În sfîrșit reveneam la Teatrul Național cu o dramă în versuri, Cleopatra, în care opuneam legendei unei ispititoare femei stricate – fermecătoarea de la Alexandria, pe care a răpus-o glacialul despreț al lui Octavian a doua zi după brutalele îmbrățișări ale lui Antoniu —, pe mîndra păstrătoare a ideii imperiului universal, așa cum o formase și menținuse în cîteva milenii Orientul pentru ca s-o primească geniul militar al lui Alexandru cel Mare. Pentru întîia oară nu mi s-a refuzat o caldă recunoaștere, în care doar dacă s-a amestecat cîrteala unui fabricant de piese spectaculoase, pe care totuși în clipe grele îl ajutasem decisiv pe lîngă Take Ionescu ca să primesc asigurarea că”Albanezul moare la pragul binefăcătorului său“. În traducerea italiană, supt titlul L’ultima delle dee, profesorul Ezio Levi a găsit cuvinte pe care le-am simțit adînc despre această încercare de a ridica Orientul cu tradițiile lui fără capăt de lungi în fața tinerelor improvizații ale Occidentului, și realizînd astfel pe o idee nouă și fecundă o operă vie. Încă o dată aveam să mulțămesc succesul piesei, însuflețită de vigurosul talent al drei Țopa, vechilor simpatii ale omului de inițiativă și energie, revenit la direcția Teatrului Național, d. Mavrodi.
În vară, Congresul de istorie de la Oslo, întîia întîlnire a tuturora după zguduirea marelui război, m-a făcut să întîlnesc colegi germani ca d. Brandi, austrieci ca d. Dopsch. Prezidat, comandat, aș putea zice, de maniera tare, inexorabilă, pe care am regăsit-o și la adunările anuale ale comitetului internațional, a dlui Koht, cel mai important istoric al Norvegiei, Congresul a fost foarte mult cercetat […] Dar mai ales am cunoscut cu acest prilej o țară cuminte, așezată, de o democrație senină, fără aparente conflicte de clasă. Era în august, cînd încă nopțille sînt transparente și prietenoase și marea, care se zbate între fiorduri, cu totul limpede. Ca și la Belgrad, românii și-au avut accidentul de automobil, din nenorocire fără urmări grave. În cursul recepțiilor, am văzut pe regele atît de „cetățean” și pe imperioasa-i soție, o prințesă de Anglia. De acolo, cu d. Karagea am mers la Stockholm, pe care l-am putut vedea din nou, și acuma în tot răgazul, admirîndu-i tezaurele de artă populară și oprindu-mă cu mirare înaintea încă a unei săbii de-a lui Vodă. Brîncoveanu.
Întîmplarea a făcut să fiu ales tocmai în acest timp decan al Facultății de Litere, unde nu credeam să pot avea vreodată oarecare influență asupra unor colegi lucrînd prea adeseori după legături politice sau după capricii personale, discuțiile fiind aproape imposibile și din cauza tonului scăzut pe care-l întrebuința cîte un Mihail Dragomirescu, descoperitorul cunoscut al unei „științi a literaturii” care ori nu e nimic, ori un simplu capitol al esteticei; pentru acesta, între cereri de scuze și oferte de colaborare, prezintări de volume și alte dovezi ale unei mari stime și unei sincere afecțiuni, eram de mult, deși sporadic, obiectul celor mai ordinare pamflete, lucru de neînțeles la un profesor deprins să umble cu lucrurile frumoase și să cutreiere seninele regiuni superioare ale cugetării. Regulamentul mi-a impus să fiu decan provizoriu și am constatat nu fără uimire că stăpînirea de sine și buna creștere pot duce totuși la bune rezultate și într-un mediu așa de obișnuit cu ai te procedări. De aceea n-am refuzat cînd voturile s-au îndreptat spre mine, și am strîns chiar mîna, oferită cu o electorală francheță, a colegului meu sus-pomenit, care pe urmă va publica despre mine și familia mea, în inegalabilul pamflet Ordinea, articole cum nu s-au scris despre cel din urmă mizerabil.
