Și de aiurea, nu departe de mine, se urmează o acțiune asămănătoare asupra suveranului, a cărui tinereță poate fi influențată și de criticele unei prese cu meșteșug asmuțate asupra mea. Încep a căpăta în ochii regelui înfățișarea unui visător aproape netrebnic: mi se recomandă să înlocuiesc pe secretarul general de la Instrucție, prof. Fortunescu, om foarte cult, onest și blînd, dar în luptă cu nu știu cine de la Craiova, ceea ce lămurește campania contra lui, printr-un om energic, căci – mi se observă indulgent față de defectele mele firești – nu e bine, fiind și el „visător”, să fim la ministeriu doi.

    Sînt adus, la 13 iulie, să rog pe suveran, față de care am și alte sentimente decît acelea cu care e dator un ministru, ca, păstrînd legăturile cu; opoziția, la care ține, să arăte în public guvernului acea încredere fără care el nu putea lucra; ceea ce s-a făcut prin telegrama la deschiderea cursurilor de la Văleni.

    Am primit fără nici un amestec personal trecerea la Banca Națională a dlui Manoilescu, în locul dlui Angelescu, al cărui proces cu înaintașul său se pierduse; noul ministru de Comerț e rectorul Politehnicei din București, d. Vasilescu Karpen. Profesorul Hațieganu n-a mai putut fi oprit de a demisiona și, la plecare, refuză înlocuirea lui cu d. Sextil Pușcariu. Ardealul va fi reprezintat în Ministeriu prin d. Vaier Pop, pe care abia-l cunoșteam și ale cărui mari calități, de talent și de măsură, eram departe de a le bănui în acel moment.

    În aceste împrejurări se închid Camerele, după o sesiune plină de un lucru spornic, pe care nu-l întrerup decît rareori luptele între partide și pe care izbutește a-l stăpîni și conduce vădita dezinteresare a unor oameni cari n-au în vedere decît binele țerii.

IX. O VARĂ DE PÎRI, CALOMNII ȘI INTRIGI

    De la noul budget se aștepta o îndreptare a situației financiare. Ea nu mi-a fost înfățișată ca periculoasă. Am găsit numai greutăți în satisfacerea nevoilor armatei, ministrul Amza, în Consiliul de la 9 iulie, prezidat de rege, arătînd nevoia de a avea cele două miliarde angajate și de a nu face la Geneva, unde se discuta chestia dezarmării, o declarație camuflată. Fusese vorba de un impozit pe desfacerea vinului, de o taxă pe sentințele judecătorești. S-a deplorat scăderea prețului grînelo.

    Dar la punerea în aplicare a convenției cu Germania, care putea să cumpere orzul nostru, nu s-a ajuns. Delegații germani, cari trebuiau să negocieze la București, chemați prea răpede de însărcinatul de afaceri al Reich-ului, d. Kirchholtes, sosiseră, în mai, tocmai cînd era conferința Micii înțelegeri. Ministrul de Externe i-a reținut deci la Cernăuți, ceea ce a adus supărare și declarația că, dacă se reiau discuțiile, nu poate fi decît la Berlin. Ele s-au și reluat, dar se dorea neîncheiarea la un loc și într-un moment care, tot vînturîndu-se chestia Anschluss-ului, ne-ar fi dat aerul că am primit o demonstrație, la care nu se putea învoi, oricare ar fi fost avantajele, loialitatea noastră față de Franța. S-a întrebat deci la Paris, apoi convenția s-a încheiat cu învoirea puternicii noastre aliate, dar, fiindcă totuși bănuiam că și în învoirea aceasta este o rezervă și o bănuială, cum ne-o dovedea o parte din presa pariziană, continuu dușmană guvernului, am zăbovit aplicarea.

