Nu voi uita niciodată cu ce greutate am putut în sfîrșit să plec. Cu o întreagă lume copilărească după mine, trebuia să-mi fac loc printre baionetele din gară, care „țineau ordinea” în așa fel încît necontenit răsăreau conflicte. Mizerabilul tren se uita îndelung, fără orar, prin gările îmbulzite de o lume zăpăcită. Cînd am ajuns la București, ploua mărunt în acea zi de ianuar, și noroiul gros acoperea pavajul. O lume de nerecunoscut, purtînd scrisă pe față lunga pîngărire de tot felul, mă privea ori cu mînie ori cu o totală indiferență, ca și cum n-aș fi fost niciodată în acest oraș sărăcit și acoperit de rușine. O obrăznicie a tineretului, care venea din aceeași degradare a sclavului biciuit, ținea trotuarul. Iar ce ne aștepta era, în dosul gării, deasupra unei bănci mărunte, două odăi de locuință și o murdară bucătărie, unde instalam pe baba noastră de la Iași, pe moșneagul ei, de la care învățasem suprema filozofie a lui „ce să faci”, și nu știu mai ce tîrîtură de băiat pribeag, cules de fiul meu Mircea și îmbrăcat în solemnitatea unei redingote vechi. Acolo, hrănit cum dădea Dumnezeu, așa încît la redacție mă țineam rozînd slănina porcilor sacrificați la plecarea din Iași, am reînceput viața mea în acel oraș pentru care avusem, trei decenii, atîta iubire și pe care căutasem a-l servi așa de mult.
Spre înseninare
XXVII. O nouă viață politică: blocul de guvern
Singurul meu rost, în momentul cînd liberalii luaseră din nou puterea prin farmecul pe care Ionel Brătianu îl exercita asupra timidului rege Ferdinand, complect dominat de acela care-i zicea”Maiestatea Ta», era ziarul. E adevărat că, fiind eu încă la Iași, cel reinstalat în scaunul ereditar de președinte al Consiliului mi se adresase și mie ca să fac parte din noul său Ministeriu, adecă, mai precis, ca să figurez într-însul alături de ardeleni, cari nu știau încă, a doua zi după amețitoarea victorie și realizarea unității naționale, în care nu mai credeau, pe ce lume sînt. Dar această invitație se făcuse în forma cea mai jignitoare. Mîrzescu, cu care întrețineam legături bune încă din vremea cînd, pierdut în mulțimea deputaților partidului, își pipăia terenul, primise o telegramă de la șeful său, pe care ținea să mi-o arăte, fără ca acest tînăr așa de inteligent și care cunoștea oamenii să fi crezut că ea mi-ar putea face plăcere. În acea misivă stăpînească i se spunea cine trebuie să fie prefect de poliție la Iași și pe urmă se adăugea – corespondența directă fiind socotită probabil ca o derogare de la o maiestate restaurată – și oferta pentru mine a unui loc de ministru fără portofoliu. Am luat articolul prin care condamnam egoismul încrezut care făcea pe liberali să ia singuri puterea și l-am rugat pe amicalul emisar să-l trimeată la București ca singur răspuns.
Foaia îmi rămăsese, dar în ce stare! Revenită la București în atît de modeste condiții, ea ajunsese total neobservată. Nici la un sprijin al prietenilor mei nu mă puteam gîndi: ei se împrăștiaseră. În tot timpul luptei noastre așa de grele, îmi impusesem să nu am nici o preocupare decît a ei și suprimasem de pe titlul Neamului românesc calificația de partid. Se înțelege – am arătat-o și mai sus – că oamenii ambițioși și grăbiți au considerat aceasta ca o retragere din politică și căutaseră a lua locul care devenea, astfel, liber. Pînă și pitorescul Zelea Codreanu, așa de mîndru de frumosul său cojoc bucovinean și de cămașa înfoiată, se vedea acuma șeful unei organizații părăsite de mine: acest interesant bărbat, înstrăinat acum și de d. Cuza, se simțea de altfel de o esență supraumană; povestea cum, la Chișinău, ținuse o conferință „grozavă“, la capătul căreia lumea, fermecată, se întreba cine vorbise de fapt; gura lui pămînteană sau chipul de pe părete al Domnului nostru Isus Hristos și, ceea ce era îngrijitor, aceasta, misiunea mesianică, pe care o va transmite mai tîrziu mediocrului și violentului său fiu, o vedea în adevăr. Cîte unul rămînea la Liga pe care, și cu ajutorui dlui Cuza – cu care mă întîlnisem, după o ruptură publică în Parlament, a cărei răspundere n-o port eu, în casa simpaticului tînăr avocat Melic, care va rămînea un timp strîns legat de mine, luînd și secretariatul partidului —, o alcătuise generalul Averescu. Prietenul meu de mulți ani, cumnatul meu Ștefan Bogdan, emigrase la liberali și îndemna pe cîți mai aveau credință pentru mine să-l urmeze la noul său domiciliu.
