D. Rist, o veche cunoștință, de care sînt legat și prin amintirea socrului său, iubitul meu inițiator în studiile istorice, Gabriel Monod, mă cercetează la 25 april.”Cînd îi fac aluzie la alt fel de a ieși din grozavele dificultăți financiare, el ridică ochii în tavan și face discrete semne de denegație. Nu se poate cere necontenit de la „bas de laine» francez. Își înțelege misiunea numai în ce privește scăderea cheltuielilor, unită cu o mai bună percepere a impozitelor. Față de anul trecut, avem numai 800 de milioane mai puțin la încasări. Datoria publică, e doar 18—20% din budget. Am sta mai bine decît înainte de război! Se plînge că datorii mari au fost trecute, de formă, la budgetul extraordinar. Cînd îi vorbesc de funcționarii neplătiți, îmi face socoteală de cît datorim profesorilor francezi. Cei ce nu plătesc vor vedea urmările. Răspund că orice e mai bine pentru creditori decît să-și omoare clientul.”

    Deocamdată îndeplinim cererea de a opri intrarea valutelor străine, ca să se împiedice nebuna sete de aur străin.

    Comunicîndu-i această conversație dlui Argetoianu, d-sa își menține optimismul.”Se va putea trece întru cîtva de acest punct de vedere. De altfel e mai bine și presiunea creditorilor pentru reducerile budgetare.

    Vom avea control, dar și acesta ne-ar putea folosi la ceva.” Desigur, dacă vine la putere în Franța stînga, cu un Caillaux la Finanțe, situația noastră ar fi mai grea, dar el se sprijină pe prietenia dlui Piétri, dacă acesta ar lua departamentul. Necesitatea controlului, care mă umilește adînc, o recunoaște ziarul Cuvintul și d. Gafencu, fost subsecretar de stat național-țerănesc în Argus. Toate ziarele de opoziție sînt la picioarele creditorilor.

    Dar pînă atunci îmi sosesc necontenit plângeri de neplată ale învățătorilor, mai ales din județele Severin, Odorhei. La Deva a fost asediată Prefectura. La Brașov se agită funcționarii. Ceea ce se trimete prefecturilor e cu totul neîndestulător. Scrisorile de insulte ale acelora cari nici nu cunosc situația, nici nu pot împărți răspunderile, se fac tot mai dese.

    În timpul tristelor Paști găsesc la Sinaia pe colegul meu de la Finanțe scriindu-și raportul către d. Tardieu. D. Argetoianu observă cu dreptate că pe d. Rist îl interesează numai o parte din această dramă: creditorii, bancherii. Ce se va face cu grelele rămășițe ale noastre din 1931 nu-l privește. Vrea plata integrală a cuponului. Pe cînd ministrul român speră acoperirea acelor datorii printr-un cont pe care ni l-ar face Franța în sarcina veniturilor viitoare. Dar îl preocupă mult și chestia remanierii, care pentru mine nu prezintă interes. Se gîndește că Externele ar putea fi reunite cu Finanțele, ele înseși legate, poate nu fără dezavantaje, cu Internele.

    O rază de bucurie și de încredere o aduce, în această gheenă întunecată, pe care o străbat fulgerele unei demagogii care, prezintînd „salvatorul”, „ultima rezervă a țerii”, vorbește de cucerirea Bucureștilor, de „adîncurile pămîntului” și alte exagerări romantice, reușita serbării de Zece Mai. Mareșalul Palatului îmi aduce un portret al regelui cu aceste rînduri:”Iubitului meu președinte al Consiliului, după un an de guvernare în zile grele“.

