În curs de aproape două luni, biruind orice oboseală pentru a vedea cît mai răpede, cît mai mult, am străbătut o foarte largă parte a Americii de Nord, călăuzit tot de d. Benchea și, mai tîrziu, de secretarul de legație Boncescu, care avea cele mai multe și mai bune legături în multe cercuri. De la New York, unde am stat mai multă vreme fără să am iluzia că o întreagă lume, așa de variată, și totuși mișcată de un singur resort: cîștigul prin muncă, prin cea mai reală și mai încordată muncă, se rezumă la uriașa cetate de „zgîrie-nori” înfipți în stînca tare, dar îngustă de la Manhattan, și unde m-am întors pe urmă, am stat, găzduit de d. Davila, în Washingtonul plin de negri și deci fără drepturi politice, un fel de Hagă nobilă și tradițională a unei țeri care-și are adevăratele centre aiurea; am cercetat uriașa improvizație de la Chicago, pe malul lacurilor prinse de ger în încrețită mișcare a undelor trezite de vînt, i-am cercetat suburbiile locuite de muncitorii români și am beneficiat de pompoasa ospitalitate a cetățenilor, cu muzici, defilări, procesiune la primărie, încredințarea cheii minuscule a orașului, cu banchetul plin de solemnitate, de spontaneitate, și din partea autorităților, și de multă demagogie față de numeroasa colonie românească, purtîndu-mă de la Indiana Harbour, la Gairy și aiurea, așezări de lemn și de piatră, răsărite în jurul vieții industriale subit țîșnite; am putut vedea apoi ce au fost în stare să facă în corectul și liniștitul Cleveland cei cîțiva intelectuali români din mijlocul acestei harnice muncitorimi, și în jur am atins localitățile unde ai noștri s-au strîns mai mult: Youngstown, puternic și posomorît, Campbell, Newcastle, Warren, unde am văzut minunile realizate din profitul oțelăriilor, care mănîncă vlaga alor noștri, puși la cea mai grea muncă, am trecut la Pittsburgh, și m-am abătut la noul Canton.

    Dar curiozitatea mea nu s-a oprit aici. Peste cîteva zile eram la Detroit, în margenea lacurilor de către Canada, unde am aruncat o privire, cunoscînd o lume cu totul alta, de liniștită provincie engleză, învrîstată aici cu atîta francezism. Tocmai în sud-vestul Statelor Unite, prin regiunea unde rîul „colorat” se strecoară printre păreții colosali ai „canioanelor”, pe malurile Pacificului, care se pare în adevăr un sfîrșit de lume, am intrat în domeniul unor amintiri spaniole care nu se pot dezrădăcina stăpînind pînă azi, în ciuda skyscraper-urilor care răsar și acolo și a dispariției limbii originare, toată arhitectura, în mare parte gospodăria de cîmp, destul din viața socială și din caracterul oamenilor, la cari se adaugă necontenit imigrația mexicană. De la San Francisco la „orașul îngerilor“, Los Angeles, prin Claremont, am ajuns, pe la San Diego, la hotarul Mexicului, pe care l-am trecut, cufundîndu-mă deodată într-un mediu cu totul deosebit, cu dubla moștenire umană a indienilor și a colonizatorilor spanioli, cu neliniștea politică și încetineala la lucru, dar cu iubirea priveliștilor strălucitoare, a hainelor luxoase, a cîntecelor și dansurilor.

    La întoarcere, trecînd pe lîngă imensele mori de la Kansas City și prin Chicago, m-am găsit pe cîmpul de bătălie dintre Nord și Sud, pentru libertatea umană potrivit Evangheliei, la Gettysburgh, plin de monumentele împăciuitoare ale celor două tabere care au sîngerat. Și am călcat iarăși pe terenul din care a crescut la sfîrșitul secolului al XVIII- lea independența, la vechi cuiburi de ideologie și credință peste care a trecut zborul demonilor materialismului contemporan: Baltimore, Philadelphia, cu numele grecesc așa de sentimental, Boston, cu amintiri de învățătură protestantă atît de riguroasă odinioară și de cerc închis al intelectualilor, mai mult teologi.

    Declarasem, de la început, unuia din jurnaliștii, așa de numeroși, bărbați, femei, fetițe tinere, studente, eleve de liceu, cari apar, întovărășiți adesea de fotograf, fără a cărui vizită un străin apare dezonorat, deci unuia din acești reporteri cari-și iau manuscrisul și încearcă să-l vîndă unui ziar pentru a-și cîștiga astfel pînea, că n-am venit să mă speriu de clădirile cu pînă la șaizeci de rînduri ridicate cu cîteva mașini, din fier încheiat, și ciment de umplutură, în vreo șaizeci de zile, clădiri care se văd numai pînă la un anume punct, și strada mărgenită de ele fiind prea îngustă pentru a le contempla avîntul către cer, nici fabricile care mănincă atîta pădure, atîtea măruntaie ale pămîntului, atîta viață de om, puind la muncă puterile apelor iuți, ci oamenii lor; de aici s-a răspîndit de la o gazetă la alta că vine omul ciudat care nu vrea să vadă mașinile, ci să cunoască suflete omenești.

    Și, de fapt, mașinile nu le-am văzut, afară numai de fabrica în care am fost poftit cu insistență de un inteligent și norocos evreu de la noi, care primea în creațiunea sa, făcută din nimic, trunchiul voinic furat codrilor depărtați și depunea la celait capăt tot felul de practice mobile pentru copii, specialitatea lui, aproape unică, ajungînd astfel în contact cu muncitori de toate aspectele și de toate proveniențele: de la cehoslovacul blond cu înfățișarea de muzicant visător la negrul imbecilizat de o muncă veșnic aceeași, de un gest infinit repetat, și la negroaicele vioaie ca niște maimuțe și nerușinate ca și dînsele, trăgînd continuu cu ochii la orice bărbat intra, și la coreligionarii patronului, cari împachetau obiectele ori le treceau sama în registre.

