Tîrziu după-amiazi – acestea petrecîndu-se pe la orele unsprezece – am primit vizita dlui Maniu. Dorea să știe exact „ce a fost”, ce a spus d. Argetoianu; notele mele, pe care știa că le iau, l-ar putea lămuri; să i le arăt! Era prea mult și pentru omul cel mai politicos, care însă nu e deprins să se joace cu atitudinile și hotărîrile. L-am făcut să înțeleagă că nu sînt dator să arăt totdeauna, după cerere, însemnările mele intime.”Atunci să rămîie așa”, dar să-l las să convoace pe”Cei o sută” pentru o duioasă scenă de despărțire. – Dar ei nu există. – Nu există, dar să-i mai chem o dată. Și mi-a explicat motivele pentru care fixează cutare dată din april, după care era să urmeze Congresul partidului și instalarea mea la o conducere unică. Cum se poate refuza o revărsare sufletească așa de naturală și care trebuia să fie atît de duioasă! …

    Că știam ce se va petrece o dovedește rugămintea pe care i-am făcut-o amicului politic al meu foarte de aproape, atunci, d. Tașcă, eminent profesor de drept și vorbitor de frunte, pe care apoi l-am pierdut în diplomație, l-am recîștigat în Cabinetul meu din 1932 și l-am pierdut pe urmă, poate nu definitiv, din nou, de a merge la Blaj ca să verse și din partea mea asupra despărțirii fatale o caldă lacrimă. S-a întors povestindu-mi că, în cercul celei mai stricte intimități, cu nepoții săi în frunte, d. Maniu a vorbit, a fost aplaudat, apoi rugat să rămîie și, ca bun unchi și prieten, ce să facă omul? a cedat. D. Tașcă fusese chiar rugat să-mi comunice că d-sa, d. Maniu, nu mă va lipsi de frățescul ajutor la o conducere în care mă va cruța de orice osteneală.

    Bineînțeles, afară de aceea, care mi s-a pus îndată în spinare, – tovarășul meu știind evita orice răspundere —, de a negocia cu țerăniștii asupra felului cum am participa ca opoziție unită la niște alegeri pe care d. Goga, ministru de interne și săltat din călcîie cu un sfert de metru măcar, trebuia să le facă așa cum le anunțase: cu jandarmul pentru sine, cu soldatul pentru d. general. Atunci, reinstalatul neexistenților”O sută”, contînd pe singura mea generozitate, a fost atins de o gripă așa de grozavă încît a intrat în sanatoriu, la București însă, de unde se puteau urmări lucrurile ce se vor petrece.

    Eram la țară, hotărît să nu mă mai amestec într-o viață de partid așa de onestă, într-o viață politică așa de civilizată, între oameni pentru cari nimic n-are valoare dacă se interpun interesele personale cele mai cinic exhibate. Un suprem dezgust mă cuprinsese, pe mine, care înțelesesem înainte de război că amestecul în viața publică nu e un mijloc de a folosi ca avere sau ca notorietate, ci îndeplinirea unei stricte și grele datorii față de țară, fără să aștepți nici o răsplătire. Ce căutam eu în această zgomotoasă harmalaie a unor suflete atît de urîte?

    Dar cîțiva din vechii mei naționaliști, printre ei și cîte unul care, pe lîngă atîtea pretenții înghițite, îmi va face la cel dintîi prilej ca mulți alții, au venit să mă roage din partea dlui Vaida, scos înainte de „fratele” său Iuliu de cîte ori lucrurile se îngroșau, să mă implore din partea lor, cu gîndul la situația ce vor avea în alegeri, ca eu să fac un ultim sacrificiu venind la București pentru a prezida Congresul. Mașina cu care sosiseră m-a furat chiar în acea seară.

    Odată ajuns, mi s-a spus cum va fi Congresul căruia trebuia să-i dau numai concursul unei simple prezențe, dacă se poate cu totul mută. Se va ceti un „expozeu”, redactat firește de d. Lugoșianu, apoi se va da cuvîntul la cît se poate de puțini vorbitori, și d. Vaida, care știe cum se anulează o adunare înăbușind-o în protocoale, va încheia „dezbaterile” acestui neplăcut congres care acum, după manifestarea”Celor o sută”, nu mai avea nici un rost și de care trebuia să scăpăm cît mai răpede.

    Dar, dacă lipseau mai toți ardelenii, al căror rol se terminase prin îmbrățișarea singurului șef pe care și-l voiau, cei din țara veche veniseră, și unii din ei foarte hotărîți, cu garda lor de țerani împrejur, să nu plece de acolo pînă nu se va decide o legătură cît mai strînsă, o fuziune mai curînd, cu țerăniștii, pe cînd altă aripă, a foștilor takiști, cîți mai rămăseseră, căci alții se îndreptaseră la liberali, nu voiau deloc această alunecare spre stînga.

    Odată ce venisem, am vorbit și am căutat să dau viață adunării. Problema, de care sanatoriul de la Șosea avea atîta frică, am pus-o deschis, și ne-am ales cu mărturisirea francă a dorinții de colaborare, și chiar de unire.

    Dar cei cari o voiau – și, în anume condiții, dar numai în anume condiții, fără a primi doctrina luptei de clasă și a o înscrie în numele însuși al noii grupări, o voiam și eu – nu-și dădeau sama îndeajuns ce viitor își vedea d. dr. Lupu, căruia prietenii îi vorbeau de o misiune specială ca a lui Abraham Lincoln în Statele Unite, ce îngust și îndărătnic își fixase drumul, în rîndul întîi pentru sine însuși, ca viitor dictator financiar, d. Madgearu, secretar al partidului și, în ultimul rînd, dar nu ca înverșunare egoistă, ce ranchiune seculare contra „clasei conducătoare”, ce sovietism revoluționar hrănește, în decorul de operetă al costumului său pitoresc, d. Mihalache. Ținînd samă de ce reprezintă amicii dlui Maniu în Ardeal, unde acești țerăniști „regățeni” încercaseră fără folos a-i concura pentru a-i distruge apoi în baza ideii sociale, și gata să-i închidă momentan, pînă la cine știe ce nouă ofensivă, în margenile provinciei lor, ei n-aveau însă decît cel mai mare despreț și pentru grupul de „ciocoi” al takiștilor foști conservatori și pentru mîna de oameni de carte care mă mai încunjura.