XVII. ULTIMELE CONSTATĂRI BUDGETARE ȘI GESTUL DE OM ONEST AL PLECĂRII

    Cîteva zile după arest ceas de bucurie, la vederea unei armate refăcute de suveran și însuflețite de cea mai deplină ascultare și de eel mai cald devotament față de dînsul, d. Argetoianu, în dubla sa calitate ministerială, adună, în prezența mea, pe prefecți pentru a-i îndemna să activeze încasările.”Le arată cum am asigurat cuponul chiar șl pentru viitor. Se vor căuta posibilități de a trece la comune ca primari și perceptori pe învățătorii prisoselnici. Din partea mea li spun că ei, depinzînd de toate ministerele și reprezintînd statul integral, au prestigiul lui de păstrat cu orice preț și le cer să-mi dea informații locale despre școli și corpul învățătoresc.” A doua zi arăt regelui intenția mea de a nu se mai numi noi învățători în acest an.

    Dar evenimentele își urmează acuma cursul, pe care nici o bunăvoință nu-l poate împiedeca. Nici o bunăvoință, declt, În lipsa înțelegerii din partea acelora cari vorbesc țerii și în numele ei, acea încredere deplină a suveranului, care, mie personal, îmi lipsește de prea multă vreme și fără „are nu se poate domina o astfel de situație.

    Raportul dlui Rist, care critică toate gestiunile financiare de la stabilizare încoace și, refuzîndu-ne orice concurs, ne trimete la tehnicienii de la Geneva pentru sfaturi de reorganizare, e urmat de declarația dlui Tardieu, transmisă prin ministrul nostru la Paris, – și nu numai guvernului —, că trebuie să ne refacem o reputație „compromisă” prin adevărate „aventuri” (conversiunea). Prevederile dlui Argetoianu nu se adeveriseră.

    Cînd, la 21 mai, cu prilejul serbării de la regimentul de pionieri, înireb pe regele unde se duce pentru vară și la ce dată, răspunsul este că aceasta „e în legătură cu situația politică”. Nu era greu să se interpreteze și față de situația internă această mărturisire. În notele mele însemn la această dată:”Ce bucuros aș fi de liniște!”.

    Serbările de la Sulina, unde se inaugurează, la 23 mai, lucrările recente ale Comisiei Dunărene, pun chestia guvernării între margeni precise, dincolo de care nu mai înțeleg, cu nici un preț, a trece. Pe vapor „arăt suveranului că, după informațiile ce mi s-au dat chiar acum de ofițeri, armata nu e plătită cu lunile, ofițerii avînd datorii de peste 100 000 de lei fiecare. Declar: „așa nu mai pot. În același timp însă schițez un program care cuprinde: imediata plată integrală a armatei, reducerea lefilor pe jumătate (potrivit cu costul redus al vieții), înlăturarea funcționarilor de prisos. Regele aprobă“, rămînînd că măsuri în acest sens să fie luate. La Ministeriul de Finanțe, pe care-l recunoaște că a fost pînă acum total autonom, „dictatorial“ (exemplul îl dăduseră dd. Madgearu și M. Popovici), se va lucra de azi înainte după indicațiile mele.

    Îndată ce mă întorc și consult pe dd. Amza și Brătescu, fac regelui un memoriu în șapte puncte, care cuprinde și alte măsuri, ca plata în ordinea averii și greutăților de familie, revizia pensiilor și stabilirea unei singure lefi de familie. Dar, la primirea în gară a suveranului, care se întorcea de pe Dunăre, ministrul de Finanțe, căruia-i comunic dorințele mele, tăgăduiește că aceasta ar fi situația; ofițerii sînt plătiți, doar furnizorii nu. Generalului Amza îi spune că totul e opera unor nemulțămiți pentru anume mișcări în oaste. Se arată de un optimism care răspinge toate realitățile, chiar acelea pe care mi le Va striga, într-un „congres” cu nemaipomenite acuzări și insulte, cu îndemnuri contra regelui și cu îndreptări către comunism, un număr de energumeni din învățămînt, exaltați de ambiții fără frîu.