Am încercat în acele cîteva luni de conducere lucruri îndrăznețe care mie mi-au reușit, dar n-am putut, din nenorocire, să le las moștenire, cînd am trecut, cum se va vedea, la rectorat, și urmașilor mei.
Am crezut, anume, că s-ar putea o adevărată colaborare între profesori, de unde ar fi ieșit și o puternică influență asupra unei studențimi așa de agitate. Mese comune au fost puse la cale pentru a se întîlni și a-și vorbi oameni cari de multă vreme vorbeau de la aceeași catedră, luau parte la aceleași adunări și de fapt nu se cunoșteau de ajuns ca să-și dea sama fiecare că și la alții este, supt toate raporturile, ceva de găsit și de utilizat. Mă gîndeam și la relații prietenești între familiile profesorilor și, la rectorat, invitîndu-i seara în birourile mele, am socotit că ajung la rezultate durabile, cele dintîi fiind pline de speranțe.
Pe de altă parte trebuia infrînat spiritul nesuferit de anarhic al elevilor noștri, între cari însă de la o vreme se desemna opoziția la agitații din partea celor mai înaintați în studii și cari, iubind știința, ocupați de lucrările lor, se gîndeau serios și la carieră. Am convocat pe președinții societăților și, vorbindu-le, am găsit în inimile lor un răsunet care m-a încurajat. Cînd a venit ziua „serbării studențești” – și atunci reîncepeau de obicei turburările, provocatorii mergînd prin săli ca să împiedece cursurile, și pînă la bruscarea profesorilor, incapabili de a-și afirma cu energie autoritatea —, am anunțat o serbare de un alt caracter: comemorarea întemeierii de către învățatul boier Constantin Stolnicul Cantacuzino, în domnia, începută la decembre 1679, a fratelui său Șerban-vodă, a primei școli superioare din București, o Academie ca aceea de la Padova, unde învățase el, deci, de fapt, o Facultate de litere. M-am bucurat adînc văzînd că sala era plină. La noi, la Litere, cel puțin, revirimentul către buna ordine și ținuta inteligentă se produsese, și el a urmat și mai departe în ciuda uneltitorilor interesați.
M-am încredințat că drumul cel bun e totuși acela către inimile acestor zgomotoși războinici, cari sînt de fapt niște copii și, dacă te uiți cu luare-aminte și cu părintească iubire la dînșii, niște copii buni.
I-am căutat și în căminurile lor, și am găsit acolo condiții materiale și morale în adevăr îngrozitoare. Cîteva numai din recunoașterile și constatările mele vor arăta cîtă nepăsare fusese pînă atunci din partea acelora cari trebuiau să le poarte grija.
În cutare din aceste adăposturi am găsit o adevărată cetate, gelos păzită de agenții politicianilor, cari, cu scopuri demagogice creaseră căminul și-l lăsau de capul lui, mulțămindu-se să verse anual o sumă de chirie sau de întreținere, adesea mult timp zăbovită. Băieți și fete erau împreună, într-o dezgustătoare promiscuitate, care răpea studentelor orice feminitate, orice grijă de trup, orice conștiință a demnității personale. Brăilenii erau aruncați cu grămada într-o veche clădire, loja portarului fiind locuința unei fete, pe care iarna o blocau zăpezile; sala de mîncare, într-o hrubă subterană, cu scările lunecos de murdare, avea fețe de mese neschimbate cu săptămînile. Aiurea, într-o mare clădire, un fost grajd, era sala de căpetenie, cu învoirea soției divorțate a unui profesor, directoare total neascultată, și se vedea sus cafasul vizitiului. La ploieșteni, unde am venit la zece ceasuri noaptea, am găsit o infecție a privăților care se prelungea în șirlăie prin antrete; fete și băieți erau despărțiți numai printr-o scară. Vechea școală ungurească din dosul Academiei Române cuprindea un cămin obișnuit, așa încît apariția autorității stîrnea zîmbetele ironice și porniri spre război. Casa lui Pompiliu Eliade, închiriată pentru vin asemenea scop, nu mai era decît o ruină pîngărită, în care tinerii fără căpătîi dormeau tîrziu după amiază și răspundeau decanului fără să-și ridice capul de pe perină. Undeva în fundul străzii Știrbei-vodă o locuință comună pentru amîndouă sexele era un infern de neorînduială și de stricăciune; în subsol, unde curgea apa pe păreți, un nenorocit se trudea să-și prepare examenul. La gorjeni am găsit etajul studenților cu totul gol: ei erau toți la colegele lor, și ocupația era așa de nevinovată, încît au fugit cu toții și cu toatele la singura mea apariție […] Iar ce am găsit la buzoieni merită să fie povestit separat.
