La opoziție, starea morală nu era mult mai bună. Take Ionescu rămas – după însușirea de către Marghiloman a rolului de împăcător cu Centralii și după moartea lui Filipescu – singurul șef posibil al unui partid conservator de care nu-l lega nici nașterea, nici mediul, nici ideile fostului „democrat“, vroia continuarea războiului, dar realitatea luptei înspăimînta un suflet iremediabil timid. Lîngă dînsul, conservatorii vedeau, din imensa nenorocire, în primul rînd posibilitatea, necesitatea chiar de a înlocui regimul, cu omul care o provocase. De fapt, după rămînerea supt o ocupație, pe care cei mai mulți înțelegeau s-o întrebuințeze tot pentru blăstămatele scopuri de partid, a foștilor junimiști, credincioși originilor sub-germanice ale grupării, și chiar dacă erau așa de „franțuziți” ca un C. C. Arion, partidul conservator de la Iași era reprezintat printr-unul din fiii lui G. Gr. Cantacuzino, Mihail om onest, bun, blînd, gras, care făcuse odată un discurs frumos – fratele său Grigore continua la București relațiile sale cu dușmanii —, apoi prin șeful moldovenilor, D. Greceanu care, de altfel, om cu tradiții de bună și adevărată, deși mediocră boierie, își arătase pe front dorința de a servi țara – și atît, afară de clientela, personală și permanentă, a admiratorilor lui Take Ionescu. Nu se relevase încă prin nimic în viața politică fostul secretar de Legație, C. Argetoianu care, opus oricăror reforme dăunătoare marii proprietăți și socotindu-le ca o concesie făcută unei sentimentalități desprețuite și ca o experiență foarte riscată, exprima păreri strict tradiționale, peste care politicianismul alor săi trecuse de multă vreme. Era încă unul din oamenii cari vedeau în neașteptatele împrejurări așa de triste baza unei acțiuni proprii, în orice direcție ar fi să se îndrumeze.
Conservatorii propriu-ziși mi s-au adresat și mie pentru a-mi cere să adaug ce influență aș putea să am față de Regele, care păstra, în aceste zile de vădire a caracterului fiecăruia, o atitudine nobilă și demnă, pentru ca să li se treacă lor mîna, fără ca pentru aceasta să mi se facă propuneri precise de colaborare ori să mă lase să înțeleg ce ar voi să facă dacă li s-ar da puterea. Am refuzat orice ajutor și chiar orice discuție în ce privește asemenea planuri. Știam, ca și toată lumea de altfel, ce pot ambițiile nesprijinite pe ceea ce ar fi îndreptățit asemenea aspirații la un ceas ca acela și, pe lîngă aceasta, îmi dădeam sama că, totuși, față de incapacitatea de acțiune a lui Take Ionescu, așa de ușor terorizat, pînă și tăcuta îndărătnicie a lui I. I. Brătianu, ascuns de toți în bîrlogul lui din strada Romană, e încă de preferat.
În partidul liberal, în ce se mai putea vedea dintr-însul, nemulțămirile erau enorme. La Galați, d. Orleanu, unul din miniștri cei noi ai lui Brătianu, dezaproba public pe șeful care adusese o astfel de calamitate asupra țerii, și el nu era singurul care să vorbească astfel. Și credința celor mai de aproape oameni de casă se clătina în vîntul cumplit al dezastrului. Omul care nu putea să animeze pe alții s-a găsit complect izolat, lipsit de orice sfat care ar fi putut să-l susție. Nu pot ști cît îl vizita un altul din oamenii pe cari el, în timpul de autocratică diriguire, îi crease aproape din nimic: Al. Constantinescu, a cărui inteligență, în general recunoscută, era dăunată însă printr-o înfățișare fizică pretind la ridicul și prin reputația pe care o avea acest om de un perfect simț practic, singurul în tot partidul, că urmărește și sprijină orice afaceri. Acesta măcar nu s-a îndoit niciodată, dar trecerea-i era atunci destul de mică printre ai lui, deși Regele îl prețuia foarte mult, aicîndu-i totuși pe numele unei porecle injurioase, pentru că era unicul cu care se putea lucra în adevăr.
Dacă un Gheorghe Mîrzescu, gazda pribegilor prieteni, acela în a cărui frumoasă casă cu două rînduri de la Copou ei se mai puteau intîlni, ținea la dispoziția oropsitului șef al Guvernului o deșteptăciune firească și, mai mult: un echilibru moldovenesc, așa de prețios în asemenea împrejurări, tînărul ministru, care abia se deprinsese a vorbi în Parlament, unde mai tîrziu va ajunge să domine prin onestitatea sa, dar și prin realitatea politică a oricării propoziții rostite, n-avea încă nici o influență, și tineretul, setos de a parveni, nu consimțea să și-l recunoască șef. Dimpotrivă, în frunte cu iuțea vorbărie, avînd ca un sunet de mitralieră, a dlui Iunian, mărunt avocat gorjan, apoi cu insultătoarea sfidare a dlui Tilică Ioanid de la Severin, cu brutala izbire a dlui Nunucă Protopopescu, o adevărată „ligă olteană”, la care se adăugea cîte un coprovincial pierdut apoi pentru politică, fără să uit avîntul retoric cu gesturi mari și teatrala punere în vedere a unui avocat moldovean, Trancu-Iași —, ei erau cei mai aprigi critici ai lui Mîrzescu, a cărui situație în Cameră a fost zilnic ridiculizată. Cum se cîștigase și vechiul socialism de aventură seniorială a lui Georges Diamandy, care se și credea întîiul între oamenii unei ere cu totul noi, și mai tîrziu energia unui om ca drul Lupu, capabil, dacă e pe aceea, să strice toate farfuriile din toate cele cinci continente, era în politica internă un front de frondă pe care, în situația în care-l adusese înfrîngerea, Ionel Brătianu nu se simțea în stare nici să-l înfrunte fățiș, și cu atît mai puțin să-l zdrobească. Era de închipuit că temperamentul dlui Cuza îl va face, dacă nu asociatul acestor revoluționari, fie și numai de fațadă, cari erau și internaționaliști, cel puțin prețiosul lor auxiliar, prin săgețile pe care dintr-o tolbă veșnic plină le arunca asupra băncii ministeriale.