Ar fi fost destul ca să dezguste pe oricine de o activitate politică în care, cu oameni incomplect educați supt raportul moral, este așa de puțină credință, consecvență și măsură a propriilor puteri, ba chiar și cea mai elementară pudoare. Ziarul însă mă reținea, și mă dădusem lui cu totul. În fiecare dimineață, cu felia de slănină a porcilor mei defuncți în buzunar, porneam spre impozanta clădire unde nu știu cum căpătasem adăpost cu tipografiile mele reunite și nu știu cum, iarăși, eram în stare a-i plăti chiria, mai ales după ce se isprăvise carnetul de cecuri pe care, în momentul cînd se părea că trebuie să închid ziarul, mi-l pusese la dispoziție prietenia, nouă, a inginerului Tiberiu Eremia. Aceasta pînă în clipa cînd o adeziune neașteptată, a lui Enacovici, fiu de botoșăneni, om de o rară energie, de o pătrunzătoare inteligență, de un instinct superior al afacerilor, mi-a dat un sprijin material care-mi lipsise totdeauna pînă atunci: mașina lui de cules, pe care a isprăvi dăruindu-mi-o, avea să-mi fie de-acum temeiul răspîndirii jurnalului.
În acea mare casă de raport din fața Vămii Poștei, plină și de anum mistere, căci la poarta ei se putea vedea un copilaș blond care sămăna perfect cu cineva bine cunoscut mie, redactam aproape tot ce se cu prindea într-o foaie care nu-și putuse găsi decît un număr foarte restrîns de cetitori: eram pe la patru-cinci mii din cei douăzeci și cinci de mii de la Iași. Între mine și creațiunile pe care le-am putut face se stabilesc însă legături pe care nici o neizbîndă nu le poate rupe; cu ele împreună merg pe un drum de pe care nici o părăsire și nici o înțelegere de la cei din jurul meu nu mă poate îndepărta. Aceasta fără a introduce misticism în ce am în fața mea și fără a crede că prin mine și numai prin mine sînt a se îndeplini lucruri în a căror neapărată îndeplinire, dacă nu se merge către sigura catastrofă, cred însă din toate puterile sufletului meu.
Puțină lume se abătea în odăița redacției, și mai mult importuni, torturați de cheful de vorbă, dintre cari unii, peste așteptările mele, dacă nu și ale lor, erau meniți la foarte mari situații într-un viitor apropiat. Nu se poate zice că mă îmbulzeau prietenii. Acasă, unde așezasem pe rafturi împrumutate de la banca de jos cărțile mele, pe care mi le păstraseră cu atîta credință, în tainița lor din balconul de la Vălenii de Munte, lucrătorii mei – și cu cîtă duioșie le recunoșteam, le pipăiam, le dezmierdam pe fiecare, așa mucezite, decolorate, mîncate de mucegai, cum erau! —, se abătea doar vreun ardelean căruia-i trebuia o revizie a traducerii în franțuzește necesară luptei ce se ducea încă pentru stabilirea hotarelor noastre. Afară de d. Șt. C. Pop, atît de interesant prin caracterul pătrat al persoanei sale fizice, al masivului său cap, prin rostirea zdrumecată, cînd poruncitoare, cînd tînguioasă, a unei elocvențe reale, dar de un tip cu totul particular, nu știu să mai fi primit pe cineva în acea mizerie rău mirositoare și veșnic flămîndă a omului cu desăvîrșire uitat în clipa răsplătirilor, care așa de larg căzuseră asupra fugarilor și unor trădători mai puțin cunoscuți. Apariția unui grup de bucovineni și bucovinence m-a uimit: ce căutau acești oameni de treabă în catacombele mele? A fost o plăcută surprindere, în complecta mea izolare, cînd d. de Saint-Aulaire m-a invitat la legația franceză pentru a-mi pune la gît cravata Legiunii de Onoare. Aceia sînt oameni cu ținere de minte…
Aflam prin alții, un Al. Lăpedatu, pe care-l recomandasem lui Brătianu pentru conferința de la Paris, un Nistor, evenimentele unei vieți politice care nu-și găsea drumul și în care ardelenii intraseră de partea unde masa era întinsă și nu se cerea nici un risc pentru îndreptarea unor așa de urîte moravuri politice […]. O dată, un tînăr a venit, în uniformă de ofițer, la mine în redacție, aducîndu-mi, cu un aer de impresionantă gravitate, un plic pecetluit cu negru. M-am zguduit la gîndul că fiul sau ginerele meu au rămas pe cîmpul de luptă. Era însă cunoscuta scrisoare, adresată tuturor conducătorilor de partide, și socialistului, care a publicat-o, prin care principele Carol renunța la drepturile sale de succesiune. E ușor de închipuit cum am putut primi vestea acestei noi greutăți care se adăugea la cele supt care se zbătea țara, neajunsă încă la siguranță și la stabilitate. Nu mă gîndeam atunci că împrejurări foarte apropiate îmi vor da putința de a influența asupra retragerii unui act care primejduia continuarea, atît de necesară, peste orice greșeli, care se acumulau, din nenorocire, a dinastiei.