    La un împrumut, consecvent cu toată politica mea de vechi gospodar moldovean, nu voiam să mă plec. În Consiliul prezidat de rege, am vorbit neted:”La începerea negocierilor mă duc la mine acasă”. De altfel o anume atitudine a finanței creditoare a isprăvit prin a indigna și pe colegul meu de la Finanțe, care îmi mărturisea, în ziua de 7 iulie, că, la capătul unei întrevederi nervoase, a spus interlocutorilor săi aceste cuvinte:”Am fost supt turci, am suferit ocupația germană; acuma sîntem supuși bancherilor apuseni: o primim, dar cu eît ne-ați cumpărat?” I s-a răspuns cu o adevărată înfruntare de nerecunoștință.

    După închiderea Camerelor, urmată de un banchet [al] dlui Argetoianu, la a cărui lăudare adăugeam glasul meu sincer, ocupațiile mele culturale, la Vălenii de Munte, de care n-am înțeles să mă despart, cum nici, pînă atunci, de lecțiile mele la Universitate și la Academia de Comerț, dădeau și mai mari posibilități intrigilor, pe care le prevedeam, – fără a voi să le opun nici banul țerii, nici, prea des, contra-otrava dezmințirilor —, acelor intrigi nemernice și nerușinate, inedite și în conrupția politicei noastre, care au fost armata principală contra unui Ministeriu menit a dispărea fără să fi dovedit tot ce putea în alte împrejurări, fără fricțiuni interne și fără necontenite înfrînări în acțiunea lui.

    Chestia raporturilor suveranului cu opoziția național-țerănistă, care n-a scăzut o clipă tonul ferocelor atacuri contra guvernului, ca și cum n-ar fi fost abia trei luni de la o guvernare isprăvită prin uzarea totală și compromiterea recunoscută și de rege, s-a pus din nou cu prilejul serbărilor nunții la Sinaia a principesei Ileana.

    Transcriu din notele mele:”23 iulie. Regelui i-am cerut la prezintarea darului să nu fie prea îmbelșugat în amabilități față de Maniu și ai lui. Nu pentru mine, care sînt în „serviciu comandat» și gata oricînd să plec, ci „ca să nu se creadă că regele a capitulat înaintea celui mai îndrăzneț». Regele-mi răspunde că va păstra măsura; el ține numai ca partidele, trimese la refacere, să nu rămîie în rele raporturi cu Coroana, care va trebui cîndva să aibă din nou nevoie de serviciile lor. I-am spus că schimbări de guvern odată la trei luni ar face țara ridiculă.”

    Șefii partidului național-țerănesc veniseră pentru negocierile de pace, lăsîndu-se greu la amabilități pe care le calculau în minute („douăzeci de minute” pentru d. Maniu, care poartă „de silă” colanul Ordinului Ferdinand). D. Goga e ofensat de atențiile evidente, pe care mi le semnalează, de altfel, cu ironie, Curtea. D-sa, îmi spune:”Ardelenii (aceștia) trebuie stăpîniți cu forța. Cu acestălalt sistem, unde ajungem? Dacă regele ține samă numai de aceia de ale căror sentimente nu e sigur, atunci ce să facă el: să arunce în suflet îndoiala și falșele speranțe?”. La sfîrșit”Regele-mi spune că Maniu s-a explicat. Dorește să fie primit în audiență pentru a da mai întinse lămuriri; de aceea va mai rămînea la Sinaia cîteva zile după nuntă“.

    Nu mă las liniștit de ce-mi comunică d. Munteanu-Rîmnic despre o audiență la suveran, în care „s-ar fi spus că mă bucur de toată încrederea, cu toate relațiile reluate cu ardelenii: acest guvern și acest Parlament își vor face opera potrivit și cu intențiile lui însuși, ale regelui, timp de patru ani“. Audiența dlui Maniu ar fi cuprins mai mult plîngeri pentru că țerăniștii și „chemăriștii“ în opoziția față de dînsul sînt încurajați de la Curte. Și de la colegul meu Argetoianu aflu totuși lămuriri corespunzătoare: plîngerile au privit „camarila”, „trădătorii Ardealului” și pe d. Iunian, și declarația că, fără această piedecă, ar sta „la dispoziția Coroanei”. O nouă audiență, la 8 august, îmi arată că, dacă d. Maniu n-a cîștigat partida, d. Vaida e un om cu care, la Palat, se poate vorbi.