    La 26 mai, ne prezintăm regelui, eu și ministrul de Finanțe.”Regele, cu hotărîre în glas, declară că nu admite, mai ales, neplata armatei, pe care din nou d. Argetoianu o tăgăduiește. El [Regele] amintește ce i-a spus colonelul din Tulcea, care a dat din banii săi; așa i s-a confirmat și de aiurea. După întrebarea ministrului Armatei, regele adauge că, în orice caz, ordinele ministrului nu se execută la Finanțe ori acreditivele nu sînt respectate de administratorii financiari cari iau mită.“ Cetind programul meu, rămas la Palat, regele-l acceptă ca „bază de discuție”.”După ce-i arătasem că, după cîtă popularitate am jertfit, sînt gata să-i arunc supt picioare și restul, el declară că nu numai în trei se pot hotărî lucruri atît de grave.” Va fi deci un Consiliu de miniștri regal în cîteva zile. Înainte de plecare declar că, dacă e vorba „de un împrumut la Liga Națiunilor, el s-ar încheia supt alt Ministeriu”. Jos, ministrul Armatei îmi vorbește de cele patrusprezece miliarde care-i sînt neapărat de nevoie.

    Peste cîteva ceasuri glasul de asigurare al dlui Argetoianu se aude din nou. S-a recunoscut la Ministerul Armatei că au rămas doar 60 de milioane neplătite și nemulțămirea ce se arată are motive personale și politice. Dar generalul Amza, menținîndu-și afirmațiile, anunță că „va chema pe comandanții de corp și-i va prezintă regelui”.

    La 30 mai, cum, în legătură cu saturnalele demagogice de la congresul corpului didactic, în care se votează o moțiune care aruncă în fața ministrului desprețul celor adunați – profesorul universitar Bănescu, fost elev al meu, mă trimite la Fanar, iar inocentul filozof Marin Ștefănescu apare ca Isus —, presa vorbește de o audiență a agitatorilor la rege, declar în scris că primirea lor ar aduce demisia mea. Mi se răspunde că audiența n-a fost cerută și că ea nu s-ar acorda fără consultarea mea.

    La 31 mai, după ce pregătisem din partea mea, cu consilierii ministerului, un întreg program, care mai reducea un miliard și jumătate de la Instrucție, dînd școlii rurale o bază financiară autonomă prin buna exploatare a terenurilor școlare și prin monopolul rechizitelor în folosul învățătorilor, prin trecerea asupra lor a salariilor primarilor rurali, – Consiliul hotărîtor.”Regele îl deschide, arătînd după un discurs scris că, precum vechii Voievozi chemau, la vremuri grele, Divanul, așa își cheamă sfetnicii azi pentru a găsi soluția care să permită plata lefurilor și pensiilor și îndeplinirea datoriilor statului care a contractat angajamente precise față de funcționarii săi.

    Declar că, oprit pînă acum de a cunoaște situația reală a Finanțelor, n-aș putea merge fără ca acest sistem să se schimbe. Regele obiectează că „în decretul de numire însuși mi se acorda acest drept care este și o datorie». Trebuie să opun însă că se cunosc condițiile în care am primit puterea. Atunci, din parte-i, suveranul amintește garanția recentă pe care mi-a dat-o.”

    După discuția între ministrul Armatei și acela al Finanțelor cu privire la lefi, iau cuvîntul, arătînd ce reduceri aduc la departamentul meu, rezum programul de reforme pe care l-am prezintat în scris, și colegilor, cari se raliază la vederile mele, și promit reduceri analoage, cum o face și d. Argetoianu. Ministrul de Finanțe adauge însă și alte resurse: și aceea de la baterea unei monede de aur, dar recunoaște că trebuie învoirea creditorilor. Așa s-ar putea acoperi datorii pe care le cifrează la patru miliarde.

    Regele vrea însă plata și a restanțelor, și imediat. El consideră discuțiile de azi ca preliminarii; după opt zile i se va aduce ceva în mînă.

    Se decide publicarea raportului dlui Rist. Mi se cere să fac rezumatul celorlalte hotărîri.

