În anul următor, 1925, cînd am vorbit la Sorbona despre Scriitorii realiști în România ca marturi ai vieții sociale din vremea lor, popularizînd astfel, după teatru, considerat supt același raport, și nuvela și romanul nostru, am călătorit în provincia franceză și la Bruxelles pentru a aduce unora din principalii participanți ai Congresului decorațiile pe care li le acordase regele, exemplu care nu s-a putut urma, și din cauza unei participări tot mai largi, la următoarele congrese de studii bizantine. Am fost deci la Lille, marele centru nord-estic de industrie și de comerț, unde am găsit o altă Franță decît cea din Paris, cu aplecarea locală către viața gustată puternic și familiar și către asociațiile strînse. Am ținut acolo, unde studenții trăiesc ca la universitățile germane, în cluburi pline de fum și de zarvă, o conferință de care nu-mi pot aduce aminte fără părere de rău: în sala rece, goală, tristă, în care am vorbit și altădată, dar totdeauna apăsat de mediu, deci prost, cîteva persoane apărîndu-se contra curentului ascultau o expunere al cărei fir s-a cam încurcat. La spate, unde erau colegii mei, un medic mai puțin tolerant a lăsat să se audă judecata: Une bien mauvaise conférence, ceea ce bunul, prietenosul rector a căutat s-o acopere, și apoi chiar judecătorul meu la masa de sară, unde mi-a lăudat trista exhibiție, gura furîndu-mă să zic:”O spui d-ta fiindcă ești politicos, dar alții, mai puțin politicoși, au spus altfel”. Dar meritata jignire s-a uitat în atmosfera prietenoasă a serii, cu discursul înflăcărat și popular al consilierului comunal socialist și cu cîntecul, făcut anume pentru decorare, de un vesel profesor de literatura engleză. O excursie la Roubaix în același aer de funingine mi-a vădit cîineasca muncă a postăvarilor continuînd seculare tradiții.
La Clermont-Ferrand, am mers să găsesc pe unul din cei mai simpatici membri ai Congresului, viitorul meu prieten Louis Bréhier, căruia nici un domeniu al vieții bizantine nu i-a rămas închis, arta, cu nesfîrșitele și delicatele ei legături, pasionîndu-l mai ales, într-o operă care se îmbogățește necontenit. Într-o elegantă veche clădire de locuință din secolul al XVIII-lea el ținea lecția la o masă îngustă cu cei cîțiva studenți cărora le făcea istorie antică. Supt o călăuzire așa de competentă și de prietenoasă, am cercetat orașul ridicat pe țerna vechii Arvernii, țara vulcanilor stinși și a ultimei lupte de independență galică supt Vercingetorix, cu impresionanta catedrală sumbră și vecinătatea, peste cîmpul pe care-l ocupă fabrica de cauciucuri de automobil, cu lucrătorii în mare parte iefteni italieni, a medievalului orășel Ferrand, păstrînd fațadele pîrlite și umedele, dar așa de pitoreștile curți interioare. Și aici publicul de provincie era deosebit de prevenitor pentru străini, și cercetarea împrejurimilor am făcut-o cu automobilul și participarea unui ofițer superior.
La Bruxelles, unde era să revin pentru o conferință despre învățămînt, d. Grégoire a făcut, atunci și pe urmă, imposibilul pentru o bună primire. M-am putut întîlni mulțămită d-sale cu literați belgieni cărora le-am vorbit familiar despre poezia noastră. La universitate am căutat să explic criza economică provocată de prima cruciată. O societate închisă mi-a cerut o expunere despre figurile reprezentative ale istoriei românilor, și ministrul nostru la Bruxelles, d. Henry Catargi, a venit, foarte emoționat, să-mi anunțe că printre ascultători va fi însuși regele belgilor. N-a fost numai Albert I, care mă primise și pe vremea Congresului, și care este pentru noi toți cei ce am trecut prin suferințile și încordările războiului, imaginea însăși a celui mai rezistent, dar și mai discret eroism, ci și regina, care susține din darurile sale explorațiile din Egipt ale unui Capart, pe care-l vom asculta la București, și prințul moștenitor și simpatica prințesă care era să fie în curînd soția prințului de coroană al Italiei.
Am avut, împreună cu soția și fiica mea și cu d. Grégoire, deosebita onoare de a fi invitat la masă seara în castelul Laeken. Monarhia modernă, mai presus de toate luptele de partid și de clasă, înseninînd prin dreapta ei măsură și atmosferă politică cea mai întunecată și păstrîndu-și printre atîtea pietre ce se aruncă și noroi ce se împroașcă, tot prestigiul pentru care nu se mai poate recurge astăzi cu folos la „grația divină”, nu poate fi reprezintată mai desăvîrșit decît de acela care a știut să ție așa de sus demnitatea și să întrupeze așa de deplin onoarea unei țeri mici asupra căreia, contra dreptului, se prăbușise brutalitatea unei mari împărății. Pînă tîrziu noaptea, din gura monarhului cu aparența încă tînără, blond și miop, cu o înfățișare în care seriozitatea era străbătută de o ușoară undă de zîmbet, s-au înșirat amintiri din ceasurile grele, pe care le ascultam cu un respectuos interes. Păstrez încă vie impresia acestor momente în care unui din principalii protagoniști ai celei mai grozave drame din istoria omenirii atingea sîngeroasa poveste cu calmul unei conștiinți perfect împăcate și cu modestia cui are destul ca să nu pretindă nimic.