Bineînțeles nici aici nu erau despărțite sexele. Fiecare își avea etajul, iar jos, femeia de serviciu dormea pe un mindir neacoperit. M-am grăbit să caut fetelor o locuință, dar secretarul Universității, bruscat de partea bărbătească a stabilimentului, a primit răspunsul că unii și altele nu înțeleg „a se separa”. Cînd am venit însumi – și acuma eram rector —, am găsit un front masculin comandat de cineva care-și încrucișa brațele pe piept a sfidare; la spate stătea sexul slab, încrezîndu-se in virtuțile luptătoare ale tovarășilor. Am făcut dintr-un gest să se lase in jos brațele napoleonic încleștate și am pus în vedere executarea în cîteva ceasuri a hotărîrii mele. A doua zi am dus și pe prefectul de poliție acolo pentru ca, în caz de împotrivire, căminul să fie evacuat cu forța. Rezistența a încetat, și fetele s-au mutat într-o frumoasă locuință a familiei Chițu din aleea Regnault, un student apărînd totuși un moment pentru control.
Am căutat să întemeiez pentru studente căminuri care să le atragă prin posibilitatea unei vieți potrivite cu delicateța, oricît de brutalizată atîta vreme prin viața împreună și lipsa de orice îngrijire și supraveghere, a sexului lor. În casa Chițu le-am îndemnat să-și împodobească paturile lor, să le încunjure cu fotografii și amintiri de familie, creîndu-și un colțișor de pietate și iubire, ca la Vălenii de Munte, al căror exemplu li-l scoteam înainte. Le-am dat sfatul, pe care-l puteau primi de la un om de vrîsta mea, de a nu neglija ca pînă atunci cele mai elementare datorii față de corpul lor, și peste cîteva zile ele aveau altă înfățișare […] Nu pot zice că am atins tot ce doream, fiindcă peste cîteva luni unele care-și mîntuiseră studiile voiau să-mi impună rămânerea lor și mai departe și un tată a pretins să se așeze și el acolo lîngă fiica sa, neavînd altă locuință în București.
Într-o frumoasă casă a primăriei în Strada Romană, pe care o refuzase unul din generalii împroprietăriți în Capitală, am așezat un mare număr de studente, și o străină bine crescută în vechea Rusie a știut să facă din acest adăpost răpede mobilat prin îngrijirile bunului și credinciosului meu colaborator în multe lucruri, secretarul rectoratului, Ioan Farcaș, o casă plăcută acelora care, cu deplină cuviință și bună rînduială, ajunseseră a locui într-însa.
Alegerea la rectorat, după împlinirea lungilor ani de serviciu ai lui Pangrati, a cărui veche boală progresase așa de mult încît era aproape total orb – și Universitatea nu se putea să nu se resimtă de infirmitatea conducătorului ei în împrejurări așa de grele – a fost o biruință – întîia și cea din urmă, căci s-au luat toate măsurile ca ea să nu se repete, întrebuințîndu-se metode care se vor înfățișa mai departe – contra sistemului de a face să atîrne această situație, de un mare presgiu, de luptele dintre partide, care izbutiseră să acapareze mai pe toți profesorii. Colegul meu, drul Angelescu, a avut curajul să iasă din această practică nenorocită, sprijinind o candidatură care mi-a fost aproape impusă: unii dintre aceia cari credeau că pot primi o sarcină așa de grea s-au retras.