X. SFÎRȘIT DE VACANȚE ÎNTRE ALTE INTRIGI ȘI INSULTE

    Puterea sufletească de care are nevoie un guvern chemat la o operă în adevăr revoluționară – și pentru aceasta mă pregătisem în cursul unei așteptări de patru decenii —, era, din acel moment chiar, zdrobită. Dacă am continuat să girez afacerile, era din două motive: unul, pentru a desăvîrși o operă școlară la care de mult mă gîndeam. Și, pentru al doilea motiv, las să urmeze notele mele:”28 iulie… Spun generalului Popovici care-mi aduce prețioase memorii cu privire la Basarabia, că, de fapt, nu eu guvernez și că din planurile mele de la început puțin a rămas. Dacă nu plec înaintea curtenirii național-țerăniștilor și a autonomiei complecte a trei ministere, e ca să nu fie după mine și mai rău. N-am nici un amestec dincolo de margenile stricte ale ministerului meu”.

    În acel moment se dezlănțuiește o campanie, vădit întețită, a unor pretinși reprezintanți exclusivi ai corpului didactic contra ministrului care, firește de plăcerea lui, distruge școli, dintre care unele erau total inutile, deși scăpaseră la prima operație de ușurare, făcută de predecesorul meu la Instrucție. Cu amestecul cuiva care, ani de zile, fusese unul dintre cei mai călduroși aderenți ai mei, care plecase și se oferise dlui Mihalache și, răspins la Galați, devenise acum exponentul învățătorilor, dintre cari, după lege, la capătul unor nesfîrșite concedii, făcea parte tot așa de puțin ca și d. Mihalache însuși, această campanie de insinuări și de insulte va continua toată vara. Se va vedea un gest de dușmănie față de învățători din prevederea noii legi, făcută fără consultarea lor, care le dă inspectori din corpul secundar. Se vor lua în rîs, de presa partidelor și de cea „independentă”, măsuri ca redeschiderea școlilor la 1 septembre, se va face din mine tiranul ridicul care vreau să încalț cu saboți pe copii. Dar mai ales mi se va cere vehement, mie, plata salariilor întîrziate.

    Ziarele dau cea mai largă publicitate manifestațiilor necuviincioase ale dlui Țoni, care e și deputat ales pe lista”Uniunii Naționale”. Un om de superioritatea intelectuală a dlui C. R. Motru, acum membru al partidului național-țerănesc, designat pentru Instrucție, se adaugă la această campanie. Scrisorile anonime de injurii, cu care nu eram deprins, încep a sosi, și ele nu vor mai conteni, zilnic, abjecte, vădind o profundă decădere morală la cărturari. Cea mai complectă lipsă de recunoștință față de omul de cultură se va uni, la un grup de băieți obraznici, cu lipsa complectă de respect pentru autoritate.

    Sînt prezintat și ca un profitor, care din banii statului mi-am făcut vilele de la Sinaia și Mangalia. Și toate acestea se vor aduce necontenit înaintea suveranului, care m-a și întrebat ce e cu „desființarea școlilor”. Cum nu mă pot duce la serbările de la Constanța, se face, de anume persoane, din aceasta un nou prilej de intrigă față de regele.

    Și totuși, la primele plîngeri, eu luasem măsuri, întrebînd foarte serios pe subsecretarul de stat de la Finanțe, d. Brătescu, care-mi mărturisea la 13 august că „încasărilie sînt mai proaste ca anul trecut și lunile „bune» n-au dat nici un spor”, li dau mai multe sfaturi de bun-simț cu privire la plata corpului didactic și a preoților. Arată că a luat, discret, măsuri pentru plata lor. E vorba de a se da perceptorilor sarcina administratorilor financiari.