    Fuziune, da, mai tîrziu, cu împărțirea țerii în două, Carpații deosebind provincialismul unora de demagogia revoluționară a celorlalți, tot restul fiind strivit în această voinică îmbrățișare: creațiuni personale, fără vlagă, „fără program”, fără misiune, încurcă-lume. Deocamdată, alianță electorală, și tot pe această bază. Iar pentru a nu se pierde timpul, o hotărîre grabnică și sigură. Oricît de brutală părea atitudinea, acolo era cel puțin o viziune netedă și curajul de a lua o responsabilitate.

    La aceia pe cari așa de puțin îi puteam considera ca ai mei, spectacolul era deplorabil în toate privințile. Veniți din toate părțile, oamenii erau însuflețiți de sentimentele și minați de interesele cele mai deosebite. Takiști timizi, ca d. Mironescu, de un spirit așa de împăciuitor, dar știind să-și cîștige cu dulceață moldovenească de la Vaslui un rol important, aprigi luptători pentru mișcarea maselor, care hotărau în spiritul lor, ca d. Davila, care ne învedera că puterea adevărată este numai la noua democrație rurală, intelectuali cu multe rezerve ca d. Tașcă, specialiști în alegeri ca d. Ioanițescu erau chemați să discute asupra lucrului care de fapt îi interesa singur pentru moment: șansele electorale în colaborația care se urmărea. Schimbul de scrisori cu d. Mihalache, necontestatul șef de dincolo, ne putuse lămuri asupra imenselor pretenții ale unui țerănism care știe să lupte; rîndurile învățătorului muscelean nu sunau ca o prietenească propunere, ci ca o imperioasă somație: omul n-avea vreme să aștepte cînd puștile d-lui Goga se încărcau și se alegeau lemne pentru bîtele cele mai eficace. Solii noștri, – între dînșii și blîndul Munteanu-Rîmnic, a cărui haină de profesor sărac cu mulți copii constituia o ofensă pentru eleganta democrație a drului Lupu, care i-a și spus-o – n-aveau nici siguranța manevratorilor de căprării, nici entuziasmul pentru o idee, înverșunarea unei pasiuni.

    Priveam neputincios, mai neputincios decît d. Maniu, care avea telefon lîngă patul suferinților sale și risca foarte mult primind delegații și vizite, la această acțiune bolîndă, care nu se putea termina decît cu acea înfrîngere la care, din moment ce i se asigura Ardealul său și ceva locuri pentru doi-trei takiști mai generoși la cheltuieli, lucra tovarășul meu însuși. D. Ioanițescu i-a adus o formulă, distrugătoare pentru noi ceilalți și, sigur, în candoarea sa, că eu am aprobat-o, șeful ardelean, in fața căruia stătea cu degetul la minutarele ceasornicului somația de Tudor Vladimirescu a dlui Mihalache, a iscălit. Ce mai puteam face față de un asemenea gest!

    A fost o mirare că m-am ales, cu un singur tovarăș din vechii mei aderenți. Dar și așa era prea mult. Oneștii mei camarazi ar fi fost încîntați dacă orice acțiune a mea ar fi fost de la început împiedecată de zgomotoasa intoleranță a masivelor majorități averescane deasupra cărora șuiera, în beția stăpînirii puterii, biciul dlui Goga; intrat tîrziu acolo, numai cînd prietenul Stahl, acum șeful stenografilor Camerei, mi-a spus ce se crede: că mă tem să înfrunt adversari pătimași și adesea foarte rău crescuți, am găsit însă o atmosferă care permitea manifestarea altor opinii ba, mai tîrziu, chiar, la mulți, o reală și cu totul dezinteresată simpatie, ceea ce m-a făcut să sugerez acestora o legătură contra liberalilor pe care generalul, deprins ca militar cu singura comandă fără greș a unui singur front, o refuză, tărăgănînd, altfel decît în forma unei fuziuni, la care a izbutit, nu fără trudă, să mîne pe orfanii naționalilor ardeleni, colaboratorii din cabinetul său.

    Dar, pentru a face ca orice acțiune a mea asupra minorității să dispară, s-a creat, la noi, un comitet parlamentar, în care trebuia să nu însemn nimic, nemaichemîndu-se comitetul de partid, în care jumătate? ra a fostului grup naționalist al poporului. O singură lovitură mai era ie dat, și d. Maniu, complect restabilit, o pregătea cu metodele sale de circulație subterană: înțelegerea cu țerăniștii pentru o fuziune în orice condiții, lăsîndu-se restul pentru manevrări ulterioare și, prin aceasta sau prin consecințile acestei fuziuni, debarcarea tuturor concurenților autocrației sale plănuite, de la așa de „țerănistul” dr. Lupu pînă la d. Argetoianu, așteptătorul de dictatură atît de puțin „țerănistă”, și mai ales pînă la mine, acela care trebuie să dispar fără urmă dintr-o viață politică în care erau atîtea din ideile mele și atîta din însăși munca mea.

    Pe d. Maniu l-am avut odată la Vălenii de Munte (de a căror „misiune” culturală vorbise așa de sincer, poate, măcar în acel moment, d. Argetoianu). Mi-a vorbit de ce rol mare a avut, simplu locotenent care da ordine în ministerul de război din Viena, la desfacerea monarhiei dualiste, și de șansele pe care le-ar fi avut de a fi chiar președintele republicii austriece. Dar doi soli, unul țerănist, d. Madgearu însuși, decis să curețe terenul de ultimele mele pretenții, celait, doritor de a fi cît mai răpede și mai deplin țerănist, d. Ioanițescu, m-au cercetat acolo ca să-mi puie în față invitația, somația aproape, de a abdica de la ce era socotit că mai aveam; pentru orice propuneri, cuminți și prevăzătoare, de împărțiri utile a rolurilor nu mai era loc: un singur partid,, un singur șef. Acela trebuie să fie, mi se spunea, d. Maniu, fiindcă-l împing ardelenii; fiindcă-l cer pe dînsul țerăniștii, mi se spunea din colțul Ardealului, poate încă mai puțin sincer decît celait.

    Că au plecat fără nici un rezultat, n-avea importanță. D. Maniu„ sigur pe sine, și încheiase acum. O scrisoare a mea, în care protestam contra arogării, așa de insolente, a unor drepturi care nu-i aparțineau n-a avut nici un efect. Fără să admită măcar convocarea singurului for competent, Congresul, șeful înviat al Ardealului a lucrat cu de la sine putere, delicateța sa aparentă acoperind unul din sufletele cele mai brutale pe care le-am cunoscut vreodată.

