Atunci, în sala care ține loc de a tronului, Carol al II-lea apare și dă cetire unei invitații la colaborare în stil cominatoriu. Cine, în astfel de împrejurări, nu se supune apelului nu e un bun patriot și el, regele, își va aduce aminte de aceasta. Răspunsul trebuie să vie neapărat pînă joi dimineața.

    Nu răspunde nimeni. E așa de greu să fie cineva, în politica românească, sincer și clar! Iau cuvîntul, deși – o spun – nu-s nici cel mai bătrîn, nici cel mai tare, pentru a declara că la asemenea ordine nu se poate răspunde decît prin supunere. Dar, în ce mă privește, n-am de pus condiții. Ce am refuzat „viitorului președinte al Consiliului”, regelui trebuie să i-o dau. Neaparținînd vechiului regim, n-am de discutat combinații electorale. Necrezînd în program, n-am de examinat nici unul. Dar, ca și la 4 ianuar, eu am dorit, și doresc încă, o eră nouă. De la Palat merg deci la țară, ca unul care datoria mi-am făcut-o.

    Violent aproape, dr. Lupu întreabă de programul economic, care nu i s-a lămurit, și el trebuie să explice alor săi de ce e vorba.”Dacă ușa aceasta văpsită roșu”, răspunde regele, „nu se potrivește, n-am dreptul s-o văpsesc altfel? Sînt sătul de programele rigide“. Intrebînd eu ce mi se cere anume, primesc răspunsul:”Te-am voit tocmai ca elementul împăciuitor. N-am decît o singură dorință: participarea șefilor de partid“. Cum mareșalul Averescu începea o conversație particulară cu Suveranul și noi eram acolo pentru audiența comună, am reținut pe dd. Lupu și Gheorghe Brătianu pînă ce această încercare s-a încheiat.

    D. Titulescu mă rugase să nu dau în public cele petrecute; seara, toată lumea le afla la radio. Se tipărește și discursul, scris, al regelui. Afară, delegații de club așteptau pe fiecare ca să manifesteze pentru dînsul și contra celorlalți, – ca în preziua unui Ministeriu Național.

    La Vălenii de Munte, trebuie să repet dlui Titulescu, recomandîndu-i, după cerere, pe amicul meu Munteanu-Rîmnic că, hotărît. nu discut, ca unul ce m-am supus, pur și simplu, unui ordin al regelui. El pare a se îndoi că primesc a intra în Ministeriu și, a doua zi, la 16 april, că aș înțelege să iau un departament. În aceeași zi, aflu că au căzut formulele întîia și a doua și că regele s-a oprit la a treia: a tehnicianilor prezidați de d. Titulescu.”Nu visam măcar să am un astfel de colaborator”, îmi răspunde acesta. Ar fi bine să vin a doua zi la București.

    O fac, crezînd că totul s-a mîntuit și mă așteaptă doar formalitatea jurămîntului. D. Titulescu mă caută întîiul, ca să-mi spuie că, neputînd reuni pe dd. Maniu și Duca, va mai încerca totuși, „ca să nu aibă greutăți electorale”. Lista ar cuprinde pe dd. Ghika, Zăuceanu, Savel Rădulescu, Garoflid sau Cămărășescu.”Ar vrea pe d. Argetoianu, dar se teme, din cauza răsunetului în opinia publică, să-l puie la interne; deci – la Finanțe”[1]. Propun să mergem împreună la regele, care mă așteaptă la douăsprezece și jumătate.

    Aflu pe regele în dispoziție schimbată. S-a gîndit mai bine. Vrea „lucrul nou”.”Îi mărturisesc că-mi vine greu să combat păreri care au fost ale mele o viață întreagă.” O spune regele și dlui Titulescu, care nu crede că ar putea face o încercare cu corpul electoral, și aceasta ar fi riscant pentru Coroană. Acest risc suveranul îl primește, judecînd aspru Parlamentul, pe care eu l-aș dori să fie păstrat pentru vacanță. Regele, amintindu-și că i-am făgăduit, la Paris, ajutorul în ceasuri grele, mi-a mulțămit că „i-am dat tot sufletul”. D. Titulescu rămîne la altă părere în privința posibilităților. Îl înștiințez că, dacă nu se face nimic pînă mîne la ceasurile unsprezece, va trebui să plec.

