soartă: nu se face din el un om politic. Toți minderwertige Leute… Așteaptă jos Mihalache, și nu vreau să-i iau dreptul. Dar omul zilelor rele, cum am spus-o odată Maiestății Voastre la Fontenay-aux-Roses, tot eu sînt.”
La 5 iunie d. Titulescu și-a depus mandatul, mulțămind în dreapta și în stînga, și regele a făcut din d. Vaida singur-singurel, căci nici acuma d. Gheorghe Brătianu n-a putut fi satisfăcut, ca unul care voia patru ministere și o sută de scaune în Parlament, președintele unui „guvern de alegeri“, „imparțial“. A doua zi la amiazi, cumplitul luptător contra”Vechiului Regat“, dușmanul Bucureștilor cari ar merita distrugerea, presta jurămîntul. Intrigile și luptele pentru complectarea echipei continuă pînă la 10 iunie. Abia la 14 se dizolvă Parlamentul cel mai capabil de muncă națională solidară.
Repet sfîrșind, ce spuneam la 4 iunie 1930, cînd Carol al II-lea își începea domnia plină de speranțe:”Să dea Dumnezeu să fie bine”.
Din partea mea am făcut pentru aceasta ce am putut.
Și cît am putut!
După întoarcerea la regimul de partid. Isprava
I. INSTALAREA NOULUI REGIM
Cele cîteva zile pe care le-am mai petrecut la București, cetind zilnic scrisori de insulte și de amenințări, în care mi se punea în sarcină totul, de la „interviewul de la Mangalia” pînă la neplata învățătorilor pe cari eu, dintr-o ură patologică, aș fi căutat să-i aduc la moartea de foame, mi-au îngăduit să fiu martur la instalarea succesorilor.
Niciodată o transformare mai complectă nu s-a petrecut la un partid politic, mai ales în ce privește ramura ardeleană. Patria de la Cluj și-a schimbat subit tonul. Aluziile la suveran au fost înlocuite cu laudele cele mai plate la adresa lui, ceea ce se explică, dată fiind posibilitatea de a regula atîtea conturi uitate. Iar șeful guvernului inaugura față de rege o atitudine servilă în care m-aș fi crezut, dacă aș fi adoptat-o, mai jos decît cel din urmă dintre lachei.
Văd încă scena de la inaugurarea frumoasei căzărmi a sergenților de stradă, ridicată gospodărește de unul dintre cei mai credincioși și personal mai onești dintre „amicii regelui”, de cari, de altfel, aș fi nedrept dacă aș spune că am avut să mă plîng, colonelul Gabriel Marinescu, prefect de poliție. Supt soarele dogoritor, d. Vaida Voievod, albit și îngreuiat de retragerea alimentată cu ura din fiecare zi, aștepta îndelung, cu capul gol, în tovărășia colaboratorului meu de pînă ieri, d. Argetoianu, venirea stăpînului. Cînd Carol al II-lea a sosit, mi s-a părut că prind în căutarea pe care a aruncat-o fereștilor goale ale casei mele din față și altceva decît curiozitatea.
Nu se poate zice că formarea Ministeriului a mulțămit ramura „regățeană” a marelui partid. Intre dînsa și grupul de la Cluj, despre care se credea că deține simpatiile aproape exclusive ale țerănimii ardelene, era de multă vreme o continuă luptă, țerăniștii din țara veche ei înșiși deosebindu-se între ei fundamental și pasionat în ce privește nuanța opoziției față de d. Maniu și cei de aproape ai săi, pentru cari o mînă de tachiști a fost totdeauna, prin adeziunea lor absolută de la început, preferabilă forței reale pe care o putea reprezintă o formațiune ieșită din mijlocul chiar al satelor, mai ales în Muntenia. La țerăniștii de dincoace erau, de alminterea, cum nu-i lega nici „doctrina” perimată a cugetătorului sorocean, nici dezvoltările pe teme berlineze ale dlui Madgearu, al doilea teoretician, dușmănii învierșunate pentru motive personale, de popularitate: se vor face și la întruniri politice demonstrații țerănești menite să arăte dacă Ilfovul merge cu ciudosul și îndărătnicul secretar al partidului, devenit supusul auxiliar al dlui Maniu, sau cu adversarul său permanent, amicul de odinioară al dlui Argetoianu, generosul în discursuri și harnicul la cercetat orice probleme domn Ioanițescu, acesta, desigur, prin origine și făptură, prin fire, ceva mai „țeran” decît fiul marelui negustor din Galați.