    Regele, care a aprobat forma, „îmi face semn să trec la dînsul. Îmi cere scuze că a fost atît de tare. Nehotărîrea, părerea de rău, dorința de a spune ceva îi sînt scrise pe față. Deschid vorba, întrebîndu-l dacă, lucrînd la raportul cerut, am avea încrederea lui pentru viitor, orizontul”. Cum n-am un răspuns imediat, „adaug atunci că, decît a tîrî o astfel de situație încă o săptămînă, prefer o demisie imediată, dacă regele are o soluție. Ezită s-o spuie. Pronunț numele dlui Titulescu. Mărturisește că la dînsul s-a gîndit; un guvern nou, cu popularitate neatinsă, ar putea încerca mai bine. Pe d. Titulescu îl vor sprijini național-țerăniștii. – Și Maiestatea Voastră crede posibile alegeri generale? – Se va vedea. Oricum, nu imediat, ci în toamnă. Îl întreb dacă i s-a părut vreodată că am o ambiție, că vreau ceva, dacă și-a dat seama cît i-am respectat imensa confiență pusă în conducerea ministerului de Finanțe, care, întrerupe regele, a fost supt așteptări. Ca răspuns, cu lacrimi în ochi mă sărută, scuzîndu-se de aceea că m-a amestecat într-o astfel do încercare. Îl sfătuiesc să nu facă a dura prea mult criza. – Am vrut o concentrare mare; mă voi mulțămi cu una mai mică. După ce l-am pus în gardă față de ambițiile mari ale partidelor mici, scriu la masa regelui aceste rînduri:”Maiestate,

    În fața greutăților budgetare pe care nu văd cum le-ar putea rezolvi deplin și imediat un guvern care nu se razimă pe un puternic partid, rog pe Maiestatea Voastră să primească demisia Cabinetului pe care am avut, un an de zile și mai bine, dureroasa sarcină de a-l prezida.

    Rog pe Maiestatea Voastră să mă creadă și mai departe al Maiestății Voastre prea-supus și plecat servitor, N. Iorga.

    31 mai 1932.”

    Iar la plecare spun ziariștilor că mă duc și pentru că nu cred în folosul unui împrumut.

    În noaptea de 2 iunie omul crizelor insolubile sosește de la Geneva, dar, din primul moment, în loc de a se vedea, peste încercarea lui, menită fatal să dea greș, în neputința de a se înțelege a „marilor partide”, succesiunea, firească, a dlui Duca, apare ideea unui „guvern de tranziție”, pe care l-ar prezida imparțialul domn Vaida, cel care suflase mai mult la Cluj în flacăra urii împotriva noastră și a întregului”Vechi Regat”. De altfel, refuzul liberalilor de a accepta o periculoasă tovărășie vine imediat și hotărît, supt influența elementului tradițional, reprezintat de d. Dinu Brătianu.

    Vizita, de politeță, a dlui Titulescu la mine n-are nici o importanță. Ar fi putut avea una audiența mea la suveran, din care redau o parte după textul notelor mele, încheind acest volum de explicații, necesare pentru priceperea ca și pentru onoarea mea.”4 iunie. Regele mă întreabă ce atitudine iau. —Față de ce? —De o formațiune național-țerănistă. – Cu d. Titulescu? – Nu știu încă. – Voi fi contra ei.“ Cum mi se obiectează că odată o preferam uneia liberale, notez deosebirea de moment, de metodă a venirii la putere, de situație în partidul însuși. Și era vorba, mai ales, de continuarea Parlamentului. —”La noi e obicei ca odată cu guvernul să plece și Parlamentul…“„Amintesc că eu n-am dizolvat pe cel țerănesc fără a fi îndemnat. – Dar dacă se face o coaliție? – Și contra ei voi lupta, contra a orice are aerul de partid, căci la noi partidul e banda de exploatare. De unde să se hrănească? – În coaliție, – idealul meu, cum știi —, va fi mai ușor. – Crede Maiestatea Voastră, care e tînăr; eu îi cunosc mai bine. De fapt, dacă Maiestatea Voastră ține a fi „constituțional“, cum n-a fost… —Eu am vrut să am un regim provizoriu pînă la coaliție.