    Încolo, numai acei oameni, al căror suflet căutam să-l gîcesc. În primul rînd, ai noștri, așa de bucuroși să vadă pe unul de la ei de acasă, mai ales că nu le spunea, ca un aprig politician de la noi, că în țară el se bate de la egal la egal cu regele Ferdinand („ascultă, rege» etc.) și nu le arăta dorința de a fi ajutat din banii lor, așa de greu cîștigați. Împovărați în general de ocupațiile care „rup oasele» și despărțiți mai tot timpul de societatea femeilor, rămase cu copiii în acele înjghebări de lemn vechi, lipsiți de cetire și prea adeseori de conducere, cu o preoțime, mai ales ortodoxă, prea de multe ori improvizată, din oricine, cu diplome de la vlădici ruși făcînd comerț din aceasta, ei erau ctitori de biserici, adesea largi, frumoase, bine împodobite, pe care le-ar fi lăsat bucuroși odraslelor desnaționalizate însă pe încetul, de o școală dibace, și pierduți în masa americană, de multe izvoare; întemeietori de societăți prospere, unii dintre ei erau proprietari mîndri de case cu lux mai mult decît cu gust mobilate, negustorași cu clientelă, antreprenori îndrăzneți, avocați, oameni de afaceri; se adunau, în costume scumpe, rareori și în acele de acasă, la banchete unde se consumă conservata carne vînătă și alte dezgustătoare feluri, singurele lucruri în adevăr de mîncat în America pripită fiind fructele în compot și admirabilul lapte în vase pecetluite dar, prin locuri mai sărace ni se prezintau la mese improvizate bunele sarmale ardelenești, gătite de gospodine care nu-și uitaseră de vechile lor îndeletniciri. La conferințile pe care mă trudeam să le fac cît de pe înțeles, stăteau ca la biserica unde serviciul, chiar incompetent, era făcut cu atîta grijă și respect, unindu-se corul glasurilor dureroase, în care vibra un dor mergînd pînă la Dumnezeu și, pe cînd fălcile mestecau odioasa gumă care a asigurat descoperitorului și fabricantului acestui mijloc de tîmpenie o adevărată suveranitate de insulă pe coastele singuratece ale Pacificului, unii ochi jucau în lacrimi. Prin casele lor erai întîmpinat ca un sol al Cerului și ți se arătau cu mîndrie ceva cărți românești, pe lîngă cele engleze din care se făcea învățătura, fatal transformatoare, a băieților meniți să ia alte drumuri, a fetelor pe care, de fragede încă, le ispitea prietenia cu cîte un străin. Nemulțămire, cîrtire față de țară, lăudăroșie pentru noua situație, care atîrna de un joc de bursă, de o închidere de fabrică, întîlneai numai la sufletele pierdute din vechea Românie, între care, trebuie s-o spun, n-am găsit un singur om simpatic. Unii se dădeau drept prinți și conți Popescu și cîștigau soții bogate, care-i părăseau îndată ce ajungeau a-i cunoaște. Pînă în California am găsit însă bătrîni din România neliberă, cu copiii lor, al căror vis era corabia de îmbarcare.

    Evreii mi-au fost o surprindere. Informațiile de „pogromuri” de la noi, care li se serveau mai în fiecare săptămână, nu ajungeau să-i facă a uita tîrgușorul moldovean, dughenița părinților, pietrele drepte care înnegreau în cimitirul lor. Bogați și săraci, ei pomeneau țara, se informau de dînsa, o apărau față de ceilalți americani, și unii aveau situații universitare care le dădeau autoritatea trebuitoare pentru aceasta. Se apropiau de românii de sînge, îi ajutau cu bani, în condiții pe care nu le-ar fi găsit aiurea, și aceștia nu le arătau prin nimic un despreț care n-ar fi fost meritat. Foștii soldați luau poziție înaintea drapelului și la sunetele unui imn care avea răsunet în sufletele lor.

    Nu lipseau prieteni, de diferite nații, cari fuseseră la noi: consulul Morris, fost ministru american, pe vremea războiului, în Suedia, d. Wopicka, pe aceeași vreme ministru la București, care apărase cu atîta energie populația românească supusă capriciilor brutale și lacome ale ocupanților, d. Andrews, fostul secretar al Legației americane la Iași, […] acum profesor universitar într-un mare centru, d. și dna Craigie, în al căror popas plin de cărți ne aminteam de întîlnirea de la Vălenii de Munte; ba pînă și învățatul și inteligentul fost reprezintant al Bulgariei la București, d. Radev, care reprezintă acuma țara sa la Washington, preocupat și aici de lucrări istorice și arătînd față de România alte sentimente decît acele pe care ne obișnuisem a i le presupune.

    Cu negustori și financiari n-am avut a face, neatribuindu-mi nici un rol în frămîntările de afaceri ale lumii; ce am știut, mi-a fost comunicat de experiența și pătrunderea dlui Boncescu. Dar la o conferință făcută în chiar salonul legației noastre și la recepțiile date cu prestigiu de d. Davila, la unele prînzuri oferite mie de americani am putut cunoaște o societate bogată, uneori fabulos de bogată, în care bărbatul muncea pînă la complecta istovire și agonia de sanatoriu pe cînd idolul feminin nu știa îndestul cum să-și piardă o vreme al cării prisos putea să ducă și la frecventele alunecări, pe care cu o publicitate nerușinată, întovărășită de ilustrații, le popularizau îndată ziarele, care-și aveau informatori invizibili. Toaletele pariziene se înfrățeau cu neprețuite giuvaere, împodobind figuri adeseori uimitor de frumoase, dar uneori și odioase măști de oboseală și de dezgust. Colecții de o artă amestecată șl dubioasă se exhibau cu trufie.

    Conversația era lîncedă, cu toată curiozitatea, așa de vie, ca a unor copii. Cei de altă rasă decît cea anglo-saxonă erau foarte bucuroși cînd se întrebuința limba lor de acasă. Undeva o bătrînă doamnă, auzindu-mă vorbind franțuzește, a alergat la mine, pomenindu-mi, mișcată, de Noul Orléans al originilor sale, unde rămășițile francezilor se apără în ultimul lor refugiu de valul cuceritor care-i încunjură, nesățios să-i înghită.

    La Oficiul universitar mi s-a spus că am fost anunțat prea tîrziu, dar totuși recomandații oficiale mi-au îngăduit să pot vorbi în multe locuri, de la New York și Washington la Claremont și Los Angeles, prin universități, prin școli înalte, la adunări doritoare de a cunoaște în zece minute cîte una din chestiunile la ordinea zilei, la capătul unei mese date de colegi.

    Auditoriul era totdeauna sincer și activ, urmînd, peste insuficiențele de pronunție pe care în așa de scurt timp nu le puteam birui – arareori am vorbit în limba franceză […] în vasta sală, plină de lumea cea mai aleasă a Universității Georgetown —, orice idee, orice dezvoltare de subiect, orice informație nouă, cîte unul venind din fund și cerînd să vorbesc mai tare iar, la urmă, mînile càre se tot mișcau întinzîndu-se lacome ca pentru a prinde concluzia. Într-o Universitate din Vest, cum toate orele erau prinse, am vorbit într-o elegantă odaie de primire, înaintea cîtorva din tinerii cari ajută pe profesori, despre ceea ce credeam că am adaus ca explicații în domeniul istoriei universale. Aiurea am fost introdus în chiar clasa profesorului de limbi romanice, tratînd despre latinitatea noastră, în franțuzește, pînă în momentul cînd zgomotul de la ușă m-a înștiințat că trebuie să isprăvesc – o întîrziere peste termenul de zece minute înainte de oră te poate face să pierzi, cum am pățit-o cu biata mea primă conferință la Universitatea din Washington, tot auditoriul studențesc. Și aiurea, pînă la marea Universitate Columbia din New York, am vorbit de la catedra obișnuită a profesorilor, la Georgetown purtînd și costumul docenților locali.