În fața necesității, netăgăduite, a iscălirii unui act impus de arbitrii lumii, cari decideau la Paris, act prin care se impuneau clauze neplăcute dar, din fericire, nerealizabile, Brătianu, potrivit cu obiceiul său de a sta la putere numai cînd e bine, se retrăsese. Totdeauna plin de intenții bune, pe care și avea curajul de a le duce la capăt, dar supus influenței cui avea ultimul cuvînt și permanent dominat de mintea sigură a principalului său sfetnic, regele Ferdinand a încercat încă o dată realizarea celui mai scump vis al său: o concentrare națională în jurul Coroanei. Un înalt magistrat, Corneliu Manolescu Rîmniceanu, pacific colos, om de un spirit așezat și amabil, a fost chemat la palat, și el se credea acum de fapt președinte de consiliu, distribuind cărți de vizită de care m-am învrednicit și eu cînd, pe neașteptate, misiunea de a forma un nou Ministeriu a fost dată generalului Văitoianu, unul din stîlpii rezistenței în momentele de panică. Merituosul ofițer, gata oricînd de o înțelegere, era încă de atunci legat de partidul liberal, și omul care „guverna din opoziție” îl putea-i deci admite, dar cu condiția că și noul prim-ministru va opune ultimatumului lui Clemenceau aceeași rezistență absolută din care Ion Brătianu își făcea un așa de mare titlu patriotic. D. Văitoianu luase Internele, și numise secretar general pe un alt ofițer, colonelul Manolescu, creatorul, în timpul războiului, al Caselor Naționale, fiu de țeran de la Breaza, simplu și drept.
Trebuia să se facă alegeri, și șeful partidului liberal aștepta de la dînsele, el care împroprietărise pe țerani, cum o spuneau marile afișe de propagandă, și cîștigase războiul, o manifestare de voință populară și, neapărat, imediata sa restaurare. Terenul îi fusese pregătit și prin supărarea generalului Averescu și a lui Take Ionescu, cari nu voiau să prezinte liste. Cît despre agitația obscură a așa-numiților „țerăniști”, în frunte cu sprintenul învățător Mihalache și cu sistematica ambiție tenace, de osoasă și proeminentă bărbie, a dlui Madgearu, Brătianu nu credea că are să se teamă din partea aceea. În ce mă privea pe mine și pe cei cari din nou se adunaseră în jurul meu, despotul pe care n-avusem prilejul să-l revăd după întoarcerea la București și care nu dorise să mă vadă în zilele fericite, avea cel mai absolut despreț pentru irealitatea, și deci lipsa de orice folos a noastră.
În momentul primelor alegeri din România unită, situația mea se îmbunătățise. Un trai omenesc devenise posibil prin darul, de un grup de prieteni și prețuitori, format de generalul Leonte, al unei frumoase locuinți din Șoseaua Bonaparte, clădită de un italian într-un stil care i se părea a fi cel românesc. Deși rîndul de sus rămînea închiriat unui ofițer de rezervă, care ținea foarte puțin samă de nevoia de liniște a cui lucrează și are nevoie de concentrare – și ce-am mai avut de lucru pentru a ieși din carcera celor patru odăițe, pentru familie și pentru zecile de mii de cărți, necontenit sporite din proviziile prietenilor mei, vechi și statornici, anticarii Pach! – puteam răsufla în această casă nouă, deschisă aerului curat de la șosea. Era și întîiași dată, la vrîsta de patruzeci și opt de ani, cînd mă găseam supt un acoperământ bucureștean potrivit cu un profesor de universitate.
Reluasem, împreună cu lecțiile la școala unde alții funcționaseră și supt ocupație, și lucrările mele științifice, care fuseseră, timp de cîteva luni, complect întrerupte. Materialul prelucrat la Iași putea să apară acum în tipografia mea, deși în condiții foarte puțin favorabile, pe mizerabila hîrtie de care, singură, dispuneam.
S-a dat astfel la tipar Istoria literaturilor romanice, care a format trei volume, aproape deloc cetite, cu toată noutatea de plan pe care o cuprind și observațiile personale care veneau din cetirea directă a textelor, și ele, deși s-au împrăștiat răpede, nu s-au învrednicit de o nouă ediție. Tot de supt aceste modeste teascuri a ieșit Istoria poporului francez, încercarea, făcută în timpul neutralității, de a înlocui obișnuita istorie politică, militară și anecdotică a teritoriului francez prin prezintarea dezvoltării organice a neamului însuși: o primă ediție fusese întreruptă de război și colile trase nimicite de ocupanți; dar, în mijlocul unei noi și cotropitoare mode franceze, cine să se ocupe de această concepție, care avea măcar meritul de a fi cu totul originală! Vorbisem la Iași și despre slavii răsăriteni și înțelegeam viața istorică a polonilor și a rușilor ca o serie de acțiuni și de reacțiuni între cele două grupe de elemente înrudite pe care le despărțise definitiv orientarea unora către Bizanț și a altora către Apusul latin. Manuscrisul a fost dat și el la tipar: mă întreb și acuma dacă a găsit un singur adevărat cetitor.