În cursul aceleiași călătorii am mers și la Gand, unde erau mari serbări cu participarea familiei regale, și la Malines, pentru a auzi aceleași lucruri de pe buzele cuiva care, prin energia sa patriotică și spiritul de sacrificiu, prin mândria cîrjei sale de păstorie sufletească, înfruntând grosolănia și amenințarea soldatescei germane, al cării spirit însuflețea și pe generalii comandanți, s-a așezat între noii sfinți ai epocii noastre tulburate, cardinalul Mercier, și de la dînsul, nobilul bătrîn, care mai avea așa de puțin de trăit, am auzit, în odăița din umbra vechii catedrale, toată îndurarea unui popor care a știut să răspundă la orice ofensă și să înfrunte orice amenințare: lagărul de concentrare al femeilor, flămînzirea populației, care „avea voie să cumpere orice și oricît” după ce garnizoana golise piața, răspunsul lui von Bissing că nu-i pasă nici de judecata istoriei chemată în sprijin de episcop:”Istoria? Dar noi o vom scrie!” Chipul cardinalului Mercier este și astăzi înaintea mea, și acasă la București și la Fontenay-aux-Roses, cu cuvintele de dedicație ale colegului la Academia de inscripții.
O invitație în țerile scandinave, pe care nu le cunoșteam îndeajuns, a urmat în 1926. Pentru Danemarca ea îmi venise de la o veche cunoștință, un îndrăgit de limba românească, pe care o preda la el acasă, alături de lecții generale de romanistică, un oaspete de pe vremuri la București, d. Sandfeld Jensen, cu care mă întîlnisem și la Fontenay-aux- Roses, unde mi-a vorbit românește. Din Copenhaga, de mult cunoscută raie și care păstra aceeași înfățișare de muncă mulțămită și perfect ordonată, am mers cu consulul nostru, un stimat negustor, de la care n-am știut niciodată să luăm tot folosul, în împrejurimi, pentru a descoperi căsuța de țară, împodobită și cu lucruri românești, pe care tînărul profesor danez a voit s-o numească, în limba noastră,”Vatra», și unde l-am găsit, puțin schimbat de vrîstă, în mijlocul familiei sale. La conferințile, tratînd despre subiecte de sud-est european, pe care le-am dat la universitate a alergat – și ce înduioșătoare a fost această dovadă de simpatie! – și un alt danez care călătorise în România, d. Erling Stensgärd, bibliotecar la Aarhus, care la Vălenii de Munte îmi arătase cît de plăcut l-a surprins în fragila casă a țeranului nostru aleasa zestre de artă ca și însușirile de adevărat nobil, de „cavaler rustic” ale locuitorului; nu trece an fără ca depărtatul prieten să-mi dea o dovadă că nu mă uită. Am cercetat și unele din localitățile vecine, cu vechile castele regale prefăcute în muzee și am găsit numele și armele lui Carol I al României în capela unde sînt stemele membrilor ordinului”Elefantului»; ba erau și cele trei „pîcle” ale ministrului nostru pentru tustrele țerile scandinave, d. Pîcleanu, care mă invita telegrafic la Stockholm pentru seara în care dădea un bal la care, spunea telegrama, vor asista și prinții dinastiei. Am vizitat acolo, la Copenhaga, și bogatele expoziții comerciale, care se schimbă la cîteva zile, și laboratorul unui fizician danez care e o glorie a științii și la care lucra și un profesor moldovean, și am fost primit la Adunarea Deputaților, așa de cuminte, cu femei cu tot, cu interminabile discursuri pe care presa și le însemna răbdător, și președintele mi-a dat un dejun, mie și dlui Ianculescu, care pe sama sa voise să mă întovărășească, gustînd noi astfel nesfîrșita bogăție a felurilor picante pe care bucătăria daneză știe să le fabrice din peștii de toate spețele.