A face politică de surpare mi se părea însă în asemenea momente aproape o crimă, și n-am reprezintat un singur moment în acei doi ani și jumătate de încercare un punct de vedere divergent față de silințile care se cheltuiau pentru o ultimă și desperată apărare. De aici va rezulta că nu numai d. Cuza, pînă ce se va alipi la o nouă acțiune politică, dar și pitorescul Zelea Codreanu, în costumul bucovinean cu care înlocuise levita de teolog și cilindrul supt care l-am cunoscut întîi, s-au crezut firește înlocuitorii deserțiunii mele. Prieteni de aproape își vor căuta drumul aiurea, orice astfel de părăsire fiindu-mi total indiferentă, atunci cînd tot gîndul meu era numai la țara în frămîntări de moarte.
XXV. Pentru crearea spiritului nou
Totuși omului celui mai tare în credințile lui îi trebuie din cînd în cînd și un îndemn. Plecînd de la București, întrerupsesem ziarul meu, părăsind cantitățile de hîrtie care trebuiau să-l asigure multă vreme. Peste cîteva zile mi-a venit la Iași primul redactor, d. A. Cusin, care găsise un loc într-unui din camioanele evacuării și care, soldat de rezervă, rămăsese repartizat la redacția mea. S-a oferit să scoatem din nou Neamul românesc, și mi-am dat samă imediat ce folos moral ar putea să iasă pentru miile de descurajați și dezorientați și contra trădătorilor cari foiau în toate părțile, reapariția unei foi care ar avea toată libertatea, și ceva mai multă autoritate decît ziarele ieșene în care partidele-și publicau lincedele comunicate și comentarii: Evenimentul lui Greceanu și Mișcarea lui Mîrzescu.
Așa a apărut, în formatul unei fițuici, ziarul meu, care îndată s-a răspîndit în cercurile militare, mergînd pînă la spitalele de răniți, unde două mari talente, cu consacrare universală, dra Ventura, alergată imediat în țara părinților săi, și d. George Enescu, aduceau mîngîierea unor suflete credincioase și devotate.
Căci acuma se refăcea, ca o realitate nezguduită, în veșnic progres ca organizație și spirit, o armată. Cele dintîi elemente ale celei vechi, gonită de la pasuri, sfărîmată în bucăți, erau o cutremurătoare icoană de scufundare națională complectă. Călăreți al căror mic grup reprezintă un regiment distrus, palizi infanteriști încremeniți de frig în hainele supțiri și sfîșiate, mîncați de păduchii care curgeau de pe dînșii, ca o făină ignobilă, ofițeri cari în odaia mea izbucneau, la capătul atîtor mizerii, în hohote de plîns. Atîta era la început. Dar în acest neam sînt nesfîrșite rezerve de energie, trecute din generație în generație, care apar numai la asemenea ceasuri grozave. A ajuns, pe lîngă acest admirabil instinct de conservare și pe lîngă această unică putere de refacere, prezența a trei oameni pentru ca steagul României să fie din nou apărat.
Unul era cel ce știuse salva fragmentele nenorocite ale defensivei sfărîmate, generalul Averescu căruia, dealtfel, i se observa fiecare pas, ținîndu-l cît mai la o parte pe secțiunea noului front care i-a fost atribuită și unde a dovedit încă o dată ce poate siguranța rece, calculul netulburat, metoda fără greș. Pînă la ceasul cînd a crezut că trebuie să se consacre unei politici spre care era îndemnat de cei ce aveau nevoie de marele lui prestigiu, noi nu l-am văzut în lașul unde fierbeau intrigile și se cloceau planurile.
Cel de-al doilea, generalul care nu făcuse politică niciodată și care n-o va face nici pe urmă, Prezan, căpătase, din fericire, sarcina pe care cu același calm neimpresionabil, cu aceeași neclintită putere de judecată, a știut-o îndeplini, înlăturînd de la conducere camarazi și ducîndu-le pedeapsa, în acea atmosferă de bănuieli nu întotdeauna întemeiate, pînă la degradarea publică a cui fusese sortit a întrupa înfrîngerea. […] Nici o uneltire politică nu s-a putut strecura, în acele hotărîtoare săptămîni și, dealtfel, nici în lungile luni de trudă care au urmat, la cartierul general, pe care tot mai mult l-a încunjurat respectul public și care a ajuns inima însăși a României însîngerate.