Nu mi-a fost ușor să prezidez o lume de oameni atît de merituoși, dar cari erau prin conștiința firească despre propria valoare așa de refractari față de orice autoritate, chiar aceea care ieșea din dorința și din consimțămîntul lor. Ca și la Academia Română, fiecare înțelegea să vorbească oricînd, oricît, de ori cîte ori și acceptarea hotărîrii majorității li se părea un lucru deosebit de greu. Cînd era vorba de o numire, tabere de prietenie se formau care-și stăteau aprig față în față. Niciodată n-am făcut sforțări mai mari, nu mi-am biruit mai mult nervii fără a sacrifica nimic din ce datoram situației mele decît în timpul cît am prezidat pe colegii așa de greu de împăcat și de unit într-o liniștită acțiune solidară. Dacă am reușit în aceasta, o consider ca una din marile mele victorii.
Material, Universitatea era în cea mai rea stare. Ca decan la Litere, a trebuit să iau măsuri care de fapt reveneau rectorului, cînd am impus respect și grijă de curățenie valului studențesc care se năpustea pe o singură intrare, îmbrîncind și tîrînd cu dînșii pe nenorociții de profesori pentru ca pe urmă să se reverse pe culoare, care deveniseră un adevărat loc de întîlnire și un fumoar, tineri ofițeri venind anume ca să însăileze o aventură „intelectuală”. Profesorii au căpătat la Facultate și apoi la Rectorat intrare deosebită, culoarele au fost complect curățite, creînd studentelor o odaie de așteptare – a fost și de lectură, dar nu se cetea, și cărțile, revistele trimese de mine erau odios mototolite – și un mic bufet, în chiar localul seminarului meu; servitorii, îmbrăcați cuviincios, recăpătaseră trecerea la care au dreptul cînd păzesc buna orînduială.
Trebuia acum ca Universitatea să fie terminată, singure aripile de la Științi și de la Litere fiind gata, fiecare, din nenorocire, în alt stil. La mijloc era Senatul, iar vechea Facultate de Litere fiind de ani de zile în reparație fără să se poată înjgheba ceva, rîndul de jos fusese uzurpat, de întregi decenii, de către Muzeul Arheologic, ținut în cele mai proaste condiții ca pe vremea instalării lui Tocilescu, cu descărcarea obiectelor culese de pretutindeni.
Era într-un moment cînd jena Statului se manifesta tot mai puternică și se negocia cu greu un împrumut de stabilizare pentru care a trebuit să se facă și ultimele concesii de autonomie financiară pînă la margenea contractului străin așezat oficial, fățiș. Mi-au trebuit lungi intervenții foarte stăruitoare pe lîngă ministrul de Finanțe, care era, cum se va vedea, după instalarea național-țerăniștilor, un om cu care păstram foarte bune relații, d. Mihai Popovici, și chiar pe lîngă revizorul finanțelor noastre, delegatul bancherilor împrumjutători, colegul parizian d. Rist, ginerele lui Monod și cunoscut mie din casa dlui Bémont, pentru ca din suma destinată învățămîntului superior, ca pentru o „investire productivă”, să capăt nu mai puțin de douăzeci de milioane.
Am început imediat lucrul, ajutat de o comisiune, neplătită, de arhitecți prieteni și de neobositul zel al secretarului Farcaș. Cu mine nu se încăpeau zăbăvi: cum se încercau amînări supt pretext că nu și-a dat învoirea delegatul Finanțelor, am spus o dată că-mi fac și patul la minister pînă ce mi se va servi rata. Am putut astfel să termin pînă la începerea cursurilor toate lucrările în aripa începută. Și cu ajutorul inimosului decan de la Drept, tînăr la peste șaptezeci de ani, d. N. Basilescu, am avut și mobila rectoratului, în care s-au putut „ținea cu demnitate cele dintîi ședinți ale Senatului universitar.
Senatul am izbutit să-l mut încă de la intrarea mea în funcțiuni, puind în vedere noului președinte al Consiliului că, la deschiderea Universității, mă voi prezintă în fruntea studenților pentru a ne relua ce era al nostru și ne fusese răpit ca pentru scurtă vreme pentru ca apoi această mizerabilă situație să se eternizeze.