    Viața studențească însăși putea să intereseze în cel mai înalt grad pe străin. Murgoci, care fusese pe acolo, mi-o prezintase ca intolerabil de neorînduită și de arogantă. N-am găsit-o așa: un respect de sine însuși era pretutindeni vizibil; și apoi nu era vorba doar de copii, cari pot face și multe prostii ci, în bună parte, de oameni cari-și aveau o profesiune, cari se îngrijeau de o întreprindere și reveneau din cînd în cînd pentru a-și continua studiile. Mulți făceau pe urmă donații importante școlii unde învățaseră; părinți lăsau biblioteci splendide universității la care trimeseseră pe fiul lor, menit unei morți premature. Am văzut tineri lucrînd greu la probe care li se cer pentru anumite termene, și li se îngăduia să cetească în biblioteca însăși, ajutîndu-se singuri. Studenți, studente servesc în restaurante, fetele fiind foarte respectate. Ce se spune prin unele cărți franceze și chiar prin romane din America despre conrupția între acești tineri mi s-a dovedit fals.”Din cauza simțului de demnitate și de onoare”, mi-a spus un profesor; „din cauza prostiei băieților”, mi-a explicat o studentă.

    Încă din gimnaziu sînt deprinse ambele sexe să stea împreună, și o rubrică specială îi notează pentru atitudinea sexuală, care nu trebuie ignorată, ci constatată și supravegheată. Apoi timpul lipsește pentru aventuri, și o formidabilă educație fizică tîmpește asemenea apetituri. Căminuri comune nu sînt, și acela al fetelor de la Scripp’s College samănă cu o mînăstire de cea mai srictă regulă, ca și de cea mai frumoasă înfățișare. În ce privește instalarea, mijloacele de lucru, bibliotecile de seminar, adaosul religios, terenurile de sport la dispoziție, aceste așezăminte universitare nu-și au părechea în lume. Iar cine vorbește de inferioritatea în domeniul literar a producției științifice americane, n-a cetit acele teze pentru care studentul are la dispoziție toate cărțile care-i trebuie, din bogatele dotații particulare care susțin cele mai multe din aceste școli, și tot răgazul trebuitor pentru a da opere în adevăr definitive.

    În ce privește pe profesori, am întîlnit la dînșii o iubire dezinteresată pentru știință, o pasiune de a descoperi, un sentiment părintesc față de studenți, cu cari locuiesc adesea împreună sau cărora le fac un loc in propria lor casă, o prietenie largă, sinceră, spontană față de colegul străin, ale cărui lucrări le cunosc atît de bine prin acele mărețe biblioteci – la aceea a”Congresului“ din Washington, al cării catalog se întîlnește în toate universitățile din toate statele, am găsit nu mai puțin de șaizeci lucrări de ale mele, și din cele românești – care le fac cea mai mare onoare. Pe lîngă aceia pe cari-i văzusem în Europa, ca pe d. Muzzie ori pe profesorul cehoslovac de la Universitatea din San Francisco, am găsit pe altul de aceeași origine, d. Roucek, care a venit apoi în România, cu soția sa, și a străbătut satele noastre, culegînd știri directe, personale pentru o bună carte despre România, pe d. Healey de la Georgetown, de o așa de largă prietenie pentru mine, care a creat pe numele meu și un premiu de istorie a românilor pentru elevii săi și mai ales pe d. Maro Jones de la Claremont, care avea o mică bibliotecă de cărți românești studiate pînă în amănunte și al cărui vis, adesea mărturisit prin scrisori, e și pînă acuma acela de a ne cerceta acasă la noi. Am văzut în viața mea multe țeri, dar nicăiri n-am întîmpinat, pe lîngă însușiri așa de înalte ale sufletului în adevăr consacrat științii, atîta simpatie pentru România și români; cine fusese pe la noi ne păstra o deosebită stimă și o afecțiune sinceră.

    Muzeele americane, pentru care s-au dăruit averi de cei cari și le cîștigaseră cu o muncă grea, sînt cele mai larg și mai luxos instalate din lumea întreagă și, în același timp ca și bibliotecile, unde se întrebuințează tinere femei pline de toată bunăvoința, cele mai la îndemînă și spre ajutorul publicului, pînă la clasele cele mai puțin împărtășite de cultură, și cele mai deschise pentru școli, care găsesc aici complinirea necesară a învățămîntului de catedră. Venisem nu numai cu foarte multe cărți de dăruit, dar și cu covoare alese printre cele mai bune. Am răspîndit vreo șaizeci prin deosebitele muzee; ele erau primite numai după o serioasă cercetare a valorii lor, și pe alocurea am găsit secțiuni speciale, conduse mai mult de femei, care aveau în săltare specimene ale artei teatrului în toate țerile și timpurile perfect clasate și etichetate, arta noastră fiind și ea reprezintată.

    Cu această prețioasă experiență mă întorceam din America, în mart 1930, prin Italia, vorbind la Turin, cu ajutorul învățatului și prietenosului coleg Bartoli, în aceeași zi cu un propagandist ungur, căruia i-am furat publicul – am văzut pentru prima oară castelul de acasă al lui Toma de Saluzzo – ca să găsesc la noi aceleași vechi intrigi politice, la care se adăugeau două chestiuni deosebit de mari: marea jenă a bugetului, necomprimat după putințile Statului, alături de nemulțămirea unor basarabeni pentru aruncarea peste bord a vechiului cadavru politic al lui Stere, și bătaia studenților cu armata în chestia prințului Caro!

    În april am fost chemat în Anglia, unde cele două venerabile capitale universitare, Oxford și Cambridge, își împărțeau onoarea de a găzdui pe membrii comitetului internațional de istorie, acordînd în același timp gradul de doctor onorar cîtorva din personalitățile reprezintate.