    Comitetul de conducere, atîta vreme neglijat, a trebuit totuși să fie strîns pentru a da o formă convenției prin care d. Maniu înțelegea să-și anexeze pur și simplu ultima rezistență politică a țerii celei vechi; d. Argetoianu, care declara că „știe singur să facă politică”, era cîștigat cu speranțe care i-au fost tăiate de a doua zi, în felul cel mai necruțător; restul nu conta, amicii mei personali înșii fiind cîtva timp șovăitori.

    Perfecta siguranță a rezultatului care nu putea lipsi a făcut pe învingător să cuteze și afirmația că eu însumi m-am învoit cu ce era să se petreacă într-un act de comedie perfect aranjat. A trebuit atunci, înștiințîndu-l prealabil că, „dacă-i trebuie un măgar ca să intre în Ierusalim, să și-l caute, căci eu nu sînt acela”, să-i cetesc protestul meu, pe care omul calm față de orice s-ar putea întîmpla și care crede că o astfel de pieliță a obrazului e o cuirasă de voinic l-a ascultat fără o tremurare din sprîncene sau o sclipire rece din ochii fără expresie. Cum obiectam că nu se poate lua o deciziune de un partid care nu-și are încă statutul, acela al ardelenilor singur neavînd valoare, d. Argetoianu s-a pretat, necunoscîndu-și soarta ce-l pîndea a doua zi chiar, să puie la cale în zece minute acest act, pe baza căruia s-a primit desființarea unei grupări în care ideea și solidaritatea națională erau mai presus de preocupațiile de clasă și de demagogia agitatoare prin care se pot ameți mințile simple ale sufragiului universal.

    A doua zi, cu ce biete mijloace aveam, am reluat, păstrînd mult timp numele, acum părăsit, de „partid național”, o foaie care întîi n-a mai putut să apară zilnic; de altfel Neamul românesc fusese de mult sacrificat, în împărțirea subvențiilor, Patriei ardelene, mergîndu-se pînă acolo îndt s-a încercat a provoca dispariția unui organ legat de așa de lungă și de onorabilă tradiție. Mai tîrziu numai, se va putea asigura reluarea apariției zilnice a foii, atît de iubite, căreia niciodată nu i-a lipsit colaborația mea de fiecare clipă, ba uneori și revizia tipografică.

    Pentru politică păream un om mort, dar la apelul meu au răspuns mai toți vechii prieteni, dovedind că totuși a mai rămas ceva sănătos într-o societate deprinsă a trăi prin minciună și trădare; cîțiva dintre prietenii dlui Argetoianu care, rămas un timp în aer, se va lăsa să cadă pe singurul teren de aterizare al liberalilor pînă ce un nou zbor i se va părea cu putință, și cîte un ardelean ca părintele Pușcașu și profesorul Matieșanu au rămas în mica noastră tovărășie devotată. Împrejurile vor dovedi fără multă zăbavă cît de folositoare țerii poate fi o asemenea rezervă de forțe.

    Deocamdată vacanța acestui an așa de tulburat îmi dăduse putința de a lucra intens la opera cea mai grea și mai însemnată, poate și mai riscată din scrisul meu științific, aceea pe care am intitulat-o, cu oarecare îndrăzneală, Essai d’une sythèse de l’histoire de l’humanité.

    Reuneam într-o singură expunere, strîns legată, tot ce de aproape douăzeci de ani stabilisem ca legături între deosebitele acte și aspecte ale istoriei omenirii, considerată ca o singură dezvoltare, în care oameni hotărîtori, oameni reprezentativi, acțiuni de masă, influențe ale naturii și ale trecutului se amestecă pentru a produce acel puternic curent în care toți și toate își au partea lor, dar întregul, „ansamblul” e al omenirii înseși. Pentru întîiul volum, privit mai mult ca o prefață, ca stabilirea primelor baze și recunoașterea primelor impulsuri, trebuisem – și aceasta a fost un bine pentru carte, excluzînd orice influență a lucrurilor știute, a învățăturii după alții, a unei cugetări mai tîrzii, influențată totuși de această învățătură —, trebuisem, zic, după hotărîrea mea de a culege din izvoarele înseși nu numai faptele, menite a se pierde în sinteză și neavînd decît valoarea relativă în legătură cu aceasta, clar sensul pe care li-l atribuiau contemporanii, să recurg la aceste izvoare. Am întrebuințat destul timp pentru aceasta, dar am avut puternica impresie a unui prim contact, ca și cum ce mi se spusese sau ce cetisem înainte n-ar fi existat niciodată. Mi se ridica astfel înainte, și aceasta poate fi, în orice caz, valoarea acestui prim volum, în locul antichității arheologice, cu compartimentele tuturor instituțiilor, în mare parte simple forme, și filologice, cu tot felul de considerații asupra cărora se insistă mult, deși ele sînt de fapt alăturea, fără a mai pomeni rămășițile unei antichități de predică moralizatoare sau de prezintare a eroilor, și în singurele momente eroice – altceva: viața cu adevărat istorică a antichității. Cea orientală și cea clasică nu stăteau neîmbinate, ca plecînd de la principii cu totul deosebite și cerînd fiecare altă metodă, ci rîul imens al civilizației umane trecea fără întrerupere de la una la cealaltă.