    Seara, la 9, formula „tehnicienilor” fiind comunicată prin presă, d. Titulescu îmi face cunoscut refuzul dlui Maniu, căruia-i ceruse concurs parlamentar, de a susținea un Ministeriu în care, după dorința regelui, ar intra și d. Argetoianu, care ar fi semnul „dictaturii”. Totuși speră, „ca să nu aibă pe toată lumea contra sa”, să cîștige pe dd. Maniu, Duca și chiar Gheorghe Brătianu. Renunță la numirea la Interne a dlui Angelescu. Mîne la șase, vom presta jurămîntul.

    A doua zi însă, jurămîntul e amînat. Regele ne cheamă, pe d. Titulescu și pe mine, la Palat, pentru a ni anunța că d. Argetoianu va intra în guvern, care va face alegerile, și imediat. Cum d. Titulescu spune că d. Maniu nu „primește” pe d. Argetoianu, se amînă discuția pînă la amiazi.

    M-am oferit să văd pe șeful partidului național-țerănesc, pe care-l aflu în plin consiliu, foarte zgomotos. Îmi descrie pe d. Argetoianu „ca pe omul schimbărilor și sfidărilor“, cu care nu se poate lucra; el, Maniu, vrea să formeze caractere și să dea lecții de moralitate, pe care eu, ca profesor, „le pot înțelege“. De altfel și azi partidul său ar putea guverna. E ascuțit și aruncă săgeți. Văzută în față, figura lată, osoasă, cu ochii palizi, e de o îndărătnicie care impune.

    Fac un raport către rege. Singur cu d. Argetoianu, nu-mi ascund primejdia; „alegerile nu le pot admite silnice, cu consecinți catastrofale pentru Coroană, ca acelea din Spania. Mai e necesar să vin?”

    Sînt rechemat la regele, care „a renunțat la ideea sa: să vie Titulescu pentru a o afla“.

    Reproduc textual notele mele:”Acesta apare cu totul altul. Supărat, nervos, gata a găsi prilej de ofensă, întrerupînd pe rege, care, jumătate de ceas, îl roagă să rămîie. Trebuie să spun:”Se poate întîmpla ca un rege să aibă nevoie a se ruga de noi, dar nu trebuie s-o îngăduim». Regele îmi cere să-i las, așteptînd jos, cinci minute.

    Cele cinci minute durează. peste o jumătate de ceas. Vorbesc cu Argetoianu…

    Regele mă cheamă… Îmi cere să formez Ministeriul. Nefiind altă soluție, trebuie să primesc.”E cel mai mare sacrificiu pe care mi l-a cerut Maiestatea voastră».”

    Adaug la lista pe care o găsesc făcută, cu dd. Cămărășescu, Manoilescu, Amza, Vîlcovici, dr. Cantacuzino, pe Hamangiu și pe d. Ionescu-Sisești. D. Argetoianu va fi, deocamdată, la Finanțe. Primește. Regele-mi va propune subsecretariatul minorităților, la care voi adăugi un referent școlar sas, d. Rosier, și unul maghiar, profesorul Bitay. Mi se vor pune în perspectivă figuri reprezentative ale Ardealului, unde n-am dreptul să aleg: dd. dr. Iuliu Hațiegan, Tillea.

    Dlui Cămărășescu, desemnat ca ministru de interne – era aceasta: „dictatură“? – îi explic că nu e vorba de o dizolvare a Parlamentului și, oricum, nu din dușmănie. Prefecții se vor numi în Consiliu. Cei din Ardeal nu se vor schimba.”Nu m-aș atinge, afară de cazuri de incorectitudine, de Consiliile comunale și județene.“ Va raporta șefului.