    În mijlocul acestor îngrijorări întemeiate, în momentul cînd în Bucovina, după mărturisirea deputatului Popovici Tașcă, era teamă de o explozie la sate, urmărite de execuții pentru cămătari și copleșite de taxe —, ministrul de Finanțe, din motive de credit, nu era pentru o lege a homestead-ului, care ar fi asigurat țeranului dator casa și un hectar de teren —, se produce, la București, catastrofa băncilor mari. Banca Bercovici cade întâi.

    Părerea ministrului de Finanțe, împărtășită și de suveran, pe care-l impresionau cazuri analoage din străinătate, mai ales din Germania, silită a întrebuința măsuri extreme, era că, în interesul miilor de mici deponenți, statul trebuia să intervie. Grăbit de împrejurări, d. Argetoianu nu poate lua contact cu mine, care continuam să fiu la țară, și creează un sindicat al marilor bănci, lucrînd cu un depozit la Banca Națională. Într-un Consiliu ținut la Sinaia – alegerea acestui loc provoacă o nouă serie de atacuri contra ministrului indolent, care nu lucrează la biroul său, ca și cum aș fi avut, ca predecesorii mei, datoria de a aranja acolo afacerile partizanilor, – d. Argetoianu face o clară expunere a situației și a măsurilor menite să garanteze, nu pe bancheri ca atari, ci cele „douăzeci și cinci de miliarde economii“ care li s-au încredințat. Statul a pus bani la dispoziție, dar sînt probabilități că prin garanția pe care a oferit-o nu va pierde, – în orice caz, nu mai mult ca un miliard. Banca Românească, neatinsă de criză, s-a grăbit să sprijine instituțiile amenințate.

    După osteneala primirii dlui Venizelos și întovărășirii lui pînă la Constanța, îmi dau dreptul unei săptămîni la Mangalia. Se profită de depărtarea mea pentru a se monta cea mai stupidă din intrigi.

    Reproduc notele mele pentru „cazul” de la Mangalia:”25 august. Delegație de agricultori. Se plîng de legea lui Sisești: vreau prima pe hectar. Cer ajutor ca să nu fie împliniți pentru datorii, ori să se stabilească un minimum de valoare a averii urmărite. Le răspund că, pentru datorii, se vor înnoi ordinele de păsuire, aprobate și de Argetoianu. Pentru legea lui Sisești, să mai continue experiența. Îi îndemn să se constituie în sindicat – aveau unul, dar cu alte scopuri, – și, din partea noastră, am sili băncile, ajutate de stat, să stea de vorbă cu dînșii. Dar îi întreb de ce, atunci cînd se prăda țara, n-au zis nimic. – Fiindcă am fost buni și proști. Au lacrimile în ochi.“

    Atît. Dar, cum se plîngeau că li se protestă polițele, le-am spus că vremurile sînt așa încît și cel mai bun gospodar poate să aibă o astfel de neplăcere, fără a se socoti dezonorat: și mie mi s-au protestat poliți pe care le neglijasem, și le-am plătit. Iar, cum un om mai simplu strigase, la capătul lămuririlor mele, că „el e desperat“, i-am spus, glumind:”Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea: dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai”. Prefectul de Constanța era martur, și a putut adeveri.

    Îndată un pamflet constănțean, Dobrogea nouă, anunță că am recomandat neplata polițelor, dîndu-mă ca exemplu pe mine însumi, și am trimes pe vizitatorii mei să se arunce în mare. Ministrului de Finanțe i se spune că am dezaprobat măsurile lui privitoare la bănci, și e nevoie să dăm împreună comunicatul care afirmă unitatea noastră de vederi.

    Și, astfel, se urmărește vechea intrigă a neînțelegerilor dintre noi, eu fiind numai paravanul în dosul căruia guvernează cum crede, d. Argetoianu. Și Epoca se unește la campania nedreaptă. Voi fi prezintat ca fraudator al ministeriului meu, ca acela care prin crearea de biblioteci, muzee și arhive vreau să sărăcesc statul. Articolele, rare, care-mi iau apărarea, mă jignesc prin patronajul pe care-l acordă greșelilor mele.