    Pentru evul mediu, în care caracterul de continuare a civilizației antice, cum pe altă cale a văzut-o, afirmînd aceasta cu atîta putere și răsunet, Dopsch, trebuia să domine începuturile, aveam rezultatele unor osteneli de patru decenii. Și aici însă, peste fapte, cunoscute, am spus-o, de la sorgintea lor chiar și pline deci de mireasma care pleacă numai din viața însăși, iar nu din mijlocirea ei, oricare ar fi aceasta, ceea ce mă interesa, ceea ce am căutat să pun în lumină mai mult au fost cîteva idei conducătoare care mi se desfăeuseră din însăși prezintarea fără preocupații aprioristice a curentului ce-mi trecea înainte, albia fiind a formelor de unitate, adecă Biserica lui Christos, încorporată în cele două puteri care, în aparență rivale, se complectau de fapt, Papalitatea Sfîntului Petru și Imperiul lui David uns de Samuil: rolul covîrșitor pe care-l joacă Bizanțul, aruncat de obicei, afară de strălucitorul capitol al lui Justinian, în cîteva biete pagini complementare, pline de incidente tragice, acel Bizanț care e Imperiul, tot Imperiul, față de Apusul fără coroană împărătească sau improvizînd una de simplă uzurpație, contra căreia legitimismul constantinopolitan a protestat totdeauna, regalitățile, ele înseși fragmente ale unui imperiu nelegitim, avînd a fi considerate supt acest aspect, iar nu supt acela de creațiuni „naționale” și, al doilea, elementul de viață care se desface de la sine, spontan, liber, capabil de orice creațiuni, din înjghebările originale ale acestui fecund mileniu: cetăți de sine stătătoare și capabile de a se uni în tot felul pentru organisme mai puternice și”Romanii“ țerănești pe văi, ca în Scoția, în Elveția și la noi, dar nu numai în aceste regiuni caracteristice, care au rezultat firește din retragerea, rămasă definitivă, a vechiului Imperiu roman fără ca să i se substituie, în teritorii fără valoare actuală și imediată, stăpînirea regelui barbar.

    Pentru istoria modernă – căci păstram împărțirile vechi, destul de îndreptățite, în locul cărora mă întreb ce s-ar putea pune cu folos, pentru alt motiv decît acela, foarte răspîndit astăzi, de a afișa o originalitate de formă —, materia era pregătită, pusă pe linii mai puțin clare decît pentru evul mediu, dar totuși preferabile iluziei unei așa de îndepărtate dezvoltări naționale. Faptele au trebuit să fie multe; am căutat să fac însă așa încît ele să nu existe singure, ci să concurgă la acea unitate fără care ele rămîn doar incidente, care se pot salva numai prin mijloacele înșelătoare ale talentului literar. Combinațiile dinastice, atunci cînd dinastiile stăpînesc umanitatea europeană despoiată de organele ei firești istorice, apoi influențele unificatoare de civilizație, a Antichității, formal înviată, și a Franței stabilesc îndestul, mi se pare, indispensabilele legături. Și aici Imperiul otoman, continuare bizantină și exponent al vieții multor popoare, era pus la locul ce i se cuvine, așa de mare.

    Pentru vremea contemporană, pe care n-o începeam prin Revoluția franceză, care se sprijină așa de mult pe exemplul american, avînd și el aceeași bază și care a dovedit că așa ceva se poate face, încurajînd astfel o imitație violentă, haotică și sîngeroasă, oricîte efecte bune ar fi putut să plece, în neștirea, de obicei, a conducătorilor, dintr-însa, am căutat să atribui fiecărei națiuni – căci națiunile, ca organisme, există acum, lucrează și isprăvesc prin a decide —, exact ce i se datorește, nu ca întindere a teritoriului și număr al populației, ci ca lucru nou pe care-l aduce și ca influență pe care o exercită asupra mersului general al lumii.

    Din acest nou sistem de prezintare, poporul românesc apărea altfel: nu în ceața evului mediu, așa de deasă, încît s-a putut contesta pe rînd existența lui pe toate terenurile unde ar fi putut trăi, și unde a și trăit în adevăr, fără de care nu s-ar putea explica o vitalitate ce se constată, cînd ici, cînd colo, înaintea anului 1200, apoi nu ca apărătorul de un moment, supt aripa Ungariei sau a Poloniei, a frontului creștin în Orient și pentru partea modernă, ca o „provincie” oarecare a Imperiului otoman, iar pentru cea contemporană ca un element politic „liberat”, împreună cu alți „supuși” „balcanici”, la o dată care e aceea a simplei afirmări și recunoașteri formale de către Puterile mari europene, la 1878 – deci odată cu sîrbii, muntenegrenii, bulgarii, și mult după cîștigarea aceleiași libertăți de către greci – ci ca un factor original, bine determinat și continuu activ, al vieții europene în toate domeniile: moștenitor al marii civilizații geometrice a celor mai depărtați strămoși, tracii, și păstrător în arta populară și pînă astăzi al acestei prețioase eredități – Pârvan era să puie în lumină și meritele, în protoistorie, cu luptele ei, de gîcit din hîrburi, ale teritoriului însuși, ca și ale rîndurilor de oameni ce s-au strecurat pe dînsul; alcătuitor al unei forme politice care ar fi putut să rămîie, alături de gali – cum o arătase așa de bine Camille Jullian, puind pe Borebista alături de Vercingetorix —, o strecurătoare a barbarilor, dacă n-ar fi intervenit distrugătorul plan militar al lui Traian; apoi nestrămutatul păstrător, în forme rurale, și al tradițiilor noi venite de la colonizarea și influența romană; creatorul unei ordini de libertate țerănească pe sate, văi și ținuturi – singura Românie care a izbutit să formeze, de la sine, fără nici o influență străină, un Stat, de teritoriu bine mărgenit și de o singură rasă; iar, pe urmă, caz unic de perfectă autonomie, după normele bizantine, în organismul, de fapt roman, al Împărăției Sultanilor. Mă simțeam mîndru, eu care lucrez cu oameni vii, iar nu cu nisipuri „obiective”, că am putut astfel situa națiunea mea în acel complex al istoriei universale din care era exclusă pînă atunci.