VII. SACRIFICIUL”: PÎNĂ LA DESCHIDEREA NOULUI PARLAMENT

    Înțelegeam misiunea mea, pe baza unor concepții pe care Suveranul le cunoștea bine: a societății concepute ca un tot organic, nu ca un material de experiențe pentru ideologii abstracte, o înțelegeam ca una care ar continua gîndul regal de a se lucra cu toată lumea, după ce se dovedise totuși că în guvern aceasta nu se poate. Numit cînd și cum fusesem numit, la capătul experienței cu altul, ca o scîndură de refugiu după naufragiu, trebuia să țin samă, însă, în „sacrificiul” meu, de toate modalitățile care se impuneau de aceea. Nu mai era vorba, ca într-un guvern al meu, cu oamenii mei, cari să mă cunoască, să mă stimeze și să mă iubească, de a avea inițiativa în toate ministerele, ci numai de a încerca sfaturi prietenești, pe care le primește cine vrea.

    O situație a cării greutate și ale cării primejdii nu mi le ascundeam. Dar a părăsi puterea, de la vădirea lor, care nu putea să întîrzie, ar fi fost să arăt o greșeală a Coroanei, și, pentru prestigiul ei, la care țin, din motive personale ca și din experiența mea de istoric, nu puteam s-o fac.

    A fost interesantă vizita la șefii de partide, pe cari aveam datoria de a-i face să accepte, după așteptările ce nutriseră, noua situație. D. Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost tată-meu. A fost ironic și jignitor și am trebuit să-i răspund tot așa. Neapărat că m-a întrebat de program și s-a scandalizat cînd i-am spus că legile rele nu le voi aplica. D. Duca, de care mă despărțea un vehement și nedrept atac al său în Cameră, a fost amabil. Pe mareșalul Averescu nu-l găsesc; scrisorii mele, plină de cuviință, i se răspunde cu una plină de rezerve. Drul Lupu povestește ce explicații violente a avut cu d. Titulescu și cum a căzut ideea unui guvern al partidelor mici. Cu d. Gheorghe Brătianu, dominat de „partidul” său, înțelegerea a fost imposibilă.

    Așa am început a guverna, eu luînd interimatul Internelor, după zăbăvi ale dlui Cămărășescu, legat de partidul său, așa de lungi încît echivalau cu un refuz; în orice caz, nu se putea aștepta indefinit. Clubul național-țerănist n-a îngăduit nici unui membru al său să colaboreze. Cînd totuși a intrat d. Hațieganu, a fost imediat exclus. O atitudine de ură pe care a crescut-o din ce în ce limbajul desfrînat, de o violență care nici supt regimul unguresc nu se întrebuința, al Patriei din Cluj, monitorul separatismului.

    Am numit prefecți dintre cari unii ni erau cunoscuți numai prin bunele lor antecedente. Am păstrat o mare parte din Consiliile județene și comunale și, în toate acuzațiile ce i s-au adus, am lăsat la lucrul său plin. de inițiativă pe primarul central al Bucureștilor, d. Dobrescu, fără a-i cere măcar să renunțe la activitatea sa de om de partid. Am cercetat pretutindeni de aproape gestiunile, regretînd că legile noastre nu îngăduie sancțiuni imediate. La Lucrările Publice ministrul Vîlcovici a cerut membrilor organizațiilor autonome să restituie sumele la care n-aveau dreptul.

    Pentru menținerea ordinii s-au luat măsuri care pretutindeni și-au produs efectul. În fruntea jandarmeriei rurale a fost pus un om, generalul Dumitrescu, care în cîteva luni de zile a reorganizat complect acest corp: tîlhăriile la drumul mare au încetat cu totul.

    În ce privește Finanțele, d. Argetoianu și-a arătat încrederea că le-ar putea asana prin măsuri care să nu ne silească a bate la ușa creditorilor străini, cari ne puseseră așa de dure condiții. Cea dintîi socoteală, contestată de d. Madgearu, e însă de zece, unsprezece miliarde deficit.

