De două feluri: alianțe românești care nu se pot mărturisi, dozînd participarea opoziției în Parlament pentru ca să poată întrebuința pe unii contra altora, și alianțe străine.

    Partidul german a uitat tot binele care i s-a făcut de guvernul care cutezase a numi un subsecretar de stat al naționalităților în persoana unui vrednic sas și a vorbi de „națiuni” în sens istoric și organic în țara unde Constituția nu tolerează decît cuvîntul de români. Prin voința șefilor săi, inclusiv d. Brandsch, care nu mi-a făcut o vizită, nu mi-a lăsat un rînd la despărțire, acești alegători au fost „trecuți” pur și simplu la încă un guvern, și s-au supus. Cînd un coleg din Germania mi-a scris dăunăzi, mulțămindu-mi pentru ce am dat alor lui din Ardeal, i-am răspuns că deplor un singur lucru: acest sistem e foarte practic pentru ca un Konnerth sau altul să fie veșnic deputat, dar dezastruos pentru viața morală a unui neam care trebuie să ție sama în viața publică și de altceva decît de asemenea conveniențe personale. În Sibiul Mitropoliei românești ortodoxe, al Asociației, al intelectualității săsești, singurul om politic drept, generos, risipitor față de minoritari a avut ceva mai mult de o sută de voturi.

    Evreii s-au arătat pretențioși, și au fost lăsați în sama Gărzii de fier, desființată de noi ca o asociație care răspîndește o periculoasă sentimentalitate pseudo-religioasă, de speța inochentismului basarabean sau a duhoborților, speculînd mistica naivitate a țeranilor și cultivînd sistematic crima. S-a îngăduit acestor energumeni să placardeze afișuri electorale, de un desăvîrșit comic, în care alegătorilor li se „ordona” să li voteze candidații. Și, știindu-se că guvernul tolerează, dacă nu sprijină chiar pe ascuns – pe cînd noi la Tutova dezaprobasem pe prefectul Tutoveanu, care, împins de un fiu „gardist“, li acordase frățescul sprijin —, s-au înscris în „gardă“, îndeplinind tot ritualul „pămîntului de la Mărăști și Mărășești”, „calului alb” și adorației șefului, un biet băietan neisprăvit, deprins a se juca de-a pistolul, profesori de universitate de la treizeci pînă la aproape optzeci de ani.

    Cu ungurii s-a inaugurat un nou sistem. Contra magnaților, din ce în ce mai porniți pe război, cu gîndul ascuns, de altfel firesc, de a reface monarhia apostolică a Sfîntului Ștefan, se ridicase o democrație maghiară, care, cît e slabă, pretinde a dori conlucrarea anestă, devotată chiar, cu românii. Și eu am primit la Cameră o deputăție de-a lor, oameni cu fața deschisă și cu mînile tari și aspre, cari nu erau socialiști, dar, înainte de orice, sociali. Această mînă, guvernul a strîns-o cu căldură, mai mult decît atîta: cu o deosebită recunoștință. Se va vedea mai tîrziu dacă, în loc să dezbinăm o nație care nu are de ce să ne iubească prea mult, nu e mai cuminte s-o lăsăm în grija ei proprie, ea avînd să-și poarte procesele și să-și culeagă roadele fără ca noi să intervenim pentru ca, stabilind situații și fixînd proporții, să sprijinim devotamente care se șterg și să ațîțăm și mai mult uri care rămîn.

    Nu mai vorbim de vechea zestre bulgărească din Cadrilater, unde din nou românii colonizați acolo vor întîlni altceva decît o caldă inimă frățească.

    Astfel s-a ajuns, după ce, uneori, o cifră se proclamase la fața locului și alta se înscrisese la București, la un rezultat care abia ajungea pînă la 40% și dădea dreptul la o primă de care partidul declarase, prin gurile dlor Mirto și Mihalache, în fosta Cameră, că n-are nevoie, că nu poate să aibă nevoie niciodată.

    Mi s-a obiectat că guvernul de atunci n-a voit să înlăture prima. Declarația mea a fost de la început netedă. Dușman al legii strecurate de guvernul lui I. I. Brătianu la un sfîrșit de martie din anul al patrulea al guvernării, supt inspirația unui Al. Constantinescu, eu, care cred că un om cuminte poate guverna și cu adversarii, iar un prost se îneacă – precum vor dovedi în curînd împrejurările – și între cei mai ascultători prieteni, cari nu știu dacă și data aceasta au dat la partid demisiile în alb, eu am spus de la locul meu că „vreau să fiu ultimul care să profit de primă“.