Franța alesese bine trimețîndu-ne, din nenorocire prea tîrziu, împreună cu un grup de ofițeri cari știau ce înseamnă, nu războiul ca pe vremea lui Carol I, ci teribilul război modern, pe generalul Berthelot. Jovialitatea lui de voios burghez francez, netulburat nici în cele mai grele clipe, marea seriozitate cumpănitoare, ascunsă supt zîmbetul lui larg cu ochii în lacrămi, cunoștințile căpătate în momentul răspingerii atacului german acasă la el, în zilele de cea mai mare răspundere, se uneau la dînsul și cu tradiția pe care o reprezintă, iubind-o, și pe care o aveam și noi, în toate amintirile noastre. Nu ne zicea mare lucru un general în automomil, care părea că fuge, pe cînd generalul în tunică albastră, cu chipiul roșu cusut cu aur, mare, voinic, frumos, călărind un cal de rasă, rte apărea ca însăși imaginea unui război în care, după ceasurile cele mai rele, este încă putința de revanșă și de glorie. […]Mai mult timp, I. I. Brătianu stătuse la îndoială dacă să cheme sau ba un Parlament în care știa bine ce puțin sprijin va putea să găsească. Se pare că și sfaturi din afară l-au făcut să se decidă la o sesiune ordinară, așa de mult întîrziată. A fost o hotărîre fericită, pentru că oricare ar fi fost calitatea majorităților și atitudinea, de obicei nepotrivită, a opoziției, era nu numai o putință de lămurire a îndoielilor, afară de cele pe care guvernul și le rezerva, dar și un îndemn pentru miniștrii descurajați și dezorientați și un mijloc de a ținea vie o conștiință publică prea mult înăbușită.
Discuția la Mesaj a fost jenată și săracă. Ea mi-a dat prilejul să exprim tot ce de atîta vreme îmi zăcea pe inimă și nu-și putea găsi rostirea în scurtele articole de jurnal. Am îmbrăcat în acele cuvinte toată ura contra încălcătorilor pămîntului nostru, tot desprețul față de forța brută, de șarlatania uneltelor, opusă energiei viteze, toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atîtea secole, că totuși dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită și, în același timp, tot regretul că am ajuns unde eram, prin vremea pierdută cu certe interne trecătoare, de pe urma cărora am intrat în războiul cel mai plin de primejdii și fără pregătirea materială și fără indispensabila solidaritate morală.
Cuvântarea aceasta, pe care mi-a smuls-o toată maiestatea dureroasă a momentului istoric și în care era așa de evident că nu aduc nici mizerabile artificii retorice, nici o grijă de mine însumi, de interesul meu, de orice interes al meu, ceea ce ar fi fost și mai mizerabil, a produs o uimire la care nu mă așteptam. Vorbisem și pentru ceilalți, pentru toți ceilalți, pentru aceia, mai puțin stimabili, cari aveau o frică nebună de răspundere – și I. I. Brătianu s-a grăbit mai tîrziu să-mi spuie că am și eu pe cea morală, pe care eram mîndru s-o reclam, dar ea n-avea nimic a face cu lipsa de armament și incapacitatea de comandă —, ba chiar și pentru cei cari cu sinceritate se pocăiau la ceasul ispășirilor, ca și pentru aceia pe cari-i luase numai valul unei politici de ale cărei primejdii ultime nu-și dăduseră sama pînă atunci. S-a cerut afișarea discursului, care s-a răspîndit oficial, și s-a transmis telegrafic în străinătate această afirmație a hotărîrii nezguduite de a merge pînă la sfîrșit în îndeplinirea onestă și curajoasă a unei datorii de onoare. Dar încă de a doua zi mi s-au cerut unele modificări, mai ales în ce privește citarea adîncilor și duioaselor cuvinte ale lui Gheorghe Ștefan, Domnul moldovean îndemnat să-și părăsească țara:”Mai bine să ne mănînce cînii pămîntului acestuia”. Însuși ministrul de Război, pe care nu-l văzusem de mult, m-a rugat să aprob această supresiune. Am înțeles de ce era vorba: oamenii se pregăteau de trecerea în Rusia, și nebuna expediere a cercetașilor, de care a fost vorba în acea iarnă, și contra ideii căreia am luptat cu cea mai firească indignare, era în legătură cu aceeași desperată și lașă concepție.
Evacuarea proiectată nu s-a produs. O iarnă teribilă căzuse și asupra noastră, cari o cunoșteam, și asupra dușmanilor, cari erau mai puțini obișnuiți cu dînsa. La Iași circulam sărind peste imenșii nămeți de zăpadă. Acest înveliș de nesfîrșită pace izola și mai mult. Legături nu mai existau decît între aceia cari aveau ca funcționari aceeași datorie de îndeplinit. Pe străzi treceau supt pază soldați stînși, dezertorii supremei nevoi, ai imposibilității fizice absolute de a mai continua, ori camioanele care aduceau unul peste altul trupurile înțepenite, așa de multe, încît spitalele, unde bolnavii zăceau și supt paturi, erau silite să refuze primirea, de a trebuit, o dată, să deschid cu sila poarta lăcătuită a Sfîntului Spiridon. Se terminase cu lungul convoi al cercetașilor și al tineretului ridicat din ținuturile ocupate, care se duceau să moară la Hîrlău, de tifos exantematic, ca și de sfîrșeală, de dor, pe cînd, nu departe, la Șipote, era mizeria fără nume a internaților. Privilegiații războiului nu se îmbulzeau în orașul de o nesfîrșită tristeță, în care pentru a se face foc se tăiau copacii bătrâni de la Copou. Au murit mulți în această a doua zi după dezastru: am dus la mormînt pe marea artistă Aristița Romanescu, am urmat sicriul prietenului Cocuță de la Vălenii de Munte. Va cădea mai tîrziu și devotatul meu ajutător la ziar, un cugetător puternic și original și un suflet de o rară credință, Aurel Metroniu. a cărui șubredă fire a cedat răpede bolii cumplite care secera și pe medici. Nu o dată am cules și de pe hainele mele scîrboasa insectă care transmitea moartea, lucrătorii tipografiei unde scoteam ziarul fiind ei înși atinși de dînsa. Morții n-aveau nici cei patru păreți de scînduri întregi, și din sicriele hurducate pe străzile încremenite de ger ieșeau mirosuri de putreziciune care amețeau; atîția soldați au fost coborîți numai cu cămașa în tranșeele comune care, ca pe front, țineau locul de groapă.