Toate acestea erau pregătiri pentru Istoria universală, privită sintetic și organic, ca un șivoi de mai multe ori milenar, pornit din izvorul său, dar hrănit de atîția afluenți, care se cereau urmăriți fiecare pînă la întîia țîșnire din pămînt. Credeam necesar ca fiecare pagină să fie scrisă după izvoare, putînd reda astfel însăși atmosfera timpului, fără care totul poate fi exact, dar nimic adevărat. O cetire imensă se impunea, și o începusem cu douăzeci de ani înainte. Pe lîngă cercetarea veacului al XIV-lea apusean, a întinderii întregi a cruciatelor, a vieții lumii răsăritene supt forma Imperiului otoman și, firește, a fiecărui colțișor de istorie a românilor, legată de toată vecinătatea multiplă, pe lîngă ce trebuisem să răscolesc pentru a da în colecția lui Helmolt istoria ungurilor și a bulgarilor, pe lîngă prezintarea marilor probleme, a Rinului, a Dunării, a Mediteranei, la Școala de război, adăugindu-se acum descoperirile maritime și rivalitatea între Franța, Spania și Anglia din noile lecții cuprinse în Chestia oceanelor din 1919, mă pregăteam să pun alte temelii prin cercetarea paralelă a așezămintelor lumii, care au dat cele trei volume de Dezvoltarea așezămintelor politice și sociale ale Europei, apărute la 1920, așteptînd ca elementele de unitate, esențiale peste deosebirile aparente, să fie și ele înfățișate printr-o serie de lucrări, rezultate în parte și din lecțiile mele la Universitate, care vor începe să apară, cum se va vedea, numai din 1921.
Cum se refăcea totul în Europa, anume cauze, ale noastre și ale aliaților noștri prezenți și viitori, ale neamurilor cu care aveam a lucra poate împreună, se impuneau atenției istoricului. Făcusem, la Institutul sud-est european, unde cîndva tratasem și istoria literaturii bizantine, pe care însă n-am redactat-o, un șir de lecții despre Albania și poporul albanez: o cărticică în care puneam esența acestui curs stenografiat, dar rămas inedit, a fost publicată, în limba franceză, încă din 1919, aducînd oarecare folos unei propagande pentru întemeierea statului unei națiuni cu atîtea raporturi de spre noi, și mi s-a promis de albanezi o căsuță pe malul Adriaticei, care se va ridica poate pe locul dăruit mie pe urmă, la Santi Quaranta, de regele național al acestei țeri chemate la viață. Pentru românii macedoneni […] am redactat în românește și în franțuzește o istorie a lor, tipărită cu cheltuiala unui negustor bucureștean. Într-un articol dat revistei suedeze celei mai importante recomandam o Albanie liberă care, în lipsa de oameni, ar fi întrebuințat vitalitatea admirabilă a aromânilor noștri, noua viață pe coasta balcanică a mării venețiene avînd să se dezvolte supt un patronaj italian care n-ar degenera în exploatare ca acea austriacă, nici în tendința de sclavie și deznaționalizare. Cum Dobrogea era încă în discuție, am strîns tot ce putea să sprijine dreptul nostru asupra ei, adăugind la cărticica din Iași, pe care d. Bezdechi, refugiat în Copenhaga, o tradusese în limba daneză: mărturiile din volumul La Dobrogea Roumaine. În Drepturile românilor asupra teritoriului lor național reuneam argumentele pentru stabilirea noilor graniți, și în cuvîntarea ținută la Academie înaintea misiunii franceze căutam să fixez pentru noi un rol onorabil în viața generală a latinității.
Cartea de sinteză scrisă la Iași pentru librăria Hachette și dictată apoi prietenului meu Stahl zăbovea. Librăria franceză, foarte îmbulzită, cerea o reducere de text care nu se putea acorda. Bancherul Blank, pe care-l preocupau atunci chestii culturale, ca întemeierea unui teatru popular, condus de mine, care a pierit, după lungi sforțări, pentru că n-a fost înțeles, dar nu fără să reveleze artiști ca un Calboreanu, un Finți, o Piacentini, a oferit tipărirea integrală a acestei Histoire des Roumains et de leur civilisation care, din nenorocire, a fost lucrată la Paris prin îngrijirea bizarului româno-francez Adrien Le Corbeau, fără corectura mea, și în sama cutărui funcționar alunei case de editură, incapabil de a o răspîndi în ajunul falimentului său. O nouă ediție a fost dată apoi în tipografia cumpărată la Viena de d. Blank. Pentru unele suflete bune am apărut imediat ca naționalistul trădător pe care-l cumpărase Banca, – și nu-mi rezervasem măcar drepturi de autor… Calomnia scîrboasă a fost strigată și în Cameră și colportată prin ziare care nu se dau înapoi de la nici o mișelie iar pedeapsa prin justiție nu se poate căpăta la noi. Apoi lecțiile de la Școala superioară de război asupra călătorilor la noi au format trei volume care, acestea, întru cîtva cetite, vor apărea și într-o a doua ediție.