    Eu însă nu eram acolo singur și dincolo de margenile Camerelor am întîmpinat o împotrivire care nu se putea birui. Și azi, într-un ziar legat de Coroană, se consideră suprimarea unei favorizări care violează aritmetica drept o adevărată crimă politică, drept primejduirea oricării ordine politice. Așa e cînd Coroana vrea să se poată lăsa pe sama unei majorități răpede alcătuite și cu caracter de permanență. Așa e cînd ea – și vom discuta situația regalității în România și ca în România – consimte a abdica în folosul succesiunii tiraniilor de partid, care se rezolvă mai la urmă în tiraniile în subordine ale regilor neîncoronați de felul lui I. I. Brătianu, al mareșalului Averescu, al dlui Maniu, un Kossuth al nației sale, cu oarecare cruțări momentane față de Burgul de la București. Dar, cînd Coroana are în vedere dreptul său de a alege între oameni, rămîind apoi, bineînțeles, fidelă simpatiilor chibzuite, cînd ea voiește să nu se consacre unei vieți private agrementate de călătorii și de vînători, ci să aibă necontenit influența folositoare, necesară țerii, pe care i-o dă Constituția, cînd ea voiește să fie activă și mai ales vigilentă, n-are de ce să sprijine o falsificație al cării rezultat isprăvește prin a o anula.

    S-a ajuns astfel la rezultatul asupra căruia imparțialele mașini de calcul au trebuit să se oprească îndelung pentru a face o distribuție care, așa cum e, ni arată ce „ispravă” s-a făcut și în acest domeniu.

    O majoritate care abia atinge cele două treimi fără care anume măsuri nici nu s-ar putea pune la vot. Dintr-însa fac parte mai multe fracțiuni, și, anume, începînd cu aceia cari din prima zi înțeleg să domine și să impuie: ardeleni din generația matură, deprinși cu oarecare omenie și păstrînd, cu tot strimtul regionalism – și „religioarism” unit al celor mai iubiți și mai influenți dintre dînșii —, ceva din amintirile nobilei lupte pentru eliberare și a temnițelor cu care se plătea în vechea Ungarie aderența față de neamul lor; ardeleni chemăriști, deprinși cu manifestațiile studențești și aducînd cu dînșii o plăcere de geamuri sparte ca la cafeneaua New York; primii recruți tachiști ai dlui Maniu, iubiți îndeosebi de d-sa, dar crunt dușmăniți de ceilalți „regățeni“; amatori de situații, luați din vasta lume a avocaților și a profesorilor din vechea țară liberă; și, în măsură aproape dispărută, adevărați învățători și preoți – de țerani de dincoace nici vorbă – dintre acei cari au ajutat la întemeiarea țerănismului de odinioară: aceștia sînt înlocuiți pe alte bănci prin ițarii de paradă ai dăscălimii lupiste și ai gardiștilor cu cămașa ca buruiana și cu ilicul de gimnaziu sucevean al lui Zelea I.

    În față, o opoziție bună numai de ceartă între sine, afară de momentele cînd spiritul de harță al dlui Vaida Voievod grămădește supt aceleași lovituri și insulte, strigate cu teatralul glas spart și întovărășite de gesturi care înnebuneau o cafenea vieneză, pe adversarii de toate tagmele. Liberalii vechi, cari nu vor ierta nici o clipă un partid pe care-l consideră ca format din adunături exploatatoare ale unei situații tulbure pentru a le răpi o situație la care cred că au în chip permanent dreptul; tineret ambițios al tînărului Brătianu, care-și atribuie o mare misiune reformatoare, pentru care, începînd cu încă așa de plăpîndul șef, lipsesc oamenii; rămășițe averescane cu vechiul sau noul conducător; lupismul de eternă avangardă, Stosstruppe a unei excesive democrații de steag care nu va ajunge niciodată; amici ai dlui Cuza, readuși la o cale aproape de mijloc prin blăstămățiile ramurii rebele a Codrenilor, cari continuă să amenințe cu un revolver ce nu mai poate să facă victime; doi, trei oameni de treabă cu totul speriați de lumea în care au căzut. Și, – venind sau ba la ședință, întrebunțîndu-și situația ca să apere interese locale și personale, parlamentari de birouri ministeriale sau spectatori maghiari amuzați, cari în mijlocul urletelor și injuriilor se pot crede în vechea lor Budapestă, – minoritarii.