Era caracteristică repulsia oricui se simțea ceva de a intra într-un Ministeriu care se intitula „de alegeri” și în fruntea căruia era obișnuitul supleant, considerat în partid ca un om de a doua mînă, al dlui Maniu. Toți erau încredințați că, misiunea acestui guvern fiind strict definită în facerea alegerilor, cu tot ce pot aduce indispensabila demagogie și violențele la care, firește, cu toată „popularitatea”, va trebui să recurgă, ar fi păcat să riște cineva care prețuiește viitorul său într-o formațiune pornită din neputința de a avea ceva mai bun și menită să isprăvească în ridicul și în odiu. Viitorul era să arăte dacă dintre cele două grupe de jucători nu avuseră mai multă prevedere aceia cari văzuseră în d. Vaida Voievod [pe] cineva dispus să îmbrace la bătrîneță o personalitate pe care pînă atunci o sacrificase „fratelui Iuliu”, în care, ca medic, era deprins să respecte „circonferența craniană cea mai largă din Ardeal”.
De alminterea și aiurea s-a putut să se facă o greșeală, în sensul celait. S-a crezut probabil că, pentru a slăbi partidele față de Coroană, care totuși n-avuse curajul de a săvîrși un număr de mari reforme, pe care nici un partid din înseși condițiile alcătuirii sale, nu ar fi în stare a le da, prin „mîna de oameni”, jertfită fără părere de rău pentru acest singur scop, ar fi să se încerce la național-țerăniști ceva asemănător cu inventarea dlui Gheorghe Brătianu ca șef al unui alt partid liberal. Chipos, sfătos, bătăios, tare în sprinceni și în mustață, d. Vaida Voievod părea potrivit pentru acest rol: cine știe dacă aparenta sa generozitate, căldura retoricei sale de cenaclu vienez pe cale de a reforma Împărăția, calități arătoase, nu s-ar putea opune glacialei înțepeniri cu ochii imobili și ficși, cu zîmbetul de vrajă hiperboreană a „șefului său stimat și iubit” (aceștia sînt termenii obișnuiți în partid față de șefi, chiar dacă d. Maniu, cît se crede, vorbește de d. Mihalache, cît îl prețuiește în fond)! Dar sfătuitorii, cari vor fi fiind, nu-și dădeau samă de ce înseamnă două lucruri: a merge o viață întreagă cu un om, în care recunoști superioritatea cui îți observă greșelile și ți le spune ori știe să ți le îndrepte, cu calculul precis al unei minți nesupuse zvîcnirilor temperamentului, și, al doilea, a avea în față un cerc de judecători cari, acolo în Ardeal, supt magia de meduză îngrijit pieptănată a dlui Maniu, n-ar permite nimănui să se așeze altfel decît pe margenea tronului, chiar dacă acesta ar fi vacant și ocupantul de drept ar fi declarat că nu l-ar reocupa niciodată altfel decît, firește, dacă ar fi așa de mult rugat încît să se vadă că e în adevăr o voință națională aceea care-l aduce la locul de onoare și de răspundere. Și, iarăși, creatorii diversiunii Vaida nu puteau să prevadă marile calități dramatice de care vor da dovadă, în grațiosul menuet pentru prezidenția Consiliului, aceia cari vor oferi admirabilul spectacol al întrevederii fecunde de la Valea Seacă.