La această operă științifică se adăugeau două încercări noi de a învia în formă dramatică trecutul nostru: Constantin Brîncoveanu și Cantemir Bătrînul; numai cea din urmă s-a reprezintat întreagă, la 1931, în Cluj.
Unele din lucrările pe care le adusesem în manuscript de la Iași au fost tipărite de Academia Română, în depozitul căreia, destul de vast ca să nu fie o nevoie de a vinde cărțile, intrară pentru a rămînea. Finanțele Academiei se refăcuseră puțin, după ce, la început, ele nu erau în stare să susție nici publicarea memoriilor cetite în ședință publică, așa încît în biata mea Revistă istorică, apărută pe cea mai mizerabilă din hîrtiile de după război, au ieșit nu numai comunicațiile mele, dar și acelea ale lui Dimitrie Onciul și Pârvan.
În Academie era greu să se revie la atmosfera așa de necesară pentru lucrul dinainte de război sau, mai exact: dinaintea osebirilor de păreri din timpul neutralității, cînd mi-a trebuit oarecare trudă ca să aduc alegerea părintelui Lupaș și premierea cărții „dezertorului“ Tăslăuanu despre însăși „dezertarea“ lui. Nu numai că se ținuseră, cu cei rămași în București, ședințe, supt ochii și cu îngăduința, compromițătoare, a celor cari îngăduiseră pe bulgari să prade biblioteca, trimețînd un mare număr de manuscripte – cele mai bune erau însă în Rusia – la Sofia, dar cîte unul participase la ospețele oferite de germani și Ministeriul străinilor cuprinsese, pe lîngă cineva pe care moartea îl culesese prea devreme, pe harnicul naturalist, organizator al unui admirabil muzeu de zoologie, Grigore Antipa, care se înfățișa totuși, și va continua să se înfățișeze, ca prietenul personal, ca intimul regelui Ferdinand.
O lămurire de la început ar fi fost poate folositoare pentru viitor, permițînd acea activitate solidară cu care de atîția ani de zile, după dispariția clicilor Tocilescu, Hasdeu, Maiorescu, veșnic în luptă între ele, ne deprinseserăm. M-am mulțămit însă cu cîteva ciocniri care trebuiau să înștiințeze că prezența în aceeași societate nu înseamnă, nu poate să însemne vreodată și relații personale. Aceia contra cărora putea să se ridice acuzarea din punctul de vedere al credinței față de nația lor și al demnității personale s-au arătat, de altfel, dispuși a primi orice mustrare pentru trecutul la care luaseră parte, mergînd și pînă la prezintarea unor memorii pentru dezvinovățirea care, față de absoluta evidență a faptelor, era de altminterea imposibilă. N-au trecut decît puțini ani și tot d. Antipa s-a făcut – pe baza actelor propriei sale administrații, de hrănitor devotat al stăpînilor străini – procurorul național contra păcatelor acelora, într-o lucrare plină și de competență și de talent, și o altă scriere a aceluiași, dreaptă în concluziile ei, prezenta un program întreg pentru munca unei Românii unite la a cărei întemeiere contribuise în lagărul dușmanului. Același grup, care-și păstrează toată solidaritatea, aproape francmasonică, a propus candidatura ca membru corespondent a fostului prefect de poliție al ocupației, profesorul Tzigara-Samurcaș, care făcea sforțările cele mai cutezătoare pentru a i se ierta neîngăduita atitudine, dar bilele negre covîrșitoare au arătat că, fără a se putea înlătura intrigile, necontenit în acțiune, spiritul rău nu va ajunge, măcar supt raportul național, să domine o societate întemeiată cu scopuri de un neted iredentism și de oameni cari erau absolut drepți față de aspirațiile neamului lor.
Curățirea, care ar fi servit atîta la pregătirea morală a unei generații ce se anunța foarte tulbure, fusese împiedecată și de uimitoarea toleranță față de vinovați, de tendința nenorocită de a face să treacă înaintea oricărui criteriu superior înrudirea, prietenia, relațiile de afaceri obișnuite, ceea ce a adus foarte răpede indiferența etică de care suferim așa de mult și astăzi. Numai furtunosul polemist Pamfil Șeicaru, care va deveni în curînd unul dintre cei mai mari ziariști ai noștri, a stat cu sabia în mînă înaintea fostului polițai german. În jurul lui Constantin Stere, care se va ascunde un moment într-un sanatoriu elvețian ca să se întoarcă sfidător, cu o rară îndrăzneală, pretinzînd să întemeieze cu programul insomniilor sale noua democrație românească și s-o conducă, deși se tîrîse la picioarele atotputernicului Marghiloman, se forma un cerc politic de admiratori […].
În această atmosferă de nehotărîre s-au făcut alegerile, de altfel cu totul liniștite, și rezultatul lor a fost uimitor, cu totul deosebit de ce speraseră liberalii, cari se credeau pentru totdeauna înstăpîniți pe țara „creată” de dînșii.