    Va continua și de acuma să fie exclusă, pînă ce se va ajunge, cum se observă de fapt din ce în ce mai mult, a se înțelege pe deplin adevărurile pe care am căutat să le stabilesc. Căci cartea de o așa de lungă trudă și de o concepție așa de îndrăzneață care a apărut în patru volume, pînă la 1929, în editura dlui Gamber, la Paris, a întîmpinat, cum mă puteam aștepta, adesea, surprindere și tăgăduire din partea tuturor acelor cari erau obișnuiți cu vechile sisteme în care totul era pus, metodic și comod, dar fără o posibilitate de adevărată pricepere, în săltarele și săltărașele teritoriale, naționale și mai ales strict cronologice, cu Istoria Franței, Istoria Germaniei, Istoria Italiei și așa mai departe, de la cutare la cutare dată, toate atingîndu-se ușor cu coatele fără să se poată simți nimic dintr-o așa de vastă și de intimă colaborație. Dacă, la noi, un băiețaș, cu falsul misticism care înlocuiește religiile definite și idealurile umane folositoare, își bătea joc într-o revistă studențească de cartea fără sens și orizont, scrisă într-o proastă limbă franceză, de cineva care copie două-trei cărți ale predecesorilor – și nicăiri n-am mai găsit un cuvînt, unul singur, în românește despre cea mai importantă sforțare științifică a vieții mele, iar tînărului i-am continuat bursa în valută forte pe vremea cînd eram ministru —, un alt tînăr, francez acesta, d. Poquet du Haut-Jussé, mărgenit la studiul Bretaniei în secolul al XIV-lea, publica în Revue dea questions historiques o notiță de douăzeci de rînduri în care condamna cartea „de o compunere mai puțin decît embrionară», cu fraze lungi, de nedescurcat, asupra unui fond de o dubioasă autenticitate. În Revue historique colegul meu d. Halphen, care-și publica și el o Istorie universală, se arăta întîi uimit de cîtă noutate, de păstrat sau de lăsat, e în primul volum prin care, în domeniul pe care-l posed mai puțin, s-ar fi deschis noi orizonturi, apoi revenea după trei ani ca să treacă ușor, cu cîteva observații de simplă formă, asupra unei cărți care n-ar fi meritat mai multă atenție. Numai un critic belgian, în Revue d’histoire et de philologie, își dădea sama, recomandînd călduros volumul medieval, că în ea este un alt sistem de gîndire, și o apreciare analogă o exprima prietenul meu francez d. Jacques Ancei, în Revue d’histoire moderne, pentru cel consacrat istoriei mai nouă. Păstrez cu cea mai mare îngrijire lunga scrisoare a altui prieten din Paris, care-mi mărturisea folosul ce a tras din cetirea unei interpretări originale a istoriei omenirii, în care — vorbea tot de evul mediu – propoziție de propoziție e legată în așa fel încît ele nu se pot desface din chinuita lor înlănțuire. De atunci însă, lucrarea și-a făcut drumul, și nu o dată o găsesc întrebuințată din deosebite puncte de vedere. Cineva începuse chiar a o traduce în Italia, unde teoria României am expus-o prin Rivista di storia e di filologia de o traducere românească mi-a vorbit în treacăt iscusitul traducător al Istoriei românilor și a civilizației lor, apărută și în limbile italiană, engleză și germană, nuvelistul Lascarov-Moldovanu, dar cine să se îngrijească de așa ceva la un popor care nu are o singură istorie universală in limba sa, necum, așa cum au făcut-o toate popoarele celelalte, in sensul său!

    În astfel de împrejurări mi-a fost de mare mîngîiere publicarea de – acum colegul meu pentru istoria universală la Cluj, – d. C. Marinescu, a unei culegeri de articole franceze în acest domeniu, contribuind eu însumi cu cercetări despre cruciata burgundă în secolul al XV-lea (era să retipăresc și paginile lui Wavrin) care, arătînd la bibliografie ce dădusem istoriei universale, punea volumul în legătură cu numele meu în ajunul unei dezlănțuiri sălbatece de hulă indigenă contra a tot ce am făcut.

    Anul 1927 era să aducă cele mai mari schimbări în oamenii hotărîtori, și ele se vor traduce și în fenomene politice pe care cu dreptate le-am numit revoluționare – și altele cu același caracter vor urma și pînă astăzi —, dar el a început și s-a continuat pentru mine, pînă în luna mai, cu însemnate realizări în domeniul cunoștinților și lucrărilor mele.

    După ce lecțiile la Școala superioară de război dăduseră o întreagă Istorie a românilor prin călători, în trei volume, reeditată pe urmă, la Paris prezintasem, în anul trecut, pe călătorii francezi, cu totul uitați, și unii dintre ei foarte interesanți, cu o adîncă pătrundere și o mare seninătate de apreciere, cari străbătuseră din secolul al XIV-lea înainte regiunile din sud-estul european în curînd supuse definitiv puterii otomane. Textul stenogiafiat și corectat al acestor schițe mi-a fost cerut de cunoscuta publicație pariziană Revue des cours et des conférences, unde, cu inevitabilele zăbăvi, nu s-a putut isprăvi pînă în 1928, scoțîndu-se și un extras; adaug că din partea alor mei m-am învrednicit numai cu o notiță peste umăr, în care e vorba și de incapacitatea literară a erudiților, la L’Europe orientale din Praga, din partea dlui G. Munteanu, fost elev la acea școală din Fontenay-aux-Roses unde o anume atitudine urîtă față de mine, creatorul și conducătorul ei, ajunsese încă de atunci să fie o tradiție, aproape chiar o datorie. În anul următor, am luat seria cealaltă, mult mai puțin bogată, a călătorilor orientali în Franța, ceea ce mi-a permis să înfățișez, pe lîngă turci, mai mult sau mai puțin caraghioși în momentul cînd erau puși în față cu o viață inspirată de cu totul alte principii și avînd deci și aparențe cu totul altele, și drumeți de-ai noștri, aduși la Paris de alte nevoi, în legătură cu prefacerea culturală a societății din care făceau parte: astfel cei doi Kogălniceni, Mihail și uitatul lui frate Alexandru. Publicate în revista mea franceză, și aceste conferințe au apărut în extras. Și, pe urmă, în cursul unor descoperiri întîmplătoare, la un anticar din Madrid, unde mi-a ieșit înainte un călător spaniol din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, care mi-a fost o adevărată revelație prin notele, variate și vii, de viață turcească pe care le dă oricînd casa primitoare a prietenului meu Karagea, devenit consul al României la Stockholm și ținînd acolo o parte din marea sa colecție de cărți rare, între care volumele de descripție a Orientului datorite pelerinului științific suedez Björnstal, am mai adunat această informație cu privire la răsăriteni, trecînd, cum se vede, de pe singurul plan francez, potrivit pentru comunicări în Paris, la acela al universalității europene. Mai tîrziu numai, am găsit lucrări analoage pentru Franța și Spania, evident în legătură cu alți călători.