Era o mare greutate și cu dozarea în Ministeriu a celor două nuanțe care stau gata de luptă. Nu s-a mai repetat scena de acum cinci ani, cînd d. Sever Bocu, masivul exponent bănățean, cel mai decebalic dintre ostașii partidului, se închidea la Capsa și nu vroia să presteze jurămîntul. Dar trebui să se recurgă la toate finețele spiritului de îndatorire și de tragere pe sfoară pentru a face ca fiecare ardelean, stăpînul adevărat al situației, să fie dublat de un țerănist și fiecare țerănist, puțintel indispus, să aibă căptușeala unui ardelean autentic, născut, alăptat și înțărcat, nutrit și îmbogățit de provincia sa natală. Era cu atît mai necesar, cu cît de la început șeful din culise, mireasa încă nenuntită a partidului, invitase provinciile, considerate după a sa părere ca niște simple colonii, să se unească împotriva”Vechiului Regat”, uzurpator și acaparator al pămîntului ardelenesc mai ales, în care cîteva mii de morți uzurpă în adevăr și acaparează de multă vreme pămîntul unde au picat luptînd pentru Ardeal. Niciodată blăstămata invidie dintre fiii aceluiași neam nu s-a manifestat cu un cinism atît de sfidător și criminal.
În jocul acesta de-a miniștrii, nimeni neputîndu-se considera ca definitiv decît după nu știu cîte verificări și corecturi, d. Periețeanu, delicatul traducător al unei poezii franceze pe care fără aceasta, și cu toată plecarea la Nisa, șeful său n-ar fi putut-o gusta îndeajuns, a fost astfel un ministru de Instrucție pentru ceva mai mult de douăzeci și patru de ceasuri ca să fie trecut poate la Domenii, pentru care, în ultimul moment, i s-ar fi descoperit aplecări necunoscute de d-sa însuși, și a eșua, ceea ce era natural după o astfel de călătorie, la Comunicații. Pentru a învedera însă oricărui ministru de Agricultură cîtă școală mai are de făcut ca să deosebească grîul de săcară și să nu confunde un cal cu un taur, s-au pus doi specialiști ca subsecretari de stat: d. Ghelmegeanu, tenorul cel mai în vază al discuțiilor parlamentare de supt ultimul regim, avocat oltean care nu va fi sămănat în viața sa un pogon, și doctorul de fabrică germană al partidului, d. Mihail Șerban autentic transilvan, așezat încă de mult în regatul tuturor stricăciunilor și, dacă-mi aduc bine aminte, glorios soldat al dezrobirii naționale. Cum s-or fi înțelegînd acolo intrusul politic, doctorul sămănăturilor abstracte și juristul de la Craiova putea ști numai d. Mihalache, care era ocupat să dea la Instrucție, unde figurează ca institutor bucureștean pensionat fără o oră de curs, un secretar pedagogic și muscelean excelentului sociolog fără partid care e noul ministru, d. D. Gusti. Acestui vechi coleș și prieten, care vine să-mi ofere automobil – a doua zi petrescul său secretar confisca pe al Comisiei Monumentelor Istorice, ca nu cumva să-l pot întrebuința, iar pentru drumul la Văleni, unul singur, Dreptatea denunța ca abuziv pe președintele Comisiunii care face și ultima corectură la Buletinul ei – îi prevesteam că „va fi silit la capitulații de conștiință sau va pleca înainte de alegeri“. Nu vor trece cîteva zile și ministeriul unde introdusesem o disciplină de mînăstire a fost invadat de tînguitori, stăruitori și speculanți și, revenindu-se asupra măsurilor mele de orice ordine, se vor disloca revizori ieșiți prin concurs, se vor distribui delegații pentru a scăpa de lege și regulamente, se vor căuta mijloace rafinate pentru a îndestula cereri de direcție, pînă ce profesorul de Universitate, membrul Academiei Române, decanul și directorul Casei Monopolurilor, situații pe care face bine că nu le înlătură, va merge să se închine pretențiilor primare ale „șefului învățătorimii” la Brașov, meritînd omagiile revoltaților din mai, cari vorbesc în termini ditirambici de smeritul ministru al iubirii după mîndrul ministru al „urii”.