    Între condițiile cu care luasem puterea era dizolvarea Camerelor, care de fapt erau compromise în opinia publică și care-și terminaseră a treia sesiune cu un imens scandal. Ele au fost convocate pentru a asculta explicații care cuprindeau în ele însăși rațiunea de a fi a noului regim. Evitîndu-se orice jignire a persoanelor, amintindu-se bunele relații pe care le avusem cu membrii lor, puneam în față concepția lor, de fapt liberală, și credința în eficacitatea legislațiilor abstracte cu concepția mea, în care considerația organismului social și respectul pentru tradiția istorică erau elementele de direcție.

    Dizolvarea are loc la 30 april. Declarația e primită favorabil, uneori cu aplauze, pentru ca, îndată ce se simte dizolvarea, strigătele să pornească, sălbatece, din rîndurile majorității, care nu se aștepta, se pare, la această măsură. Decretul îl cetesc numai cu greutate, dominînd cu glasul acest tumult.

    La clubul național-țerănesc izbucnesc pasiunile. Se mobilizează partidul: la Timișoara, unde întovărășesc pe rege, primirea e bună, dar nu entuziastă, față de Suveran; cuviincioasă, dar rece pentru mine.

    Guvernul va merge singur în alegeri? Știam bine cît de tari sînt legăturile de club, cît de hotărîtoare interesele personale, cît de mare influența ziarelor, care-mi erau, mie, dușmane de la început, fără să voiesc a întrebuința nici unul din mijloacele prin care se poate suprima sau îndulci această dușmănie, după rețeta tuturor regimurilor. O știam, mai ales, din experiența a treizeci-patruzeci de ani de muncă izolată și nerăsplătită, care-mi arătaseră doar destul de dureros cît de greu mă fac înțeles de oamenii în mijlocul cărora trăiesc și pe cari am căutat cu iubire să-i servesc. Chiar de la Timișoara am putut băga de samă cît de mult supără critica, și atunci cînd e, – ca față de risipa generală, oarbă, scandaloasă —, cu totul îndreptățită.

    În discursul său de la primărie regele căuta vădit simpatiile bănățenilor și ardelenilor, ceea ce pe un biet „regățean” ca mine, și mai ales cu o reputație dictatorială, nu putea decît să mă aducă în oarecare perplexitate.

    Trebuia, pe însăși a mea răspundere, să mă gîndesc la un cartel. Acela cu elementul german, care nu căuta decît atîta, era indicat. Cu ungurii nici n-am vrut să vorbesc; tot atît de puțin cu așa-numitul partid evreiesc. Din Bucovina se ofereau și rușii și ucrainienii, apoi și polonii. Dar era de făcut alegerea între partidele românești, și eram înștiințat că nu se dorește aceea cu vechii liberali, totuși formațiunea cea mai solidă și mai sigură, care, amenințată de amicii dlui Gheorghe Brătianu, era gata de înțelegere.

    Cum, la 6 mai, d. Argetoianu cerea, a doua oară, neapărat și imediat, Internele, pe care după dorința regelui, i le dau în aceeași zi, misiunea înțelegerii îi revine d-sale, care, de altminterea, abia s-a despărțit de liberali și păstrează cele mai strînse legături cu conducătorii, mai ales cu d. Duca, pe care regele îl decorează cu”Ordinul Ferdinand”.

    Nu lipsesc însă ofertele din alte părți. D. Gheorghe Brătianu amintește, stăruitor, și legăturile sale cu istoricul mai în vîrstă de la care, cum îi place a o recunoaște, a avut totdeauna, sfat și sprijin; drul Lupu îmi vorbește de avantajul ce aș avea din sprijinul unui „puternic partid”, alianța putîndu-se continua printr-o colaborare și la guvern, el luînd chiar Internele. Dar drul cere cîte mandate nu-i pot da, iar d. Gheorghe Brătianu, care a aflat de pactul cu aceia pe cari-i numește „duciști”, vrea să aibă măcar atîția parlamentari cît adversarul pe care-l urmărește cu înverșunare.