    Două drumuri în Apus se adăugiră în acest timp la experiența mea despre lume. Invitat pentru întîia oară la Universitatea din Roma, de rector, învățatul jurist d. Giorgio del Vecchio, cu care mă va lega o caldă amiciție, pe un timp cînd începuse a lucra neobositul și priceputul bucovinean d. Isopescu, căruia și eu îi datorez mult, dar și mai mult țara, am vorbit acolo despre legăturile noastre de rasă, firește, despre locul nostru în latinitate, supt forma „sintezei românești” în ansamblul latin, dar și despre aspectele pitorești ale României iar, în alt cerc despre Eminescu, încercînd și o prefacere a lui în italienește, cu păstrarea măsurii, ritmului. Tot după îndemnul tînărului meu amic, reținut apoi ca profesor la Universitatea romană, m-am coborît pînă la Neapole pentru o conferință despre raporturile noastre cu acea Italie meridională și, aici, dacă am găsit o primire oficială foarte onorabilă […] ascultarea în marea sală ce mi s-a pus la dispoziție a fost ceva mai puțin atentă. Am redactat apoi aceste conferințe, pe care le-am reunit în volumul ilustrat Conferenze italiane sulla nazione romena. Soarta lor n-a fost strălucitoare: deși le supusesem la multe revizii, și a uimitorului tînăr filolog poliglot d. Tagliavini, care vorbea românește ca și mine fără să fi fost în România, forma lor a fost criticată, și pînă și sforțările mele tipografice n-au fost prețuite de marele editor milanez Hoepli, care publicase ediția Italiană a Istoriei românilor. Pentru legăturile mele cu Italia însă, și nu fără devotata participare a dlui Isopescu, vor veni însă și zile mai bune […].

    D. Comnen, ministrul pe lîngă Vatican, mi-a vorbit de o audiență la Sfîntul Părinte, și ea mi-a fost acordată într-o săptămînă de rugăciuni, cînd audiențele sînt de obicei suspendate. Datoram această favoare excepțională studiilor mele de istorie, pe care fostul bibliotecar al Ambrosianei din Milan le cunoștea, și revistei mele franceze, pe care el arăta dorința s-o complecteze […].

    În acești doi ani ai răsturnării vieții noastre politice, care mă putea atrage din ce în ce mai puțin, nemaifiind de nici un folos în mijlocul atîtor turbate îndușmăniri, am găsit cîteva săptămîni pentru a vedea cele două țeri iberice către care mergeau de mult rîvnirile mele.

    Un prim drum în Spania m-a adus, prin văile Pirineilor, prin harnicele orașe basce răsărite în umbra muntelui, creațiune a unei rase dîrze și îndărătnice, de o stăruință care nu se arată numai prin vitejia cu care apără cauzele ce și-a ales, în largile cîmpii de piatră goală, pustii, arse de soare ale Castiliei, unde centrele orășenești au mai mult caracterul unor oaze sămănate de-a lungul deșertului, Madridul el însuși fiind, tocmai în capăt, dincolo de hotarul cu lumea arabă de pe vremuri, una din aceste insule de verdeață și de viață umană.

    Multe înrîuriri se amestecă pe acest pămînt, așa de adeseori străbătut de oamenii sudului african în luptă cu descălecătorii pe cari-i coboară văile muntelui, teren de continuu conflict între cele două concepții atît de deosebite ale vieții în toate aspectele ei pe care le aduce berberul de o parte, germanul sau francul romanizat, de la vitejii lui Carol cel Mare la ostașii lui Napoleon, de alta. Am găsit aici pe un prieten din anii de după război, diplomatul și poetul de origine bască Ramón de Basterra, care cercetase și adăpostul meu de la Vălenii de Munte și sărise cu mine pietrele de pe Valea Teleajenului, care-i plăcuse așa de mult acelui ce cîntase într-o proză ritmată, plină de frumuseți inedite. Opera lui Traian; bolnav o bucată de vreme de o apăsare nervoasă, el părea acum cu totul înzdrăvenit și supt călăuzirea lui am văzut, nu numai atîtea colțuri din Madridul așa de arhaic, și așa de american, așa de legat de regalitatea care l-a creat și așa de frămîntat de necontenite porniri revoluționare, așa de fanatic în catolicism și așa de aplecat la sugestiile unui ateism luptător și gata de profanare, așa de solemn și sumbru în bisericile sale ale căror trepte le suie femeile în dantele negre, cu pieptenele înfipt în cozile groase, și așa de vesel seara cînd, pentru a petrece pînă după miezul nopții în răcoarea de care e complect lipsită ziua, valul popular, setos de distracție și gata de iubiri fățișe, se revarsă de-a lungul străzilor întortochiate. Am cercetat biblioteci puțin vizitate, și într-una din ele, la”Centrul” de studii, invitat de un coleg cunoscut la Paris, am vorbit despre țara mea unui public foarte restrîns; am trecut prin birouri în care pînă spre amiazi, de pe urma nopții nedormite, nu întîlnești pe nimeni; am dejunat prin restaurante care nu sînt de fapt decît o bucătărie în odăița de sus a căreia ți se suie mîncările spaniole cu șofran și cu piper; și ne-am abătut chiar la unul din teatrele, pline, în care se juca o zarzuela plină de tragic sîngeros și de spectacole populare vesele, în care refrenul voios era cîntat de sala întreagă.

    Bastera m-a dus și la Toledo, cu prăpastia leneșului rîu Tajo, cu porțile vizigotice și casele îngrămădite în cetățuie, cu mahalalele unde se vînd, în țara portocalelor, fructe de mult veștede, lîngă hanurile orientale mirosind a muced și a vin vărsat pe piatră, și cu aleile moderne in care elevii școlii militare, în atrăgătoare uniforme, se trudesc fără mare folos să cîștige o privire din ochii strălucitori ai fetelor care din trecutul arab știu încă aceea că face să te uiți numai la cine caută nevastă. O taină pe care ca multe altele mi-a destăinuit-o fata oacheșă și sprintenă, puțin cam tristă pentru că-i era bolnav viitorul soț, pe care nu-i era iertat să-l vadă la dînsul, și care, totuși, la sfîrșitul dejunului, ne-a propus să cînte ceva pe care ea însăși îl compusese pentru fericitul acela.