Pentru a se face și aici, unde s-a așezat Facultatea de Drept, Teologia fiind instalată în noua clădire, schimbările trebuitoare, am creat un timbru universitar care a produs sume însemnate și aveam în vedere și alte mijloace pentru ca să ajung la isprăvirea deplină a clădirii. Odăile mucede și pline de paraziți ale corpului de gardă al Senatului serviseră întîi, cu totul refăcute, pentru birourile rectoratului și au primit apoi Seminarul meu de istorie, pînă ce ele i-au fost luate dăunăzi fără să fiu măcar întrebat.
Rămînea Muzeul, dar pentru a-l scoate din urîtele, întunecatele lui tainițe, trebuia să am o putere pe care mai tîrziu numai mi-au dat-o împrejurările, îngăduindu-mi astfel și această din urmă prefaaere.
Pentru a da o idee de ce moștenisem trebuie să adaug că însăși curtea Universității era un depozit de murdării și că mi-au trebuit repetate intervenții personale pentru a face să se curețe ce rămăsese de la clădire și ce se adăusese prin reaua gospodărie care ne deosebește în orice aproape.
Am ajuns astfel ca o lume care credea că mă batjocurește vorbind peste umăr de „idealist” și de „visător” să recunoască opera îndeplinită de cineva pe care numai sărăcia statornică îl împiedecase de a face și el ceea ce din generație în generație, pe pămîntul lor, în negoțul lor, făcuseră înaintașii de pe urma cărora au rămas clădiri care țin și pînă astăzi și urmele statornice ale unei activități care s-a prelungit de-a lungul vremurilor.
Cu aceasta am ajuns însă departe de acel an 1928, în care era să se petreacă marea schimbare de regim, instalîndu-se stăpînirea, bănuitoare și egoistă, a unor oameni fanatici de idei împrumutate și grăbiți să le prefacă imediat, cu orice preț și cu orice risc, în realități românești pe care și le închipuiau solide ca granitul a doua zi după gestul satisfăcut cu care le creaseră.
Încă din anul trecut, generalul Averescu îmi scrisese cîteva rînduri amabile care mă îndemnau la o colaborare, arătînd că, față de pretențiile enorme ale așa-numitei politice de mase – ca și cum „masele” în ele înseși, neînsuflețite de la sine și conduse de oameni cari n-au destul suflet pentru dînșii chiar, ar putea să însemne ceva în dezvoltarea vieții acelei unități morale care e, mai presus de toate, un popor —, grupările noastre, înțelegătoare, prevăzătoare și moderatoare, pot încă să aibă un rost și să aștepte o chemare. Am răspuns cu prietenia firească la această invitație, fără îndoială cu totul sinceră, și în toamnă am avut mai tîrziu și plăcerea de a primi în casa mea de la Văleni pe general. De atunci legăturile nu fuseseră însă reluate, mai mult din cauza îndelungatei mele lipse și din vina împrejurărilor. În gîndul meu, și pentru motive care n-aveau a face cîtuși de puțin cu preocupații personale, neputîndu-mi trece prin gînd că aș putea prezida pe un om mult mai în vrîstă și care fusese de trei ori președinte de Consiliu, nu putea fi vorba de o fuziune, ci numai de o onestă colaborare. L-am revăzut pe șeful Partidului Poporului numai la procesul dlui Manoilescu.