Ura contra vechilor practici ale politicii românești pe care, cu voie sau fără voie, ei le întrupau, a făcut ca voturile să cadă numeroase pentru oricine anunța o politică nouă. Amicii mei au avut un neașteptat succes, putînd forma astfel un grup important în Camera deputaților. Dar, cum cel care striga mai mult împotriva trecutului și care prezintă mai încîntătoare miraje de viitor, fără ca personal să i se poată aduce înainte vreo greșeală, era încunjurat de mai multă simpatie de către un popor care trecuse prin cele mai teribile suferinți, cum în Muntenia ocupanții duseseră, timp de peste doi ani, o înverșunată campanie contra „autorilor nenorocirii publice”, s-a putut strînge împreună un bizar conglomerat de nemulțămiți și de ambițioși, de politiciani schimbați de piele și de aspiranți la onoruri, pe cari i-a acoperit cămașa simbolică a învățătorului Mihalache, devenind un partid social, al unei țerănimi pe care mulți dintre dînșii n-o cunoscuseră decît prin pledarea proceselor de la sate. În față, formînd trei cercuri închise, dezorientați și bănuitori, stăteau reprezintanții provinciilor liberate sau reunite și, între dînșii, ardelenii, deși îndușmăniți confesional, aspirau, pe temeiul că ei reprezintă Occidentul pur și „democratic”, față de un Orient „bizantin”, „grecesc”, plin de o intolerabilă demoralizare, la conducerea exclusivă a țerii, noi ceștilalți avînd numai posibilitatea, aproape chiar datoria de a ne înscrie în „partidul regnicolar”, al cărui club îl împlîntaseră la București. Un om cu privirea de oțel și inima de piatră, un mag al misterului politic dibaci întreținut asupra unei insuficiențe personale pe care știa așa de bine s-o ascundă, avocatul Iuliu Maniu nemeș sălăjean, cu cultură exclusiv maghiară, catolic de convingere, era căpetenia indicată a acestei nemărgenite și necruțătoare ambiții.
Nu e aici locul să repet ce am spus în Supt trei regi despre ceea ce s-a întîmplat în acel moment pentru a aduce surprinderea – întîmpinată de o dușmănie furioasă, gata a întrebuința orice armă, a beneficiarilor puterii din care, ca mîndrie și ca venituri, trăiseră —, care era un guvern de caracter cu totul nou, avînd o misiune de adînci reforme neted caracterizată. Dar cum, în acea carte de istorie, după putință impersonală, nu s-a notat din truda mea și gîndul meu decît ce era absolut necesar pentru înțelegerea evenimentelor, și alte lucruri sînt de spus aici, unde e vorba de evoluția unei cugetări pe care împrejurările o aduseseră și în domeniul politicii active.
M-am găsit deodată în situația pe care proiectul de tratat, întovărășit de o aspră morală, părăsită apoi, pusese o țară plină de o îndreptățită mîndrie în fața unei lumi în mare parte necunoscute. Știam eu bine, dintr-o așa de lungă experiență ce sînt liberalii, toți liberalii, al căror magnific șef, din ce în ce mai pierdut în admirația propriului său geniu, n-a binevoit să apară un singur moment în acest vulg parlamentar pe care-l dăduse ingratitudinea nației, și nu voi fi cruțat de cele mai ascuțite și uneori, lucru de mirare la oameni altfel supțiri în viața lor particulară, de cele mai brutale atacuri. Ca o tabără gata de război, știind de unde va veni, orice ar fi să fie, o victorie nelipsită, stăteau cei o sută de deputați, în partea dreaptă a sălii Ateneului unde, palatul propriu nefiind încă reparat, își ținea ședințele Adunarea Deputaților: nu s-ar fi crezut ce bătăios liberal de cea mai pură speță era, alături de d. Duca, nervos ca totdeauna, fostul junimist, de cea mai profundă convingere, Pangrati! Pe lîngă acest clan, de o perfectă disciplină, care se arunca întreg, ca un singur om, asupra adversarului, folosind tot învățămîntul unei așa de lungi practice, socialiștii, în frunte cu un primitiv de la Iași și cu vesela cravată roșie a plăpumarului Cristescu, pe care așa de răpede l-am domolit măgulindu-l, pînă într-atîta că stătea pașnic să-și aștepte rîndul, erau ca mielușeii lui Dumnezeu înfipți într-o pășune grasă.