    Cu oarecare curaj, îngăimînd o spaniolă pe care n-o cunoșteam decît din cărți, am răzbătut și în restul acestei țări care din ce în ce e mai puțin legată de Europa noastră rece și formalistă, îmbumbată și mascată, ici și colo ne servea o recomandație, dar ea nu era cu totul necesară într-o lume unde după zece minute de la prima cunoștință poți vorbi cu intimitate oricui, și ca simplu ghid al oricărui străin ți-a răsărit în cale. Așa am trecut, în Sudul cu arborii verzi, grei de fructele de aur în luna lui februar, cu bogata vegetație de cactuși grași și țepoși înfipți în țerna roșiatecă, la Sevilla, cu minunatele grădini ale vechiului palat, apele vii curgînd supt plăcile de ceramică arabă și înviorind flori deplin desfășurate ca în luna lui mai; la Cordova, așa de musulmană cu tot castelul lui Carol Quintul, strînsă în jurul moscheii cu pădurea de coloane imitate de la antichitatea romană care a înrîurit așa de mult și pe trimeșii pustiului african; la Grenada, cu Alhambra, din ale cărei încăperi acoperite de toate capriciile stucului mînuit de degete dibace se părea că a plecat abia de ieri, de lîngă țișnirile fîntînilor din mijlocul covoarelor scumpe pe care ațipesc odaliscele, ultimul rege maur, el rey chico, pierzînd moștenirea, de acum robită creștinilor profanatori, a unui așa de lung șir de imperiali califi:

    Paseaba et rey moro Por la ciudad de Granada”Ay de mi, Alhama“!

    Cîntecul de durere al învinsului și izgonitului îmi suna în urechi, pe cînd un călăuz familiar, ignorant și netot, răspundea la întrebările mele distrase despre viața și familia lui, în care nevasta n-avea voie, cu toată sărăcia, să intre în vreo fabrică – precum, în atmosfera maură, păstrată peste atîtea secole, unele femei credeau că nu trebuie să apară la teatru, corrida de toros, cu caii bălăbănindu-și mațele după dînșii și cu buhaiul înțepat în spate e, firește, altceva —, deși o mulțime înnebunită de carnaval se acoperea, țipînd din trîmbiți, cu fragmente multicolore de hîrtie și se lega din balcoane cu fîșii ca din hîrzoabe, măștile defilînd spre satisfacția mulțimii venite pînă și din margenea unde țigănci te așteaptă pe călătorul străin ca să-i arate cum se poate danța îndelung fără să se ofilească foaia de trandafir pusă supt călcîiul săltăreț. Cum barba și blana mea erau lucruri cu totul neobișnuite, am putut să par întîia oară, în acest carnaval – a doua a fost cînd am guvernat cu cine am guvernat —, drept ceea ce nu sînt. Și atunci intram fără voie în vălmășagul măștilor, deși nu pusesem pe mine nimic pentru a mă costuma.

    Era să mă întorc însă în acel Madrid, de neuitate amintiri, pentru o conferință cerută de”Casa studenților» și la care am adaus alta, despre politica mediteraneană a stăpînilor vechii Spânii, jertfită pentru scopuri care întreceau cu mult adevăratele ei interese. Primirea a fost deosebit de simpatică și, data aceasta, am intrat în legătură cu cîțiva colegi, dintre cari unul a căutat să mă lumineze asupra lipsei de popularitate a regelui, care-mi era prezintat ca unul care măgulește fără sinceritate și cîștigă astfel pe cine intră în contact cu dînsul, și asupra inferiorității regimului de dictatură al lui Primo de Rivera, ofițer vesel, care n-avea în figură, în atitudini și în cuvinte nimic din înfățișarea tipizată a „tiranului”; mi se profetiza apropiata dispariție a unui regim care, pe lîngă alte păcate, ar fi fost închinat intereselor catolice pînă într-atîta încît un colț de mînăstire iezuită putea să oprească necesara aliniare a unei străzi. Toate acestea, în ciuda dictaturii, spuse public, în mijlocul restaurantelor și cafenelelor.

    Întîiași dată, fusesem condus numai de consulul nostru, un bogat fost negustor, care mi-a arătat în frumoasa, încăpătoarea sa casă interesantă o colecție de artă și de istorie. Acuma am găsit la ministrul României, d. Anton Bibescu, fină înfățișare aristocratică, distras atîta cît trebuie ca să-i șadă bine și, cu toată unica sa modestie, un scriitor de teatru foarte prețuit în limba primei sale educații, tot ce poate da o primire oficială: în salonul legației am putut vorbi deci unui public restrîns, dar ales, între care și Infantul, cumnat al reginei Maria, despre vechea noastră artă și am căutat în margenea capitalei, între plantațiile de stejar-plută cu frunzele sumbre, o societate amică, în mijlocul căreia o coborîtoare a Sturzeștilor era soția unui duce spaniol. Am găsit la muzeul Prado, într-un culoar întunecos, amestecat cu picturi banale, acel tablou pe care l-am putut atribui ușor lui Franz Franken I – comparat cu un altul din Viena —, în care soția mea a recunoscut imediat, drept în mijlocul serbării lui Irod și Herodiadei, cărora li se aduce capul sfîntului Ioan Botezătorul, pe Mihai Viteazul însuși jucînd, cu căciula prefăcută în turban deasupra sprîncenelor negre și a impresionanților ochi, rolul regelui Iudeii, precum în pînza vieneză el figura între curtenii lui Cresus arătîndu-și cu mîndrie comorile; întrebuințarea figurii lui pentru acest rost se explică, de altfel, nu numai prin caracterul așa de personal al neobișnuitelor trăsături, prin aspectul lui de luptător oriental, dar și prin amintirea prezintării înaintea Domnului român după cucerirea Ardealului a capului lui Andrei Báthory. La o redacție de ziar madrilen am căutat informații complementare, pe lîngă desemnurile, neașteptate, pe care le aveam din altul, pentru războiul nostru de la 1877— 1878 și, lucrînd acolo, am avut prilejul să văd cum se făcea, de un tînăr, supțirel și foarte amabil ofițer, cenzura foii. În margene, pe piatra seacă, în care cu sila s-au sădit copacii, am căutat scoica imensă de piatră pe care Filip al II-lea a dat-o seniorului său Dumnezeu și odăițile de smerenie umană care i-au cuprins munca și durerile proprii.

    În palatul, așa de credincios modei secolului al XVIII-lea, cu garda, îmbrăcată în vechi costume, care defila pe străzi în pasul de paradă al vechilor datini, am fost primit de Alfons al XIII-lea, și am găsit pe un gentleman foarte modern, de înfățișare încă tînăr, simpatic în atitudine și în vorbă, a cărui siguranță de judecată contrazicea cu desăvârșire ceea ce mi se spusese de dușmani cari erau să dărîme peste puțină vreme un tron al cărui rol s-a dovedit ce greu poate fi înlocuit.