    —.. .De ce nu se adresează Maiestatea Voastră la liberali? … Ei sînt un adevărat partid, cu tradiții. —Și merite față de țară. —Desigur. Și acolo este măcar un om, Dinu Brătianu. E adevărat că ar fi înlocuirea dinastiei Maiestății Voastre cu dinastia Brătianu.

    Amintesc că în timpul guvernării mele mi-au fost închise Internele, Finanțele, Siguranța, Poliția, Sănătatea, Legația de la Paris. S-a constatat unde era greșala, dar marți nu s-a luat măsura, ușoară, prin care ea se putea îndrepta. Așa însă Maiestatea Voastră e într-o mare încurcătură, apucă pe o cale greșită și se va vedea în cîteva luni. Căci oamenii la cari se gîndește Maiestatea Voastră nu pot da nimic. Nu se poate împrumut. Rămîne deci numai programul meu. La național-țerăniști, pe cine-l are Maiestatea Voastră? Maniu e un șef de republică născut. Mihalache a rămas omul simplu, rîzgîiat de soartă: nu se face din el un om politic. Toți minderwertige Leute… Așteaptă jos Mihalache, și nu vreau să-i iau dreptul. Dar omul zilelor rele, cum am spus-o odată Maiestății Voastre la Fontenay-aux-Roses, tot eu sînt.”

    La 5 iunie d. Titulescu și-a depus mandatul, mulțămind în dreapta și în stînga, și regele a făcut din d. Vaida singur-singurel, căci nici acuma d. Gheorghe Brătianu n-a putut fi satisfăcut, ca unul care voia patru ministere și o sută de scaune în Parlament, președintele unui „guvern de alegeri“, „imparțial“. A doua zi la amiazi, cumplitul luptător contra”Vechiului Regat“, dușmanul Bucureștilor cari ar merita distrugerea, presta jurămîntul. Intrigile și luptele pentru complectarea echipei continuă pînă la 10 iunie. Abia la 14 se dizolvă Parlamentul cel mai capabil de muncă națională solidară.

    Repet sfîrșind, ce spuneam la 4 iunie 1930, cînd Carol al II-lea își începea domnia plină de speranțe:”Să dea Dumnezeu să fie bine”.

    Din partea mea am făcut pentru aceasta ce am putut.

    Și cît am putut!

După întoarcerea la regimul de partid. Isprava

I. INSTALAREA NOULUI REGIM

    Cele cîteva zile pe care le-am mai petrecut la București, cetind zilnic scrisori de insulte și de amenințări, în care mi se punea în sarcină totul, de la „interviewul de la Mangalia” pînă la neplata învățătorilor pe cari eu, dintr-o ură patologică, aș fi căutat să-i aduc la moartea de foame, mi-au îngăduit să fiu martur la instalarea succesorilor.

    Niciodată o transformare mai complectă nu s-a petrecut la un partid politic, mai ales în ce privește ramura ardeleană. Patria de la Cluj și-a schimbat subit tonul. Aluziile la suveran au fost înlocuite cu laudele cele mai plate la adresa lui, ceea ce se explică, dată fiind posibilitatea de a regula atîtea conturi uitate. Iar șeful guvernului inaugura față de rege o atitudine servilă în care m-aș fi crezut, dacă aș fi adoptat-o, mai jos decît cel din urmă dintre lachei.