Într-o audiență la rege, devotatul sprijinitor ardelean al Coroanei, d. Vaier Pop, spuind că Ministeriul nu și-a atins nici unul din scopurile pentru care a fost numit, ca să audă că totuși „a pacificat Ardealul”, a cerut măcar un lucru: ca la Interne să fie cineva a cărui nepărtenire și spirit de legalitate să nu se poată bănui. Eu însumi, ale cărui legături cu suveranul s-au încheiat, firește, pentru un timp indefinit, fiindcă n-aș consimți niciodată să pîrăsc zi de zi pe aceia în cari regele, odată ce-i menține, continuă a-și pune încrederea, am încercat pe cale de scrisoare să dau sfatul, fie și necerut, de a se numi la acest post de comandant în mijlocul furtunii urilor de partid un om de absolută încredere a Coroanei, un general, al cărui nume nu vreau să-l dau pentru a nu se înteți paza polițienească la care, într-o altă situație, este supus. Nu știu dacă rîndurile mele i-au ajuns regelui, ba nu știu măcar, fiecăruia fiindu-i frică să le dea, în ce mîni se află astăzi.
Deocamdată guvernul căuta să arăte suveranului ce răsunet are în țară chemarea ca neutri a uneia din cele mai învierșunate grupări de luptători politici. S-au dus însă zilele cînd, după impunerea guvernului Maniu, unei regențe fricoase, strada urla de aclamații și servitorii ardeleni ieșeau cu florile partidului la piept. Nici un cuvînt din inimă nu salută pe restabilitorii constituționalismului. Ziua întoarcerii regelui trecu aproape neobservată, și marele spectacol pregătit la Arenele Romane arătă de la început, prin numărul redus și dispoziția răcoroasă a publicului, de o calitate inferioară, greșeala care s-a făcut.
În sfîrșit echipa era gata; mai ales ardeleană, afară de folositorul domn Mironescu, singura minte limpede și singura experiență, dar „ardelean” raliat, de d. Ioanițescu, numit de frică, de d. Gusti, care se declara neînregimentat și chemat la departamentul său de regele care se va sili să-l menție, de d. Periețeanu, și, firește, de ministrul de Război, atacat pînă ieri în onoarea sa de ziarul-pamflet pe care-l plătește unul din conducătorii partidului.
Se strigase violent, atîta vreme, contra subsecretarilor de stat, dintre cari eu am făcut să se numească unul singur, la Interne. Acuma ei apar pretutindeni. La Finanțe, ministrul fiind regățean, se adauge d. Crișan, cunoscutul financiar ardelean; la agricultură doi își stau față în față, cordial opuși; la Sănătate s-a făcut gluma de a trimete pe părintele Coltor, viitorul mitropolit la Blaj, a cărui prezență, nici medicală, nici farmaceutică, are o singură explicație: trecerea pe acolo a reverendului fost protopop ortodox Lupaș, recomandabil și ca istoric, cunoscător al tuturor pestilențelor: Biserica unită nu putea să nu-și capete satisfacția.
II. SITUAȚIA FINANCIARĂ
Motivul înlocuirii guvernului trecut era neplata lefilor, pensiilor, restanțelor și furniturilor. D. Vaida Voievod declarase că se simte în stare a birui toate greutățile, moștenite de mine, împreună cu o lege de organizare făcută ca pentru Franța de d. Titulescu și cu o administrație de partid plină de sabotori, de părtenitori, de nepricepuți și de șperțari. Și aceasta pentru ca apoi să declare drului Lupu, aprig luptător și voluptos revelator al secretelor cu-i vrea să-l înșele, că da, a spus regelui că poate, dar nu are nici un program și n-a luat în vedere nici una din măsurile care se impun.