Ceea ce a împiedecat încă de atunci o înțelegere pe care o doreau mulți dintre prietenii rămași în jurul meu erau și stăruitoarele oferte ale național-țerăniștilor cari, atîta timp cît aveau în față puternica și temuta amenințare a sumbrului Brătianu, despre care știau că nu-i iartă și nu-i suferă, erau foarte concilianți. În ajunul chiar al dispariției, atît de neașteptate, a omului care părea încă așa de voinic, am încercat o înțelegere între toate elementele opoziției și, după prudentul meu obicei, printr-o scrisoare adresată și generalului și dlui Maniu. Cel dintîi era gata de o înțelegere ca aceea care, cu doi ani în urmă, adusese victoria ia alegerile comunale și căderea regimului liberal. Rezistența șefului ardelean a fost însă absolută: nu se încrede în general. Ne-am oprit la acest răspuns și n-am mai lucrat nici în partea cealaltă, de unde, de altminterea, nu mi-a venit nici o nouă ofertă. Și în această tabără disciplina începea să fie foarte slăbită. În ce privește pe național-țerăniști, era evident că ei nu înțeleg a-și lua nici un angajament, siguri de cel mai important, de singurul hotărîtor dintre regenți, Buzdugan, fostul liberal, care totuși asigura că nu înțelege a se lega de nici un partid, și astfel ei credeau că viitorul le e pe deplin asigurat fără nici un concurs. De numele meu se făcea însă uz la orice ocazie potrivită, și gura păzită a dlui Maniu însuși a lăsat să se audă la o întrunire din Iași în ianuarie 1928, un bine primit „trăiască Iorga“.
La întoarcere, în ultimele zile din mart, am găsit furtuna care părea că amenință să dărîme și să ia cu dînsa orice. D. Maniu se vedea la 1848, iar liberalii i se arătau ca niște unguri, dușmani din naștere, prigonitori de veacuri, contra cărora era dator să îndrepte o formidabilă artilerie de tunuri de cireș. Oameni cu simțul realităților, ba cîte unul, ca simpaticul avocat Mirto, capabili de ironie, erau siliți să urmeze această arheologie politică, în stare să miște lumea în Ardealul rămas încă naiv și încrezător, legat de o ideologie de mult perimată. Guvernul era pus „în afară de lege”, orice fiind îngăduit față de uzurpatori, „legiunile” țerănești se vor aduna, cu „tribunii” lor, cari erau altfel, în viața obișnuită, băieți de treabă, și se vor îndrepta spre București, nu cu puterea locală a unui partid ca oricare altul, ci cu însăși „națiunea română” de peste munți, care la București va opune strînsorii de clubiști din Dealul Mitropoliei o adevărată”Adunare Națională”, cu președinte, cu birou, cu un regulament dar, din nenorocire, fără diurnele care la nevoie se puteau lua de dincolo, de la „hoții de urne”.
Era desigur în această’ acțiune complect demodată, bună de spectacol istoric la Arenele Romane, cu d. Maniu călare în fruntea unor oști de reconstituire arheologică și, la unii, un oarecare grad de sinceritate; trebuie să se recunoască însă de oricine că la cei mai mulți, poate cu însuși șeful, era o simplă mașină de demagogie, pentru țerănimea ardeleană și pentru cine ar fi dispus să se sperie la București. Ca punct final, și absolut decisiv, al meșteșugitei înscenări era să fie – aceasta se și apunea prin șoapte lesne-crezătorilor – coborîrea din avion a prințului Carol, întrebuințat, ca și toți ceilalți, pentru reușita loviturii.
Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea față de o țară care nu trebuie primejduită pentru înguste scopuri de partid și pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simțul meu de critică și de decență în manifestările publice se ridica împotriva acestei periculoase arlechinade. Pe de altă parte, nu înțelegeam ca atitudinea mea să ajute la consolidarea unui regim a cărui stîrpiciune, în lipsa de oameni, în goliciunea de idei, era evidentă.
Lăsînd deci regenței hotărîrea în ce privește o succesiune care nu putea zăbovi și pe care, recomandînd răbdare național-țerăniștilor, Buzdugan o voia pașnică dar, în același timp făcîndu-mi datoria, îndeplinită și la consultarea din novembre 1927, de a afirma că nu se poate trece asupra popularității, de orice origine și de orice caracter ar fi, a supușilor noului Avram Iancu, am făcut, odată cu nezguduitul refuz de a merge și eu la Alba-Iulia, declarația că „recunosc partidului său dreptul de a fi valorificat într-un viitor guvern cum va înțelege regența”. Răspunsul nu cuprindea nici un angajament, și firește mi se întărea tot mai mult convingerea că o colaborare cu astfel de oameni nu e cu putință, rămînînd ca, dacă vreodată împrejurările o vor cere, să încerc metodele mele pentru a da țerii o guvernare cu totul deosebită ca tendințe și înfăptuiri.