    Văd încă scena de la inaugurarea frumoasei căzărmi a sergenților de stradă, ridicată gospodărește de unul dintre cei mai credincioși și personal mai onești dintre „amicii regelui”, de cari, de altfel, aș fi nedrept dacă aș spune că am avut să mă plîng, colonelul Gabriel Marinescu, prefect de poliție. Supt soarele dogoritor, d. Vaida Voievod, albit și îngreuiat de retragerea alimentată cu ura din fiecare zi, aștepta îndelung, cu capul gol, în tovărășia colaboratorului meu de pînă ieri, d. Argetoianu, venirea stăpînului. Cînd Carol al II-lea a sosit, mi s-a părut că prind în căutarea pe care a aruncat-o fereștilor goale ale casei mele din față și altceva decît curiozitatea.

    Nu se poate zice că formarea Ministeriului a mulțămit ramura „regățeană” a marelui partid. Intre dînsa și grupul de la Cluj, despre care se credea că deține simpatiile aproape exclusive ale țerănimii ardelene, era de multă vreme o continuă luptă, țerăniștii din țara veche ei înșiși deosebindu-se între ei fundamental și pasionat în ce privește nuanța opoziției față de d. Maniu și cei de aproape ai săi, pentru cari o mînă de tachiști a fost totdeauna, prin adeziunea lor absolută de la început, preferabilă forței reale pe care o putea reprezintă o formațiune ieșită din mijlocul chiar al satelor, mai ales în Muntenia. La țerăniștii de dincoace erau, de alminterea, cum nu-i lega nici „doctrina” perimată a cugetătorului sorocean, nici dezvoltările pe teme berlineze ale dlui Madgearu, al doilea teoretician, dușmănii învierșunate pentru motive personale, de popularitate: se vor face și la întruniri politice demonstrații țerănești menite să arăte dacă Ilfovul merge cu ciudosul și îndărătnicul secretar al partidului, devenit supusul auxiliar al dlui Maniu, sau cu adversarul său permanent, amicul de odinioară al dlui Argetoianu, generosul în discursuri și harnicul la cercetat orice probleme domn Ioanițescu, acesta, desigur, prin origine și făptură, prin fire, ceva mai „țeran” decît fiul marelui negustor din Galați.

    Era caracteristică repulsia oricui se simțea ceva de a intra într-un Ministeriu care se intitula „de alegeri” și în fruntea căruia era obișnuitul supleant, considerat în partid ca un om de a doua mînă, al dlui Maniu. Toți erau încredințați că, misiunea acestui guvern fiind strict definită în facerea alegerilor, cu tot ce pot aduce indispensabila demagogie și violențele la care, firește, cu toată „popularitatea”, va trebui să recurgă, ar fi păcat să riște cineva care prețuiește viitorul său într-o formațiune pornită din neputința de a avea ceva mai bun și menită să isprăvească în ridicul și în odiu. Viitorul era să arăte dacă dintre cele două grupe de jucători nu avuseră mai multă prevedere aceia cari văzuseră în d. Vaida Voievod [pe] cineva dispus să îmbrace la bătrîneță o personalitate pe care pînă atunci o sacrificase „fratelui Iuliu”, în care, ca medic, era deprins să respecte „circonferența craniană cea mai largă din Ardeal”.