    Neînțelegîndu-ne deci, imediat raporturile noastre sînt mutate pe „deosebirea de program”. Singura opoziție ireductibilă e a mareșalului Averescu, care, într-un interview, mă califică de „cinic“ călcător al Constituției și de conrupător. La Academie, d. Goga îmi explică motivul: „demnitatea“ partidului. După alegere, mareșalul îmi va adresa și o scrisoare publică de ofense.

    Gîndul meu fusese ca Parlamentul să aibă mai mult caracterul reprezentativ al grupelor de interese naturale, iar nu exclusiv al asociațiilor de club.”Liga” dlui Filipescu merge în”Uniunea Națională” a noastră. Se oferă tot felul de grupări și e o mare greutate de a se face triajul și de a se stabili locurile. Se ajunge la mult mai puțin decît ceea ce voisem.

    Alegerile ar fi fost imposibile dacă se păstra, potrivit cu legea administrativă, prefectul ales, care și începuse a face agentură pentru candidații regimului căzut. De altfel și acei cari votaseră legea își dădeau samă de cheltuielile pe care acest post le reclamă și de conflicte cu celait prefect, numit de guvern, le provoacă. Era neadmisibil ca acest război, pornit încă de la aplicarea, parțială, a legii, de neaplicat în ansamblu, să dureze mai departe. Ministrul de Interne ceru deci și căpătă decretul pentru suprimarea acestei costisitoare și periculoase dublări (12 mai).

    În cercetarea țerii, pe care o fac zi de zi, de la un capăt pînă la altul, lumea se arată bine dispusă. Vorbesc în Prefecturi, pentru a nu continua sistemul de a se cere voturile de către miniștri, cari, de cînd au intrat în funcțiune, reprezintă nu partidul, ci pe Suveran. Nicăiri nu mi se aduc obiecțiuni. Se pare că în adevăr un spirit nou s-a trezit, și aceasta mă îndeamnă a anunța o întreagă operă de reforme radicale, de schimbare a moravurilor, care ar cere patru ani încheiați. Credeam că numai de la țară aș avea să-i cer: felul cum am fost invitat să primesc puterea era o asigurare, în aparență îndestulătoare, din cealaltă parte.

    Și episcopii ortodocși, nedreptățiți de guvernul trecut la împărțirea subvenției de stat, se prezintă, făgăduind sprijinul lor. D. Manoilescu se arată încîntat de buna primire de la Timișoara, unde candidează: ca ministru național-țerănist nu i s-a manifestat atîta simpatie.

    La capătul peregrinărilor mele, în cursul cărora am găsit numai ordine și liniște, aflu rezultatul alegerilor la Cameră, făcute la 1 iunie. Am luat cele patruzeci la sută, care, după legea liberală, ne dau dreptul la șaizeci; dintre principalii noștri adversari se aleg vreo treizeci. Celelalte grupări sînt reprezentate slab. La Senat rezultatele sînt și mai favorabile. Ceea ce aduce o dezlănțuire de insulte cum nu s-a mai pomenit la noi:”Aventura“ trebuia, firește, să cadă în alegeri, care sînt pentru d. Maniu „un scandal european“. A doua zi după săvîrșirea lor liberalii își iau, firește, cum ne era angajamentul, întreaga libertate de acțiune. Profesorul Hațieganu, pretextînd boala, declară că se retrage, recomandînd ca subsecretari de stat reprezintînd Ardealul pe părintele Șt. Meteș și profesorul Stanciu; dar stăruințile regelui îl fac să mai rămîie. La atacurile contra Guvernului se adaugă campania contra Suveranului, a cării origine o cunoșteam bine, dar nu puteam face nimic pentru ca s-o oprim. Anume domenii vor continua să-mi rămîie închise.

    Se va adăugi, după aceeași înaltă dorință, și, pentru Basarabia, generalul Rășcanu. Refuz pentru moment un subsecretariat al presei pentru d. Pangal. La ministerul meu, deși dublu, n-am nici unul.