    O majoritate cu care se poate face prea puțin și o minoritate cu care, așa cum este, nu se poate face nimic.

    Pentru aceasta s-a frămîntat o țară întreagă de cumplite uri, pentru aceasta statul sărac a vărsat un miliard, pentru aceasta candidații s-au vîndut cu tot ce au la cine s-a îndurat să-i împrumute, pentru aceasta morții zac supt pămînt și răniții gem în spitale, pentru aceasta Carol al II-lea, regele speranțelor românești, va apărea, între aplauze de greoaie gratitudine, ca să asigure din buze regale că această Adunare a fost relevată la început de adversarii liberali, deși, după obiceiul țerii, de a doua zi chiar, acuzațiile, așa de grave, au fost lăsate să cadă.

    Pînă și legalitatea acestui Parlament poate fi pusă la îndoială. Ea a fost relevată la început de adversarii liberali, deși, după obiceiul țerii, de a doua zi chiar, acuzațiile, așa de grave, au fost lăsate să cadă.

    În adevăr, ca să se ajungă la cei patruzeci la sută cu cari se capătă prima, s-au rășluit, înainte de a se fi făcut socoteala cu privire la această primă însăși, voturile partidelor, grupărilor și improvizațiilor care n-au reușit să aibă doi la sută și care deci nu capătă nici un loc. În sine chiar, e o mare nedreptate ca aceste voturi, care pot fi socotite ca sterpe, căzute, risipite, să se adauge la soooteala unui partid pentru care cei cu voturile stricate n-au înțeles să se rostească.

    Încă mai gravă e situația legală a Senatului. Cum legea prevede reprezintanți ai Consiliilor comunale și județene, cum acestea au fost dizolvate, în forme admise de lege, cum comisiunile interimare nu pot îndeplini funcțiunea de a delega senatori, nu era decît o soluție, pe care un partid popular trebuia s-o prindă cu o nerăbdătoare bucurie: să se facă, economisindu-se astfel și o nouă cheltuială de milioane pentru aparatul electoral, alegeri la comună și județ în toată țara pentru ca de a doua zi acești aleși să poată face și ei alegerea pentru Senat. În loc de aceasta s-au rechemat în funcțiune Consiliile dizolvate, ca păstrătoare ale unui drept care n-a trecut încă la alții. Pentru cel mai urîcios dintre partide această scolastică de barou ar fi fost compromițătoare. Çe se poate spune însă despre o grupare sprijinită, nu pe talente, pe reputații, pe servicii aduse țerii, ci pe un fel de misterioasă legătură cu instinctul politic, încă nelămurit prin conștiință, al acestei țeri?

IV. PARLAMENTUL

    Cu cîteva zile înainte de clipa cînd Parlamentul, așa cum a fost ales și așa cum este, trebuia să-și înceapă ședințele am prezis în Neamul românesc că va fi o adunare incapabilă de a găsi în ea însăși disciplina sa și că banca ministerială, cum e alcătuită, nu e în stare să impuie această disciplină pe care deputații și senatorii n-ar fi găsit-o de la sine.

    La Senat, membrii de drept, prin însăși prezența lor, care amintește mari servicii, militare și politice, aduse țerii sau o lungă simpatie a corpului electoral, pot ținea oarecum în frîu insuficiențele de educație, nedeprinderea cu lumea, lipsa de simț pentru misiunea care a fost încredințată de un corp electoral mai chibzuit. Pe de altă parte, aici guvernul nu întîlnește, afară de protipendada invidiată, dar respectată, a celor din prima categorie, nici o adevărată opoziție. Deci, dincolo de o ușoară ciocnire la discuția alegerii de la Universitate, noul regim nu și-a dat nota. Ba încă, din partea senatorului liberal N. N. Botez, s-a încercat, după un discurs complect nepolitic al primului ministru, o punte de legătură între cele două partide care, cum se va vedea, își luaseră, cîndva, măsurile ca să guverneze alternativ printr-o succesiune de bună înțelegere țara, interzisă oricăror intruși. În sfîrșit alegerea ca președinte a unui nemulțămit, d. Costăchescu, căruia nu i s-a dat ministeriul de Instrucție unde a funcționat doi ani și jumătate și i s-a refuzat și succesiunea eventuală a d-lui Gusti, a provocat din partea sa o declarație de independență a acestui Corp legiuitor, care se declară gata să dea mai multe ministere, pe care să le cerce pe rînd.