Am trecut de Stockholm unde, la întoarcere numai, vom revedea pe bătrînul prieten Westrin care, după un accident, își petrecea în pat ultimele lui luni de viață, dar cu cartea românească la căpătîi, și am mers drept la Uppsala, unde eram așteptat. Peste cîmpiile de un alb imaculat, din care se ridicau în iarna clară, plină de soare, căsuțele de lemn ale unei țerănimi viguroase, și printre brazii solemni ca făclii negre ale eternei slujbe pentru zeii nordici lunecau schiurile drumeților. Am ajuns la bătrînul centru universitar care-și înșiră supt seninul înghețat marea biserică gotică, puternica bibliotecă, zidirile universitare, școala de fete, lj eleve de la odrasla de muncitor pînă la moștenitoarea generalului și a bogatului negustor, pe care, din singura dorință de a face bine prin educația integrală și reală a tineretului feminin, o crease, în așa de largi proporții și cu un așa de cuminte program, un profesor universitar de filologie slavă; ici și colo se mai păstrează micile clădiri de lemn. Noaptea era limpede, liniștitoare, cu o lumină care nu se stingea niciodată, fiindcă imensele zăpezi o retrimeteau cerurilor fără nori. Am vorbit unui public care înțelege gluma, despre șederea la Bender a lui Carol al XII-lea, învederînd ciocnirea firească între două concepții deosebite ale vieții și ale politicii, și despre arta noastră populară, a cării soră bună din aceeași maică tracică o găseam în covoarele și pestelcile acestei lumi rurale suedeze. Arhiepiscopul Suediei, al cărui secretar îl cunoscusem în București și-l purtasem prin mînăstirile din împrejurimi, a dat, după un altul la rectorul universității, un dejun la care, venit tîrziu, după ce văzuse primirea ce mi se face, a venit și masivul, blajinul, dar neexistentul ministru al României. Un episcop luteran lîngă soția și în mijlocul copiilor săi, in costumul nostru al tuturora, vorbind de opera de înfrățire religioasă căreia i se consacrase, nu era un lucru obișnuit și amintirea ceasurilor petrecute în această răpede casă ospitalieră al cării stăpîn era să plece așa de răpede dintre cei vii o păstrez neatinsă.
În tot acest timp contribuția la istoria românilor s-a oprit la articolele din Revista istorică și la memoriile publicate de Academia Română. S-a adaus o reeditare cu unele schimbări a Istoriei literaturii românești, contopind într-o singură desfășurare ceea ce pînă atunci fusese publicat în fragmente. S-au reeditat colecțiile pentru școli din Scrisori de Domni și Scrisori de boieri și s-au adunat Scrisorile de negustori.
Literaturii îi dădusem, împreună cu articolele de direcție la Ramuri, cu care contopisem Drum drept, două piese în care am căutat să prezint probleme actuale: cea agrară, care nu cere reforma condițiilor materiale, ci prefacerea omului, a omului dinlăuntru, și conducerea celui care odinioară a fost coordonatorul și conducătorul muncii țerănești, exploatată supt steagul democrației de cei mai urîți și mai netrebnici din demagogi (Omul care ne trebuie), și cea muncitorească, în același sens al înlăturării profitorilor de tribună și de club prin tot acela care singur poate strînge împreună toate puterile și e capabil să poarte răspunderea rezultatului (Sarmală, amicul poporului). Ambele s-au reprezintat la Teatrul Popular, întreprinderea la care n-am putut atrage, cum aveam în vedere de la început, un public de școlari, de funcționari, de soldați chiar, căruia să i se facă o educație prin puterea scenei Pentru cursurile din Vălenii de Munte am dat bucăți satirice și șarje în formă dramatică pentru a caracteriza și osîndi pretențiile de tot felul, ele trebuind să fie considerate și judecate deci din acest punct de vedere ca lucrări de critică și continuare a propagandei care mă stăpînea de atîția ani și care, deși nu după așteptările mele, nu rămăsese cu totul fără efect; mai tîrziu le-am adunat, pe cîte nu s-au pierdut, în volumul, rămas cu totul neștiut, Trei piese simple pentru oameni modești (București, 1931).
Din trecutul nostru, în legătură cu noile revelații despre Tudor Vladimirescu, luasem figura, care mi se părea că trebuie corectată și întregită, a eroului revoluționar de la 1821, pe care am prezintat-o într-o dramă în proză, de la 1921 încă; o ediție sibiană s-a adaus la aceea ieșită din chiar tipografia mea. În relație cu Congresul de la Argeș al Ligii culturale, în care pentru prima și ultima oară au apărut fruntașii sașilor, am scris Zidirea mînăstirii Argeșului, căutînd să-i dau un sens mistic, în legătură cu Doamna slavă a lui Neagoe, opunîndu-l legendei naive și teribile, care, venind din Balcani, s-a prins de această ctitorie „meșterul Manole», n-are aici nici un rol. Tot așa comemorarea lui Dante îmi sugerase actul în versuri de care am vorbit, și la aceea a lui Molière am încercat să înviez mediul de nobilime decăzută și expusă ridiculului peste care a trecut pătrunzătoarea privire a omului de geniu, care prin condamnarea rostită de dînsul pe scenă poate fi privit ca un precursor al Revoluției franceze (Molière se răzbună). Mai ales pentru întîia din aceste lucrări, pusă în fața zgomotului trivial al fabricației dramatice pentru efect și succes, cîte unul, uitînd că autorul n-are dreptul la nici o atenție, a găsit cuvinte de laudă.
În cursul călătoriei mele prin Scandinavia, în februar 1926, primisem vestea, prematură, a retragerii lui Ion Brătianu, în mijlocul zbuciumului revoluționar, și o telegramă din Viena indica succesiunea mea în fruntea partidului a cărui conducere de fapt o acaparase de la început, cu metodele sale lente și sigure, d. Maniu. Nu știam că în acest timp se lucra la București totodată pentru două scopuri: pregătirea pe lîngă regele Ferdinand, prin intimitățile pe care și le atribuia d. Argetoianu, a succesiunii partidului însuși și înlăturarea mea, care devenisem dezagreabil Suveranului, cum fusesem, totdeauna, și altora.
