Aceeași rușine ca în Consiliul de la Sinaia a fost la Cameră. Cutare nu știa cum să strige mai tare de la tribună aprobarea sa pentru hotărîrea regală, întrecînd și dîrzenia, cu aceeași încruntare de sprîncene și același gest de pumn, a primului ministru; alții, ca dnii Maniu și Argetoianu, nu știau cum să găsească o mai subtilă formulă de alunecare și se străduiau să-mi impună o tăcere pe care, cu o zbucnire de indignare în glas, am rupt-o pentru a-mi striga convingerea. Apoi toată lumea a trecut la grija intereselor momentului, gata firește să aclame la ceasul său pe acela la a cărui condamnare contribuise fiecare după puteri, fără ca el însuși, prins de o criză de voință, să fi făcut cel mai slab gest de apărare, ba mergînd chiar pînă la dezavuarea formală, în scris, a apărătorilor săi.

    Acuma nu mai erau doi stăpîni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de la Argeș biruise cu totul pe cea de la Sigmaringen. În neexperiența patriarhului, în formalismul juridic al magistratului Buzdugan, care totuși va încerca unele gesturi față de cine înțelegea a-i porunci ca unui subaltern de la un birou oarecare, în lipsa de chemare a prințului Nicolae, înzestrat totuși cu o sinceritate și un loialism care-i vor da în viață multe ceasuri bune, el nu putea să vadă nici o îngustare a unei autorități afirmate cu atîta strălucire.

    Mai lipsea un lucru pentru deplina asigurare a acestei atotputernicii care nu bănuia că pe lîngă prevederile omului sînt și hotărîrile unor misterioase forțe care distrug cele mai solide edificii ale calculelor celor mai precise și că împotriva acestor sentințe nu e mijloc de apărare. Trebuia o lege electorală, împrumutată de la fascismul italian, care avea un întreit avantaj: acela de a distruge orice valoare a votului pe regiuni, unde se alege omul, pentru a-i substitui votul pe țară, unde se votează partidul, acela de a reduce importanța minorităților naționale și acela de a zdrobi, prin însuși acest vot pe țară, cît și prin clauzele care impun însemnate sacrificii bănești, tot ce se putuse înjgheba ca partid mic.

    După promulgarea acestei legi, dictatorul se retrase ca să reapară, cînd ar fi vrut, mai puternic decît oricînd (mart 1926). Dar, pînă a nu ajunge la partea pe care mi-au dat-o împrejurările, și acum așa de vitrege, în rezolvirea crizei care se deschidea, prin aceea că despotul luase vacanță pe cîteva luni de zile, o privire asupra muncii intelectuale din acești doi ani în care ea a fost singurul meu adevărat sprijin și singura mea mîngîiere.

    O mare parte din această activitate, pe care n-aș fi jertfit-o pentru nimic în lume ca să-mi restrîng tot gîndul și fapta asupra unei vieți politice sterpe, numai de intrigi și de interese personale, a fost în legătură cu drumurile mele în Apus.

    Provincia franceză o cunoșteam nu numai prin întîiul drum de informație generală. Numit doctor de onoare al Universității din Strasbourg mersesem îndată după război, în capitala Alsaciei reocupate de Franța, unde am găsit urmele bogate, dar greoaie, ale șfertului de veac petrecut supt dominația germană și călduroasa dorință a francezilor de a relua legăturile de tot felul cu provincia care le aparținuse două veacuri. O mare operă de restaurare culturală se săvîrșea acolo, în umbra măreței catedrale, în fața Rinului care desparte două civilizații, aproape două lumi, și toate sacrificiile se făceau pentru ca instituțiile de acolo să fie la cel mai înalt nivel. În mijlocul colegilor înveșmîntați în togele lor colorate, după vechea și buna datină, am vorbit despre naționalitățile reale și cele aparente în sud-estul Europei și, destul de stîngaci, am vrut să schițez o privire generală asupra artei românești. Începuseră a veni acolo, unde cimitirul de război cuprinde pe bieții noștri soldați, puși de germani la minele de potasiu și, de fapt, lăsați să moară de foame, studenți în teologie de la noi – alții mergeau la protestanții din Paris, cu care am legat apoi relații așa de strînse, devenind și doctor de onoare al facultății. Am mai revenit apoi la Strasbourg, invitat de bunul general Berthelot care-și isprăvea cariera militară în situația de comandant al acestei Alsacii, și am fost găzduit – cine s-ar fi putut gîndi la o asemenea minune! – în chiar palatul de granit roz al lui Wilhelm al II-lea, am fost servit în farfuriile lui împărătești – și acest mediu pe care i-l dăduse desfășurarea tragediei istorice sugera fostului sol al Franței în mijlocul mizerelor noastre povestiri, cuprinse numai în parte – el însuși o spunea – în notele lui, care ar trebui găsite, despre momentele cele mai delicate și mai supuse discuției din legăturile lui cu șefii armatei românești.

    La Lyon, unde mă aștepta, în chiar casa lui, buna primire a prietenului Focillon, mi se acordase aceeași distincție doctorală. Am putut cerceta în răgaz marele oraș unde primarul, un om politic de importanța dlui Herriot, făcea o așa de lăudabilă operă de ajutorare și înălțare a clasei muncitoare, dînd lucrătorilor, soțiilor și copiilor lor sănătatea și poezia grădinițelor din margenea imensei aglomerații: într-un discurs la primărie, șeful radical își arăta încrederea în viitorul socialismului rusesc, pe care-l invitase la vestitul bîlci lyonez și-l credea capabil – generoasă iluzie! – de a-și plăti datoriile față de toți creditorii și, firește, în rîndul întîi față de democrația franceză. Împreună cu drul Cantacuzino, care a ținut un frumos discurs, de o impecabilă rostire, am fost proclamat doctor de onoare în sunetul muzicei militare, cum cere obișnuința pompoasă a locului și din nou mi s-a oferit prilejul de a lămuri partea care ne revine în dezvoltarea artei de după Bizanț.

    La Academia din Lyon, care primea și pe tînărul meu coleg și fost elev Oprescu, așa de strîns legat de d. Focillon, inițiatorul lui în studiile de artă, am vorbit, ca membru străin, despre problema situării regatului dac al lui Decebal în mijlocul lumii barbare și despre adevăratul sens al campaniilor lui Traian, arătînd că pentru marele împărat, continuator al lui August, nu era vorba numai de o acțiune locală, cu atît mai puțin de presupusa răzbunare a onoarei armelor Romei, învinsă supt Domițian, ci era o încercare îndrăzneață de a învălui pe la răsărit întreaga lume barbară, mai ales germanică, întocmai precum, cu atîtea veacuri în urmă, regele asiatic Dariu venise la gurile Dunării pentru ca să ia pe la spate incomoda și periculoasa barbarie scită.