Sprijin moral era greu de găsit și, dacă însuți l-ai fi putut da, nimeni nu venea să ți-l ceară în amorțeala ce părea că a cuprins o societate întreagă, care uitase că mai este ce poate forma o oștire și că dreptatea nu se lasă ucisă atît de ușor. Dintre prietenii pe cari-i putusem cîștiga în lunga mea viață, era la Iași Delavrancea, dar cu omul care jucase mari roluri politice legăturile nu mai erau cele de odinioară; îl vedeam uneori pe stradă aproape ca pe un străin; și în casa refugiului său am călcat o singură dată, atunci cînd frumosul lui cap abia încărunțit se odihnea pe perna unei scurte agonii și pe cînd la serviciul de înmormîntare din biserica Banu, d. Petrovici, care mi-a dat pentru ziar atîtea articole despre Bucovina încît l-am înștiințat că nu mai public nici unul dacă nu-mi dă ceva și despre Ardeal, ceea ce-i era, se pare, imposibil, glorifica acum cu întreaga noastră luptă, în cuvintele unei măiestrite retorici, pe cel care se ducea înainte de răzbunarea neamului său, un ciudat autor dramatic, complect beat, făcea scandal în biserică.
Cu carul cu boi venise de la moșioara sa din Rîmnicul- Sărat Vlahuță și, așezat într-un colț liniștit al lașului, de unde s-a dus apoi la Bîrladul originii sale, el era nu numai un cald prieten și un bun sfătuitor, dar în același timp spiritul cel mai încrezător în biruința care nu putea lipsi. Tot pesimismul de împrumut îi dispăruse, iar desprețul față de o clasă dominantă care se dovedise tragic de falimentară îl rezerva pentru alte timpuri; nu vedea înaintea sa decît o mînă de români cari, cu ultimele puteri, luptă în tranșeele desperării contra unui dușman odios. Marii lui ochi negri, așa de adînci supt sprîncenele groase, trăsăturile energic brăzdate ale feței lui brune, aripa de corb a părului răzvrătit pe fruntea unde păreau că se încrucișează furtuni, și mai ales glasul incomparabil, de o excepțională putere de vibrație unite cu felul călugăresc al unei vieți care evitase orice plăcere ușoară, orice plăcere banală, orice contact cu oamenii de duzină, îi dădeau un aer de profet. Niciodată însă el nu întrupase mai misterios ce e fundamental în ființa acestui neam: incomensurabila capacitate de a răbda, așteptînd ca Scripturile să se îndeplinească. După ce a plecat de lîngă noi, frumosul lui Calendar bîrlădean a fost încă unul din mijloacele pentru a însufleți rezistența.
În fiecare clipă apoi simțeam lîngă mine iubirea, așa de delicată și așa de inteligentă, a sufletului ales care era Vasile Bogrea. Demult, o scrisoare de o linie elegantă și fină îmi mărturisise, de la studentul care abia-și isprăvise Universitatea la Iași, sentimente pe care era să le păstreze pînă la moartea sa eroică în mijlocul celor mai mari dureri. Cu o memorie fabuloasă, unică, prin care era capabil să adune atîtea cunoștinți, în toate domeniile, cîte nu le-a mai cuprins o minte românească, și în același timp capabil să le rînduiască, să le puie în vedere și în valoare prin cea mai seducătoare din imaginațiile capricioase, jucîndu-se cu greutăți care ar fi zdrobit pe un altul, el știa să le deie, în legăturile lor necontenit schimbătoare, toată strălucirea unei pătrunzătoare ironii. Acest tînăr dorohoian, cu ceva sînge polon în vinele sale, profund latinist, excelent cunoscător al limbii grecești, inițiat în mai multe literaturi, ale căror opere le adunase în odăița nesănătoasă, pe care mulți ani n-a vrut s-o părăsească, a unei căsuțe lăturalnice, era și un filolog eminent, totdeauna nou în studiile sale, la care aducea informații nebănuite, și un poet, nu numai în suflet, dar și în formă, ascunzînd versuri scrise în ceasurile sale de absolută intimitate, și un orator de o rară varietate și de o uimitoare siguranță, în stare a însufleți o personalitate și o epocă, atunci cînd zugrăvea un fermecător film complect înaintea ascultătorilor. El n-a putut fi păstrat științii și societății în mare parte și din desprețul pe care-l arăta pentru suferinți nemărturisite; un ulcer la stomac, care așa de ușor s-ar fi putut tămădui, s-a prefăcut astfel încetul pe încetul, de la o vărsare de sînge la alta, tntr-o boală fără leac, pe care numai misterele sufletului său excepțional au putut-o ținea atîta vreme pe povîrnișul morții. Pe atunci însă, măruntul om palid cu luminoșii ochi negri era numai viață și veselie. De mine se îngrijea cu o filială aplecare și grabă, adunîndu-mi cărțile de care aveam nevoie: de la el, de la biblioteca Universității, revizuindu-mi corecturile, sugerîndu-mi idei, întovărășind rezultatul sforțărilor mele cu acele cuvinte de bună înțelegere și de caldă recunoaștere pe care orice suflet omenesc și le dorește și fără care se otrăvesc apele vii ale nevoii de a crea. În acești doi ani și jumătate de Iași el a fost, trebuie s-o spun, suflet din sufletul meu: la atîtea lacrimi pentru pierderea lui în momentul cînd era încunjurat de toată prețuirea și de toată simpatia, după ce ajunsese la catedra universitară pe care o merita de mult, mă simt dator să adaug acest omagiu.