    La Cambridge, unde s-au ținut întîi ședințile la început, am văzut întîia oară o viață studențească pe care n-o cunoscusem în prima mea trecere la Oxford, pentru cîteva ceasuri numai, atîta cît îmi trebuise ca să caut și să cetesc scrisoarea de îndemn către pace a lui Philippe de Mézières către tînărul rege englez, pe atunci de mari speranțe, Richard al II-lea, iar o doua oară, după Congresul din 1913, petrecusem o singură noapte în turnul medieval al găzduirii mele. Vechi clădiri în care după putință nu se schimba nimic: cămăruțe pentru studenți, vechi holuri gotice pentru examene și solemnități, pajiști întinse pentru jocuri care nu sînt un împrumut de aiurea realizat astăzi, ci tradiția veacurilor care n-aveau încătușările noastre și formalismul în care putem trăi, lîngă orașul creat de universitate și oarecum vasal al ei, prin ale cărui străzi lunecă toată ziua velocipedele ducînd băieți și fete în severul costum negru cu cocheta pălăriuță colțurată sau profesori cari, mergînd la curs, și-au aruncat pe umeri indispensabila pelerină de aceeași coloare. Am fost găzduit la istoricul cel mai pătrunzător și mai liber de prejudecăți, de orice fel, al lui Napoleon, d. Holland Rose, care lucra atunci la istoria coloniilor engleze în marea operă istorică pentru totdeauna legată de numele acestui centru de studii.

    La Oxford, care mi-a reapărut, a treia oară, cu fațadele roase, fărîmițate de invizibilul dinte mărunt al secolelor, primit pentru cîteva ceasuri într-o foarte tînără familie universitară, am început cercînd pentru ceremonia ce era să se desfășure îndată toga roșie cu lampasuri cenușii și căciulița doctorală pe care a dat apoi să mi-o copieze și mi-a dăruit-o ministrul României în Anglia, d. Titulescu care, așa genial cum este, după mărturisirea mai multor continente, cobora un moment privirile sale asupra puținătății unui biet profesor și, circumstanță agravantă față de d-sa, totuși profesor de imemorială absență, care își ține cursurile. După-amiazi, împreună cu trei colegi, un austriac, d. Dopsch, un spaniol, impozantul Rafael de Altamira, creatorul istoriei patriei sale cu jertfa legendelor trecutului, și un polon, atît de amabilul conte Dembinski, eram dus din capela unde nu ne rugasem decît poate în gînd și, oricum, după alte rituri, în holul solemnităților, între ușieri cu bastonul de argint, ca să auzim în latinește lauda meritelor pe care le-am fi putut avea și, închinîndu-ne înaintea reprezintantului Facultății, așezat în vîrful scărilor, să luăm locul pe bănci în aplauzele amicilor și conaționalilor. Adînc impresionantă scenă, pe care nu voi putea-o uita niciodată și care răsplătea cu prisos studii îndelungate, în mare parte necunoscute din cauza limbii noastre, dar din care unele, ca acelea despre secolul al XIV-lea franco-englez, mă apropiaseră de preocupațiile principale de aici. În frumosul costum care mă acoperea am dat apoi o raită la anticari ale căror prețuri erau la nivelul unor studenți și profesori cari nu sînt totdeauna dintre cei mai bogați oameni ai Angliei. […].

    Aici un incident care poate arăta seriozitatea și caracterul unui anume tineret „intelectual” de la noi. Era acolo în jurul Legației un tînăr care informa și ziarele noastre. De la dînsul a plecat o curioasă și ridiculă telegramă în care se spunea că ajunge apariția mea în comitet pentru ca toată lumea, unii oameni și mai bătrîni și mai meritoși decît mine, să se ridice în picioare și să aplaude. L-am tras la răspundere,”Nu e adevărat”, mi-a spus ziaristul diplomatic, „dar în presă prinde bine”.”Dar, dle, pe d-ta te poți face ridicul, însă îți interzic să mă faci și pe mine.“ Peste cîtva timp îmi va trimete biografia sa, cu o ofertă matrimonială, ca să se plîngă apoi că l-am nenorocit, neacordîndu-i un loc la care rîvnea și să isprăvească făcîndu-mă continuu ținta unor injurii așa de nepotrivite și, ca să vorbim englezește: last, but not least, cu creșterea pe care desigur că a primit-o. Dar aceste atitudini succesive nu m-au mirat: e felul cum mă vede și mă descrie o lume care-și are ochii făcuți așa – și sufletul deopotrivă. Le privesc ca o simplă traducere a rostului meu în limbajul intelectual român, comun și delicaților poeți filozofici, deveniți „ziariști de temperament”, a căror intrare în publicitate am ajutat-o așa de mult și a căror literatură nu s-a coborît în prețuirea mea pînă la nivelul la care trebuie să le așez. valoarea etică.

    Întors acasă, abia au trecut cîteva săptămîni și, după cîteva conversații cu persoane inițiate, care aveau cum să prevadă evenimentele unui prea mic complot pentru un prea mare act politic și istoric, care fără îndoială trebuia săvîrșit în forme legale și la lumina zilei, pe acest solid pămînt al nostru, dd. Cădere și Puiu Dumitrescu mi-au bătut în geam odată cu ziua ca să-mi anunțe că prințul Carol e la Cotroceni și dorește să mă vadă.

    Fără a jigni pe nimeni, la un ceas cînd se poate vedea ce bune au fost sfaturile mele, pot spune că, la întoarcerea din America, după ce multă vreme nu văzusem pe exilat, căruia îi fusesem înfățișat ca un rău prieten, capabil de a fi și maltratat în scris, am întîlnit pe devotatul lui tînăr secretar și prieten, care mi-a înmînat o scrisoare în care mi se arăta, în termini călduroși, dorința unei reluări a legăturilor. E ciudat că în noaptea de ceață groasă în care la fiecare moment imensul vas care mă aducea din America mă trezea cu neliniștitorul sunet al sirenei de înștiințare, visasem pe prinț în uniformă și cu decorațiile pe piept, venind către mine; dau acest fapt, exact, pentru aceia cari studiază transmisiunea la distanță a unei voinți omenești peste măsură de încordate. Am răspuns că nu e bine nici pentru prinț, nici pentru mine să ne vedem atunci. Dar, cum domnul Dumitrescu venise la gara plecării mele spre țară, i-am spus, i-am dictat, sfatul meu: întoarcerea în țară printr-o declarație că prințul vine la familia sa ca să susție tronul fiului, așteptînd voința legală a țerii; dacă i se interzice la hotar intrarea, un mare proces va fi deschis înaintea lumii întregi. S-a luat o altă cale, iar sufletul meu de ordine n-a putut crede că e cea mai bună și cea care lasă apoi mai liber un suveran.

    În acea dimineață a trebuit să declar că, rector al Universității, legat prin jurămînt de tronul copilului Mihai I, trebuie să știu, înainte de a merge unde m-au chemat, care e sensul actului, desigur revoluționar și plin de grele răspunderi, care se îndeplinește.