    O invitație stăruitoare a dlui N. P. Comnen, care în timpul războiului făcuse însemnate servicii propagandei românești în Elveția, unde acum se întorsese ca ministru la Berna și reprezintant pe lîngă Societatea Națiunilor, m-a adus în minunatul oraș de supt Alpi, în fața limpedelui lac asupra căruia se abat albe păsări de mare venite prin larga deschizătură a Ronului. Acolo, găzduit cu cea mai largă prietenie de acest om atît de primitor, am ținut conferințile despre sud-estul european pe care, cu altele, le-am adunat la 1924: Cinq conférences sur le Sud-Est de l‘Europe. Am cunoscut acolo o societate corectă, discretă, dușmană a tot ce e frază și aparență, păstrînd din calvinismul strict al secolului al XVI-lea rare însușiri de caracter și o simplicitate așa de simpatică. Voi mai reveni acolo, de pe urma acelorași stăruinți amicale, spre a vorbi despre cultura și literatura bizantină, despre perioadele acesteia, despre Fotie, sfărîmătorul momentan al legăturilor cu Roma pontificală, și mi se va decerne, în acele forme de o colegialitate fără zgomot, titlul, confirmat printr-un vot, greu de căpătat, al Adunării cantonului, de doctor de onoare al unei universități unde nu lipsesc românii. Între profesorii ei, unul ne cunoscuse demult prin călătoriile sale de explorație antropologică în muzeul de neamuri al Dobrogii, și el ne va reveni, pînă și în colțul meu de la Vălenii de Munte: d. Eugène Pittard, un adevărat și bun prieten, pe care-l întovărășea în excursii nu totdeauna ușoare de făcut soția sa, femeie de un mare talent literar, care a iscălit cu pseudonimul Noëlle Roger pagini adînc dureroase despre spitalele războiului (Notes d’une infirmière) și a creat cu o imaginație cutezătoare și absolut nouă o întreagă lume inedită în romanele ei; d. Pittard va fi și patronul expoziției noastre de veche artă la Geneva. Gînditor curajos și spirit de largă sinteză, sufletul omului întrece chiar și opera, atît de solidă, și el se exprimă în marii ochi de caldă lumină, în generozitatea romantică a bărbii sale larg răspîndite, în fiecare din gesturile temperamentului său meridional, excepție în cetatea rezervelor puțintel cam reci. Am colaborat un timp și la Revue de Genève, publicație foarte stimată în lumea internațională, a acelui spirit revoluționar care e d. Robert de Traz.

    În 1923 și 1924 am primit o îndoită invitație, determinată desigur și de legăturile noastre politice recente, de a vizita Cehoslovacia și Polonia, dînd conferințe în centrele universitare ale acestor țeri de o așa de energică revenire la viața națională liberă și așa de mîndre să arate opera impunătoare realizată în așa de scurtă vreme.

    Pregătită de multă vreme, în toate domeniile, printr-o îndărătnică muncă inteligentă, de o perfectă solidaritate, pentru ca, la vremea care ar veni, toate să fie gata și la locul lor, ca să lucreze într-o perfectă armonie, Cehoslovacia, condusă de senina înțelepciune a cugetătorului Masaryk și, în afară, apărată de stăruința și încrederea fostului profesor Eduard Beneș, pe care am avut ocazia a-l cunoaște, descoperind cîtă vitalitate activă și prevăzătoare se ascunde în trupul mic și nervos, în mintea iscoditoare de proiecte care nu se mai părăsesc odată formate, putea servi ca model oricărei țeri, cît de veche, din Europa. Masele populare, în care nu lipsea totuși sămînța de nemulțămire, erau ținute într-o ordine exemplară, ajutînd la aceasta și o cultură elementară bine îndrumată, iar puternica minoritate germană, la început cu fireștile aspirații peste hotare, era potolită prin chemarea de a participa la o muncă atît de fecundă și evident folositoare tuturora. Agricultura fusese regenerată științific, și prin strînsa legătură cu o industrie așa de puternică, urmînd pe cea de supt Austria și păstrîndu-i debușeurile, care s-au întins chiar și pînă la hăinăriile din București și la porțelanele cu vederi din Vălenii de Munte, pentru România, pînă la depozitele pe care le-am găsit tocmai în fundul Californiei, dincolo de San-Francisco, pe drumul Mexicului. Școala răspundea unor nevoi reale și învățămîntul mai înalt servea cu spor o întoarcere bruscă de la tradițiile subgermanice la orientarea spre Franța sprijinitoare, iar cursuri de limbile popoarelor vecine făceau ca la Praga, unde lucra și profesorul macedonean, așa de primitor față de noi, Staca, să se găsească și destui cari să fi învățat românește, trimesului la București recomandîndu-i-se chiar o cît de răpede inițiare in limba pe care un Kunzl-Jezerski ajungea să o înțeleagă și să o scrie curat. În sfîrșit, cultul trecutului era întreținut cu o nesfîrșită iubire și, pretutindeni, grijile edilitare erau perfecte.

    Am vorbit la universitatea cehă din Praga, nu numai de relațiile noastre cu cehii, prin husitismul secolului al XV-lea, trezitor și pentru literatura noastră, ca și prin petrecerea în acel oraș a lui Mihai Viteazul fugar, dar și de raporturile ce putea să aibă acea mare mișcare reformatoare nu numai în domeniul religios, cu Anglia lui Wycliffe firește, dar și cu Franța agitată de idei înnoitoare în epoca, atît de cunoscută mie, și mai ales în această privință, a lui Philippe de Mézières. Am găsit aici, unde ministrul României, d. Hiotu, ne crease o atmosferă așa de simpatică, și un tînăr industriaș, menit unei triste soarte, a cărui elegantă soție era fiica unui avocat din București.

    De la Praga am trecut la Brno, Brünnul austriac, așa de vesel în acele zile de primăvară, cu arborii în floare ai străzilor largi, iar deasupra cu stînca, plină de prigonitoare amintiri, a Spielbergului, închisoarea politică veșnicită de Silvio Pellico; am găsit casa veche, cu larga curte și zidurile înalte, pe poarta căreia se păstrează, așezat în răgaz pe vine, cu ciubucul în gură și fața fericită de huzurul unei captivități voite la creștini, un Alexandru-vodă Ipsilanti de piatră.

    Puțină lume se putea strînge aici pentru o conferință în limba franceză, în afară de profesorii cari m-au întîmpinat cu atîta prietenie. Și mai puțină însă în vechiul Pojon al strămoșilor noștri, devenit acuma, pe baza unor deducții istorice, Bratislava, centru pecetluit pentru totdeauna cu marca Ungariei tereziane, banal și prăfos, fără monumente, patriarhal și leneș, dar totuși lăfăit pe malurile Dunării purtătoare de atîta viată și peste albia căreia trece vîntul învietor al atîtor civilizații. Aici am găsit însă pe fosta noastră elevă de la București, răspînditoarea harnică a cunoștinților despre români, mai ales în domeniul literaturii, dra Jindra Flajshansova, fiica unui profesor din Praga, membru al Academiei cehe: era să fiu mai tîrziu și doctor de onoare al universității acesteia din Bratislava. […] La Varșovia, am regăsit atmosfera de secol al XVIII-lea, dar cu atîta mișcare liberă pe care timpurile rusești n-o cunoscuseră, cu atîta bucurie de a trăi, masiva catedrală aurită a rușilor, sora mai mare a celei împlîntate în mijlocul Bucureștilor, fiind osîndită la dărîmare ca „lipsită de trăinicie”: dominația rusească de peste un veac părea că n-ar fi fost niciodată. Funcționarul de la Externe care mă întovărășea m-a făcut să cunosc pe șefii, meniți unei existențe efemere, cari dominau atunci viața politică, astfel: pe impresionantul președinte al Seimului, pe pitorescul”Mihalache”, polon, care păstrase din costumul de acasă numai lipsa de guler, mulțămită căreia ajunsese și președinte de Consiliu, pe cutare mărunt, nervos și desigur nu peste măsură de frumos reprezintant al extremei stîngi. Am fost prezintat și președintelui Wojcechowski, bun bătrîn cu barbișon alb, vechi refugiat prin Elveția, care vorbea încet, obosit, dar cu o patriarhală amabilitate, o germană cu accent. Dar, împotriva sfaturilor ce mi s-au dat, am cerut neapărat să vizitez, la retragerea de lîngă oraș, într-o căsuță cu scara de lemn nevăpsit, păzită de garda lui credincioasă, pe omul așa de puternic și în această abdicare momentană, care pregătea o lovitură de stat; cu mareșalul Pilsudzki am vorbit mult timp despre multe lucruri, cu ochii la fereasta care se deschidea asupra vastei întinderi a șesului pe care larga Vistulă călătorea spre marea depărtată.