    De aici, cu cît mi se dase pentru conferința mea, am putut îndrăzni un drum în Portugalia, despre care-mi vorbise la Paris, vădindu-mi și farmecul cîntecului popular portughez, soția, portugheză după tată, a unuia din fiii lui Émile Picot.

    De la granița chiar a acestei lumi cu totul necunoscute, unde din fericire voi găsi la consulul român, d. Santos Bastos și la soția sa, ea însăși scriitoare, cea mai bună întîmpinare, am putut simți enorma deosebire, în ciuda asămănării de limbă, care există între cele două civilizații, la baza cărora este, de altfel, și o mare diferență, în baza etnică, iliri de o parte, celți de alta, ca și în proporția sîngelui arab; de unde, aici o vioiciune, o cochetărie, un neastîmpăr, o bucurie de a trăi care contrastează cu gravitatea temperamentului spaniol.

    Din mijlocul muntelui, sămănat numai cu aceiași stejari-plută, ne-am coborît în paradisul coastei oceanului, mai bogată decît a Rivierei italiene. Cățărată pe malul înalt, cu amestecul de „avenude” moderne și de strădițe în care nu poate intra o trăsură, unind palatele pustii de regalitate, ucisă, izgonită, sfîrșită în exil, care-și ridică fațadele din secolul al XVII-lea între palmierii purtînd smocul de frunze în vîrful gîtului de girafă, cu casele burgheze tapisate de ceramica albastră, verde, brună a arabicelor azulejos, pe cînd în margene se desface, sumbru deasupra apelor, cîte un uitat turn medieval, cu mînăstirile fără călugări, și ele exhibînd cu mîndrie căptușeala faianței acoperite de un întreg surogat trainic de pictură, care se fălesc de tufișul de piatră, nestrăbătut, în care tradiția gotică se leagă de belșugul de imaginație indian pentru a forma stilul „imperial” al epocei regelui Manuil, Lisabona e, desigur, în totalitatea ei, mult mai interesantă decît Madridul, creat de Bourboni. Am vorbit la societatea de geografie despre împărțirea de roluri în latinitate, dar nu cred că ascultătorii, între cari și evrei din Rusia, să se fi interesat prea mult.

    I-am văzut împrejurimile, cu vilele fermecate, cu bogăția plantelor meridionale, cu viziunea infinită a oceanului, cu pitorescul femeilor care vin la tîrg purtînd elegant pe cap greutăți supt care ai fi crezut că trebuie să se îndoaie. Am mers și la Porto, plin de biserici care se coboară și pînă în adîncul evului mediu, și am simțit un sentiment de jenă cînd, într-o margene, am găsit, așa de departe, bieți țerani basarabeni, din părțile bulgărești, cari, ispitiți la teribilele plantații de cafea din Brazilia, se întorseseră în așa hal și cu atîtea greutăți, sperînd că-și vor putea revedea vetrele, de care cu lacrimi rîvneau femeile cu copiii în brațe. Toate intervențiile mele la întoarcere au fost însă zădarnice: nenorociții au trebuit să fie deci trimeși de portughezi în Uganda, unde li s-a pierdut urma.

    Și din călătoria spaniolă, și din aceasta în Portugalia, au ieșit două conferințe, foarte ascultate, la Teatrul Național, cîte o publicație românească: aceea despre Spania s-a învrednicit numai de aspra judecată „științifică“ a unui filolog ieșean.

    Tot în 1927 s-a ținut, la Belgrad, al doilea congres de bizantinologie. Românii au fost foarte bine reprezintați, și cu participarea dlor N. Bănescu, Balș și C. Marinescu, a părintelui N. Popescu, a arhitectului P. Antonescu, creatorul „stilului românesc». Guvernul ne-a pus la dispoziție un vas al statului, cu care delegația a mers pe Dunăre, așteptînd în portul Belgradului pînă la întoarcere, ceea ce ne-a îngăduit să luăm cu noi atunci și pe prietenii dintre congresiști cărora am avut prilejul să le arătăm Severinul și împrejurimile, mergînd pînă la mînăstioara Topolnița, ascunsă în fundul văilor: încă una din acele înfățișări ale țerii, fără pregătiri și fără ascunsuri, care face mai mult decît orice broșură de propagandă, care poate fi totdeauna bănuită. Între acei cari nu fuseseră niciodată în România era și numismatul austriac Kubicek, cu soția și fiica, și profesorul belgian Smets.

    Congresul a fost foarte cercetat și foarte vioi. Rivalitatea dintre nații, participînd acum și cei neinvitați, pentru motivele arătate, la București, s-a împăcat prin aceea că s-au dat locurile de frunte reprezintantului Papei, sprintenul monsenior francez d’Herbigny, care aducea și amintiri din recenta călătorie în Rusia […] și mie, ca inițiator al acestor adunări de specialitate. Totuși Strzygowski, marele arheolog austriac, s-a simțit jignit de nu știu ce atitudine și a plecat, iar cînd, la a doua ședință a secțiunilor reunite, simpaticul șef al delegației germane, Heisenberg, îndemnînd către reluarea legăturilor științifice, a pomenit de participarea sa personală la războiul care trebuia să se uite, aceasta a stîrnit oarecare indispoziție la francezi. Amintirea celor de curînd petrecute era prea vie pentru ca înfrățirea să poată fi deplină. La fiecare pas, conflicte pe șopotitele se produceau, și trebuia tot tactul sîrbilor, iugoslavilor în general, elevi ai lui Heisenberg, formați la școala germană, ca să potolească măcar in aparență lucrurile. S-a făcut, astfel, de mine, propunerea de a depune o coroană pe mormîntul de pe înălțimea de la Avala al soldatului necunoscut iugoslav: chiar din delegația franceză unii au stat la îndoială dacă trebuie s-o facă, ajungîndu-se, înainte de a se ordona și o coroană franceză, la adăugirea tricolorului lor la coroana noastră; nu s-a ținut nici un discurs, ci numai monseniorul d‘Herbigny a rostit o scurtă rugăciune […].

    Din parte-mi am vorbit despre chestiunea dacă există ori ba un ev mediu bizantin și am semnalat importanța unei povestiri pe jumătate legendare despre cucerirea Constantinopolului de turci, pe care o găsisem într-o versiune românească. Viitoarea adunare a cercetătorilor lumii bizantine a rămas să se facă la Atena, bulgarii nelipsind să ceară, de altfel foarte amabil, să li se rezerve locul după aceasta.