Abia sosit însă, mi s-a comunicat, în fața demisiei, care se produsese, a atotputernicului prim-ministru, că regele dorește un guvern al „partidului național” – acesta fiind titlul unei nesincere fuziuni —, dar că a repetat confidentului său: „cu Maniu, nu cu Iorga“, adăugind că, dacă se destăinuiește această dorință, va fi silit a o tăgădui.
A urmat un schimb de vederi și, în starea mea de spirit de atunci, profund dezgustată, situația de șef de guvern n-avea nimic care să mă atragă, trebuind a lucra cu oameni cari vădit nu mă voiau. Jignirea era însă așa de grosolană, încît trebuia pentru demnitatea mea personală o satisfacție, pe care d. Davila a găsit-o: voi conduce singur partidul atîta vreme cît d. Maniu va avea prezidenția Consiliului. La sfîrșitul unei intrigării așa de josnice, în care se amesteca, din nenorocire, și onoarea regelui, puteam, în sfîrșit, să răsuflu.
Misiunea care-mi rămînea părea ușoară. Voi recomanda suveranului un Ministeriu Maniu, și atît. Am găsit înaintea mea, la omul pe care nu-l văzusem de mult, dorinți neprevăzute, retractări – dacă e să se dea crezare afirmațiilor dlui Argetoianu despre refuzul de a mă accepta —, retractări jenante, și acele șovăieli care nu erau nouă la acest suflet chinuit. Ar fi vrut un Ministeriu al tuturor celor cari, în zgomotoasele, brutalele alegeri comunale, biruiseră pe tiran, și a trebuit să arăt că generalul Averescu e socotit, după anume noi manifestări ale sale, ca nesincer. În ce mă privește, fiindcă-i pomenisem de preferința pe care o manifestase, m-a asigurat că „nu se amestecă”, precum nici Carol I nu s-a amestecat între Ion Brătianu cel bătrîn și fratele lui, Dumitru. În orice caz, vrea în noua formațiune și pe țerăniști, cu cari de la întoarcere n-avusem nici o întîlnire, ei înșiși necăutînd un prilej de lămurire, poate pentru că, după primirea la Palat a lui Stere, pe care regele mi-a spus hotărît că-l crede primejdios cu planuri ascunse, și că nu-l vrea, ei căpătaseră impresia că ar putea succeda și singuri. Trebuia să-i aduc o listă cuprinzîndu-i și pe dînșii. Am căutat s-o capăt și, pe cînd d. Maniu manevra ca să-l înlăture, fără să aibă însă aerul, dînd asigurări afectuoase și glaciale în dreapta și în stînga. am rugat pe d. Mihalache să mă vadă și am ajuns, după o scurtă sfătuire cu dînsul, care în acea fază nu se credea unsul lui Dumnezeu pentru a cîrmui, cu țerani și pentru țerani, ca și cum n-ar fi decît un singur fel de țerani. România nouă, la o deplină înțelegere. Regele voia o listă comună: să i se deie deci o listă comună, dar atît, fără a o întovărăși de nici o explicație, puindu-i însă în vedere toate tulburările ce s-ar produce la alegeri dacă s-ar da puterea generalului Averescu, a cărui popularitate se împrăștiase aproape cu totul.
Dar peste o oră d. Maniu îmi venea indignat că i-am stricat socotelile: i se părea matematic sigur că puterea o va avea el, și numai el, cu cei de aproape ai lui, pe lîngă cari ar mai fi miluit și pe cineva din jurul meu. Firește, i-am lăsat, ca viitorului prim-ministru, decizia în ce privește condițiile guvernării, care, credea el, îl așteaptă negreșit. Dar ora trei, pentru care fusesem chemat la palat, se apropia, și d. Maniu nu venea cu lista viitorilor miniștri. În ultimul moment a sosit cu dînsa: pentru locurile rezervate țerăniștilor numele lipseau atunci cînd regele ceruse acea listă comună, acea listă complectă, de un caracter unitar, și imediat, pentru a nu se prelungi o criză care putea să devie periculoasă.
Cu această hîrtie inoperantă m-am prezintat din nou lui Ferdinand I, care părea foarte bine dispus, și o puteam interpreta în folosul grupării din care nominal mai făceam parte. Mie personal mi-a arătat multă bunăvoință și, cînd am făcut aluzie la sfaturile pe care le-am transmis fiului său, s-a arătat mișcat și mi-a mulțămit pentru sentimentele statornice pe care i le-am arătat. Dar lista nu-l mulțămea; acele goluri în care se putea ascunde ambiția imensă și intriga dibace a lui Stere îl nelinișteau; în zădar puneam în perspectivă un minister al Basarabiei nu pentru neobositul uneltitor, ci pentru meritosul și plinul de omenie Halippa, pe nedreptul ridiculizat de spiritul de stradă și de cafenea al Bucureștilor. Lassen sie mich übernachten[1] a fost hotărîrea sau mai bine formula prin care se ascundea lipsa de hotărîre. Deci numai mîne se va rosti hotărîrea, și-mi luam rămas-bun de la Suveranul pe care nu era să-l mai văd curînd, în dispozițiile cuiva care, cum adăugeam, spera să-l poată servi altă dată.