    Cei doi tineri n-au mai reapărut. Era atîta de făcut acolo! Din parte-mi, printr-un articol în ziarul meu am dorit ca acela care se întorcea să fie „vechiul prinț Carol”, așa cum îl cunoscusem, iar pe lîngă prințesa Elena, al cării nobil suflet îl cunoscusem în tot timpul cel mai greu pentru dînsa, stăruiam să se uite un dureros trecut […].

    Am arătat aiurea ce am dorit atunci, ce firesc scrupul m-a împiedecat să ajut a ridica un tron prin altceva decît voința chibzuită a reprezintanților nației, cari singuri își pot lua răspunderea anulării actelor de bază ale unei domnii și revenirea la punctul de plecare: dispariția regelui Ferdinand, orice ar fi hotărît, supt anume influențe, acesta. Nu înțelegeam altfel regalitatea cea nouă, pe care o impuneau, mai mult și decît un drept incontestabil, împrejurările, care cereau ca, peste vălmășagul luptei de partide și viermuirea ambițiilor, să fie o reală suveranitate, de o imparțialitate absolută, nu opera unor prieteni, militari și civili, față de cari apoi, cu scăderea prestigiului ei, să rămîie pentru totdeauna îndatorită.

    M-am ferit din parte-mi, cu cea mai mare grijă, de orice ar fi putut să pară o recomandare a mea, a amicilor mei, a politicei mele față de această regalitate pe care singură conștiința chemării și datoriilor sale trebuiau s-o îndrepte. N-am revenit nici asupra delicatei probleme a legăturilor dintre acele două suflete pe care o hotărîre a justiției capabilă de a fi desființată dintr-un gest, le despărțise de cîteva luni de zile […] —, am menținut invitația mea către aceea căreia i se dăduse titlul, curios, de maiestate fără nimic din baza lui, de a deschide ea, ca și înainte, aceste cursuri. Dacă am aflat, odată cu cinstirea mea prin decorații pe care le merita doar numai neclintita stăruință lîngă dureri ale țerii pe care alții, prin străinătăți, le priveau cu ochii uscați, că regele se gîndește, în urmărirea ideii guvernului peste partide, deși nu contra partidelor, nu numai la generalul, devenit mareșalul, Prezan, pe care l-am recomandat și susținut din toată inima, și la fragila dibăcie stearpă a domnului Titulescu, ci și la mine, aceasta nu mi-a inspirat vreo ambiție – și, poate, după atîtea decenii de trudă și împodobit de toate onorurile pe care le poate da știința internațională, nici una nu mai putea să mă ispitească, orice ar crede oamenii cari fără o situație politică nu sînt nimic și sînt ceva numai cît o au și pentru că o au.

    Afirmînd numai, și înaintea suveranului, la acea ședință regală a cursurilor în care s-a indicat din gura sa un program înainte de toate cultural și deci nu așa de străin de mine, ba ajuns apoi să-mi fie chiar dușman mie, cu colaborarea multor non-valori și negațiuni ale moralei publice și private —, necesitatea pentru România, […], și după tradiția stăpînă pe cugetarea mea, de a avea un „nou curs“, un „ritm nou“, cuprinzînd de la sine politica așa cum o anunțasem și o scrisesem eu, nu m-a văzut nimeni la curte decît atunci cînd am fost chemat, n-am vorbit decît numai de ce am fost întrebat, n-am arătat prin nimic că mi se cuvine vreun rost în guvernarea țerii, răspunzînd generalului Prezan, cînd, însărcinat a forma guvernul, mă întreba, oferindu-mi și viceprezidenția, ce loc vreau: „acela pe care toți ceilalți îl vor refuza“.

    Am văzut astfel, fără altă emoție decît aceea pe care o poate provoca o primă decepție, crezînd-o însă în stare să fie îndreptată, revenirea domnului Maniu, a cărui oblăduire, de președinte al unei republici, solemn și inoperant, era posibilă numai cît nu se afla suveranul, și am înțeles o retragere mai tîrzie, provocată și de neexistența unei solide baze de partid, cu cîtă lume se adunase în același timp supt cămașa invoaltă a expresivului domn Mihalache și, în larga umbră a înaltului guler de budapestană eleganță, sub evanghelia doctrinară a marelui preot al conglomeratului, domnul Madgearu. Am înțeles și eu cît de recomandabilă e prezența la cîrmă, atîta timp cît nimic nu trebuie să se schimbe, dar totul să rămîie perfect convenabil, a blajinului meu coleg Mironescu.

    Continuam lucrul meu științific pe care nici o cîrtire a neinteligenței unite cu nerecunoștința, de care m-am împărtășit așa de larg la bătrînețe cu prisosință ocărîte, nu-l putea încetini prin nimic, atîta vreme cît mi se păstrează neatinse puterile. Am tipărit cartea despre America, în care sînt și conferințe foarte ascultate, și mi-a părut rău numai de aceea că subita catastrofă economică a Statelor Unite a împiedecat pe românii de acolo de a-mi ceti cuvintele de laudă și gratitudine pentru dînșii. Am dat la tipar conferințile, pe care le ținusem la Berna, despre asămănările în luptele de libertate dintre țerănimea noastră și cea svițeriană și despre felul cum înțeleg eu problema minorităților. M-am bucurat văzînd cum în Italia, pe lîngă cîteva drame ale mele, se redau articolele despre această iubită țară în L’Italia vista da un Romeno, recunoscîndu-mi-se o inițiare adevărată în realitățile ei. Teatrului i-am dat un Sfînt Francisc, și acesta apoi tradus în italienește, în care am încercat să cobor ce are mai curat sentimentul uman întins asupra întregii creațiuni. La 1931 îi va urma o Casandră, în care voi introduce, ca explicație a atitudinii nenorocitei fiice clarvăzătoare a lui Priam, antagonismul dintre vechii zei-părinți și aceia, nesiguri și pierzători, împrumutați de la Grecia dușmană.

    O înseninare mi-a adus vizita în Grecia, pe care n-o cunoșteam deloc. Mă chema acolo al treilea Congres de studii bizantine, primit cu atîta ospitalitate și care a adus întîia înțelegere adevărată și prietenoasă între știința franceză și cea germană, reprezintată cu atîta prestigiu, dar și cu atîta zîmbitoare amabilitate de Heisenberg, pe care era să-l pierdem în curînd.

    Sălașul zeilor pe care în fundul sufletelor noastre îl simțim și astăzi mi-a vorbit, în Atena însăși, încă dominată, peste frumosul, vioiul oraș modern, de ce se șoptește de sus din Acropole și trăiește singur în calmele nopți senine, și tot așa în cursul unei călătorii care m-a dus și în jos, pe la Corint, la Argos, la Sparta săracă supt catapeteasma franceză a Mistrei, la Delfi, unde ploaia cădea mucedă peste ofranda rechemată la lumină a tuturor cetăților supuse aceleiași armonii a zeului clar, apoi în acel Nord, pe lîngă banalul tîrg al Tebei, pînă la granița dintre lumea mediteraneană, de orașe, și cea balcanică, a satelor. Aerul însuși era o poezie, și sus, norii păreau încă locuința lui Zeus și a odraslelor lui.