Ardelenii stăteau în continuă atitudine de observație, urmînd exemplul „șefului” și, cum, la început, președinte a fost d. Vaida, care se instala ca un conducător de Reichsrat vienez, cu toată solemnitatea, pornirea zgomotoasă a temperamentului care-i stă scris și în figura frumoasă, ochioasă și mustăcioasă lipsea ca să animeze această mulțime patriarhală de preoți, de avocați din centre mici, de medici cu clientelă modestă, de profesori pentru cari multă vreme Bucureștii fuseseră un Ierusalim unde, în templul lui Solomon, nu e cuviincios să se facă zgomot. Toate figurile mie de mult cunoscute erau acolo, și cu Nicolae Bălan de la Sibiu, porumbelul blond aducînd prin văzduh la Iași solia că Ardealul îndrăznește a se cere liberat. Corectul grup de bucovineni n-avea încă nici coeziune, nici șef, Flondor, legat de d. Averescu și de Take Ionescu, devenit deci al treilea în troiță, deși se credea, în calitatea sa de Ritter, cel dintîi, fiind în afară de această primă adunare a României unite. Basarabenii erau oameni de la sate, fără boierii lor, cari rămăseseră afară chiar cînd puteau înfățișa merite ca ale lui Herța, figură de persan bărbos supt un cilindru de rabin făcător de minuni, sau ale discretului cărturar și adunător de cărți și documente Gore; încunjurat de respectul tuturora pentru o lungă și largă operă de „everget”, național, bătrînul Stroescu, de fapt pătruns de ideile mistice ale literaturii rusești, ca și tolstoianul Alexandri, care ne lipsea, se bucura de respectul tuturora, dar nu era capabil să dea nici într-o privință direcția; domnul Ciugureanu se dovedea străin de orice adevărată activitate politică, și numai ochii vii în fața de zîmbitoare lună plină a domnului Inculeț, ales și la Academie ca reprezintant al ținutului său, destăinuia psihologilor fibra de dibace umblare cu oamenii pe care o ascundea această prietenie deschisă tuturora, această măruntă elocvență, iute, aproape șoptită, în anecdotele rusești ale căreia se ascundea atîta maliție.
Cu cine te puteai înțelege mai greu, în ciuda relațiilor personale cu unii dintre dînșii, erau țerăniștii. D. Mihalache venise la prima redacție a mea în București, la tipografia vechiului meu șef de ateliere Nicolae Stroilă care, editor din prietenie al acestei cărți, era menit să ajungă un mare industriaș, și-mi desfăcuse înaintea ochilor un vast program de clasă. Mărturisesc că n-am prevăzut viitorul cînd i-am spus, scurt, după ce înainte de război îl lămurisem în chestia luptei de clasă, inacceptabilă pentru mine, printr-un articol în Neamul românesc, că încercarea sa politică nu poate reuși, orice agitație democratică, ba cu forțe mai slabe decît aceea pe care știam că o desfășurasem eu, fiind menită unui răpede faliment; nu mă gîndeam ce ușor îi va fi să culeagă poamele din copac, suit pe acela care n-a ajuns el însuși să atingă coama zidului! Iar cînd d. Virgil Madgearu, în redacția mea definitivă, și-a întins teribila falcă voluntară către mine, cerîndu-mi solidarizarea cu un protest privitor la alegeri, l-am întrebat în ce calitate vine și de ce partid îmi vorbește: n-am gîcit că acel care-mi stătea palid și ciudos înainte va fi Robespierre-ul sigur de sine al unui iacobinism învingător.
În ce privește pe electricul domn Iunian, care va fi apoi „restauratorul” unei regalități, și pe d. dr. Lupu, menit să ajungă cel mai focos dintre tribuni, nu se simțea, la începutul unei activități parlamentare a cărei scurtime n-o bănuiam, prezența lor în această lume învălmășită dar cu cele mai bune dispoziții în fond, care ar fi putut să inaugureze o viață cu totul nouă, plină de conflicte, desigur, dar capabilă de neașteptate revelații, a României.
Deocamdată, mai vie era pornirea de ură contra liberalilor din partea aglomerației sătești care, în anume momente, pornea cu un urlet furios spre băncile din dreapta unde, supt conducerea dlui Duca, un muget de aceeași extensiune îi răspundea imediat.
Dar Aliații grăbeau, liberalii, retrași de la putere, rămîneau în atitudinea celui mai absolut refuz, guvernul de generali nu făcea decît să-i urmeze în această tăgăduire, și se adăugea pasiunea antisemită a prietenilor mei Cuza și Șumuleanu, plus mesianismul cu cojoc al dlui Zelea Codreanu, care simțea că de la opinia sa atîrnă pacea Europei […]. Și totuși trebuiau două lucruri, și anume, fără cea mai mică zăbavă: un guvern, întîi, și, cu el, iscălirea tratatului, așa cum era, cu tot ce cuprindea într-însul, cu partea care ne folosea și cu cealaltă care nu era să se execute niciodată, cum a fost, de la început, chiar înainte de a consulta pe însărcinatul de afaceri al Franței, prietenosul tînăr Cambon, convingerea mea adîncă.
Pentru întîia oară am văzut și noi, cei din țara veche, ce înseamnă o pertractare ardeleană, după cea mai sigură rețetă blăjeană. Într-un cadru potrivit, salonul bunului d. Popovici, trei seri de-a rîndul s-a ventilat, mai cu înțepăturile dlui Cuza, mai cu glumele dlui Inculeț, mai cu legănatul în șezlong al d-lui Bontescu, mai cu semnele din sprîncene ale dlui Maniu, chestia, esențială, ce sîntem noi. Eu credeam că trebuie să fim baza pentru un nou regim, indispensabil; după multă trudă, șeful ardelenilor a admis că „am putea să fim una”. A trebuit, într-un tîrziu, după miezul nopții din noaptea a treia, să amintesc că eu am o ocupație și că ori se ajunge la un rezultat ori sînt silit a nu mai participa la discuții care înaintau așa de puțin. Atunci în fine d. Maniu, înaintînd ca la moarte, a consimțit să puie iscălitura sa pe actul de constituire a „blocului”.