Din fericire, „masele” din Ardeal s-au mulțămit să aplaude pe oratorii extraordinar de încălziți și să ia cu asalt, fără plată, trenuri care duceau acasă, în același timp cînd se striga cu toată convingerea: „la București”, și mai aproape nu. Cînd, peste cîteva săptămîni, am mers în Ardeal pentru o manifestare culturală, n-am găsit nici cea mai mică urmă a vijeliei artificiale cu care se încercase prăbușirea revoluționară a regimului. Oamenii își căutau de nevoile lor și lumea nu se tînguia că”Adunarea” din București își închisese zgomotoasele ședințe, pe care nimeni în lumea politică nu căutase a i le împiedeca.
La întoarcerea de la Oslo, pe sfîrșitul lui August, am regăsit frămîntarea, pe care n-o potolise nici căldurile verii. Se vorbea de o nouă încercare cu d. Știrbei, care era puternic susținut, din locul de unde ambiția de a domina nu putea să se manifeste fățiș. Se încerca și cîștigarea dlui Maniu, pe care nu-l bănuiau cît e de inexorabil în cultul de sine însuși, pentru această formațiune, absolut imposibilă, și acesta era sensul darurilor făcute de regina văduvă, în numele soțului ei, șefilor ardeleni ai național-țerănismului. Liberalii făceau imposibilul pentru a împiedeca această zădarnică experiență, deschizindu-mi și mie perspective de moștenire, la care împrejurările, atît de nouă, îmi permiteau, desigur să mă gîndesc. Alții din clanul lor erau pentru un guvern Maniu, dar cu miniștri străini cari să garanteze pentru colegii lor și să-i supravegheze de aproape.
Atunci generalul Averescu mi-a propus formal o înțelegere: fiecare din noi, dacă fuziunea, de care-mi vorbise din nou, nu se poate face, se va prezenta regenței în cazul crizei de guvern, arătînd că, dacă ar fi chemat să formeze Ministeriul, e sigur de concursul moral al celuilalt, chiar dacă n-ar fi să fie o colaborare pe banca ministerială.
E sigur că, în regență, măcar patriarhul, care-și păstra însă legăturile ardelene, și prințul Nicolae doreau acel Ministeriu național pe care pînă în ultimul timp al vieții sale îl sperase regele Ferdinand. Dar hotărîrea zăbovea, și Guvernul, căruia i s-a îngăduit prezidarea serbărilor comemorative de la Constanța, care au dat, ca și cele de la Chișinău, cu cîtva timp înainte, dovada bunei pregătiri a armatei și au provocat un moment de solidarizare națională, credea să o mai poată duce o bucată de vreme. Dar peste cîteva zile i se comunica într-o formă aproape brutală necesitatea de a se încheia o agonie prea lungă după ce prin Ion Brătianu dispăruse însuși principiul lui de viață.
În momentul chiar cînd, despărțindu-mă de la masa pe care mi-o oferiseră, mie și alor mei, ca unor colaboratori de mîne, prietenii generalului Averescu, pentru a pecetlui astfel public legătura, mergeam la Mitropolie, unde erau adunați pentru consultații membrii regenței, am întîlnit pe unul din nepoții cu numele de Boilă ai dlui Maniu care venea să-mi ofere ce vreau, ca locuri în Parlament și pe banca ministerială, dacă aș fi în stare să-mi calc cuvîntul și să-i recomand pe dînșii. Își poate închipui oricine care a fost răspunsul meu.
Aduceam cu mine un memoriu scris, care trebuie să fie și în hîrtiile mele și în arhiva regenței, dar pe care neregăsindu-l, nu l-am publicat niciodată; după cît îmi aduc aminte, erau prevederi în ce privește guvernarea național-țerăniștilor, cari nu formează măcar un partid în adevăratul înțeles al cuvîntului, ceea ce s-a adeverit. Prințul Nicolae era indignat de rezistența dlui Maniu la orice propunere care n-ar cuprinde dominația lui absolută fără nici o condiție și fără nici o rezervă, ca un biruitor care nu e dispus să discute și să facă tranzacție cu nimeni.