A primi programul meu, de revizuiri și de reduceri, de considerare, nu a funcționarului abstract și anonim, ci a omului funcționar, cu avere sau fără avere, cu nevastă sau fără nevastă, cu copii sau fără copii, se părea prea simplu pentru un Ministeriu de salvare publică, înaintea căruia s-au oprit toate manifestațiile care ni se făceau nouă: și ale învățătorilor, și ale profesorilor, și ale pensionarilor, și ale ipotecaților, și ale invalizilor, și ale văduvelor, ceea ce arată care era unul din motivele principale ale acestor înscenări. S-ar fi putut oare ca un”Ministeriu de alegeri” să proclame și el adevărul elementar care, pe zi ce trece, se va impune: sau statul românesc va merge la faliment, la cel mai rușinos din toate: falimentul ascuns, strecurat în rate, pentru ca, la urmă, să se lase altora sarcina de a face adițiunea și de a striga: nu mai plătim, adevărul acela că nu putem sprijini nici aceste lefi, nici atîția funcționari, ci unei societăți patriarhale, înșelată mult timp că e la nivelul celor evoluate economic, un singur regim i se potrivește, unul neted și hotărît patriarhal, care nu împiedecă nici sănătatea rasei, nici dezvoltarea minții, prea mult împiedecată prin politica difuză în toate straturile de a dovedi ce poate.
Deci, de la început, pentru a cuceri voturile, s-a promis plata salariilor și pensiilor, lăsîndu-se restanțele în sama”Guvernului viitor”, a celui definitiv, dar strecurîndu-se că, oricum, cu provizoriu sau cu definitiv, se va face numai ce se poate, ca și cum aceasta ar fi o idee nouă-nouță, neștiută de nimeni și capabilă de a sprijini un regim.
Om onest, dar silit îndată la măsuri care nu se potrivesc cu trecutul său de gospodar acasă, dator a fi gospodar tot așa și pentru țară, d. Mironescu declara încă înainte de jumătatea lui iunie, în intimitate, că „dacă ar fi știut situația, nu primea”.
Dar partidul cere să i se facă de la Finanțe pregătirea electorală. Pe de-o parte să se găsească miliardul pentru alegeri, pe de alta să se plătească pe o lună, două, înaintea scadenței politice, funcționarii înfuriați, cari, fără a-și da samă de nevoile țerii și supuindu-se numai unei îndreptățite desperări casnice, își cer plata.
Pentru a se atinge prima țintă, Banca Națională, – în care n-am înțeles niciodată ce drepturi are, față de acționari, față de Consiliu și, de o bucată de vreme, față de creditorii nebunului împrumut, cari lucrează prin ea și cu garanția ei, guvernatorul, un om de partid —, se arată largă peste litera statutelor sale. Se vor da deci banii pentru transporturile magistraților, soldaților și puțintel și conștiințelor.
Lucrul nu se poate ascunde: proveniența banilor, ilegală și primejdioasă, iese la iveală. Și, pentru ca să nu se păstreze iluzii asupra viitorului, d. Auboin, a cărui situație exactă se caută la noi, dar pe care îl înțelegem ca supraveghetorul în numele bancherilor, trimete o scrisoare, răpede divulgată, în care arată că suma înaintată e un împrumut și împrumutul se plătește.
Cînd? Cu ce?
Pentru plata salariilor s-a recurs la un mijloc tot așa de criticabil și din punctul de vedere financiar și din cel moral și chiar dintr-un punct de vedere al cuviinții, asupra căruia s-a căpătat prea ușor învoirea însăși a Coroanei, care n-a putut înțelege, cînd s-a despărțit de Ministeriul meu, o soluție de această categorie și de această valoare. Anume s-a recurs la o patentă inflație, de adaus la dosarul Rist, repuindu-se în circulație ca bani buni moneda depreciată – și netopită din cauza lipsei de valoare reală – care poartă pe dînsa numele lui Mihai I rege.