Dar peste cîteva ceasuri, în chiar seara aceea, supt influența lui Brătianu, care întrebuința pe obișnuitul său ambasador, d. Știrbei, și se folosea de dibăcia nesfîrșită a lui Al. Constantinescu, înțeles cu d. Goga, închipuitul șef real în noul regim, totul era terminat. Generalul Averescu căpăta, a treia oară, puterea dar, după dorința regelui, cu o colaborație ardeleană, acei doi membri ai „partidului național“ cari i se adăugeau fără a se înscrie în altă grupare – și regele glumise cu mine asupra prezenței lor pe amîndouă listele: d. Goldiș, căzut pradă unei tîrzii dorințe de a se valorifica din nou pe banca ministerială, și părintele Lupaș, care-și simțea o vocație politică de conducător; d. Ioan Lapedatu, fratele, cu lungă experiență în bănci, al lui Alexandru, li se adăugea ca subsecretar de stat.
Seara, telefonul m-a chemat printr-o greșeală, căci de fapt se căuta de la Iași casa unuia din noii miniștri, și am putut afla și compunerea Cabinetului. O oarecare îndoială mai putea să rămîie totuși; încredințat că d. Maniu va fi cel ales, trimesesem și un articol pentru foaia mea populară, anunțînd acest Ministeriu, și a trebuit să scap de ridicul, punîndu-l în sama unui colaborator din provincie, care se înșelase. Dar la opt ceasuri de dimineață ale zilei următoare, glasul speriat al celui care trebuia să se îmbrace în caftanul mult așteptat mă întreba dacă am fost invitat la Cotroceni. – Nu. – Domnul general e acolo. Era acolo, de fapt, și presta jurămîntul.
A fost atunci, după pedeapsa care atinsese atîta nehotărîre, nesinceritate, neloialitate și atîtea rezerve mentale, la mine acasă, unde fiersese criza terminată așa de lamentabil pentru speranțele amicilor mei, o scenă de un înalt comic, care mă face să zîmbesc de cîte ori mă gîndesc la dînsa. D. Maniu, care-și luase și cele din urmă măsuri, strecurîndu-mi la ureche, cînd l-am cercetat în goala-i celulă de otel: „dar Ardealul tot eu îl conduc“, se închisese în acea chilie și nu cuteza să meargă la clubul plin de postulanți cari stăteau îmbrăcați în costumele de circumstanță, și a căror furie a fost cumplită. D. Argetoianu venise însă, și odaia mea de lucru era prea îngustă pentru largii pași cu care o străbătea, plîngîndu-se aproape cu lacrimi că „i s-a înfipt un cuțit în spate”, ba chiar cruzimea mergînd pînă acolo că mareșalul palatului și d. Știrbei, care la vizita congresiștilor de la Buftea îmi spusese ironic că fuziunea cu noul meu amic era „bună pentru acesta”, îi dăduseră asigurări de ultimul moment, părînd, în inocența lor, foarte mirați că „a ieșit așa”. Iar d. Potîrcă, al cărui aspect fizic e tot ce poate fi mai puțin potrivit pentru a exprima melancolia, declara formal că nu mai înțelege a lucra în cadrele unui partid care nu se pricepe la mai mult: de fapt, ca și d. D. R. Ioanițescu, om activ și înzestrat cu cele mai rezistente coarde vocale pe care le-am cunoscut, el și-a descoperit îndată o vocație țerănistă, și originile lor neted și onest țerănești îndreptîndu-i după stagiul aiurea, în această direcție.
Un pronunciamento la club, participînd, în vârtejul primului moment, și atîția dintre ardelenii cari păreau mai siguri, a decapitat pe omul despre care, cu autoritate de medic și de antropolog, bunul său amic și admirator d. Vaida spunea că are „cea mai mare circonferință craniană din tot Ardealul”. După consfătuiri la care a luat parte și spiritul realist al dlui Popovici s-a luat hotărîrea de a-mi încredința numai mie soarta viitoare a unui partid care pînă atunci voise așa de puțin să mă cunoască. D. Argetoianu a fost însărcinat să-mi aducă această veste cerîndu-mi chiar ca, printr-o scrisoare față de „fostul” șef, care desigur prin retragerea sa înțelegea să proteste contra lipsei de cuvînt a regelui, să arăt că primesc sarcina așa de nouă pentru mine. Am scris deci dlui Maniu, asigurîndu-l că niciodată nu voi decide ceva fără a fi luat mai întîi sfatul său. Oh, aceste tradiții boierești cît rău mi-au făcut totdeauna într-un mediu dispus a considera orice politeță, orice amabilitate ca o dovadă de slăbiciune!