Cum regența era totuși de părere că singurul regim care se impune, mai ales în vederea greutăților împrumutului de stabilizare, necontenit amînat din cauza pretențiilor draconice ale bancherilor, era unul de mai multe partide, s-a recurs la d. Titulescu, sosit anume la București din petrecerea sa în străinătate, ca ministru la Londra, după ce fusese, despărțit de Take Ionescu, colaboratorul generalului Averescu. Omul sigur de marea misiune care-l așteaptă în viața poporului său și încredințat că oricine are datoria de a-l ajuta întru aceasta ca un șef impus de geniul său diplomatic și politic, pe cînd acest răsfățat n-a fost niciodată dincolo de margenile unui avocat de talent, s-a dus la fiecare ca să-i ceară o adeziune absolută, și firește unul i-a pretins una, altul alta. Cu mine, de o amabilitate forțată, s-a înțeles ușor: n-am de ce să-l ajut, n-am de ce să-l combat.
Rămînea deci inevitabilul: d. Maniu – nu național-țerăniștii ca atare, ci d. Maniu, pentru care această grupare artificială nu era decît un instrument, dar unul de care n-a știut să se servească la Guvern istețul uneititor de opoziție. În jurul său a strîns cît mai multă lume, pînă la douăzeci și unu de miniștri – iar eu apucasem abia șapte cîrmuitori – numai pentru a potoli poftele și a măguli vanitățile, dar intenția era aceea a unei tăcute și ascunse dictaturi iacobine, umbra lui Robespierre, de care, de altfel, desigur nu auzise niciodată omul care nu cetește nimic, așezîndu-se lîngă atotputernicia lui. Urletele străzii, cu tot felul de rîndași cari socoteau că a sosit ziua lor, salutau această înscăunare domnească și spectacolul acesta, unit cu formidabila îmbulzire de la clubul din Calea Victoriei, de la ministerul de Interne, era de-a dreptul neliniștitor. Oricum, Capitala României nu mai văzuse niciodată un asemenea dezmăț demagogic.
În ce mă privește, rămîneam, după neizbînda, care nu lovea în speranțe pe care avusem grija, cunoscînd oamenii, să nu mi le fac, cu și mai puțin decît înainte. O parte din prietenii mei, „indignați” – pînă la necuviința în propria mea casă, ipocrizia, îndelung ferită, a dlui Țoni, vădindu-se astfel cinic și violent, în drumul spre învingătorii cari l-au lăsat „independent” —, s-au îndreptat aiurea fără să fi ajuns nicăiri la onorabila situație pe care, chiar cu merite foarte modeste, o avuseră la mine. Cu greu mi-am putut recăpăta locul în Cameră, luptînd cu urgia unei demagogii nebun dezlănțuite, cu grija de a se ascunde orice amestec oficial. Decît la mulți dintre ai mei, am găsit însă omenie la membri ai noii Adunări cari nu puteau să uite fiecare prietenia sinceră de care se împărtășiseră atîta vreme de la mine și partea pe care o avusem în elaborarea părții cuminți a crezului lor, ca și în lupta grea, care nu-mi folosise la nimic, dar contribuise așa de mult la ridicarea lor.
Astfel am plecat odată cu începutul anului 1929 la Paris, unde am început la Sorbona seria de conferințe despre Armenia Mică. Am întîmpinat acolo calda recunoștință a coloniei armenești, care a mers pînă acolo încît au preferat o dată ascultarea mea serbătoririi patriarhului armean unit care sosise tocmai atunci: pe lîngă calitățile înnăscute ale acestei energice rase era în aceasta și tot ceea ce o lungă și grea suferință produce, întreține și dezvoltă în sufletul omenesc, pe cînd la noi o soartă de o bucată de vreme favorabilă peste orice greșeli, fie și cele mai mari, crease o stare de spirit în care orice e frumos și bun e menit să se înece, permițînd cele mai zgomotoase victorii instinctelor celor mai rele.