    Data aceasta, capitala polonă mi-a vădit și altceva decît tainele arhivelor și bibliotecilor sale. Am căutat prin toate colțurile urmele de trecut și, în luxosul castel, de stilul francez iubit de tînăra și neastâmpărata soție, al lui Ioan Sobieski, la Willamow, am pătruns prin odăile micuțe unde regele ostaș a gustat, între planurile războinice, care l-au dus de două ori în Moldova, huzururi casnice de care era așa de doritor, cu poezia ascunsă într-un așa de voluminos trup; împrejur, copacii bătrîni spuneau din zvonul frunzelor povești din vremile pompoase și eroice. Am avut și curiozitatea de a răzbate în ghetou, unde strada nu e decît locul permanent de întîlnire a grupelor în laibere lungi care amețesc învîrtind mărunte afaceri, femeile cu peruca pe capul ras după tradițiile cele mai vechi amestecîndu-se în roiul zbîrnîitor, pe cînd de la fiecare din ferești cîte zece capete cu zulufi se întind ca să audă ceva din ce se vorbește jos.

    De la Varșovia am mers la Vilno cea rîvnită de lituanieni, curios și interesant oraș, în care cîteva minute-ți ajung ca să treci de la cetățuia vechiului cneaz litvan din veacul al XIV-lea, azi în mijlocul unui parc bine îngrijit, la bisericile masive, în stilul iezuit al secolului al XVII-lea, pe cînd supt culoarul întunecos toată lumea se descoperă înaintea icoanei Maicii Domnului. Pe străzile pietruite zgrunțuros trăsurile se hurducă zgomotos și cafenelele adună tot felul de lume, între care și vădiți aderenți ai ideilor Rusiei vecine. Aici am regăsit pe un oaspete simpatic al cursurilor de la Vălenii de Munte, autorul unei scurte istorii a literaturii polone pe care ne-am îngrijit să o traducem în românește, tînărul meu prieten Glixeli. Pentru o conferință la universitatea care poartă numele vecinului nostru de pe vremuri Ștefan Báthory, cel mai mare suveran al Poloniei moderne, dar odată simplu voievod, purtat și prin Moldova, al Ardealului, am luat cu mine iscăliturile de amintire ale colegilor cari peste cîtva timp îmi vor face onoarea de a mă proclama doctor de onoare al universității lor.

    Am trecut la Poznan, recuperat de la prusieni, amestec de tradiții ale burgheziei medievale din casele de cărămidă roșie cu vîrfuri ascuțite și de „impunătoare” ziduri ale mîndrului stat german care, ca la Strasbourg, înălța palate și puterii împărătești ca și culturii; mare oraș plin de mișcarea unei populații deprinse cu disciplina și puse la muncă din generație în generație: aici dorita îndreptare către Franța era numai la începuturile ei.

    În sfîrșit m-am întors prin Galiția, așa de cunoscută mie și unde am regăsit vechi prieteni, a căror primire a fost mai mult pentru oaspetele trimes de România amică și pentru fostul președinte de Cameră, deci deosebit de ceremonioasă, cu primiri în gări, defilări pe stradă și prezintări solemne ale colegilor. Abia întors prin faimosul „coridor”, unde reviziile alternative ale celor două țeri nu te lasă să dormi, am ascultat la universitatea Iagelonică, de glorios trecut, din Cracovia, toate cuvîntările unei ședinți solemne a Academiei pentru ca la urmă să mi se comunice alegerea mea ca membru al ei – și ce bucuros m-am scuturat de toropeala discursurilor pe care nu le înțelegeam! În casa profesorului Morawski, uriaș așa de blînd și atît de harnic cercetător al trecutului școlii sale seculare, am putut cunoaște lumea intelectuală cracoviană, și un foarte priceput profesor de istoria artei mi-a explicat amabil biserici și bisericuțe, colțuri de veche frumuseță, care-mi rămăseseră necunoscute.

    La Liov am aflat nu numai ceea ce cunoșteam așa de bine, oameni și lucruri, dar și o primire afectuoasă în cercuri dincolo de cele universitare, vechea nobilime polonă invitînd pretutindeni, cu bucuria de oaspeți și inegalabila ei amabilitate, în care trăiește încă spiritul delicatului secol al XVIII-lea. Și, acolo unde s-a strecurat atîta viață moldovenească, am urmărit-o în piața unde trei Domni ai Moldovei au pierit de sabie din ordinul sultanului, ascultat la Varșovia ca și la Iași, apoi în biserica lui Constantin Corniact, vameșul bogat al lui Alexandru Lăpușneanu și al lui Miron-Vodă Barnovschi, în aceea pe care a înălțat-o Vasile Lupu și care-i poartă încă zimbrul în frunte, în mînăstirea Basilitanilor, unde s-au coborît, în veacul al XVI-lea, oase domnești. Era o cufundare în afacerile ca și în dramele trecutului nostru înainte de a mă întoarce cu atîtea impresii nouă și cu atîtea materiale de istorie românească.

    Despre Cehoslovacia am vorbit într-o serie de articole care n-au fost niciodată retipărite, în ziarul Adevărul, care, cu cîteva luni înainte, publicase și observațiile mele asupra Parisului de după război. Conferințile de la Praga, pe care le-am reconstituit, au fost editate de casa”Orbis” de acolo, supt titlul Roumains et Tchécoslovaques, résumé de trois conférences faites à l’Université de Prague en 1923. Impresiile polone au fost cuprinse în cărticica Note polone din 1923, iar conferințile ținute în deosebitele orașe se află rezumate în Chosés d’Orient et de Roumanie, din același an. Academia Română a publicat apoi ce găsisem ca informație istorică nouă, în alte Note polone, la 1924; acolo se găsește și de mulți neobservata și cu totul neașteptata de mine însumi descoperire din Arhivele de la Poznan cu privire la importanta colonie de români macedoneni care trăia în acel oraș, foarte prețuită, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, și în mijlocul căreia funcționa ca păstor sufletesc Ucuta. autorul unei rarisime cărți de gramatică a dialectului său, tipărită tot la Poznan.

    Între aceste călătorii se așază, încă în 1924, și oprirea la Genova vechilor și spornicelor mele studii, unde totdeauna m-a așteptat cu prietenie dna Tomellini, româncă măritată cu un așa de distrat și de simpatic medic și profesor la universitatea de acolo, care numai a disecator legist de cadavre cu cîntec nu samănă. Primit acolo cu o deosebită afecțiune, am căutat să amintesc la universitate vechile noastre raporturi cu nobila cetate italiană avîndu-și contoarele la Chilia și la Cetatea-Albă, trimețîndu-și negustorii de clopote și piper de la Pera Constantinopolei la Suceava secolului al XV-lea. Un rezumat al cuvîntării a apărut într-o publicație locală subt titlul de I Genovesi nel Mar Nero.

    Dar lucrul cel mai mare pentru mine în ce privește relațiile cu o străinătate căreia trebuia să ne revelăm în toate privințele a fost succesul, privit de multă lume de la noi cu obișnuita invidie, care veștejește totul, al congresului, primului congres de studii bizantine, care s-a ținut la București în april 1924, cu durabile rezultate, ce se continuă, pentru cel mai mare folos al științii, și pînă acuma.