VIII. SESIUNEA PARLAMENTULUI DIN IUNIE

    Parlamentul se deschide la 16 iunie, cu un Mesaj în care se anunță multe legi, dar ele nu sînt, în mare parte, decît răspunsul la acelea plecate dintr-un punct de vedere care nu e al nostru și pe care țara nu le-a înțeles și nu le-a primit. Supt buna prezidare, plină de o uimitoare tinereță, a dlui Cuza 2;). […]

    În fruntea Corpurilor Legiuitoare stau oameni de autoritatea dlor Pompei și M. Sadoveanu.

    La 23 iunie, înainte de a începe o operă legislativă grea, dar necesară, d. Maniu recurge la un nou plan de luptă. Părăsește, demisionînd și din Cameră, locul său de conducător al național-țerăniștilor, trecînd puterile asupra dlui Mihalache. Apoi se convoacă la Cluj pe ziua de 4 iulie o adunare pentru ca, atacînd pe rege, să se ceară revenirea „exilatului“.

    Dar Parlamentul, care va primi cel dintîi budget rectificativ, cu foarte importante reduceri, începe o operă în care pentru întîia oară legi importante, ca aceea a bacalaureatului și a autonomiei universitare, cu care se începe reforma învățămîntului, vor fi discutate obiectiv de toate partidele și votate aproape cu unanimitate. Se schimbă legea învățămîntului secundar și a organizației Ministerului de Instrucție. Trece și legea sanitară a drului Cantacuzino și aceea a dlui Ionescu-Sisești prin care se ridică printr-o primă de stat prețul cerealelor. Și adversarii trebuie să recunoască în reorganizarea totală a arhaicei instrucții publice ideea, regeneratoare, în adevăr nouă, de a introduce în vechea cazarmă, oarbă, mucedă, stăpînită de teroarea catedrei și de anonimatul birourilor ministeriale, o atmosferă de libertate și de răspundere, de inițiativă la profesorul care nu stă cu ochii îndreptați către stăpîn.

    Și budgetul, atît de amputat, cu durerea că mă atingeam, la Înstrucție, de creațiuni școlare vechi, la care era o zestre adunată și în care trăia un suflet, trece, în ciuda criticelor de amănunte și relelor prevestiri de viitor. Toată lumea, care poate lucra acum împreună supt o conducere care evită orice recriminații zădarnice și orice jigniri personale, își dă samă că o astfel de ușurare a sarcinilor statului nu se putea face supt un guvern de partid, dt de bun, care trebuie, dacă nu e condus de un indiferent față de asemenea interese, ca bătrînul Sturdza, să-și menajeze clientela, țiind samă și de spiritul public.

    Dar o parte din această opoziție, care se arată în Parlament așa de înțelegătoare pentru nevoile țerii și pentru bunele noastre intenții, unite cu oarecare pricepere la departamentele noastre, agită aiurea, acolo unde, odată ce s-a numit un Ministeriu, ușa pîrilor ar trebui să fie închisă. Dacă d. Duca se mulțămește cu cîte un discurs răsunător, menit să arăte că partidul său e liber de orice legături, dacă mareșalul Averescu, acum în străinătate, lasă să se anunțe că vine la putere pe ziua de 6 august precis, național-țerăniștii, cari tună și fulgeră la Cluj, lovind în suveranul care a lucrat „neconstituțional” cînd a chemat un guvern fără caracter de partid, găsesc răpede cheia la ușa de din dos a Palatului, pe care, de altfel, supt regență, o cunoșteau așa de bine.

    Regele e convins că trebuie rectificată fraza din Mesaj, scrisă de mine, în care e vorba de „popoarele” din România în fruntea cărora stă al nostru și altă parte în care se spune că Ardealul n-a dat tot ce se aștepta de la dînsul: vorbește deci de meritele Ardealului și de caracterul unitar al statului. Un regim se poate însă înlătura, cînd nu place, dar criticarea, dojenirea lui, punerea la punct îl slăbesc în dauna Coroanei însăși, care, într-un regim constituțional, nu poate să lucreze direct. Și, în aceeași vreme cînd Patria tratează pe miniștri ca pe cei din urmă bandiți, și totuși oprim în loc sancțiunile, ni se recomandă să cruțăm pe național-țerăniști, cari s-au plîns că sînt cei mai prigoniți.