Tîrziu după-amiazi – acestea petrecîndu-se pe la orele unsprezece – am primit vizita dlui Maniu. Dorea să știe exact „ce a fost”, ce a spus d. Argetoianu; notele mele, pe care știa că le iau, l-ar putea lămuri; să i le arăt! Era prea mult și pentru omul cel mai politicos, care însă nu e deprins să se joace cu atitudinile și hotărîrile. L-am făcut să înțeleagă că nu sînt dator să arăt totdeauna, după cerere, însemnările mele intime.”Atunci să rămîie așa”, dar să-l las să convoace pe”Cei o sută” pentru o duioasă scenă de despărțire. – Dar ei nu există. – Nu există, dar să-i mai chem o dată. Și mi-a explicat motivele pentru care fixează cutare dată din april, după care era să urmeze Congresul partidului și instalarea mea la o conducere unică. Cum se poate refuza o revărsare sufletească așa de naturală și care trebuia să fie atît de duioasă! …
Că știam ce se va petrece o dovedește rugămintea pe care i-am făcut-o amicului politic al meu foarte de aproape, atunci, d. Tașcă, eminent profesor de drept și vorbitor de frunte, pe care apoi l-am pierdut în diplomație, l-am recîștigat în Cabinetul meu din 1932 și l-am pierdut pe urmă, poate nu definitiv, din nou, de a merge la Blaj ca să verse și din partea mea asupra despărțirii fatale o caldă lacrimă. S-a întors povestindu-mi că, în cercul celei mai stricte intimități, cu nepoții săi în frunte, d. Maniu a vorbit, a fost aplaudat, apoi rugat să rămîie și, ca bun unchi și prieten, ce să facă omul? a cedat. D. Tașcă fusese chiar rugat să-mi comunice că d-sa, d. Maniu, nu mă va lipsi de frățescul ajutor la o conducere în care mă va cruța de orice osteneală.
Bineînțeles, afară de aceea, care mi s-a pus îndată în spinare, – tovarășul meu știind evita orice răspundere —, de a negocia cu țerăniștii asupra felului cum am participa ca opoziție unită la niște alegeri pe care d. Goga, ministru de interne și săltat din călcîie cu un sfert de metru măcar, trebuia să le facă așa cum le anunțase: cu jandarmul pentru sine, cu soldatul pentru d. general. Atunci, reinstalatul neexistenților”O sută”, contînd pe singura mea generozitate, a fost atins de o gripă așa de grozavă încît a intrat în sanatoriu, la București însă, de unde se puteau urmări lucrurile ce se vor petrece.
Eram la țară, hotărît să nu mă mai amestec într-o viață de partid așa de onestă, într-o viață politică așa de civilizată, între oameni pentru cari nimic n-are valoare dacă se interpun interesele personale cele mai cinic exhibate. Un suprem dezgust mă cuprinsese, pe mine, care înțelesesem înainte de război că amestecul în viața publică nu e un mijloc de a folosi ca avere sau ca notorietate, ci îndeplinirea unei stricte și grele datorii față de țară, fără să aștepți nici o răsplătire. Ce căutam eu în această zgomotoasă harmalaie a unor suflete atît de urîte?
Dar cîțiva din vechii mei naționaliști, printre ei și cîte unul care, pe lîngă atîtea pretenții înghițite, îmi va face la cel dintîi prilej ca mulți alții, au venit să mă roage din partea dlui Vaida, scos înainte de „fratele” său Iuliu de cîte ori lucrurile se îngroșau, să mă implore din partea lor, cu gîndul la situația ce vor avea în alegeri, ca eu să fac un ultim sacrificiu venind la București pentru a prezida Congresul. Mașina cu care sosiseră m-a furat chiar în acea seară.
Odată ajuns, mi s-a spus cum va fi Congresul căruia trebuia să-i dau numai concursul unei simple prezențe, dacă se poate cu totul mută. Se va ceti un „expozeu”, redactat firește de d. Lugoșianu, apoi se va da cuvîntul la cît se poate de puțini vorbitori, și d. Vaida, care știe cum se anulează o adunare înăbușind-o în protocoale, va încheia „dezbaterile” acestui neplăcut congres care acum, după manifestarea”Celor o sută”, nu mai avea nici un rost și de care trebuia să scăpăm cît mai răpede.
Dar, dacă lipseau mai toți ardelenii, al căror rol se terminase prin îmbrățișarea singurului șef pe care și-l voiau, cei din țara veche veniseră, și unii din ei foarte hotărîți, cu garda lor de țerani împrejur, să nu plece de acolo pînă nu se va decide o legătură cît mai strînsă, o fuziune mai curînd, cu țerăniștii, pe cînd altă aripă, a foștilor takiști, cîți mai rămăseseră, căci alții se îndreptaseră la liberali, nu voiau deloc această alunecare spre stînga.
Odată ce venisem, am vorbit și am căutat să dau viață adunării. Problema, de care sanatoriul de la Șosea avea atîta frică, am pus-o deschis, și ne-am ales cu mărturisirea francă a dorinții de colaborare, și chiar de unire.