Pentru ca acesta, care a făcut prim-ministru pe d. Vaida, regele Ferdinand explicîndu-mi că un ardelean trebuie să fie în frunte cît se discută la Paris despre Ardeal, să fie o adevărată forță, ar fi trebuit două exclusivisme mai puțin: al ardelenilor și al țerăniștilor, cari nu se dădeau minați la puterea pe care ar fi împărțit-o cu alții, a căror gheară întinsă o simțeau și, apoi, acea putință de lucru împreună care nu vine decît sau dintr-o lungă obișnuință, însuflețită de sentimente adevărate, sau dintr-unul din acele entuziasme nobile, generoase, care fac să se treacă peste orice interes și să se uite orice amintire. Ambele condiții lipseau.
O simțeam cînd îmi interzisesem mie orice amestec într-o răsplată reclamată de atîția nerăbdători și, afară de grupul Cuza, prietenii mei mă urmau. Dacă totuși am trecut peste această hotărîre și am luat prezidenția Camerei, a fost ca o protestare contra loviturii, de închipuită iibăcie dar, de fapt, de o neînchipuită naivitate, a ardelenilor cari, dînd Internele generalului Averescu, fără a mai întreba celelalte grupe din „bloc”, credeau că pot imobiliza pe omul înzeit de foștii lui ostași – lucru pe care nu l-am înțeles îndeajuns, sufletul popular avînd totdeauna tainele sale neașteptate – și a se folosi dincoace de Carpați de o astfel de popularitate, zădărnicind în același timp uneltirile dlui Goga, al cărui suflet, răpit unei nobile poezii, era mînat furtunos către ținte politice pentru care se credea menit înainte de toate și unde nu putea îngădui să ajungă oameni de la el, cari nu crezuseră și dînșii în necesitatea unității naționale.
D. Vaida trecînd în fruntea Guvernului, locul de președinte al Camerei era liber. N-am ascultat de nici o sugestie cînd m-am gîndit a candida, ceea ce mi se părea și o afirmație că în cultura fără caracter de provincie și de grupare politică trebuie căutat simbolul Adunării chemate să proclame unirea provinciilor românești. Mirosul fin al organizației „regnicolare” a dlui Maniu a prin imediat această intenție, pe care de la început au aprobat-o, fără interes, domnul Inculeț și basarabenii săi, sufletele cele mai sincere din toată Adunarea, eu însumi, ales la Orhei, după cererea telegrafică a domnului Inculeț, fiind prin aceasta legat de colțul acestor oameni de inimă. S-au prezintat, deci, la mine doi tineri, unul, d. Savu, adjutant al șefului său, ca să mă întrebe, oficial și solemn, dacă am asemenea gînduri, și le-am răspuns că nu înțeleg cu ce drept mi se cere samă. A doua zi de altfel, în fața redacției mele, viitorul mitropolit Bălan mi-a spus cu francheță că prea puțini vor fi ardelenii cari mă vor vota contra distinsului cărturar Vasile Goldiș, desemnat de partidul său. Cu țerăniștii, ca și cu puținii bucovineni, n-am avut nici un schimb de vederi.
După-amiazi, totul fiind aranjat pentru candidatura dlui Goldiș, deși acesta, izbutind, n-ar fi oprit lovitura pe care nu se putea să n-o încerce un ministru de interne stăpîn pe sufletele populare, care nu avea în Parlament decît vreo doi reprezintanți, aleși și aceia de pe urma indisciplinii lor, m-am ridicat din bancă și mi-am pus candidatura, pentru care prietenii basarabeni pregătiseră buletinele și, ele fiind de o altă coloare decît ale guvernului, controlul era ușor.
Vicepreședintele, pe atunci unul din cei mai credincioși amici ai mei, bătrînul general Marcu din Craiova, a început numărarea buletinelor, în care multă vreme d. Goldiș părea că păstrează întîietatea. În fundul urnei însă cîteva zeci de voturi au fost pentru mine. De la tribună, cetind rîndurile răpede înseilate cu creionul, anunțam hotărîrea mea de a apăra contra oricărei intrigi existența Parlamentului a cărui majoritate mă alesese. Peste cîteva momente, generalul Averescu, care mă ascultase cu o lucire de mînie în ochii reci, impenetrabili, din lunga față palidă, demisiona supt cuvînt că i se adusese de noul președinte al Camerei o jignire pe care n-o putea tolera. De fapt, era zădărnicirea unui plan, care venea poate de la infernala viclenie a lui Brătianu, dar poate, printr-însul, de la regele, hotărît să termine cu o Adunare de o rară independență, a cării acțiune îi părea primejdios de incalculabilă…