    Am cunoscut și poporul grecesc de astăzi, așa de vioi, pînă la neastîmpăr și la subitele schimbări de atitudine, dar de o strălucitoare inteligență și de o iubire de neam fără păreche, care a creat într-un singur secol o întreagă viață de solidaritate și frumuseță care se rezumă în mîndra capitală modernă așternută la picioarele zeiței de sus, și am putut prețui, în același timp cu prietenia primirilor, un necontenit avînt de cultură pe care-l susțin material și membrii răzleți ai neamului, totdeauna cu gîndul la patria lor. Și, străbătînd și Serbia, care lucrează înfrigurată la întărirea bazei noului stat, am trebuit să fac reflecții dureroase față de amorțeala în care e aruncat un popor așa de vrednic ca al nostru, de o frămîntare politică nestăpînită de sus, cum nu poate fi controlată de jos.

    Am găsit pe d. Mironescu la cîrmă, bun păzitor al vasului care nu se clintește din portul cu apele putrede. La o adunare a prietenilor mei am vorbit de posibilitățile care ni se deschid încă: o cuminte rezolvire, de la loc la loc, de la om la om, de la caz la caz a problemei datoriilor țerănești, ajunsă pe mîna demagogilor de jos și a celor de sus, a ciocoilor „iubitori de țerani”, mai periculoși cu mult decît ceilalți, o împuținare a funcționarilor, cu acomodarea statului la nevoile societății, o restabilire a simțului de autoritate, contra căruia se ridicaseră conspiratorii și contra căruia vor demonstra îndată revoluționarii în cămăși colorate, mergînd în coloane de atac și pe autocamioane, contrafacere maimuțărească a unor fenomene apusene iar, mai presus de toate, reforma morală, reînsuflețirea unui organism național cu totul descurajat.

    Mi se spusese de mulți și mai ales de d. Argetoianu, răsărit pe pragul căsuții mele din Sinaia, cu sentimente renovate, pe care le va exprima public într-o conferință la teatru despre trecutul meu politic, că suveranul restaurat e într-o stare trupească și morală care trebuie să ne facă a căuta aiurea. O întrevedere cu tînărul care păstra calitatea de secretar particular al regelui nu mă liniștise cu totul. Aveam impresia că se petrec lucruri care nu sînt bune și mai ales pe care le știe prea multă lume, atunci cînd acolo trebuia să fie liniște, rînduială, exemplu pentru o lume stricată. Mahalaua dinăuntru vorbea toată ziua cu mahalaua de afară, iar nouă, la ceasul cînd trebuia să începem o convalescență morală, nu ne trebuia nici una, nici alta.

    Pentru a vedea eu însumi ce este, am fost cerut o audiență. Din fericire am găsit cu totul altceva decît pe un merovingian de decadență, adormit în cearșafuri mol, ori pe Saul liniștit numai de harpa cine știe cărui David. Un tînăr sănătos și vesel, liber la vorbă, plin de informație în mare parte dreaptă și avînd în toate chestiunile vederi personale pe care se arăta hotărît să le prefacă în realități. La anume învinuiri de risipă ale unei domnii care desigur căuta prea mult fastul exterior, puțind degenera în decor de operetă, mi s-au dat imediat răspunsuri mulțămitoare. Cum n-aveam nimic de propus, nimic de cerut – și am subliniat-o cît se poate de tare, ca să nu fie nici o neînțelegere la mijloc, cu atît mai mult, cu cît aflasem de nu știu ce scrisoare în care era vorba și de un Iorga capabil de a fi asfixiat supt decorații, și pe care eu nu-l cunosc —, nu-mi trebuia nimic mai mult. De aici înainte nu eram decît un spectator, pînă la care însă, cu toată discreția iacobină de care se încunjura guvernul, pătrundeau știri îngrijorătoare despre lipsa de bani, despre expedientele cu care se menținea o aparență de ordine în finanțele publice. Cîte un ministru mai tînăr, ca d. Manoilescu, care credea că se apropie o eră a sa, rupînd cu trecutul, era printre aceia de la cari se putea afla ceva chiar fără a pune întrebarea: relațiile sale cu colegii erau așa de șubrede, încît îi dădeau toate drepturile.

XXXI. O încercare neînțeleasă și nesprijinită

    Mi se anunțase neapărat pentru april 1931 o nouă criză, care trebuia să fie absolut decisivă, instaurîndu-se noua eră. D. Manoilescu, dușmănit de o parte din parlamentari, a provocat-o, dîndu-și toată aparența că are o misiune de îndeplinit – și cît de mult erau să se schimbe, supt influența dlui Argetoianu care nu fusese nici „restaurator” nici prieten al regelui, nici decorat cu crucea exilului, raporturile între suveran și acela care făcuse închisoarea pentru”Craiul nou” și a trebuit totuși să plece și de la minister și de la Banca Națională! Omul spre care se îndreptaseră de atîtea ori și privirile regelui Ferdinand, dar pe care Carol I l-ar fi judecat de la înălțimea principiilor și a unui standard de seriozitate politică, luptătorul obișnuit a se prezintă la ceasul cînd prada începe pe cîmpul unde n-a sacrificat nimic, alintatul tuturora, începînd cu el însuși, și răspînditorul generos al mijloacelor țerii, d. Titulescu a apărut, cu toate infinitele sale meșteșuguri, pentru ca el, care ajutase plecarea silită a prințului Carol din Anglia, să înlăture pe acuzatul din 1929 și să facă în sfîrșit guvernul tuturora, adecă al celor ce au muncit și au suferit în luptele de partid, supt prezidenția sa, a reprezintantului străinătății, care-l aprecia așa de mult, după perspectivele pe care le putea deschide, așa încît apărea ca un guvernator în numele acelei Societăți a Națiunilor unde grațiile sale dubioase îi cîștigaseră una din acele prezidenții naționale pe unde a trecut multă lume eteroclită.