Dar cei cari o voiau – și, în anume condiții, dar numai în anume condiții, fără a primi doctrina luptei de clasă și a o înscrie în numele însuși al noii grupări, o voiam și eu – nu-și dădeau sama îndeajuns ce viitor își vedea d. dr. Lupu, căruia prietenii îi vorbeau de o misiune specială ca a lui Abraham Lincoln în Statele Unite, ce îngust și îndărătnic își fixase drumul, în rîndul întîi pentru sine însuși, ca viitor dictator financiar, d. Madgearu, secretar al partidului și, în ultimul rînd, dar nu ca înverșunare egoistă, ce ranchiune seculare contra „clasei conducătoare”, ce sovietism revoluționar hrănește, în decorul de operetă al costumului său pitoresc, d. Mihalache. Ținînd samă de ce reprezintă amicii dlui Maniu în Ardeal, unde acești țerăniști „regățeni” încercaseră fără folos a-i concura pentru a-i distruge apoi în baza ideii sociale, și gata să-i închidă momentan, pînă la cine știe ce nouă ofensivă, în margenile provinciei lor, ei n-aveau însă decît cel mai mare despreț și pentru grupul de „ciocoi” al takiștilor foști conservatori și pentru mîna de oameni de carte care mă mai încunjura.
Fuziune, da, mai tîrziu, cu împărțirea țerii în două, Carpații deosebind provincialismul unora de demagogia revoluționară a celorlalți, tot restul fiind strivit în această voinică îmbrățișare: creațiuni personale, fără vlagă, „fără program”, fără misiune, încurcă-lume. Deocamdată, alianță electorală, și tot pe această bază. Iar pentru a nu se pierde timpul, o hotărîre grabnică și sigură. Oricît de brutală părea atitudinea, acolo era cel puțin o viziune netedă și curajul de a lua o responsabilitate.
La aceia pe cari așa de puțin îi puteam considera ca ai mei, spectacolul era deplorabil în toate privințile. Veniți din toate părțile, oamenii erau însuflețiți de sentimentele și minați de interesele cele mai deosebite. Takiști timizi, ca d. Mironescu, de un spirit așa de împăciuitor, dar știind să-și cîștige cu dulceață moldovenească de la Vaslui un rol important, aprigi luptători pentru mișcarea maselor, care hotărau în spiritul lor, ca d. Davila, care ne învedera că puterea adevărată este numai la noua democrație rurală, intelectuali cu multe rezerve ca d. Tașcă, specialiști în alegeri ca d. Ioanițescu erau chemați să discute asupra lucrului care de fapt îi interesa singur pentru moment: șansele electorale în colaborația care se urmărea. Schimbul de scrisori cu d. Mihalache, necontestatul șef de dincolo, ne putuse lămuri asupra imenselor pretenții ale unui țerănism care știe să lupte; rîndurile învățătorului muscelean nu sunau ca o prietenească propunere, ci ca o imperioasă somație: omul n-avea vreme să aștepte cînd puștile d-lui Goga se încărcau și se alegeau lemne pentru bîtele cele mai eficace. Solii noștri, – între dînșii și blîndul Munteanu-Rîmnic, a cărui haină de profesor sărac cu mulți copii constituia o ofensă pentru eleganta democrație a drului Lupu, care i-a și spus-o – n-aveau nici siguranța manevratorilor de căprării, nici entuziasmul pentru o idee, înverșunarea unei pasiuni.
Priveam neputincios, mai neputincios decît d. Maniu, care avea telefon lîngă patul suferinților sale și risca foarte mult primind delegații și vizite, la această acțiune bolîndă, care nu se putea termina decît cu acea înfrîngere la care, din moment ce i se asigura Ardealul său și ceva locuri pentru doi-trei takiști mai generoși la cheltuieli, lucra tovarășul meu însuși. D. Ioanițescu i-a adus o formulă, distrugătoare pentru noi ceilalți și, sigur, în candoarea sa, că eu am aprobat-o, șeful ardelean, in fața căruia stătea cu degetul la minutarele ceasornicului somația de Tudor Vladimirescu a dlui Mihalache, a iscălit. Ce mai puteam face față de un asemenea gest!
A fost o mirare că m-am ales, cu un singur tovarăș din vechii mei aderenți. Dar și așa era prea mult. Oneștii mei camarazi ar fi fost încîntați dacă orice acțiune a mea ar fi fost de la început împiedecată de zgomotoasa intoleranță a masivelor majorități averescane deasupra cărora șuiera, în beția stăpînirii puterii, biciul dlui Goga; intrat tîrziu acolo, numai cînd prietenul Stahl, acum șeful stenografilor Camerei, mi-a spus ce se crede: că mă tem să înfrunt adversari pătimași și adesea foarte rău crescuți, am găsit însă o atmosferă care permitea manifestarea altor opinii ba, mai tîrziu, chiar, la mulți, o reală și cu totul dezinteresată simpatie, ceea ce m-a făcut să sugerez acestora o legătură contra liberalilor pe care generalul, deprins ca militar cu singura comandă fără greș a unui singur front, o refuză, tărăgănînd, altfel decît în forma unei fuziuni, la care a izbutit, nu fără trudă, să mîne pe orfanii naționalilor ardeleni, colaboratorii din cabinetul său.