    La Congresul de științi istorice de la Londra, în 1913, se hotărîse că Viitoarea adunare se va ținea la Petersburg și, cuprins în comitetul de organizare, păstrez încă circulara cu frontispiciul acestui comitet „mejdunarodnîi”. Războiul a zădărnicit însă acest plan, a cărui realizare ar fi fost așa de interesantă. Congresul s-a ținut deci, la 1923, fără participarea dușmanilor noștri din conflictul abia încheiat, la Bruxelles, într-o atmosferă de aliați politici, singur numele orașului ocupat și terorizat atîta timp de germani ajungînd pentru a aminti teribila tragedie, ca și de altfel prezența izbucnitorului mare istoric belgian Pirenne, o bucată de vreme oaspete, pentru credința față de patria sa, al unei fortărețe germane. Cu toată lipsa germanilor, a austriecilor și a amicilor lor, afară de cei cari intraseră în Societatea Națiunilor, în care se puneau atunci, la început, cele mai mari speranțe, Congresul a fost plin de viață și de voie bună, într-o atmosferă de o solidaritate perfectă, hrănită de amintiri recente care se întindeau și asupra altor domenii decît ale științii. Venit cu o zi mai tîrziu, am găsit locul meu în comitet ocupat de elvețianul de Crue, cercetător al secolului al XVI-lea, dar mi s-a oferit compensația de a ținea cuvîntarea de închidere, la care s-a adaus, fără invitație, aceea a unui american. Aceste cîteva cuvinte, pline și ele de aluzii firești la situația morală a lumii în acel moment, au fost primite cu căldură de omul care știa mai multe decît oricare din contemporanii săi și care le avea la îndemînă în fiecare moment, Salomon Reinach: de atunci datează legături care m-au onorat foarte mult, făcînd din el și un colaborator al revistei franceze în care se va transforma în curînd Buletinul institutului meu.

    Atunci cunoșteam întîia oară voioasa capitală a Belgiei, oraș modern în mare parte, lîngă vechile cartiere din margene pline de un umbrit pitoresc; alei largi, străzi bine trase și perfect legate între ele, masive construcții, ambițioase într-o țară care abia era pe pragul centenarului ei; o lume bucuroasă de a trăi și înfățișîndu-și cu mîndrie bogata viață de familie. După măreția puțin cam sumbră a Parisului, marele oraș belgian părea că trăiește, și în zilele reci ca de toamnă., supt razele unui soare care nu se obosește.

    Voi reveni acolo, regăsindu-mi cunoștințile, în curînd prietenii, pe cari mi-i făcusem în timpul congresului. În primul rînd al lor era d. Henri Grégoire, cea mai uimitoare figură de răscolitor al tuturor problemelor din toate locurile și timpurile iar, în materie de limbi, știind rusește și gata să învețe românește, trecînd tot așa de ușor de la versul elenic din tragediile pe care le-a tradus la formele artificiale ale bizantinismului și ajungînd pînă la greceasca de azi, pe care fostul membru străin al școlii franceze din Atena o vorbea ca pe propria sa franceză, precum și prietenul său, un distins arheolog, d. Graindor, ambii reprezintanți ai unui tineret belgian, grupat la revista de actualități Le Flambeau, care intra în viață plin de energia trezită de suferințile și încordările războiului.

    În secția destinată studiilor bizantine s-a ivit într-o zi, dintr-o conversație cu d. Grégoire, ideea unui congres special pentru această materie, așa de bogată și mai ales cu atîtea prelungiri în viața popoarelor care se găsesc pe teritoriul fostului Imperiu de Orient și care au moștenit atîta din formulele și manierele Bizanțului. Am oferit ca prim loc de întîlnire, pe care l-ar desemna și inițiativa mea din 1913 de a uni în aceleași cercetări pe toți epigonii bizantini, Bucureștii, și propunerea a fost primită cu căldură, rămînînd să se capete asentimentul unor factori așa de hotărîtori ca d. Diehl și descoperitorul rosturilor iconografiei bizantine, ale cării linii le-a fixat de la început, printr-o carte de neînchipuită răbdare, d. Gabriel Millet.

    Foarte răpede, în deosebire de alte pregătiri care țin ani întregi de zile, am luat primele măsuri pentru adunarea care era să se ție în 1924. Guvernul român, influențat de obișnuitele interese și pasiuni politice, nu se arăta deloc bucuros să sprijine o inițiativă a cării îndeplinire, fie și tn ciuda multora, trebuia să facă onoare României. Dacă ministrul de Înstrucție, bunul meu coleg dr. C. Angelescu, un amorezat de școală, a acordat o neînsemnată sumă pentru a preîntîmpina bine socotitele cheltuieli, dacă ni s-a acordat gratuitatea pe căile ferate și vagoane cu paturi pentru excursia finală, care trebuia să lase neuitate amintiri oaspeților noștri, Ion Brătianu declara că Statul nu poate patrona ceea ce i se părea o aventură ușuratecă a acelui Iorga căruia numai după succes era să binevoiască a-i recunoaște singurele însușiri de „animator” (și cum s-a prins de răpede calificativul pentru a mărgeni cît mai strîns rostul ce aș putea să-l am, și în orice!. Cînd însă învățații francezi și belgieni au aderat cu plăcere, cînd s-au anunțat participări italiene, cînd s-au înscris vecinii noștri, chiar și bulgarii, prin merituosul arheolog Filov – sîrbii, iugoslavii în genere, pînă la un simpatic german de la Ljubljana- Laybach, care nu ne va uita niciodată, anunțîndu-se în număr mare, iar grecii avînd a fi reprezintați prin maestrul studiilor de arheologie medievală la ei, d. Sotiriu, și prin profesorul Kugeas care, ce e drept, a obiectat că nici țara, nici omul n-ar fi trebuit să vie în primele rînduri ale bizantinologiei —, cînd s-a aflat că din Anglia va veni ilustrul bătrîn Ramsay, în drum spre Asia Mică a studiilor sale permanente, și chiar America și-a ales un participant, acea otrăvită lume politică a înțeles că nu-i rămîne decît să dea adunării concursul oficial. Regele și regina erau în călătorie prin Apus, și ni s-a refuzat în lipsa suveranului o recepție la palatul regal, dar prințul moștenitor și grațioasa lui soție au primit cu atenție pe congresiști, cărora această tînără păreche, atît de unită încă, le-a făcut cea mai bună impresie; prințul Carol a schițat chiar frumosul gest de a aduce cu banii săi pe gloriosul bizantinolog rus, patriarhul studiilor de artă în acest domeniu, Kondakov, refugiat la Praga, de unde a întreprins la noi ultima sa călătorie pentru a ne face o conferință, bogat ilustrată, despre costumul bizantin.