Se mai abătea pe la mine, deseori, cumintele om potolit, încet în rostirea cuvintelor cu greutate, care s-a dovedit a fi d. Gheorghe Kirileanu, bibliotecarul Regelui. Îl cunoșteam de mult și prin cultul pe care-l purta lui Eminescu, din care a editat la mine un număr de articole alese, prin înțelegerea lui frățească pentru literatura populară, prin nesfîrșită iubire pentru tot ce privea datinile noastre și vechea noastră literatură, ca și amănuntele de tot felul ale trecutului românesc. Desigur, supt anume influențe, el nu era un încrezător în succesul războiului pe care clanul căruia-i aparținea nu-l dorise dar, oricare ar fi orientarea unui om perfect onest și de o înaltă seriozitate, atingerea deasă cu dînsul în astfel de împrejurări nu putea decît să facă bine.
D. Kirileanu era un prieten al familiei Știrbei, care se bucura și atunci de o mare influență. Șeful ei avuse simpatii pentru Centrali, mai puțin solide și mai puțin mărturisite decît ale fratelui său Gheorghe, care s-a stins în teritoriul ocupat. Dar aceasta nu-l împiedeca să-mi spună, cu ani în urmă, că mergem neapărat spre realizarea unității naționale, și la un om de o atît de cumpănită judecată această siguranță avea o altă valoare decît la un entuziast. Dna Nadejda Știrbei, fiica beizadelei Bibescu, fusese crescută, din cauza unor triste împrejurări de familie, în Germania, și frumoasele sale versuri și povești, dintre care cele dintîi au fost traduse și de mine în românește, fuseseră redactate și tipărite în limba germană. Dintre fiice, cea mai mare moștenise înaltele însușiri intelectuale ale străbunului, Vodă-Știrbei, și a discuta cu dînsa asupra oricărui subiect era o adevărată plăcere. Ne-am văzut deseori în acele luni teribile, și era fără îndoială ceva să descoperi atîta pricepere și simțire la membri ai unei clase care nu mă deprinsese prea mult cu asemenea daruri sufletești.
Lîngă mine chiar, era Legația franceză a exilului. Un om de o mare distincție, serios și în figura sa lungă, palidă, cu visătorii ochi de miop, era reprezintantul Republicii. D. de Saint-Aulaire aduna o societate restrînsă, în care era drul Cantacuzino, de o atît de frumoasă și expansivă vitalitate, pe care nu l-am putut păstra mult timp, tot sufletul cerîndu-l în Franța întregii educații pe care o primise, apoi dra Ventura și cîțiva alții, pe cari nu mi-i mai amintesc. Încrederea ministrului în viitorul țerii lui, care-și vărsa așa de larg sîngele, era nezguduită, dar niciodată un exces de limbaj, un gest nu erau întrebuințate pentru o afirmare cu atît mai impresionantă, cu cît era mai discretă. Trăsura Legației mi-a permis să mai răsuflu puțintel, mergînd la Miclăușanii familiei lui Gheorghe Sturdza – fratele fostului prim-ministru, clădire gotică de fost student german, fanatic pentru o viață ca a iuncărilor, foștii săi colegi, dar și harnic strîngător de manuscripte și documente românești —, castel feudal unde stăteau acuma, ascunse de lume, soția lui, fiica lui Ion Ghica, și fiica fiicei, văduva unuia din fiii lui G. Gr. Cantacuzino, bune doamne, atît de primitoare. În turnul unei biserici vecine, la Doljești, am găsit o colecție extrem de interesantă din vechea noastră ceramică moldovenească, ale cării tradiții le continua încă un industriaș evreu la Hîrlău. Mai pe urmă am fost și la Hermeziul lui Costachi Negruzzi, unde am găsit așa de interesantele lui opere de tinereță, de care nu vorbise niciodată nimeni […]Ziarul meu trebuia trimes tuturora, pe frontul care începea să se refacă; se vor trage pe sama Statului 5.000 de exemplare pentru a se distribui în tranșee.
Acest ziar, scris de mine, afară de articolele lui Metroniu și de contribuțiile, mai rare, ale cîtorva din oamenii pe cari-i apropiaseră de mine, momentan, împrejurările, ca profesorul I. Simionescu, botoșănean, fost coleg de liceu, om de un deosebit talent literar, capabil de a însufleți în scrisul său imaginea locurilor din țară pe care cu interes și cu iubire le străbate, îmi era acuma aproape întregul rost, și-i simțeam și toată greutatea și toată răspunderea, covîrșitoare pentru mine. Venise în sfîrșit, ceasul cînd cuvintele mele nu se mai pierdeau in vînt, în mijlocul unei societăți ușuratece și flecare, ci fiecare rînd era urmărit cu frîngere de inimi, pentru a se lua de acolo și știrile și îndemnurile, care nu se puteau găsi aiurea. Unde mai erau timpurile marilor gazete bucureștene, Universul, Dimineața, Adevărul, atît de absolut stăpîne pe ce se poate numi, cu o oarecare indulgență, „opinia publică”… Unii se luptau să le învie în Bucureștii ocupației, coborîndu-se pînă la anume angajamente, dar stăpînii străini preferau să-și aibă organul lor în limba germană iar, pentru români, deocamdată, ediția românească a unei foi de cultură, în care toți sfătuitorii și sprijinitorii războiului erau expuși odiului unei populații în mare suferință.