    Altfel la Cameră. Aici scandalul, imens, fără exemplu, s-a produs dira cea dintîi dintre ședințele destinate validărilor.

    Un obicei de mulți ani, nu prea îndreptățit și cu totul nefolositor, e să se facă declarații scrise, ori dacă e vorba de alegeri ori dacă a murit un om de samă din țară sau din străinătate. Cu două, trei partide, cum era odată, încă mai mergea; dar ce poate fi cu necontenita înmulțire a grupărilor, care face ca o ședință întreagă să fie ocupată numai cu defilarea șefilor sau delegaților în numele lor și cu prezintarea unor declarații de cele mai multe ori absolut nule? Acuma trebuiau să treacă ambele formațiuni liberale și toți ceilalți de altă culoare, pînă la teribilii „gardiști”, cari întrebuințează orice ocazie pentru a condamna și a profera amenințări.

    Atîta postav roșu înaintea vechiului taur de arenă care e d. Vaida nu putea să-l lase nesimțitor chiar la albele bătrîneți. Ajungea un banderillero ca drul Lupu, cu bogatul său material de folclor, pe care-l întrebuințează cu o vehemență de atitudine perfect stilată, pentru ca elocvența clocotită și opărită a dlui Vaida Voievod să ajungă la paroxism.

    Și a ajuns. Ce n-a spus aprigul luptător care cere o moară de vînt la fiecare colț de stradă al carierei sale politice! Că Ardealul a fost totdeauna liber, ceea ce i-a permis să și facă România Mare, că între liberii de acolo d-sa a fost cel dintîi, că de acolo a pornit o idee românească, desperată că nu află aici la noi decît pseudo-români liberali și o „săracă și puțină” conștiință românească îmbrăcată în Mihail Cantacuzino și d. Mihalache Ioan.

    Apoi a venit, cu ajutorul șefilor liberalismului tînăr între bătrîni, dd. Tătărăscu și Franasovici, d. Duca țiindu-se în rezerva impusă de amintirea lui I. I. Brătianu, seria destăinuirilor. Din ele prind afirmația, îndrăzneață, de pe acele bănci liberale, că „mîna de sus” i-a îndemnat la acea colaborare cu mine pe care o regretă profund, dar puțin cam tîrziu, și aceea că, în luna mai, neoficios, d. Tătărăscu a fost la Cluj cu misiunea de a încheia pe ziua de 28 frontul comun țerănisto-liberal pentru a înlătura catastrofala guvernare a „tehnicienilor“. La Cluj s-a găsit multă bunăvoință în adevăr pentru această acțiune cetățenească, de cel mai evident spirit național, dar d. Vaida Voievod a avut francheța să declare că în partidul său era un perfect „haos“, de n-aveai cu cine te înțelege.

    Prețioase lămuriri, care se potrivesc cu ceea ce mi-a revenit apoi pe altă cale. Căci, cu două luni înaintea retragerii guvernului fără caracter de partid, un deputat muscelean propuind dlui Mihalache schimbarea prin bună înțelegere a nu știu cărui Consiliu, care nu prea era cum trebuie, i s-a răspuns că e inutil, de vreme ce pînă la sfîrșitul lui mai va fi o schimbare de regim. Iar o corespondență din Cluj a Adevărului vorbise de înțelegerea la vînătoarea regală înainte de adunarea cavalerilor ordinului Ferdinand.

    N-a fost pe urmă ședință fără același spectacol, pe care, după plecarea prezidenției simpatice și spirituale, nu fără o remarcabilă energie, a dlui A. C. Cuza, nu un Șt. C. Pop, cu ce mai pot aduce anii săi grei și anchilozarea sa politică desăvârșită, îl va putea stăpîni, educînd o lume care aduce atîta de multă sentimentalitate înăcrită și atît de puțină minte ponderatoare.

    În altă parte voi arăta ce operă legislativă a putut face această Adunare de sperietori și de speriați.

V. „ȘEFUL”

    Încă din primul moment al guvernării improvizate problema șefului care avea să dirigă noul regim de „constituționalism” se impunea de un „constituționalism” opus puterii regale, dreptului suveranului, totuși înscris în Constituție, drept de care ne vom ocupa în ultima parte a acestei schițe.

    Regele are, desigur, putința, incontestabilă, de a se adresa oricui pentru a face un Ministeriu – chiar și mie, care reprezint așa de puțin în viața țerii, nebunii trecînd totdeauna pe lîngă mine ca să meargă la alții, iar proștii încă mai mult. Dar, cînd suveranul vrea politică de partid, cînd se adresează unui partid, acel care trebuie consultat e șeful.