    Temele tratate au fost foarte felurite și de un deosebit interes. Eu am vorbit despre „originile iconoclasmului”, semnalînd neașteptata potrivire a politicii religioase urmate de împărații dușmani ai icoanelor adunătoare de averi și hrănitoare a legiunilor de călugări cu aceea pe care față de monahismul budist au urmat-o, din aceleași motive fiscale și în general laice, împărații depărtatei Chine; scrisorile familiei Doamnei Ecaterina, găsite odinioară la Veneția, au servit pentru a semnala unele fenomene din greceasca vulgară. Tînărul istoric Gheorghe Brătianu, abia întors de la studiile făcute în Paris, dădea cele dintîi concluzii, privitoare la Pera, culese din cercetările sale privitoare la comerțul Levantului. Organizatorul de fapt al congresului, fostul meu elev C. Marinescu, cel mai bun cunoscător după Rubio i Llúch, – care și el și-a trimes comunicarea – al relațiilor Aragonului cu Orientul, și-a atras, cu statul său major de ambe sexe, recunoștința tuturora, în același timp cînd a luat o parte foarte onorabilă și la lucrările științifice; d. Gh. Murnu a înceraat să cîștige pentru români pe Comnenii imperiali, și în discuțiile de drept între d. Paul Collinet, de acum strins legat de noi, și un tînăr adversar italian a intervenit profesorul cernăuțean Spulber, care era să publice și să traducă unul din textele juridice bizantine. Numai profesorul de studii bizantine la Universitatea din București, d. Demostene Russo, om de cunoștinți așa de vaste, dar și insondabile, rezervîndu-și totdeauna ceva neștiut pentru a-l scoate înaintea oricui s-ar ocupa de același subiect, și proprietarul unei imense biblioteci, s-a ținut, afară de relații personale cu consîngenii săi, total la o parte: dacă n-ar fi păstrat aceeași atitudine față de congresele următoare, s-ar fi putut atribui această separație unei jigniri de amor-propriu pe care nimeni n-avuse de gînd, și n-avuse de ce să i-o aducă.

    După cele trei zile ale Congresului, în cursul cărora chiar au fost recepții și excursii – și la casele de țară, așa de luxoase, ale dlor Știrbei și Valentin Bibescu, fostul rege al Greciei, Gheorghe, și prințesa Elisabeta găsindu-se în fața celor doi republicani din clanul care-i răsturnase —, și totul s-a încheiat prin daruri făcute de noi oaspeților, în produse ale artei populare, au urmat excursiile, potrivite în așa fel, încît în cel mai scurt timp și fără nici o osteneală să se vadă ce posedăm ca artă post-bizantină, tot așa la mînăstirile Domnilor moldoveni în Bucovina unde, de la copacii înfloriți ai capitalei românești, ne-am trezit într-o întârziată fulguială de munte, ca și la creațiunile stăpînilor Țerii Românești, și în Oltenia, de la Neagoe Basarab pînă la celălalt Basarab, din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, Brîncoveanu. Pretutindeni această revelație a impresionat adînc, putîndu-se verifica în ce privește frescele bucovinene părerea mai veche, așa de admiratoare, a unui Strzygowski; intram în acel moment în conștiința de frumuseță a atîtor fruntași ai științii apusene; de pe platoul cetății Sucevei, d. Gay, de la Universitatea din Lille, privind în amurg larga desfășurare a satelor albe cu ascuțitele turnuri ale bisericilor răsărind din mijlocul livezilor, totul așa de potrivit cu această țărînă gălbuie din care se desfăceau cele dintîi tufe de iarbă deasă, nu s-a putut împiedeca de a spune că e una din cele mai frumoase priveliști pe care le-a văzut. Lumea participa, primăriile ca și particularii, în chipul cel mai călduros la întâmpinare, și mesele oferite erau prilejul unei adevărate înfrățiri a sufletelor: rareori în viața mea m-am simțit așa de mîndru și de fericit ca față de această spontanee realizare. Vintilă Brătianu el însuși a fost prins de o patriotică emoție și prin nepotul său Gheorghe mi-a declarat că pune la dispoziție cîteva milioane pentru a se întemeia la București un institut de studii bizantine, pe care nu-l avem nici acum, el pretinzînd mai tîrziu că voia să facă dintr-însul un fel de adaus la Seminarul respectiv de la Universitatea bucureșteană, adăugindu-se, după părerea lui, și reprezintanți ai celorlalte, care nu s-au adunat însă niciodată.

    Iugoslavii au cerut al doilea congres la Belgrad, unde erau să se adune peste trei ani și reprezintanții statelor pînă ieri dușmane, care intraseră pînă atunci în tovărășia de pace. Înainte de a ne despărți, dnii Diehl, Millet, Grégoire și cîțiva încă din principalii reprezintanți naționali, s-au întîlnit în casa mea pentru a decide că, pe lîngă așa de meritoasa revistă de la München a lui Krumbacher, la care colaborasem și eu cu un studiu despre Latini și greci în Orient în secolul al XIV-lea și cu care avusem multe legături trecătoare, să se creeze încă una, de limbă franceză și de un caracter mai puțin strict filologic; s-a ales titlul de Byzantion și se oferiră s-o organizeze și s-o conducă dnii Grégoire și Graindor: ctitoria aceasta a primului Congres de bizantinologie, care a adus mari servicii științii, trăiește și pînă acum, bine asigurată pentru viitor și bucurîndu-se de o largă colaborație, și din partea rușilor, de toate categoriile. Și alte planuri se întrevedeau încă de atunci. Din parte-mi, cu acest prilej am prefăcut supțirele meu Buletin al Institutului sud-est european, într-o mult mai încăpătoare revistă trimestrială, Revue Historique du Sud-Est Européen.

    În anul următor, 1925, cînd am vorbit la Sorbona despre Scriitorii realiști în România ca marturi ai vieții sociale din vremea lor, popularizînd astfel, după teatru, considerat supt același raport, și nuvela și romanul nostru, am călătorit în provincia franceză și la Bruxelles pentru a aduce unora din principalii participanți ai Congresului decorațiile pe care li le acordase regele, exemplu care nu s-a putut urma, și din cauza unei participări tot mai largi, la următoarele congrese de studii bizantine. Am fost deci la Lille, marele centru nord-estic de industrie și de comerț, unde am găsit o altă Franță decît cea din Paris, cu aplecarea locală către viața gustată puternic și familiar și către asociațiile strînse. Am ținut acolo, unde studenții trăiesc ca la universitățile germane, în cluburi pline de fum și de zarvă, o conferință de care nu-mi pot aduce aminte fără părere de rău: în sala rece, goală, tristă, în care am vorbit și altădată, dar totdeauna apăsat de mediu, deci prost, cîteva persoane apărîndu-se contra curentului ascultau o expunere al cărei fir s-a cam încurcat. La spate, unde erau colegii mei, un medic mai puțin tolerant a lăsat să se audă judecata: Une bien mauvaise conférence, ceea ce bunul, prietenosul rector a căutat s-o acopere, și apoi chiar judecătorul meu la masa de sară, unde mi-a lăudat trista exhibiție, gura furîndu-mă să zic:”O spui d-ta fiindcă ești politicos, dar alții, mai puțin politicoși, au spus altfel”. Dar meritata jignire s-a uitat în atmosfera prietenoasă a serii, cu discursul înflăcărat și popular al consilierului comunal socialist și cu cîntecul, făcut anume pentru decorare, de un vesel profesor de literatura engleză. O excursie la Roubaix în același aer de funingine mi-a vădit cîineasca muncă a postăvarilor continuînd seculare tradiții.

    La Clermont-Ferrand, am mers să găsesc pe unul din cei mai simpatici membri ai Congresului, viitorul meu prieten Louis Bréhier, căruia nici un domeniu al vieții bizantine nu i-a rămas închis, arta, cu nesfîrșitele și delicatele ei legături, pasionîndu-l mai ales, într-o operă care se îmbogățește necontenit. Într-o elegantă veche clădire de locuință din secolul al XVIII-lea el ținea lecția la o masă îngustă cu cei cîțiva studenți cărora le făcea istorie antică. Supt o călăuzire așa de competentă și de prietenoasă, am cercetat orașul ridicat pe țerna vechii Arvernii, țara vulcanilor stinși și a ultimei lupte de independență galică supt Vercingetorix, cu impresionanta catedrală sumbră și vecinătatea, peste cîmpul pe care-l ocupă fabrica de cauciucuri de automobil, cu lucrătorii în mare parte iefteni italieni, a medievalului orășel Ferrand, păstrînd fațadele pîrlite și umedele, dar așa de pitoreștile curți interioare. Și aici publicul de provincie era deosebit de prevenitor pentru străini, și cercetarea împrejurimilor am făcut-o cu automobilul și participarea unui ofițer superior.