Aveam la îndemînă, pentru a putea informa mai bine decît oricine, ziarele din străinătate care, îndreptate, din țerile neutre către București, ne veneau nouă la Iași: foi daneze, olandeze etc. Mi se aduceau, pentru cenzură aeasă, și ceasuri întregi erau ocupate cu descărcarea și amănunțita cercetare a sacilor. Am putut ști astfel zi de zi tot ce se petrecea în teritoriul ocupat, cu atitudinea detestabilă a unei părți dintr-o lume care nu fusese crescută național și n-avea instinctul ce o poate înlocui, ca și gesturile infame ale unora din oamenii noștri politici. Marghiloman, de exemplu, afirmînd că schimbarea de alianțe e ceva necesar și care va fi permanent, relațiile noastre cele mai firești fiind cu Centralii, apoi hohotele de rîs ale mizerabililor pentru cari dezastrul național reprezintă o adeverire de profeții mai vechi, un fel de satisfacție pentru inteligența lor mai ascuțită. Altfel știrile de acolo deveniseră imposibile: la sfîrșitul unei ședinți de cercetare în Arhivele Statului din Iași, unde căutam și o ocupație și o uitare a durerilor prezentului, și materiale, într-un corp obosit, d. Al. Lăpedatu, care trăia din greu într-un colț de sărăcie, mi-a adus vestea că între acești trădători e și vechiul său prieten Verzea.
De altfel trădarea era pretutindeni, de jur împrejurul nostru. O ceteai din ochii bucuroși de orice eșec pe front, de orice veste falsă, firește foarte detaliată, a unei noi lovituri căzute asupra noastră, cari căutam cu greutate frontul capabil de a rezista. De la colonelul Sturdza, marea speranță a unei întregi generații de ofițeri, pătrunși de datoria lor și însuflețiți de sentimentul cel mai curat al onoarei, am primit discursul, pe care l-am și publicat, către bătrînii rezerviști pe cari-i întrebuințase pe frontul lui din Putna: deasupra stăteau cîteva rînduri al căror sens, care putea fi o luare de rămas bun definitiv – „ca să știu cine a fost el” —, nu l-am înțeles de la început. Tot de la D. Lăpedatu am primit zguduitoarea veste că nenorocitul a trecut la inimic, și mi se dădea și proclamația, tipărită în secuime, prin care el chema la dezerțiune soldații […]”Redacția” mea era în biroul de vînzare a biletelor de teatru al lui Maximovici, și ne împărțeam ceasurile unor atribuții atît de deosebite. În dosul grilei de lemn a tejghelei, pe o măsuță, făceam ziarul, așteptat cu nerăbdare și răpede epuizat, a cărui construcție era meritul priceperii și devotamentului dlui Cusin. Tipografia Iliescu se afla în față, cu murdăria și bolile ei. În aceeași clădire centrală, Guvernul adunase pe scriitorii al căror talent nu trebuia expus gloanțelor și le dăduse sarcina de a scoate marele ziar oficial prin care să se pregătească și să se menție o anume atmosferă morală; acolo se primea, se discuta, se glumea, se continua viața de cafenea din timpurile de pace. Frumosul, vioiul Locusteanu reprezintă o garanție de ordine și de muncă, între aceia pe cari-i servea spiritul său întreprinzător și practic, dar cine nu era printre ei, pînă și la cei oricînd gata să jure că am pornit pe un drum greșit pentru că n-am ascultat pe profetul Stere, cari, la cea dintîi aparență de prăbușire, își vor manifesta din nou, în chipul cel mai dezgustător, adevăratele sentimente, pînă la d. Minulescu, care aduna elemente pentru ignobila șarjă din Roșu, galben și albastru, ba pînă la cei mai pretențioși dintre oamenii cu veleități politice, cari anunțau ritos, considerînd războiul ca o afacere de carieră răpede, cum a și fost pentru dînșii, că au „dărîmat” pe Brătianu și că, după ce vor mai „dărîma” și pe Take Ionescu, vor putea să fie ce doreau și ce meritau: stăpînii României! Aceasta era, de altfel, în spiritul momentului, căci un întreg tineret își forma atunci un crez de o feroce ambiție, care le va domina apoi toată viața: mai tîrziu, tînărul doctor în științi economice de la Berlin, Virgil Madgearu, fost pe vremuri colaborator la foaia mea și unul din cei ridiculizați la Viața românească dintre „băieții din centre”, îmi declara că totul trebuie înlocuit printr-o revoluție, în fruntea căreia natural se vedea pe sine însuși – și, întru cîtva, secretarul partidului „țerănesc“, jucînd în vîrful bățului echipamentul rural al dlui Ioan Mihalache, care se afla atunci pe front, tînăr învățător, cunoscut mie înainte de război numai prin discursuri la Asociația breslei sale și prin prezența la un concurs de porturi populare și danțuri de la Vălenii de Munte, s-a ținut de cuvînt: în energica-i bărbie proeminentă, în paliditatea feței chinuite de rîvniri precoce vedeam de altminterea toată garanția pentru aceasta.
Grelele dureri intercostale, care mă chinuiau aproape continuu, nu mă împiedecau de a da și ultima picătură de vlagă acelei foi în care mi se rezuma acuma toată viața și pe care aveam mulțămirea, singura mulțămire, de a o simți organul de căpetenie al rezistenței morale fără care va fi fost poate mai puțin utile și imensele suferinți ale celor de pe front.