    De alminterea și aiurea s-a putut să se facă o greșeală, în sensul celait. S-a crezut probabil că, pentru a slăbi partidele față de Coroană, care totuși n-avuse curajul de a săvîrși un număr de mari reforme, pe care nici un partid din înseși condițiile alcătuirii sale, nu ar fi în stare a le da, prin „mîna de oameni”, jertfită fără părere de rău pentru acest singur scop, ar fi să se încerce la național-țerăniști ceva asemănător cu inventarea dlui Gheorghe Brătianu ca șef al unui alt partid liberal. Chipos, sfătos, bătăios, tare în sprinceni și în mustață, d. Vaida Voievod părea potrivit pentru acest rol: cine știe dacă aparenta sa generozitate, căldura retoricei sale de cenaclu vienez pe cale de a reforma Împărăția, calități arătoase, nu s-ar putea opune glacialei înțepeniri cu ochii imobili și ficși, cu zîmbetul de vrajă hiperboreană a „șefului său stimat și iubit” (aceștia sînt termenii obișnuiți în partid față de șefi, chiar dacă d. Maniu, cît se crede, vorbește de d. Mihalache, cît îl prețuiește în fond)! Dar sfătuitorii, cari vor fi fiind, nu-și dădeau samă de ce înseamnă două lucruri: a merge o viață întreagă cu un om, în care recunoști superioritatea cui îți observă greșelile și ți le spune ori știe să ți le îndrepte, cu calculul precis al unei minți nesupuse zvîcnirilor temperamentului, și, al doilea, a avea în față un cerc de judecători cari, acolo în Ardeal, supt magia de meduză îngrijit pieptănată a dlui Maniu, n-ar permite nimănui să se așeze altfel decît pe margenea tronului, chiar dacă acesta ar fi vacant și ocupantul de drept ar fi declarat că nu l-ar reocupa niciodată altfel decît, firește, dacă ar fi așa de mult rugat încît să se vadă că e în adevăr o voință națională aceea care-l aduce la locul de onoare și de răspundere. Și, iarăși, creatorii diversiunii Vaida nu puteau să prevadă marile calități dramatice de care vor da dovadă, în grațiosul menuet pentru prezidenția Consiliului, aceia cari vor oferi admirabilul spectacol al întrevederii fecunde de la Valea Seacă.

    Era o mare greutate și cu dozarea în Ministeriu a celor două nuanțe care stau gata de luptă. Nu s-a mai repetat scena de acum cinci ani, cînd d. Sever Bocu, masivul exponent bănățean, cel mai decebalic dintre ostașii partidului, se închidea la Capsa și nu vroia să presteze jurămîntul. Dar trebui să se recurgă la toate finețele spiritului de îndatorire și de tragere pe sfoară pentru a face ca fiecare ardelean, stăpînul adevărat al situației, să fie dublat de un țerănist și fiecare țerănist, puțintel indispus, să aibă căptușeala unui ardelean autentic, născut, alăptat și înțărcat, nutrit și îmbogățit de provincia sa natală. Era cu atît mai necesar, cu cît de la început șeful din culise, mireasa încă nenuntită a partidului, invitase provinciile, considerate după a sa părere ca niște simple colonii, să se unească împotriva”Vechiului Regat”, uzurpator și acaparator al pămîntului ardelenesc mai ales, în care cîteva mii de morți uzurpă în adevăr și acaparează de multă vreme pămîntul unde au picat luptînd pentru Ardeal. Niciodată blăstămata invidie dintre fiii aceluiași neam nu s-a manifestat cu un cinism atît de sfidător și criminal.

