Astfel am asistat în uniforma de soldat la ședința Camerelor, în care, hotărîrea despre război și pace aparținînd Suveranului singur, s-au votat măsurile cerute de împrejurări: Maiorescu și Take Ionescu își luau răspunderea unei expediții care, în mijlocul certelor politice pe tema „națională“, fusese, cum s-a dovedit îndată și cum din nenorocire era să se dovedească din nou, cu nespus mai grave urmări, așa de puțin pregătită.
La început, am fost repartizat la biroul presei unde, pentru a nu face nimic, fuseseră trimeși și alții, ca d. Hiotu, viitorul ministru la Praga și ministru al Palatului. Am putut vedea cît de puțin știe întrebuința o anume rutină militară, deprinsă a trata pe oricine după haina pe care o poartă, după gradul pe care-l are, mijloacele morale, a căror importanță e totuși așa de mare. Ni se cereau, ca să fim și noi de un folos oarecare, articole cu privire la războiul care se deschidea, și ele rămîneau să fie publicate în ziare care, acestea, protestau contra unei asemenea intrusiuni, ca unele ce aveau personalul lor și colaboratorii lor.
Ceea ce doream, și mi s-a refuzat mai mult timp, ca să nu văd lucruri care era mai bine să nu fie văzute de ochi atenți și critici, era să merg pe teatrul operațiunilor. Am avut asupra acestei dorinți și o scenă neplăcută cu un „superior”, care era mai-mai să mă facă să simt situația mea pentru moment. S-a făcut și o întrebare la Palat, și regele mi-a învoit plecarea în Bulgaria.
Am publicat, în Acțiunea militară a României, carte din care Socec a dat a doua ediție, notele mele din timpul inofensivei călătorii militare pe care am putut-o face astfel în iulie 1913. Întregul acestei „acțiuni“ sămăna mai mult cu o excursie și cu o migrație, deși conducerea supremă era încredințată unui om de mare merit, pe care l-am văzut atunci întîia oară, generalul Averescu, înalt, foarte slab, osos, cu o privire fosforică în ochii mici și reci, vrăjind pe aceia cari aveau a face cu dînsul și dîndu-le siguranța că tot ce se face trebuia făcut și trebuia făcut așa, cu siguranța izbîndei la capăt. Acest neobișnuit comandant era desigur și un strateg priceput, dar mai ales un animator de ostași, cu toate că-i lipsea glasul, gestul, talentul oratoric, căldura. O siluetă și o metodă de Moltke, cu același calcul exact al tuturor posibilităților, cu aceeași indiferență pentru tot ce mai este alături.
Cu automobilul dlui Brîncoveanu am străbătut cîmpia munteană pînă la Bechet. Era în mișcarea trupelor ceva din reveria pastoralei noastre, și aceasta, în vremi de oțel ca ale noastre, indispunea și trezea neliniște. Generalul Crăiniceanu voise o armată de 800.000 de oameni și o avea, dar cu chipiile Liniei de la 1880, găsite în cine știe ce vechi depozite, și cu blajini rezerviști, cărora numai de război nu le ardea. Prea mulți ofițeri de rezervă făceau ce voiau fără a le păsa de autoritate și voi vedea pe colonelul Sturdza rupîndu-se de la comandamentul său și trecînd la generalul Cotescu, căruia, criticînd vehement operațiile din celait sector, i se punea la dispoziție. Maiorul de artEerie Ionel Brătianu era încunjurat de o întreagă curte politică și culegea elementele unei ofensive de partid care nu trebuia să întîrzie, cu un program de reforme economice și sociale ca legitimare pentru revenirea la putere. Cîțiva din elevii și prietenii mei aveau în adevăr atitudinea de strictă supunere, de orb devotament care se impunea și, dintre colegii de Parlament, socialistul de odinioară, fostul ministru liberal V. G. Morțun mergea ca sergent, deși bolnav de inimă, în rînd cu soldații săi, cărora le era în materie de tutun o adevărată providență. Dar alții, în curcînd în mers trupa care le fusese încredințată, „se supărau” pur și simplu și luau drumul de întors la București, ca și cum ar fi fost vorba de o simplă primblare fără nici o răspundere. Mulți făceau politică în voie, și la Orhanie un colonel, profitînd de gradul său ca să-mi strivească glasul, anunța la masă, cu încrederea celui mai autentic prusac, că Franța în curînd va fi tăiată în bucăți, pentru ca Germania să-și ia Burgundia, Flandra și ce va mai voi alta. Rea atmosferă pentru acel lucru grav care e un război! La Muntele Sfîntul Nicolae, voi auzi apoi cum generalul Mustață, care făcea ca un raid turbat în stepă cu călărașii și roșiorii lui, tăind în urmă firele telegrafului fără a-și da sama de ce, striga în fața ordinului de a se opri, adus de la București de fostul atașat militar bulgăresc, colonelul Stoilov, că el e „comandant de divizie independentă” și „merge la Sofia”.