În ceasurile libere scriam acuma, după cererea librăriei Hachette, îndemnată la aceasta de ministrul Stephen Pichon, o nouă istorie a românilor pe scurt, o sinteză, al cărei întreit scop era: să arăte dreptatea cauzei pentru care ne istoveam, să prezinte titlul cultural al existenței și al cererilor noastre, care nu putea fi decît dezvoltarea de-a lungul veacurilor a unei civilizații, a unei civilizații proprii, și pentru toți românii, și să stabilească drept bază a acestei lungi opere de vitalitate națională calitățile constructive ale țeranului român. Adunînd doar cîteva cărți în jurul meu, o redactam cu înfrigurare. Textul o dată stabilit îl dictam dlui Stahl, care, ca „neamț” (tatăl său fusese bavarez; mama, franceză, trăia), căutase să-și capete cu orice preț rana pe care o îngrijea acum supt acoperișul pribegiei mele. Ilustrațiile le dădea pictorul Stoica, pe care-l recomandasem Marelui Cartier și reginei și care a cuprins în schițe simbolice, prea mult uitate, momentele cele mai impresionante și mai sfîșietoare din această mare tragedie; Casa Hachette mi-a rătăcit acele desemnuri. El a făcut și coperta, pe care a refuzat-o regina, a Calendarului care apăru supt ocrotirea ei. […]Încetul pe încetul neasămănata putere de refacere a acestui neam, de atîtea ori cosit și călcat în picioare, începea să se manifeste. Înainte de a se ridica această iarnă aspră fără păreche, care parcă voia să ne ție nesfîrșit supf tristul ei giulgiu, semnele de încredere apărură, fără ca, din Apusul de care ne legaserăm, să ne fi venit încă primii mîngîietori și soli ai biruinții comune.
Se organiză o școală pentru viitorii ofițeri, care se va așeza apoi la Botoșani, fiul meu cel mai mare fiind și el primit într-însa. Mi se ceru de colonelul Văsescu, însărcinat cu conducerea ei, să vorbesc tinerilor acestora, cari vor avea misiunea să ajute cu sacrificul lor total la refacerea patriei îmbucățite. De aici a ieșit o serie întreagă de considerații cu privire la semnificația războiului. Căutînd să întăresc pe alții, adăugeam puteri sufletului meu însuși. Din ce în ce mai mult, gîndindu-mă și la cîte le răbdaserăm și totuși rămăseserăm în picioare, mi se înfigea convingerea că, nefiind vorba numai de noi, ci de o parte așa de largă din lumea cea mai civilizată, mai plină de demnitate și de mîndrie, ea nu va putea să accepte o situație ca aceea pe care, fără nici o îndoire și fără nici o mustrare de cuget, aveau de gînd – și nu se sfiau să o și mărturisească – să le-o impuie germanii.
Acei trimeși ai luptătorilor din Vest, a căror misiune era să ne arate că nu luptam singuri pe frontul supremelor sforțări, sosiră în sfîrșit. Erau de tot felul. Un general american, un grup de intelectuali de acolo, curioși, naivi, copilăroși, cu un profesor care se uita la colecția mea de monede noi, se mira că și Carol I și don Pedro al Braziliei au barbă, împrumuta broșuri despre război de la mine și-mi lăsa la plecare moneda de aur pe care i-o refuzasem… Oricum, te mai simțeai pe pămînt la contactul cu dînșii, plecați de așa de departe; tu venirea lor intra o rază de lumină în temnița noastră îngustă și întunecată, duhnind a mormînt. Apăru apoi Vandervelde, cu figura-i de vechi savant aplecat asupra hîrtiilor sau eprubetelor lui, și tumultuosul, țeposul Albert Thomas, ministrul munițiilor franceze, gata să îmbrățișeze pe regele Ferdinand și să-l sărute din plin, cuprinzîndu-l cu buna energie prietenească a brațului său de plebeian luptător.
Cum, în cursul iernii, la vila”Greierul”, a domnișoarelor Sculy, unde se așezase un spital militar, tifosul exantematic luase pe devotatul doctor Clunet, unul din ajutătorii noștri francezi, am propus să se voteze de Cameră cu acest prilej darul casei de țară, așezată într-o frumoasă livadă, Statului francez, pentru a se face acolo un home al francezilor ce vor vizita apoi România. Dar președintele Morțun, de care stînga liberală își bătea joc în chipul cel mai trivial și mai zgomotos cu putință, demoralizîndu-l cu totul, a fost de părere să se aștepte acceptarea Statului francez, și își poate închipui cineva dacă la aceasta se gîndeau cei din Paris. Astfel s-a oprit gestul pe care-l credeam și datorit, și frumos.
Regina dorise să meargă în Rusia pentru a exercita, în folosul rezistenței noastre, rău ajutată prin transporturi de arme și muniții anume întîrziate de la nesfîrșit de îndepărtatul Arhanghelsk, pe Marea Înghețată, influența pe care credea s-o aibă asupra vărului ei, țarul. Cum știa cît de gelos de autoritatea sa e regele, m-a însărcinat să încerc eu a căpăta o permisiune care a fost neted și hotărît refuzată.