Cei ușurați aparent și momentan prin larga distribuire a acestui ban la care statul renunțase odată pentru totdeauna l-au primit, în anume locuri, în condiții care acopereau operația, urîtă în ea însăși, și de un perfect ridicul. La ministeriul de Externe funcționarii au fost trimeși, ni se spune de cine n-are nici un interes să inventeze, de la casier la servitorul de jos, care avea înaintea sa banița satisfacerii nevoilor funcționărimii. Ca pe vremea cînd turcii constatau astfel dacă haraciul de aspri al Țerii-Românești și al Moldovei este deplin, făcîndu-și socoteala în „poveri”, un cîntar indica suma care se cuvenea fiecăruia. Pentru transportul cantității de gologani ruginiți se ofereau grațios pungi care purtau firma unei cunoscute fabrici de bere bucureștene. Iar fericitul care-și ducea astfel greoaia agonisită putea să constate în cîteva minute de drum două lucruri: că la casele de bancă nu se schimba în hîrtie decît o parte, ca un serviciu personal – pînă să se trimeată înapoi întregi transporturi, prezintate pentru schimb, – și că la cîntar, dintr-un motiv sau din altul, se făcuse o mică greșeală.
De vreo plată a restanțelor nici vorbă. Numai cît anume interesați au făcut să tacă gurile care, înainte, strigau de dimineață pînă seara, văzînd o lipsă de voință, o cîinoasă prigonire acolo unde nu era decît constatarea imposibilității patente de a acoperi aceste rămășiți, așternute în straturi groase de lipsa de îngrijire a mai multor regimuri.
Dar, și în ce privește plata salariilor, s-au ivit protestări, care n-au putut fi oprite cu totul de a ieși la iveală. Un ziar semnala că și în armată, de exemplu la Sibiu, s-a împiedecat numai prin răpedea trimetere acasă a unui grup militar vădirea în fața regelui a neplății lefilor. Iar pensionarii au putut să-și dea sama că minunea care să umple deodată un tezaur sărăcit nu s-a îndeplinit încă de partidul „popularității”.
Politicianismul știe însă multe drumuri. Dacă nu se poate tăgădui o grijă a încasărilor care a lipsit poate înainte, fără a se putea stabili exact și cu deplină dreptate a cui e vina, dacă s-a putut aduce cu bucurie – fiindcă e vremea tranzacțiilor, dar să așteptăm lunile grele de toamnă, de iarnă și de primăvară – vestea că de curînd s-a încasat peste un miliard pe lună, s-a recurs la șicane pentru a întîrzia cît mai mult plățile. Astfel s-a cerut aducătorilor de mandate să dovedească plata integrală a contribuțiilor. Dar acei cari nu erau plătiți de mult șt n-aveau o avere personală ar fi trebuit să primească întîi plata de la stat pentru a-și face datoria față de dînsul. Pînă la descurcarea însă a acestei chestiuni așa de voit complicate se cîștiga timp și se putea ajunge la”Ministeriul definitiv”, care acela știe și poate totul.
S-a pus în aplicare legea cumulului, pe care, nu din a mea inițiativă, o zăbovisem, fiindcă îndreptări esențiale se impuneau. La votarea ei am observat că, pornită din invidie democratică și din dorința de a-și plasa partizanii încă necăpătuiți, iar nu din preocupații de moralitate și de justiție socială, ea nu-și poate atinge scopul. De fapt, se lovește în dreptul oricui de a-și vedea apreciată și plătită o muncă pe care altul n-o poate da decît în condiții inferioare. Ea stabilește la stat norme care nu se pot impune la înțelegerile particulare, în care omul de ispravă are posibilitatea de a primi cît este în stare să cuprindă. Din punct de vedere financiar, ea nu prezintă nici o ușurare, ci dimpotrivă: cine mai are o leafă poate primi ca un adaus o alta supt valoarea serviciului făcut, perind trebuie altă cheltuială cu acela care face din leafa unică baza însăși a vieții sale și a familiei sale. Nu cumulul în sine e reprobabil în împrejurările de la noi, ci altceva, care se poate împiedeca pe altă cale și pedepsi: anume neîndeplinirea reală a funcțiunii pe care ai solicitat-o și de care-ți bați joc, ori de e una singură ori de mai ai și altele pe lîngă dînsa. Dar aceasta n-o poate face un guvern de partid, care e silit, ca să nu mai piardă, și cît vor dovedi alegerile că are, pe partizanii săi, să tolereze lipsa de grijă a funcționarilor cari sînt și să puie cît mai multe locuri la dispoziția producției nouă de candidați.