    La Bruxelles, unde era să revin pentru o conferință despre învățămînt, d. Grégoire a făcut, atunci și pe urmă, imposibilul pentru o bună primire. M-am putut întîlni mulțămită d-sale cu literați belgieni cărora le-am vorbit familiar despre poezia noastră. La universitate am căutat să explic criza economică provocată de prima cruciată. O societate închisă mi-a cerut o expunere despre figurile reprezentative ale istoriei românilor, și ministrul nostru la Bruxelles, d. Henry Catargi, a venit, foarte emoționat, să-mi anunțe că printre ascultători va fi însuși regele belgilor. N-a fost numai Albert I, care mă primise și pe vremea Congresului, și care este pentru noi toți cei ce am trecut prin suferințile și încordările războiului, imaginea însăși a celui mai rezistent, dar și mai discret eroism, ci și regina, care susține din darurile sale explorațiile din Egipt ale unui Capart, pe care-l vom asculta la București, și prințul moștenitor și simpatica prințesă care era să fie în curînd soția prințului de coroană al Italiei.

    Am avut, împreună cu soția și fiica mea și cu d. Grégoire, deosebita onoare de a fi invitat la masă seara în castelul Laeken. Monarhia modernă, mai presus de toate luptele de partid și de clasă, înseninînd prin dreapta ei măsură și atmosferă politică cea mai întunecată și păstrîndu-și printre atîtea pietre ce se aruncă și noroi ce se împroașcă, tot prestigiul pentru care nu se mai poate recurge astăzi cu folos la „grația divină”, nu poate fi reprezintată mai desăvîrșit decît de acela care a știut să ție așa de sus demnitatea și să întrupeze așa de deplin onoarea unei țeri mici asupra căreia, contra dreptului, se prăbușise brutalitatea unei mari împărății. Pînă tîrziu noaptea, din gura monarhului cu aparența încă tînără, blond și miop, cu o înfățișare în care seriozitatea era străbătută de o ușoară undă de zîmbet, s-au înșirat amintiri din ceasurile grele, pe care le ascultam cu un respectuos interes. Păstrez încă vie impresia acestor momente în care unui din principalii protagoniști ai celei mai grozave drame din istoria omenirii atingea sîngeroasa poveste cu calmul unei conștiinți perfect împăcate și cu modestia cui are destul ca să nu pretindă nimic.

    În cursul aceleiași călătorii am mers și la Gand, unde erau mari serbări cu participarea familiei regale, și la Malines, pentru a auzi aceleași lucruri de pe buzele cuiva care, prin energia sa patriotică și spiritul de sacrificiu, prin mândria cîrjei sale de păstorie sufletească, înfruntând grosolănia și amenințarea soldatescei germane, al cării spirit însuflețea și pe generalii comandanți, s-a așezat între noii sfinți ai epocii noastre tulburate, cardinalul Mercier, și de la dînsul, nobilul bătrîn, care mai avea așa de puțin de trăit, am auzit, în odăița din umbra vechii catedrale, toată îndurarea unui popor care a știut să răspundă la orice ofensă și să înfrunte orice amenințare: lagărul de concentrare al femeilor, flămînzirea populației, care „avea voie să cumpere orice și oricît” după ce garnizoana golise piața, răspunsul lui von Bissing că nu-i pasă nici de judecata istoriei chemată în sprijin de episcop:”Istoria? Dar noi o vom scrie!” Chipul cardinalului Mercier este și astăzi înaintea mea, și acasă la București și la Fontenay-aux-Roses, cu cuvintele de dedicație ale colegului la Academia de inscripții.

    O invitație în țerile scandinave, pe care nu le cunoșteam îndeajuns, a urmat în 1926. Pentru Danemarca ea îmi venise de la o veche cunoștință, un îndrăgit de limba românească, pe care o preda la el acasă, alături de lecții generale de romanistică, un oaspete de pe vremuri la București, d. Sandfeld Jensen, cu care mă întîlnisem și la Fontenay-aux- Roses, unde mi-a vorbit românește. Din Copenhaga, de mult cunoscută raie și care păstra aceeași înfățișare de muncă mulțămită și perfect ordonată, am mers cu consulul nostru, un stimat negustor, de la care n-am știut niciodată să luăm tot folosul, în împrejurimi, pentru a descoperi căsuța de țară, împodobită și cu lucruri românești, pe care tînărul profesor danez a voit s-o numească, în limba noastră,”Vatra», și unde l-am găsit, puțin schimbat de vrîstă, în mijlocul familiei sale. La conferințile, tratînd despre subiecte de sud-est european, pe care le-am dat la universitate a alergat – și ce înduioșătoare a fost această dovadă de simpatie! – și un alt danez care călătorise în România, d. Erling Stensgärd, bibliotecar la Aarhus, care la Vălenii de Munte îmi arătase cît de plăcut l-a surprins în fragila casă a țeranului nostru aleasa zestre de artă ca și însușirile de adevărat nobil, de „cavaler rustic” ale locuitorului; nu trece an fără ca depărtatul prieten să-mi dea o dovadă că nu mă uită. Am cercetat și unele din localitățile vecine, cu vechile castele regale prefăcute în muzee și am găsit numele și armele lui Carol I al României în capela unde sînt stemele membrilor ordinului”Elefantului»; ba erau și cele trei „pîcle” ale ministrului nostru pentru tustrele țerile scandinave, d. Pîcleanu, care mă invita telegrafic la Stockholm pentru seara în care dădea un bal la care, spunea telegrama, vor asista și prinții dinastiei. Am vizitat acolo, la Copenhaga, și bogatele expoziții comerciale, care se schimbă la cîteva zile, și laboratorul unui fizician danez care e o glorie a științii și la care lucra și un profesor moldovean, și am fost primit la Adunarea Deputaților, așa de cuminte, cu femei cu tot, cu interminabile discursuri pe care presa și le însemna răbdător, și președintele mi-a dat un dejun, mie și dlui Ianculescu, care pe sama sa voise să mă întovărășească, gustînd noi astfel nesfîrșita bogăție a felurilor picante pe care bucătăria daneză știe să le fabrice din peștii de toate spețele.