    L-am văzut la Palat pe d. Mihalache foarte grav, în ciuda costumului său și pe față, mi s-a părut, cu melancolia frumoasei jachete cu care a călătorit în Apus. Mi-am închipuit – căci așa-i și era toată înfățișarea – că vine pentru sine. Să fi recomandat d-sa pe d. Vaida Voievod, în loc să roage pe suveran să amîne hotărîrea pînă va întreba pe șeful abdicat, e cu putință, dar nu-mi prea vine a crede. Așa încît chemarea dlui Vaida Voievod și îmbrăcarea d-sale în costum de Mare Elector fără caracter politic, imparțial și armonizator, mi se arată ca un gest regal și, nu mai e nevoie s-o mai spun, din cele mai puțin fericite.

    Între doi prieteni așa de vechi, între doi „frați” ca dd. Vaida Voievod și Iuliu Maniu nu e bine să se strecoare o profană privire de indiscreție. Dar o cugetare critică va trebui să conchidă că, și data aceasta, d. Maniu va fi bucuros că sarcina unor alegeri urîte și riscate, a unui Parlament inguvernabil, a primelor împroșcături, natural violente, revine amicului său („iubit și stimat”). Iar d. Vaida Voievod, care și altă dată a avut conducerea unui guvern fără viitor, s-a putut resigna că, în schimb pentru atîta primejdie pe care o înfruntă ușor jactanța sa naivă, are încă odată suprema onoare politică.

    Alegerile odată făcute, trebuia să vie – și intimii o și anunțau, schițînd scena și în cele mai mici amănunte, – ceremonia instalării regelui de partid, care guvernează alături de impasibilul rege de coroană care „domnește“ numai. Cîteva implorări, genuflexiuni repetate, apel la iubirea de țară – pe care desigur o și „stimează“ —, și rezultatul va fi atins. Pe Acropolea țerănistă se va ridica din nou, păzitoare și apărătoare, statuia zeului patron.

    Dar iată că felul cum s-au făcut alegerile, învinuirile pe care le ridică, situația neclară în Parlament îngîndurează pe omul care nu vine bucuros la greul acela în care se strică linia perfectă a unor pantaloni cu prea multă îngrijire călcați.

    De aici înainte va începe marea comedie, de stil înalt, a unui guvern popular fără popularitate, reformator fără program și de mînă tare fără șef.

    S-au inventat, după întrevederea care a adus Bădăcinul la Valea Seacă – lucru simptomatic pentru cine știe să vadă, – discuțiile de la Sinaia, unde, pentru motive politice, regele era absent. Ședințele șefilor național-țerăniști în Sinaia fără rege pentru a instala pe stăpînul pe patru ani – termin fixat de însuși acest stăpîn la o ocazie solemnă —, iată încă unul din lucrurile care spun așa de mult asupra viitorului. Nu s-a uitat să se cheme presa și, la invitația dlui Tillea, care se înțelege astfel șef al biroului – și al restaurantului – presei, simpaticii reporteri cari mă zugrăveau cu condeiul muiat în fierea unui cîne turbat s-au grăbit să alerge pentru a asista la una din acele ceremonii de întronare din care iese viitorul unei națiuni.

    Ceas de ceas buletinul dispozițiilor domnului Maniu a fost dat cu cea mai mare preciziune unei lumi care, nu e nici o îndoială, era tulburată, înainte de toate, de această chinuitoare impaciență. Rezultatul final a rămas încă nesigur, regele însuși trebuia să stăruie, să se roage, căci d. Titulescu, care, cu toată gloria sa, nu e șeful unui mare partid, se bucurase totuși pe larg de această regală atenție.

    O invitație la dejun a fost refuzată: nu mai e timp să se ajungă la București. Ea a fost repetată: nu e nimic; cel mai puțin ce poate face un rege constituțional pentru un bărbat de talia dlui Maniu e să lase a i se arde bucatele.

    D. Maniu, care e discret ca o poiană de la Bădăcin, nu va spune niciodată ce s-a petrecut în conversația în care, firește, în schimb pentru onoarea pe care ar face-o lui Carol al II-lea primind a-i fi președinte de Consiliu, el nu putea cere altceva decît o pocăință complectă pentru ieșirea din Constituție și promisiunea că toate puterile vor trece, chiar dacă e vorba de menținerea unui ministru la Paris sau numirea unuia la Lisabona, asupra d-sale. Dacă nu-i place Maiestății sale, are libera alegere: dd. Vaida Voievod, Mihalache, Mironescu, Iunian, oricare, dar așa de mult ca d. Maniu, nu!