Dar, pentru a face ca orice acțiune a mea asupra minorității să dispară, s-a creat, la noi, un comitet parlamentar, în care trebuia să nu însemn nimic, nemaichemîndu-se comitetul de partid, în care jumătate? ra a fostului grup naționalist al poporului. O singură lovitură mai era ie dat, și d. Maniu, complect restabilit, o pregătea cu metodele sale de circulație subterană: înțelegerea cu țerăniștii pentru o fuziune în orice condiții, lăsîndu-se restul pentru manevrări ulterioare și, prin aceasta sau prin consecințile acestei fuziuni, debarcarea tuturor concurenților autocrației sale plănuite, de la așa de „țerănistul” dr. Lupu pînă la d. Argetoianu, așteptătorul de dictatură atît de puțin „țerănistă”, și mai ales pînă la mine, acela care trebuie să dispar fără urmă dintr-o viață politică în care erau atîtea din ideile mele și atîta din însăși munca mea.
Pe d. Maniu l-am avut odată la Vălenii de Munte (de a căror „misiune” culturală vorbise așa de sincer, poate, măcar în acel moment, d. Argetoianu). Mi-a vorbit de ce rol mare a avut, simplu locotenent care da ordine în ministerul de război din Viena, la desfacerea monarhiei dualiste, și de șansele pe care le-ar fi avut de a fi chiar președintele republicii austriece. Dar doi soli, unul țerănist, d. Madgearu însuși, decis să curețe terenul de ultimele mele pretenții, celait, doritor de a fi cît mai răpede și mai deplin țerănist, d. Ioanițescu, m-au cercetat acolo ca să-mi puie în față invitația, somația aproape, de a abdica de la ce era socotit că mai aveam; pentru orice propuneri, cuminți și prevăzătoare, de împărțiri utile a rolurilor nu mai era loc: un singur partid,, un singur șef. Acela trebuie să fie, mi se spunea, d. Maniu, fiindcă-l împing ardelenii; fiindcă-l cer pe dînsul țerăniștii, mi se spunea din colțul Ardealului, poate încă mai puțin sincer decît celait.
Că au plecat fără nici un rezultat, n-avea importanță. D. Maniu„ sigur pe sine, și încheiase acum. O scrisoare a mea, în care protestam contra arogării, așa de insolente, a unor drepturi care nu-i aparțineau n-a avut nici un efect. Fără să admită măcar convocarea singurului for competent, Congresul, șeful înviat al Ardealului a lucrat cu de la sine putere, delicateța sa aparentă acoperind unul din sufletele cele mai brutale pe care le-am cunoscut vreodată.
Comitetul de conducere, atîta vreme neglijat, a trebuit totuși să fie strîns pentru a da o formă convenției prin care d. Maniu înțelegea să-și anexeze pur și simplu ultima rezistență politică a țerii celei vechi; d. Argetoianu, care declara că „știe singur să facă politică”, era cîștigat cu speranțe care i-au fost tăiate de a doua zi, în felul cel mai necruțător; restul nu conta, amicii mei personali înșii fiind cîtva timp șovăitori.
Perfecta siguranță a rezultatului care nu putea lipsi a făcut pe învingător să cuteze și afirmația că eu însumi m-am învoit cu ce era să se petreacă într-un act de comedie perfect aranjat. A trebuit atunci, înștiințîndu-l prealabil că, „dacă-i trebuie un măgar ca să intre în Ierusalim, să și-l caute, căci eu nu sînt acela”, să-i cetesc protestul meu, pe care omul calm față de orice s-ar putea întîmpla și care crede că o astfel de pieliță a obrazului e o cuirasă de voinic l-a ascultat fără o tremurare din sprîncene sau o sclipire rece din ochii fără expresie. Cum obiectam că nu se poate lua o deciziune de un partid care nu-și are încă statutul, acela al ardelenilor singur neavînd valoare, d. Argetoianu s-a pretat, necunoscîndu-și soarta ce-l pîndea a doua zi chiar, să puie la cale în zece minute acest act, pe baza căruia s-a primit desființarea unei grupări în care ideea și solidaritatea națională erau mai presus de preocupațiile de clasă și de demagogia agitatoare prin care se pot ameți mințile simple ale sufragiului universal.
A doua zi, cu ce biete mijloace aveam, am reluat, păstrînd mult timp numele, acum părăsit, de „partid național”, o foaie care întîi n-a mai putut să apară zilnic; de altfel Neamul românesc fusese de mult sacrificat, în împărțirea subvențiilor, Patriei ardelene, mergîndu-se pînă acolo îndt s-a încercat a provoca dispariția unui organ legat de așa de lungă și de onorabilă tradiție. Mai tîrziu numai, se va putea asigura reluarea apariției zilnice a foii, atît de iubite, căreia niciodată nu i-a lipsit colaborația mea de fiecare clipă, ba uneori și revizia tipografică.
Pentru politică păream un om mort, dar la apelul meu au răspuns mai toți vechii prieteni, dovedind că totuși a mai rămas ceva sănătos într-o societate deprinsă a trăi prin minciună și trădare; cîțiva dintre prietenii dlui Argetoianu care, rămas un timp în aer, se va lăsa să cadă pe singurul teren de aterizare al liberalilor pînă ce un nou zbor i se va părea cu putință, și cîte un ardelean ca părintele Pușcașu și profesorul Matieșanu au rămas în mica noastră tovărășie devotată. Împrejurile vor dovedi fără multă zăbavă cît de folositoare țerii poate fi o asemenea rezervă de forțe.