S-a hotărît atunci ca moștenitorul să meargă la Petrograd, întovărășit de Ionel Brătianu, pe care această însărcinare părea că ajută să-l puie pe picioare, să-l învieze. A venit la mine după întoarcere. Mi-a povestit, cu orgoliul care se cunoaște, că a impus rușilor să-l trateze ca pe orice președinte de Consiliu al unui Stat aliat, că a descoperit la conducătorul politicii interne rusești, Protopopov, pe un inginer mediocru, de care și-a putut bate joc; în ce privește stînga politicii rusești, pe care o știam și ce este și de ce e capabilă, gîndindu-mă însă pentru moment numai la un Gucikov, căci Kerenski era un nume aproape necunoscut și nimeni nu se putea gîndi la un Lenin și Troțki, pe atunci pribegi ascunși prin colțurile de Occident […], el îmi spunea că ea are așa de puțină importanță încît nici nu face să se uite cineva la dînsa. Plin de admirație pentru Rusia țaristă, prințul Carol o declara un „infinit organizat”. Ce crudă dezmințire erau să deie în curînd împrejurările! Încă din februar 1916 un conflict al autocrației cu Duma trebuia să aducă pe un om clarvăzător a-și da samă că acolo de unde ar fi trebuit să ne vie la strîmtorile noastre un ajutor puternic și loaial se urzesc lucrări grozave, cu termin apropiat. Pentru moment, puțini începeau să întrevadă ce ne pregătea cu faimosul său plan de împărțire a României atotputernicul Stürmer.
Brătianu credea că e bine să-și adauge la un Ministeriu pe care-l știa solid și definitiv asigurat conlucrarea mea în vitrină, ca „om popular”. De aceea mi-a oferit, atunci întîiași dată, să intru în guvern, care de la început se complectase – și combătusem această schimbare dibace în Cameră cu Take Ionescu și cu un număr de amici ai acestuia; urmase, probabil, o indicație a regelui, care nu voia în asemenea momente continuarea obișnuitei clănțăneli de partid, dar poate și din dorința de a imobiliza astfel, refuzîndu-le orice rol serios, căci toate mijloacele de informație și de acțiune rămîneau numai în mînile lui, adversari pe cari și-i știa ireductibili. Am dat același răspuns ca și conservatorilor din decembre – și acest răspuns l-am comunicat și regelui —: că nu pot să mă asociez la răspunderea unei politici contra căreia luptasem de atîția ani de zile.
Ca un trăsnet a venit vestea căderii, în mart 1917, a țarului, și așezarea unui regim republican moderat, cu care ai noștri credeau că se poate lucra tot așa de bine ca și cu Nicolae al II-lea. Poate chiar mai bine decît cu un stăpînitor fără voință, căci se desemnase ca factor dominant acel om care, judecat după cît zgomot făcea, trebuia să fie cel puțin un Bonaparte, Kerenski. Curentul era așa de puternic, încît o clipă am ars și eu tămîie supt nasul găunosului orator de răscruce, care părea în adevăr că insuflă încredere unor oștiri din ce în ce mai demoralizate.
Fruntași din vechea Rusie zdrobită ajunseseră pînă la noi la Iași. Dispăruse solemnul funcționar imperial, trimes la noi ca reprezintantul atotputernicului aliat, consilierul Mosolov, pe care l-am văzut o clipă într-o seară la regina. Simpaticul ministru al Rusiei – „al cării Rusii?”, era să-l întrebe un nepoliticos, – domnul Poclevski-Koziel, apărea tot mai rar după încetarea rosturilor sale oficiale. În altă seară, în aceeași odaie din stînga palatului reginei, unde se stătea de vorbă, pe cînd supțirile degete femeiești împleteau, am strîns mîna unei doamne de oarecare vrîstă pe fața căreia trecu atunci un zîmbet de mirare și ironie. Regina mi-a explicat atunci că e însăși sora ei, marea ducesă Chirii, pe care credincioșii monarhiei o consideră astăzi ca împărăteasa legitimă a tuturor Rusiilor, unde sînt cu totul altfel de stăpîni.
Aveam, de altfel, supt ochi zilnic noua armată a revoluției, care nu credea și nu înțelegea alta decît această revoluție, marea ispravă îndeplinită și de care era așa de mîndră, mai ales după ordinul lui Kerenski, care punea pe soldat lîngă ofițer, ceea ce însemna că soldatul putea să se considere în locul ofițerului său. La Socola era un continuu centru de agitație, și trupele care defilau pe străzile lașului fluturau în vînt steaguri roșii cu enorme inscripții […]. La răspîntii, cîte unul din șefii politici cari răsăriseră, peste orice autoritate ofițerească, dintre subofițeri și soldați și cari afișau un întreg tufiș de panglice stacojii la piept, se oprea și, suit pe cea dintîi piatră din cale, începea un lung discurs. […]
O dată, ușa din față a casei mele a fost dată violent în lături, și a apărut un ostaș în lungă mantie cenușie care, fără să zică bună-ziua – și am crezut că vine să mă execute, lucru posibil pe vremea aceea! —, s-a aruncat pe canapeaua din antret și a început a-mi pune, în cea mai bună românească, atîtea întrebări, de așa natură și așa de răpede, încît mi-a fost imposibil să-l urmăresc. După ce această furie de curiozitate s-a cheltuit și m-am simțit viu, iar pe dînsul l-am văzut potolit, am putut afla că el e poetul”Nică Românaș” din vechea revistă cu chirilice de la Chișinău, că-l cheamă Buzdugan și că a venit, pur și simplu, ca să mă vadă și să vorbim literatură.
Am ieșit cu domnul Ion Buzdugan pe stradă, și mi-a anunțat fără nici un fel de rezervă ce se va întîmpla cu oastea în care era cuprins.
Să nu crezi dumneata că rușii se vor bate pentru burjuii de la Paris și de la Londra.
— Dar totuși…