    D. Manoilescu care e și el la Mangalia, și-mi dă lămuriri cu privire la preluările de portofolii de către stat, măsură contractuală, dar care mă supără prin aplicarea ei, îmi arată pentru această luptă furioasă o origine pe care refuz s-o admit. Sînt însă indicii care mă neliniștesc. Are cineva interes la venirea liberalilor dlui Duca? Atîta ar mai rămînea după situația cîștigată la Curte de național-țerăniști. Oricum să fie, și situațiile cele mai grele și mai neplăcute se rezolvă mai bine prin puțină sinceritate.

    Că s-a lucrat în lipsa mea și la Sinaia, aceasta o văd în audiența mea de la 5 septembre, după examenul de sfîrșit de an al moștenitorului tronului. Întrebarea regelui:”Ce a fost cu declarațiile de la Mangalia” mă pune oarecum în situația unui prevenit, care trebuie să asculte și sfatul de „a fi mai precaut, ca să evit asemenea interpretări”. Cum, la Mangalia, arătasem unui ziarist că Ministeriul l-am primit de la suveran, afară de cei doi designați de mine, o altă dojană-mi vine pentru deosebirea ce aș fi făcut între „miniștrii regelui” și „miniștrii mei”. Proiectul lui Hamangiu de unificare a codurilor e răspins cu supărare. Iar, cînd întreb de data redeschiderii Corpurilor legiuitoare, răspunsul e:”1 novembre poate, fiindcă Argetoianu are nevoie de Camere pentru budget“. Cum trebuie să merg la Paris pentru primirea supremei distincții care e doctoratul de onoare, propun ziua de 5, și al doilea răspuns îmi pare evaziv.

    Deprins în toată viața mea a ajuta, dar nu a servi, în sensul obișnuit și brutal al cuvîntului, spun la ieșire dlui Manoilescu, care se pregătea să intre, – iarăși citez din notele mele:”Puterea mea de lucru e zdrobită. Bănuielile pe care, de altfel, toată lumea mi le sugerează, mi se întăresc. Se lucrează, vădit, contra mea. Așa fiind, să mi se vorbească limpede și voi primi răspunsul fără supărare”.”Venit ca prim-ministru, sînt gata să plec ca profesorul Iorga, și nu mă voi simți scăzut cu nimic.””Pe cine aș putea pune în loc?”, e răspunsul adus de d. Manoilescu. Cum cer o dovadă publică de încredere, mi se fixează o audiență de asigurare.

    Astfel, la 6 septembre am prilejul de a expune suveranului, prevenit contra mea, ceea ce urmează:”N-am putut face ce doream, pentru că nu s-a mai păstrat atitudinea de la sfîrșitul lui april: de luptă contra politicei trecutului. S-a adaus campania de calomnii în care am fost lăsat cu totul singur și neamestecul meu în chestia băncilor“. Înțeleg temperamente deosebite de al meu, dar nu pot admite ca de pe urma lor să sufăr pe nedrept.

    Asigurările sînt repetate și calde, dar reapare „visătorul nemetodic” care aș fi eu. Ieșind, nu mă pot hotărî la repetarea demisiei, dar încă o dată simt ce falșă e poziția cuiva silit să lucreze fără sprijin, în prețuirea de sus ca și în acea înțelegere de jos care mi-a lipsit totdeauna. Față de ce ar însemna însă întoarcerea la ce a fost sau venirea la un regim liberal, în care din prima clipă regele ar sta de pază, conștiința mea îmi impune să-mi duc mai departe crucea, care se face tot mai grea.

    O nouă audiență, la 12 septembre, mă face să simt că se continuă campania contra mea: a ajuns la regele și păcatul meu de a deschide școlile la 1 septembre, pe care trebuie să-l justific.

    Și totuși, la congresul Ligii Culturale în Focșani, o nouă telegramă regală vorbește de munca pe care guvernul are a o depune pentru țară, ceea ce deschide perspective pentru viitor.