    Dar d. Mihalache părăsise solemn șefia provizorie. Partidul era prin aceasta a doua oară decapitat, ceea ce e natural la o formațiune așa de dublă. Necesitatea imperioasă a alegerii șefului se impunea. Dacă se va opune mai multă vreme d. Maniu, oricît ar fi făcut încă unele rezerve timide regalitatea, învățată cu un prim-ministru ca mine, el va fi condamnat la șefie și întemnițat în Sovietul partidului, de care, în ultima instanță, nu scapă nimeni, oricine ar fi el.

    D. Maniu are însă voluptatea reținerilor, care fac pe parteneri să sufere. Ceva lipsea satisfacției supreme la care rîvnise în dulcile seri de vară, în asprele nopți de iarnă, acolo, în pustietatea, plină numai de potîrnichi pribege, a Bădăcinului. Voia să aibă un lucru la care nu se gîndise încă nimeni: admirația pentru caracterul său de oțel, care, orice ar fi, nu cedează.

    Această recunoaștere a avut-o. I-a dat-o d. Grigore Filipescu, destul de crud ca să mi-l prefere vechilor noastre legături și i-a dat-o, cu toată importanța care decurge din situația de șef liberal, însuși d. Duca.

    — Roma n-a pierit cu totul; avem oameni cari nu se îndoaie (că altfel se rup, dat fiind materialul): iată Maniu!

    Dar ultima zi din iulie, copleșitoare de căldură, a muiat ceara bronzului. Cu un discurs din acela care-i cîștigă mai multă prietenie decît admirație, d. Maniu și-a părăsit pe jumătate rolul. Din nou, la 31 iulie, după rugăciune de zi și de noapte, cu clopote trase de la Episcopia Bihorului pînă la hotarul de către Orient al Ghimeșului, d-sa s-a îndurat. A recapitulat situația: a arătat cum suferise țara pe vremea călăului Iorga, un grec, de religie ortodoxă și de origine ciocoiască, foarte crunt, a glorificat virtuțile de „mare om de stat” ale dlui Mihalache, care cu atîta modestie – ce deosebire de ținută! i-a păstrat locul cald, și n-a uitat durerea cu care s-a „jertfit“„fratele“ Alexandru. Părea o rugăciune pe buze de sfînt. De piatră să fi fost, și ai fi plîns: emoția în partid trebuie să fi fost generală și profundă.

    Revenirea la conducerea partidului, da. Insă mai e ceva de hotărît pe lîngă ascultarea deplină, fără murmur, fără crîcneală, fără mîrîială, – moclis! – pe care toți o vor da, cu d. Iunian în frunte, șefului, pe care, în nesfîrșitele discursuri de vreo douăzeci de ani ale tuturor Consiliilor, începînd cu cel de o sută, îl făcuseră atîta să sufere. Rămînea regularea raporturilor cu regele; și o cuvîntare ca pentru prieteni, dar îngrijit stenografiată și fidel reprodusă de Curentul, confiscat pentru aceasta, arăta motivul adevărat al retragerii unui om care se prezintă mîndru de sănătatea sa viguroasă: conflictul cu Coroana din cauza unor apucături continuu neconstituționale.

    Scenele de la Sinaia s-au repetat apoi, cu același sadism al refuzului din partea omului care nu mai știe cît de sus ar putea ținti: quo non ascendam, și cu aceeași docilitate o presă de clientelă a notat fiecare moment al gîdilirilor de vanitate și al refuzurilor de încăpățînare.

    Pînă unde se va ajunge cu această cerere a plenipotenței politice pentru d. Iuliu Maniu, pe patru ani încheiați, contract formal, parafat, chezășluit, urma va să arate. Deocamdată, fiindcă de sus nimic nu se adăugea la satisfacția, acum uitată, a dejunului, alte metode trebuiau găsite.

    Anume partidul, prin Sfatul său suprem, să elaboreze un program. Programul pentru guvernare, cu lucruri care se pot și lucruri care nu se pot, cu lucruri care se spun și nu se fac, cu lucruri care, și dacă se fac, tot nu e nimic, ca în ce privește faimosul „control al averilor”.