    Am trecut de Stockholm unde, la întoarcere numai, vom revedea pe bătrînul prieten Westrin care, după un accident, își petrecea în pat ultimele lui luni de viață, dar cu cartea românească la căpătîi, și am mers drept la Uppsala, unde eram așteptat. Peste cîmpiile de un alb imaculat, din care se ridicau în iarna clară, plină de soare, căsuțele de lemn ale unei țerănimi viguroase, și printre brazii solemni ca făclii negre ale eternei slujbe pentru zeii nordici lunecau schiurile drumeților. Am ajuns la bătrînul centru universitar care-și înșiră supt seninul înghețat marea biserică gotică, puternica bibliotecă, zidirile universitare, școala de fete, lj eleve de la odrasla de muncitor pînă la moștenitoarea generalului și a bogatului negustor, pe care, din singura dorință de a face bine prin educația integrală și reală a tineretului feminin, o crease, în așa de largi proporții și cu un așa de cuminte program, un profesor universitar de filologie slavă; ici și colo se mai păstrează micile clădiri de lemn. Noaptea era limpede, liniștitoare, cu o lumină care nu se stingea niciodată, fiindcă imensele zăpezi o retrimeteau cerurilor fără nori. Am vorbit unui public care înțelege gluma, despre șederea la Bender a lui Carol al XII-lea, învederînd ciocnirea firească între două concepții deosebite ale vieții și ale politicii, și despre arta noastră populară, a cării soră bună din aceeași maică tracică o găseam în covoarele și pestelcile acestei lumi rurale suedeze. Arhiepiscopul Suediei, al cărui secretar îl cunoscusem în București și-l purtasem prin mînăstirile din împrejurimi, a dat, după un altul la rectorul universității, un dejun la care, venit tîrziu, după ce văzuse primirea ce mi se face, a venit și masivul, blajinul, dar neexistentul ministru al României. Un episcop luteran lîngă soția și în mijlocul copiilor săi, in costumul nostru al tuturora, vorbind de opera de înfrățire religioasă căreia i se consacrase, nu era un lucru obișnuit și amintirea ceasurilor petrecute în această răpede casă ospitalieră al cării stăpîn era să plece așa de răpede dintre cei vii o păstrez neatinsă.

    În tot acest timp contribuția la istoria românilor s-a oprit la articolele din Revista istorică și la memoriile publicate de Academia Română. S-a adaus o reeditare cu unele schimbări a Istoriei literaturii românești, contopind într-o singură desfășurare ceea ce pînă atunci fusese publicat în fragmente. S-au reeditat colecțiile pentru școli din Scrisori de Domni și Scrisori de boieri și s-au adunat Scrisorile de negustori.

    Literaturii îi dădusem, împreună cu articolele de direcție la Ramuri, cu care contopisem Drum drept, două piese în care am căutat să prezint probleme actuale: cea agrară, care nu cere reforma condițiilor materiale, ci prefacerea omului, a omului dinlăuntru, și conducerea celui care odinioară a fost coordonatorul și conducătorul muncii țerănești, exploatată supt steagul democrației de cei mai urîți și mai netrebnici din demagogi (Omul care ne trebuie), și cea muncitorească, în același sens al înlăturării profitorilor de tribună și de club prin tot acela care singur poate strînge împreună toate puterile și e capabil să poarte răspunderea rezultatului (Sarmală, amicul poporului). Ambele s-au reprezintat la Teatrul Popular, întreprinderea la care n-am putut atrage, cum aveam în vedere de la început, un public de școlari, de funcționari, de soldați chiar, căruia să i se facă o educație prin puterea scenei Pentru cursurile din Vălenii de Munte am dat bucăți satirice și șarje în formă dramatică pentru a caracteriza și osîndi pretențiile de tot felul, ele trebuind să fie considerate și judecate deci din acest punct de vedere ca lucrări de critică și continuare a propagandei care mă stăpînea de atîția ani și care, deși nu după așteptările mele, nu rămăsese cu totul fără efect; mai tîrziu le-am adunat, pe cîte nu s-au pierdut, în volumul, rămas cu totul neștiut, Trei piese simple pentru oameni modești (București, 1931).

    Din trecutul nostru, în legătură cu noile revelații despre Tudor Vladimirescu, luasem figura, care mi se părea că trebuie corectată și întregită, a eroului revoluționar de la 1821, pe care am prezintat-o într-o dramă în proză, de la 1921 încă; o ediție sibiană s-a adaus la aceea ieșită din chiar tipografia mea. În relație cu Congresul de la Argeș al Ligii culturale, în care pentru prima și ultima oară au apărut fruntașii sașilor, am scris Zidirea mînăstirii Argeșului, căutînd să-i dau un sens mistic, în legătură cu Doamna slavă a lui Neagoe, opunîndu-l legendei naive și teribile, care, venind din Balcani, s-a prins de această ctitorie „meșterul Manole», n-are aici nici un rol. Tot așa comemorarea lui Dante îmi sugerase actul în versuri de care am vorbit, și la aceea a lui Molière am încercat să înviez mediul de nobilime decăzută și expusă ridiculului peste care a trecut pătrunzătoarea privire a omului de geniu, care prin condamnarea rostită de dînsul pe scenă poate fi privit ca un precursor al Revoluției franceze (Molière se răzbună). Mai ales pentru întîia din aceste lucrări, pusă în fața zgomotului trivial al fabricației dramatice pentru efect și succes, cîte unul, uitînd că autorul n-are dreptul la nici o atenție, a găsit cuvinte de laudă.

    În cursul călătoriei mele prin Scandinavia, în februar 1926, primisem vestea, prematură, a retragerii lui Ion Brătianu, în mijlocul zbuciumului revoluționar, și o telegramă din Viena indica succesiunea mea în fruntea partidului a cărui conducere de fapt o acaparase de la început, cu metodele sale lente și sigure, d. Maniu. Nu știam că în acest timp se lucra la București totodată pentru două scopuri: pregătirea pe lîngă regele Ferdinand, prin intimitățile pe care și le atribuia d. Argetoianu, a succesiunii partidului însuși și înlăturarea mea, care devenisem dezagreabil Suveranului, cum fusesem, totdeauna, și altora.

    Abia sosit însă, mi s-a comunicat, în fața demisiei, care se produsese, a atotputernicului prim-ministru, că regele dorește un guvern al „partidului național” – acesta fiind titlul unei nesincere fuziuni —, dar că a repetat confidentului său: „cu Maniu, nu cu Iorga“, adăugind că, dacă se destăinuiește această dorință, va fi silit a o tăgădui.

    A urmat un schimb de vederi și, în starea mea de spirit de atunci, profund dezgustată, situația de șef de guvern n-avea nimic care să mă atragă, trebuind a lucra cu oameni cari vădit nu mă voiau. Jignirea era însă așa de grosolană, încît trebuia pentru demnitatea mea personală o satisfacție, pe care d. Davila a găsit-o: voi conduce singur partidul atîta vreme cît d. Maniu va avea prezidenția Consiliului. La sfîrșitul unei intrigării așa de josnice, în care se amesteca, din nenorocire, și onoarea regelui, puteam, în sfîrșit, să răsuflu.

    Misiunea care-mi rămînea părea ușoară. Voi recomanda suveranului un Ministeriu Maniu, și atît. Am găsit înaintea mea, la omul pe care nu-l văzusem de mult, dorinți neprevăzute, retractări – dacă e să se dea crezare afirmațiilor dlui Argetoianu despre refuzul de a mă accepta —, retractări jenante, și acele șovăieli care nu erau nouă la acest suflet chinuit. Ar fi vrut un Ministeriu al tuturor celor cari, în zgomotoasele, brutalele alegeri comunale, biruiseră pe tiran, și a trebuit să arăt că generalul Averescu e socotit, după anume noi manifestări ale sale, ca nesincer. În ce mă privește, fiindcă-i pomenisem de preferința pe care o manifestase, m-a asigurat că „nu se amestecă”, precum nici Carol I nu s-a amestecat între Ion Brătianu cel bătrîn și fratele lui, Dumitru. În orice caz, vrea în noua formațiune și pe țerăniști, cu cari de la întoarcere n-avusem nici o întîlnire, ei înșiși necăutînd un prilej de lămurire, poate pentru că, după primirea la Palat a lui Stere, pe care regele mi-a spus hotărît că-l crede primejdios cu planuri ascunse, și că nu-l vrea, ei căpătaseră impresia că ar putea succeda și singuri. Trebuia să-i aduc o listă cuprinzîndu-i și pe dînșii. Am căutat s-o capăt și, pe cînd d. Maniu manevra ca să-l înlăture, fără să aibă însă aerul, dînd asigurări afectuoase și glaciale în dreapta și în stînga. am rugat pe d. Mihalache să mă vadă și am ajuns, după o scurtă sfătuire cu dînsul, care în acea fază nu se credea unsul lui Dumnezeu pentru a cîrmui, cu țerani și pentru țerani, ca și cum n-ar fi decît un singur fel de țerani. România nouă, la o deplină înțelegere. Regele voia o listă comună: să i se deie deci o listă comună, dar atît, fără a o întovărăși de nici o explicație, puindu-i însă în vedere toate tulburările ce s-ar produce la alegeri dacă s-ar da puterea generalului Averescu, a cărui popularitate se împrăștiase aproape cu totul.