Deocamdată, prin aplicarea legii rău cugetate și rău alcătuite, pe lîngă că e viciată în chiar principiul ei, s-au realizat „economii” de același preț, material și moral, ca și cele de la mandatele refuzate pentru neplata integrală a contribuțiilor. Și, cum un articol pentru care stăruisem, ca să nu treacă locuri importante din învățămînt pe mîna nedibace a începătorilor, permitea ieșirea din lege a valorilor recunoscute din corpul didactic, nu s-a pus nici o grabă în formarea comisiunii care e chemată să decidă dacă este sau ba cazul unei excepții. Nu iese mult, dar totuși se mai pișcă puțintel în sistemul nou al guvernului „proaspăt și de popularitate”, cum se exprima la sfîrșitul lui mai suveranul.
Cerusem pe vremuri ca statul să primească la ghișeurile sale hîrtia dată de dînsul în loc de plată. Deci, în ce privește hotărîrea care a admis-o, rămîne a se vedea la ce rezultate se va ajunge în practică, fiecare administrator financiar știind că se pune în evidență trimețînd cît mai mulți bani. Dar, pe lîngă aceasta, era de rezolvat chestia, de mult urgentă, desperată, – aducîndu-ne delegații peste delegații, punîndu-ne în vedere falimente de vechi case, cu trecut onorabil, adevărate creațiuni românești, care, dispărînd, ar fi aruncat pe stradă mii de muncitori, sortiți bolii și morții, sau instrumente de tulburare, gata de orice risc —, a datoriilor statului la furnizori.
Mă gîndisem la anumite mijloace, a căror încercare, nu din vina mea, a rămas baltă, fără a mai pomeni legea de păsuire a dlui Vaier Pop, pe care acum creditorii străini vor s-o desființeze. Mă învoisem cu exponenții fabricilor să se alcătuiască o comisiune, cu delegați ai Camerelor de Comerț și ai Sfaturilor negustorești, cari să cerceteze de la caz la caz ce s-ar putea face, măsură care prezintă și marele avantaj național de a avea în sfîrșit o selecțiune între vechea industrie meritoasă – și același lucru în ce privește comerțul – și între aventurierii de toate neamurile cari ne-au năpădit după război. Într-o astfel de comisiune centrală și în sucursalele din fiecare județ s-ar fi făcut ceea ce se făcea odinioară în mijlocul breslelor serioase și „frățești”, în care se fixa deosebire între cine și-a meritat soarta și între cine scapătă numai din răutatea vremilor. Era, iarăși, aplicarea sistemului organic, care ține samă de om și de împrejurări, în locul ghilotinei abstracte a practicei franceze și a teoriilor berlineze de economie politică, așa de rigide încît – să mi se permită o amintire —, cînd, acum vreo douăzeci de ani, examinam pe d. Virgil Madgearu, candidat la o catedră de la Academia de Comerț, pe care i-a luat-o răposatul I. N. Anghelescu, și-l întrebam asupra breslelor la noi, mi-a prezintat teoria germană și, la obiecția mea dacă ea a fost verificată și asupra realităților de la noi, i s-a părut că aceasta n-are nici o importanță, odată ce s-a stabilit principiul.