    Fusesem chemat și eu ca șef de grupare ca să-mi dau părerea, și am publicat notele luate îndată după o audiență în comun, care a învederat, ca și convocarea de odinioară a generalului Averescu, că e zădarnic să se aștepte de la corifeii politicei noastre o declarație francă. Venisem de la țară, nu numai dezgustat de tot acest joc sterp al ambițiilor, dar hotărît să las puținilor mei amici tot dreptul de a-și căuta o carieră unde vreau, dacă numai pentru carieră trăiesc; scrisoarea o păstrează încă amicul meu Munteanu-Rîmnic. Dar, cum regele cerea neapărat să i se dea concurs dlui Titulescu, am răspuns că mă pun la dispoziția lui Carol al II-lea fără a avea ceva de discutat cu viitorul șef al guvernului, față de care, întors la Vălenii de Munte, m-am îngrijit, cunoscînd omul, să-mi iau toate măsurile de precauțiune. Primind portofoliul Instrucției de la acela care, voindu-mă și vicepreședinte, ar fi dorit să nu iau un departament, așteptam acasă să fiu chemat pentru depunerea jurămîntului.

    Ce s-a petrecut pe urmă am reprodus-o în notele mele care au început să apară atunci, am repetat-o și în Parlament, de două ori, fără să mi se poată opune vreo tăgăduire: obiecția de dăunăzi, în Senat, a fostului viitor prim-ministru de atîtea ori că, nedorit de șefii de partid, m-am bucurat luîndu-i locul e tot așa de ridiculă ca și aplauzele de turmă brutală și interesată cu care această nerozie a cui nu înțelege și nu poate înțelege o viață ca a mea a fost subliniată. Am asistat, scîrbit, ceasuri întregi la comedia de refuz pe care o juca expertul diplomat față de regele pe care-l dușmănise odată și pe care printr-o presă străină asupra căreia avea o explicabilă și bine nutrită influență va căuta să-l compromită, pentru ca la urmă să mi se ofere, să mi se impuie mie moștenirea guvernului de competențe – formulă pe care eu o propusesem dlui Titulescu acasă la mine, asigurîndu-l că nu-și va putea aservi pe șefii partidelor și nici pe înlocuitorii lor —, a cărui listă era pe carta ce mi-a întins-o regele. Aceia sau oricari alții îmi erau indiferenți: suveranul, care se afla numai într-un impas al combinațiilor în care se amestecase prea multă lume, pînă la ultima ambiție de aventurier sau de tînăr necopt, nu mi se adresase mie așa cum îi spusesem cu cîteva luni în urmă, și credeam că am fost înțeles, pentru ce valoare aș putea să am ca persoană, pentru ce amici am în jurul meu, pentru ce idei am manifestat, ca dușman al partidelor de simplă clientelă, o viață întreagă. Îmi cerea, într-o stare care nu putea să nu mă miște adine, să îndeplinesc o funcțiune trecătoare; cuvintele cu care am cedat:”Maiestatea voastră îmi cere cel mai mare sacrificiu”, căci era vorba de o situație financiară desperată fără să am nici o experiență, nici legăturile necesare – și de aceea mi se adăugea d. Argetoianu, în ale cărui mijloace regele punea cele mai mari speranțe —, corespundeau unei cîntărite realități.

    Am crezut totuși, cîteva săptămîni, că se poate face ceva, cîștigînd și pe tînărul suveran pentru acel „ritm nou” pe care și azi îl cred singurul mijloc de a îndrepta lucrurile. În acest sens am vorbit țerii, străbătind-o săptămîni de zile, fără să primesc nimic din onorurile pentru care atîția doresc o asemenea situație, și am întîlnit pretutindeni atîta înțelegere cîtă să-mi asigure fără presiuni – căci prefecții noștri, luați din multe clanuri, au fost așa de puțin deprinși cu meșteșugul electoral —, fără alianțe cu alții decît sașii, și aceasta fiindcă ei au cerut-o formal, o mai mare majoritate decît a guvernului de partid popular, cu legături internaționale dezastruoase, care mi-a succedat. Era vădit că țara vrea lucruri nouă, și mulți credeau că-mi va fi dat să le realizez. Măsuri de guvernămînt, ca înlăturarea prefectului al doilea, nu erau criticate, fiindcă se credea că ele contribuie la această purificare. Mi se cereau procese contra conrupților, și am încercat cîteva, pentru ca să mă conving îndată că am a face cu oameni cari și-au luat măsurile așa de bine încît nimeni nu-i poate atinge. Organelfe de lucru, ruginite prin ticăloșiile trecute, nu prezintau oțelul clar și tare de care aveam nevoie. Iar, în ce privește legătura electorală cu liberalii dlui Duca, pe care o voisem, ba chiar o smulsesem regelui pentru ca un nesucces în alegeri să nu puie Coroana într-o situație delicată – cu atît mai mult, cu. cît căderea regelui Spaniei și avertismentele presei dlui Titulescu, cu atît mai înverșunat, cu cîte refuzasem propunerea regală de a face un ministru de externe din acela pe care-l putusem aprecia din duelul cu suveranul, impresionase —, concursul a fost lipsit pretutindeni aproape de sinceritate; mulți membri ai partidului aliat pentru acest singur scop preferau să voteze cele trei bețe (bunicul, tatăl și d-sa însuși) ale tînărului și foarte distinsului istoric Gheorghe Brătianu.

    Întors din truda acestei lungi călătorii de propagandă, în care mă ținusem cu pînea și brînza din automobil, am văzut prin chiar afișul de recomandare al ziarului Dimineața că d. Argetoianu, ministru de Înterne provizoriu, care s-a voit apoi definitiv – și întrebînd pe suveran, mi s-a cerut s-o admit, —, consideră Ministeriul ca aparținîndu-i măcar pe jumătate. Rezervam Parlamentului o precizare, care n-a lipsit, majoritatea rămînînd strîns legată de mine și în ceasurile cele mai grele, iar opoziția fără deosebire, căreia-i arătam o lipsă de prejudecăți și de interes personal neobișnuită la noi, îmi acorda o atitudine de politeță civilizată pentru care, și în întregimea ei – chiar dacă, în vederea partidului, nu putea să nu se facă unele demonstrații, față de care firește am refuzat o luptă nesinceră —, nu-i pot fi deajuns de recunoscător.

    Dorisem un Parlament cu caracter profesional. Sfînta prostie națională a făcut mare haz de propunerile făcute unor asociații, și mai modeste, care n-aveau firește prestigiul cîrdășiilor pentru putere. Nu mi-a părut rău decît de faptul că nu toți acești breslași, oameni cu ocupație, trăind din munca lor, m-au înțeles pe deplin, și că atîția nu erau liberi de angajamente politice. Cei cari au intrat însă, meseriași, preoți, profesori, mi-au fost de mare folos, păstrînd pînă la capăt o ținută onestă și loială. Cu acest Parlament, din care n-a lipsit nimeni, acceptîndu-se și reprezintanții celei mai exagerate stînge, și dînd dlui Cuza tot ce se cuvenea culturii, talentului, patriotismului și perfectei sale onestități personale, s-ar fi putut lucra și patru ani de zile, îndeplinindu-se lucruri care cu nici un alt Parlament nu se vor putea îndeplini, căci împrejurările s-au îndrumat tot mai mult spre acele veleități de dictatură pe care nu le-am avut eu nici pe ascuns, pe care nu le-am permis ambiției dlui Argetoianu și pe care alții astăzi le răcnesc pe toate cărările în fruntea cămășarilor lor.