    Opoziția se încurajează în această vacanță în care nu i se poate răspunde în față, ca la Parlament. Drul Lupu vede o „prăpastie” către care duc țara; d. Madgearu, care n-a cercetat pentru a-mi spune că Franța, în toate intimitățile căreia ar fi pătruns, nu va îngădui, din cauza trecutului său, pe d. Argetoianu, caracterizează formația ministerială ca „abracadabrantă”, iar d. Mihalache, un om modest, declară că tolerează „baraca” noastră, pe care ar putea-o da jos dintr-o „lovitură de picior”. Universul mă prezintă din nou ca adversar al Franței, unde stau să mă duc, și trebuie să-i adresez o scrisoare, pe care Le Temps o va reproduce. Și Congresul interparlamentar îmi dă prilejul unor precizări pe care le puteam crede definitive. În străinătate se cîștigă contra noastră și Seton Watson, totuși un prieten pereonal, care, în L’Esprit International, califică alegerile noastre ca „o prostituire a metodelor electorale”, care a dat România, „în puterea unei coterii cinice și iresponsabile”.

XI. NOILE GREUTĂȚI BUDGETARE

    Situația financiară se făcea tot mai rea. O nouă și adîncă tăietură în budget, care, cu cealaltă din iunie, l-ar reduce de la 40 de miliarde la 25, se arată ca absolut necesară. În marea nevoie de a găsi bani fără acel împrumut de care nu vreau să aud, chiar dacă ar fi posibil, ministrul de Finanțe, care plănuiește și o unificare a salariilor, se gîndește a trece o parte din budgetul școlilor la prefecturi, unde mai sînt fonduri, și la comune; învățătorii cari sînt directori de bancă n-ar mai fi plătiți.

    Peste cîteva zile, la 10 octombre, d. Argetoianu îmi cere oficial, în scris, „suprimarea claselor puțin frecventate, a școlilor de comerț de la sate și lăsarea în sama comunelor a unei jumătăți din budgetul școlilor primare, restul avînd a fi vărsat de stat tot comunelor”.

    E o măsură la care nu mă pot învoi și, de a doua zi, adresez regelui acest memoriu:

    ”Maiestate,

    Ministeriul Maiestății voastre e preocupat să găsească mijloacele trebuitoare pentru a acomoda sarcinile statului cu ceea ce-i poate pune la dispoziție o societate greu lovită economic prin criza mondială și de mult incapabilă de a susținea în adevăr din sărăcia ei o clădire politică atît de grea.

    Pentru aceasta colegul meu ministrul de Finanțe mi-a prezintat un program de reduceri cari ar trebui adus la îndeplinire imediat.

    Cred că el rezultă din consfătuirile sale cu Maiestatea Voastră și de aceea îmi permit a expune și Maiestății Voastre punctul meu de vedere, verificat asupra realităților înseși ale țerii.

    Suprimarea pentru a treia oară a unor școli socotite superflue va fi o grea lovitură atîtor familii pe care măsura le-ar arunca în mizerie și desperare, nerămînîndu-le alta decît perspectiva sinuciderii sau a morții de foame. Cu inima împovărată și la această extremă măsură încă aș consimți, îngăduindu-mi-se anume menajamente.

    Dar este una care, așa cum mi se prezintă, e impracticabilă și a cării răspundere n-aș putea-o lua:

    Colegul meu îmi vorbise de trecerea unei părți din budgetul învățămîntului primar la comune și la județe. Am întrebat dacă acestea, mai ales comunele, pot suporta această sarcină, și am fost asigurat că județele o pot. Acuma însă mi se cere ca jumătate din budgetul acestor școli să treacă la comune singure, partea statului trebuind să le fie vărsată tot lor.

    Dar cele mai multe comune rurale au budgete ridicul de mici și plata prin primărie ar pune pe învățător la dispoziția primarului incult și aservit politicii.

    În loc de aceasta s-ar putea ca anumite venituri ale comunelor și județelor să treacă la stat, pentru ca acesta să-și poată plăti învățătorii.