    Dar peste o oră d. Maniu îmi venea indignat că i-am stricat socotelile: i se părea matematic sigur că puterea o va avea el, și numai el, cu cei de aproape ai lui, pe lîngă cari ar mai fi miluit și pe cineva din jurul meu. Firește, i-am lăsat, ca viitorului prim-ministru, decizia în ce privește condițiile guvernării, care, credea el, îl așteaptă negreșit. Dar ora trei, pentru care fusesem chemat la palat, se apropia, și d. Maniu nu venea cu lista viitorilor miniștri. În ultimul moment a sosit cu dînsa: pentru locurile rezervate țerăniștilor numele lipseau atunci cînd regele ceruse acea listă comună, acea listă complectă, de un caracter unitar, și imediat, pentru a nu se prelungi o criză care putea să devie periculoasă.

    Cu această hîrtie inoperantă m-am prezintat din nou lui Ferdinand I, care părea foarte bine dispus, și o puteam interpreta în folosul grupării din care nominal mai făceam parte. Mie personal mi-a arătat multă bunăvoință și, cînd am făcut aluzie la sfaturile pe care le-am transmis fiului său, s-a arătat mișcat și mi-a mulțămit pentru sentimentele statornice pe care i le-am arătat. Dar lista nu-l mulțămea; acele goluri în care se putea ascunde ambiția imensă și intriga dibace a lui Stere îl nelinișteau; în zădar puneam în perspectivă un minister al Basarabiei nu pentru neobositul uneltitor, ci pentru meritosul și plinul de omenie Halippa, pe nedreptul ridiculizat de spiritul de stradă și de cafenea al Bucureștilor. Lassen sie mich übernachten[1] a fost hotărîrea sau mai bine formula prin care se ascundea lipsa de hotărîre. Deci numai mîne se va rosti hotărîrea, și-mi luam rămas-bun de la Suveranul pe care nu era să-l mai văd curînd, în dispozițiile cuiva care, cum adăugeam, spera să-l poată servi altă dată.

    Dar peste cîteva ceasuri, în chiar seara aceea, supt influența lui Brătianu, care întrebuința pe obișnuitul său ambasador, d. Știrbei, și se folosea de dibăcia nesfîrșită a lui Al. Constantinescu, înțeles cu d. Goga, închipuitul șef real în noul regim, totul era terminat. Generalul Averescu căpăta, a treia oară, puterea dar, după dorința regelui, cu o colaborație ardeleană, acei doi membri ai „partidului național“ cari i se adăugeau fără a se înscrie în altă grupare – și regele glumise cu mine asupra prezenței lor pe amîndouă listele: d. Goldiș, căzut pradă unei tîrzii dorințe de a se valorifica din nou pe banca ministerială, și părintele Lupaș, care-și simțea o vocație politică de conducător; d. Ioan Lapedatu, fratele, cu lungă experiență în bănci, al lui Alexandru, li se adăugea ca subsecretar de stat.

    Seara, telefonul m-a chemat printr-o greșeală, căci de fapt se căuta de la Iași casa unuia din noii miniștri, și am putut afla și compunerea Cabinetului. O oarecare îndoială mai putea să rămîie totuși; încredințat că d. Maniu va fi cel ales, trimesesem și un articol pentru foaia mea populară, anunțînd acest Ministeriu, și a trebuit să scap de ridicul, punîndu-l în sama unui colaborator din provincie, care se înșelase. Dar la opt ceasuri de dimineață ale zilei următoare, glasul speriat al celui care trebuia să se îmbrace în caftanul mult așteptat mă întreba dacă am fost invitat la Cotroceni. – Nu. – Domnul general e acolo. Era acolo, de fapt, și presta jurămîntul.

    A fost atunci, după pedeapsa care atinsese atîta nehotărîre, nesinceritate, neloialitate și atîtea rezerve mentale, la mine acasă, unde fiersese criza terminată așa de lamentabil pentru speranțele amicilor mei, o scenă de un înalt comic, care mă face să zîmbesc de cîte ori mă gîndesc la dînsa. D. Maniu, care-și luase și cele din urmă măsuri, strecurîndu-mi la ureche, cînd l-am cercetat în goala-i celulă de otel: „dar Ardealul tot eu îl conduc“, se închisese în acea chilie și nu cuteza să meargă la clubul plin de postulanți cari stăteau îmbrăcați în costumele de circumstanță, și a căror furie a fost cumplită. D. Argetoianu venise însă, și odaia mea de lucru era prea îngustă pentru largii pași cu care o străbătea, plîngîndu-se aproape cu lacrimi că „i s-a înfipt un cuțit în spate”, ba chiar cruzimea mergînd pînă acolo că mareșalul palatului și d. Știrbei, care la vizita congresiștilor de la Buftea îmi spusese ironic că fuziunea cu noul meu amic era „bună pentru acesta”, îi dăduseră asigurări de ultimul moment, părînd, în inocența lor, foarte mirați că „a ieșit așa”. Iar d. Potîrcă, al cărui aspect fizic e tot ce poate fi mai puțin potrivit pentru a exprima melancolia, declara formal că nu mai înțelege a lucra în cadrele unui partid care nu se pricepe la mai mult: de fapt, ca și d. D. R. Ioanițescu, om activ și înzestrat cu cele mai rezistente coarde vocale pe care le-am cunoscut, el și-a descoperit îndată o vocație țerănistă, și originile lor neted și onest țerănești îndreptîndu-i după stagiul aiurea, în această direcție.

    Un pronunciamento la club, participînd, în vârtejul primului moment, și atîția dintre ardelenii cari păreau mai siguri, a decapitat pe omul despre care, cu autoritate de medic și de antropolog, bunul său amic și admirator d. Vaida spunea că are „cea mai mare circonferință craniană din tot Ardealul”. După consfătuiri la care a luat parte și spiritul realist al dlui Popovici s-a luat hotărîrea de a-mi încredința numai mie soarta viitoare a unui partid care pînă atunci voise așa de puțin să mă cunoască. D. Argetoianu a fost însărcinat să-mi aducă această veste cerîndu-mi chiar ca, printr-o scrisoare față de „fostul” șef, care desigur prin retragerea sa înțelegea să proteste contra lipsei de cuvînt a regelui, să arăt că primesc sarcina așa de nouă pentru mine. Am scris deci dlui Maniu, asigurîndu-l că niciodată nu voi decide ceva fără a fi luat mai întîi sfatul său. Oh, aceste tradiții boierești cît rău mi-au făcut totdeauna într-un mediu dispus a considera orice politeță, orice amabilitate ca o dovadă de slăbiciune!