    Făcîndu-se tăieri curajoase în bugetul curent, în așteptarea unor economii fără păreche la acela pentru anul următor, am încheiat, și cu măsuri în învățămînt – care tindeau la simplificarea, umanizarea, libertatea, pe care nu voiau s-o primească unele capete obtuze și unele mentalități de tulburători născuți, de speța unui Țoni, cel mai neloial om pe care l-am cunoscut, unui Forțu, în suferință de nervi, unui Nisiipeanu, ale cărui dedicații de devotat partizan le păstrez încă după cîți stropi de noroi mi-a aruncat în față —, am încheiat, zic, o primă sesiune parlamentară, care va rămînea ca un veșnic model de bună-cuviință și de bună înțelegere, de muncă împreună între toate grupările și nuanțele politice.

    După ce izgonisem de la Instrucție toată banda solicitatorilor politici și toată gloata confuză a cutreierătorilor de birouri, impunînd oricui munca și răsplătind-o și prin daruri de vacanță, așa încît ministerul devenea astfel un loc curat și respectat – și ce era să fie după mine cu Hermes trismegistos al celor trei miniștri unul în altul sau unul peste altul! —, credeam că pentru lucrul meu științific și pentru un trup de sexagenar, peste care, pentru întîia oară, din exces de muncă, se vor abate infirmitățile, am dreptul la cîteva luni de liniște, în odăițile de la Mangalia.

    Ce nu s-a uneltit în urma mea! Un întreg Fanar era la lucru, și n-aveam decît să privesc în ochii principalului meu colaborator ca să înțeleg la ce mă pot aștepta. Veniseră la mine acolo cîțiva proprietari rurali foarte împovărați, cari-mi cereau moratoriu sau alte măsuri care ar fi lovit greu în creditul țerii. Le-am refuzat. Ofeream în schimb recomandații către organele fiscale pentru păsuiri indicate de situație. Din dos, un glas a țîșnit:”Dar noi sîntem desperați”. I-am răspuns că, deoarece de o parte e casa mea, de alta marea, dacă ar fi desperați, s-ar fi aruncat în mare în loc să-mi vie în casă. La o observație că se protestă polițele, am obiectat că astăzi aceasta n-are gravitatea din timpurile normale. Am fost denunțat îndată, de o presă cumpărată, că am recomandat aruncarea în mare a debitorilor – va veni vremea de li se va spune și învățătorilor că le-am dat și lor același sfat – și că am indicat ca mijloc de salvare neplata datoriilor, eu însumi prezentîndu-mă ca exemplu. În același timp, cum hotărîsem începerea școlilor, ca în copilăria mea, la întîi septembre, aceasta a servit bandei țoniste ca mijloc de agitație. Spiritul bucureștean se distra și pe socoteala măsurilor -de bună ținută impuse la ministerul meu și, cum spusesem că pentru picioarele desculțe ale școlarilor din sate s-ar putea face saboți, ca în Olanda, în Franța, în Austria, ce se mai stricau de rîs toți deștepții de la gazetele hrănite din distribuțiile unui minister care devenise cartierul general al intrigilor contra mea – și aveam dovezile în scris!

    La ministerul de Finanțe se lucra pe sama proprie, neglijîndu-se plățile, mai ales la corpul didactic, căruia-i eram înfățișat ca răspunzător, și aducîndu-mi-se spre iscălire portofolii putrede, mai ales de la Craiova și din Oltenia – între altele și ale fostului meu ucenic, d. Șaban Făgețel —, care trebuiau să istovească fondul rezervat în ultimul împrumut pentru altceva decît pentru faliții dispuși să intre în clubul unui nou partid politic; banca Blank, ruinată după moartea bătrînului ei șef, prin tot felul de capricii grandomane și aventuri romantice, ca și prin salarizarea politicianilor cu milioanele, era salvată, fără a-mi cere părerea, cu două miliarde, supt cuvînt că se împiedecă astfel un crah al întregului organism bancar, pe care era să-l provoace tocmai conversiunea. Ea a fost inițiată în lipsa mea la Paris, unde plecasem pentru cursul meu și pentru lămurirea unei prese ațîțate contra mea – călătoria făcîndu-se numai cu leafa mea de director la Fontenay-aux-Roses, unde am și locuit, iar milioanele rezervîndu-se pentru altă călătorie, a unui coleg care mă va înfățișa acolo ca păpușa culturală provizorie în fruntea unui Ministeriu care e al său – și condusă, în foiala intereselor condamnabile, cu totul în afară de mine.

    Primit de suveran ca de un judecător de instrucție pentru „declarațiile” de la Mangalia, prezintasem o demisie pe care o voi înnoi cînd ministrul de Finanțe a vrut să treacă salariile învățătorilor la comune și cînd, în ianuar 1932, a reînceput, după ce se părăsise ideea Ministeriului Argetoianu, jocul de-a Titulescu – omul picînd din cer, ca în poveste, la fiecare „criză“ ministerială pe care i-o provocau acoliții. Era, în atitudinea cui sta lîngă mine, în aceea a unei prese căreia pînă la sfîrșit nu i-am sacrificat un ban, reducînd bugetul Prezidenției la patru milioane și publicînd în Monitoriu distribuția lor, ca și a fondurilor, de bacalaureat și de cărți poștale, creat la Instrucție, în insultele triviale și pentru copiii mei, adăugindu-se, din fonduri cunoscute mie, broșuri infame, care se vindeau la ușa Universității, în tăgăduirile oarbe de patimă a oricărui merit în chiar știința mea, în faptul că, atunci cînd prostul scria, isteți interesați rînjeau, fără ca un glas de protestare să se ridice din miile mele de elevi, iubiți și ajutați, era în toate acestea, ca și în atitudinea săracilor cu duhul cari cred totul, și despre oameni cari au dreptul mai mult să fie respectați, o astfel de ticăloșie încît biruia desprețul ce se produsese în mine prin toate mizeriile unei vieți de neînțelegere și prigonire.

    Ce m-a susținut pînă la acel Consiliu din mai, prezidat de regele. Consiliu în care, după vădirea insuficienței conducătorului Finanțelor, nu știu ce răspundere pare că a căzut asupra mea – și n-am știut cum să acopăr mai răpede în cabinetul suveranului foaia unei demisii de indignare și dezgust, —, au fost două lucruri.