    În jocul acesta de-a miniștrii, nimeni neputîndu-se considera ca definitiv decît după nu știu cîte verificări și corecturi, d. Periețeanu, delicatul traducător al unei poezii franceze pe care fără aceasta, și cu toată plecarea la Nisa, șeful său n-ar fi putut-o gusta îndeajuns, a fost astfel un ministru de Instrucție pentru ceva mai mult de douăzeci și patru de ceasuri ca să fie trecut poate la Domenii, pentru care, în ultimul moment, i s-ar fi descoperit aplecări necunoscute de d-sa însuși, și a eșua, ceea ce era natural după o astfel de călătorie, la Comunicații. Pentru a învedera însă oricărui ministru de Agricultură cîtă școală mai are de făcut ca să deosebească grîul de săcară și să nu confunde un cal cu un taur, s-au pus doi specialiști ca subsecretari de stat: d. Ghelmegeanu, tenorul cel mai în vază al discuțiilor parlamentare de supt ultimul regim, avocat oltean care nu va fi sămănat în viața sa un pogon, și doctorul de fabrică germană al partidului, d. Mihail Șerban autentic transilvan, așezat încă de mult în regatul tuturor stricăciunilor și, dacă-mi aduc bine aminte, glorios soldat al dezrobirii naționale. Cum s-or fi înțelegînd acolo intrusul politic, doctorul sămănăturilor abstracte și juristul de la Craiova putea ști numai d. Mihalache, care era ocupat să dea la Instrucție, unde figurează ca institutor bucureștean pensionat fără o oră de curs, un secretar pedagogic și muscelean excelentului sociolog fără partid care e noul ministru, d. D. Gusti. Acestui vechi coleș și prieten, care vine să-mi ofere automobil – a doua zi petrescul său secretar confisca pe al Comisiei Monumentelor Istorice, ca nu cumva să-l pot întrebuința, iar pentru drumul la Văleni, unul singur, Dreptatea denunța ca abuziv pe președintele Comisiunii care face și ultima corectură la Buletinul ei – îi prevesteam că „va fi silit la capitulații de conștiință sau va pleca înainte de alegeri“. Nu vor trece cîteva zile și ministeriul unde introdusesem o disciplină de mînăstire a fost invadat de tînguitori, stăruitori și speculanți și, revenindu-se asupra măsurilor mele de orice ordine, se vor disloca revizori ieșiți prin concurs, se vor distribui delegații pentru a scăpa de lege și regulamente, se vor căuta mijloace rafinate pentru a îndestula cereri de direcție, pînă ce profesorul de Universitate, membrul Academiei Române, decanul și directorul Casei Monopolurilor, situații pe care face bine că nu le înlătură, va merge să se închine pretențiilor primare ale „șefului învățătorimii” la Brașov, meritînd omagiile revoltaților din mai, cari vorbesc în termini ditirambici de smeritul ministru al iubirii după mîndrul ministru al „urii”.

    Într-o audiență la rege, devotatul sprijinitor ardelean al Coroanei, d. Vaier Pop, spuind că Ministeriul nu și-a atins nici unul din scopurile pentru care a fost numit, ca să audă că totuși „a pacificat Ardealul”, a cerut măcar un lucru: ca la Interne să fie cineva a cărui nepărtenire și spirit de legalitate să nu se poată bănui. Eu însumi, ale cărui legături cu suveranul s-au încheiat, firește, pentru un timp indefinit, fiindcă n-aș consimți niciodată să pîrăsc zi de zi pe aceia în cari regele, odată ce-i menține, continuă a-și pune încrederea, am încercat pe cale de scrisoare să dau sfatul, fie și necerut, de a se numi la acest post de comandant în mijlocul furtunii urilor de partid un om de absolută încredere a Coroanei, un general, al cărui nume nu vreau să-l dau pentru a nu se înteți paza polițienească la care, într-o altă situație, este supus. Nu știu dacă rîndurile mele i-au ajuns regelui, ba nu știu măcar, fiecăruia fiindu-i frică să le dea, în ce mîni se află astăzi.

    Deocamdată guvernul căuta să arăte suveranului ce răsunet are în țară chemarea ca neutri a uneia din cele mai învierșunate grupări de luptători politici. S-au dus însă zilele cînd, după impunerea guvernului Maniu, unei regențe fricoase, strada urla de aclamații și servitorii ardeleni ieșeau cu florile partidului la piept. Nici un cuvînt din inimă nu salută pe restabilitorii constituționalismului. Ziua întoarcerii regelui trecu aproape neobservată, și marele spectacol pregătit la Arenele Romane arătă de la început, prin numărul redus și dispoziția răcoroasă a publicului, de o calitate inferioară, greșeala care s-a făcut.

    În sfîrșit echipa era gata; mai ales ardeleană, afară de folositorul domn Mironescu, singura minte limpede și singura experiență, dar „ardelean” raliat, de d. Ioanițescu, numit de frică, de d. Gusti, care se declara neînregimentat și chemat la departamentul său de regele care se va sili să-l menție, de d. Periețeanu, și, firește, de ministrul de Război, atacat pînă ieri în onoarea sa de ziarul-pamflet pe care-l plătește unul din conducătorii partidului.