Eu însumi am întovărășit pe cîțiva aviatori într-o recunoaștere „de plăcere” de la Orhanie în sus, pe un automobil al ofițerului Arion și, neștiind ce vom găsi, căci speranța că va fi acolo cavaleria, ai cării cai ar fi murit de foame, se dovedi zădarnică, ne-am oprit, mult departe de ultimele gărzi românești, în pustiul pietros și păduros de pe malurile înalte ale Iskerului, fără alte arme decît un singur revolver pentru toți, cu perspectiva de a rămînea, la căderea nopții, căci automobilul nu putea să suie panta cleioasă, prada dușmanilor și a fiarelor. Pîinea era neagră-verzuie, mucedă, cantina ofițerilor răzimată de privăți. Nu mai vorbesc de măsurile contra bolilor. La Rahova am văzut descărcînd de pe vase soldați cari purtau o ciudată uniformă de șaiac brun. Mi s-a spus că sînt prizonieri bulgari; de fapt erau de-ai noștri, cărora li se dăduse uniforme bulgărești luate din depozite infectate de holera care în curînd era să ne năpădească. Am găsit-o la Orhanie unde, stînd într-o odaie cu colonelul medic Potîrcă, aflam zilnic povestea luptei zădarnice cu boala care făcea tot mai multe victime fără ca mijloacele de combatere să fie la îndemînă: prin praful de var orbecăiau medicii speriați, unii chiar puțin dispuși să se primejduiască, bolnavii învîrtindu-se în durerile lor cumplite pe pămîntul gol; înaintea fereștilor mele treceau, acoperiți cu un cearceaf, agonizanții. Generalul Averescu era totdeauna la datoria sa, dar ce putea face un singur om în fața scadenței fatale a deceniilor de neglijență și de necinste petrecute în vuietul încăierărilor politice, supt ochii, din ce în ce mai obosiți, ai lui”Carol îngăduitorul”!
Cu aceeași libertate anarhică îmi făcusem și eu drumul putînd să mă ducă la un sfîrșit ridicul, de care mă întreb și astăzi cum am scăpat. După ce și la Bechet, unde un colonel din școala declamatorie împărțea broșuri patriotice menite soldatului, se încercaseră a-mi interzice trecerea în Bulgaria, pe care aproape erau s-o acorde cutărui ofițer de origine bulgărească și provenit din însăși armata bulgară, ca și unui profesor de la Școala de război, originar din Macedonia bulgărească, a cărui călătorie suspectă am putut-o împiedeca, am fost luat de doi ofițeri de rezervă, cari-și aveau automobilul lor, tînărul bancher Blank și amicul său craiovean Quintescu, ambii tot ce poate fi mai puțin militar. Ne-am încurcat de la început cu o hartă proastă și am pornit, nu spre Borovan, unde erau trupele noastre, ci la dreapta, unde aștepta cea mai mare harmalaie „militară” posibilă.
Sentimentul pe care l-am avut atunci a fost unul de covîrșitoare tristeță, de milă pentru toți luptătorii. Malul balcanic, galben-murdar ca și șaiacul uniformelor inamice, fără copaci, fără pajiști, casele nevăruite, cu coperișurile de bătrînă țiglă în coloarea prafului, oamenii înăcriți, cari ne priveau din prag cu adînci ochi de ură, cîte un intelectual hrănit în desprețul nostru, sfidîndu-ne chiar, siluetele de stepă asiatică profilîndu-se pe culmile dealurilor goale, cîte un spion cu picioarele legate supt cal, pe care-l duceau să-l împuște, se uneau cu zăpăceala noastră limbută pentru a produce această copleșitoare impresie.
Am ajuns singuri, fără a întreba pe nimeni, într-un orășel bulgăresc, Biela-Slatina, neocupat, pe străzile căruia păzeau sergenți de stradă, cu același mondir de șaiac, cu aceeași roată de șapcă pe cap – noi era s-o introducem supt o domnie nouă, cu gusturi engleze, în locul fercheșului chipiu francez —, iar lumea se îmbulzea, mai mult curioasă decît plină de dușmănie, ca să ne vadă. Se vor fi mirat că, în contra ideilor despre „ciocoi“, cari ar fi un fel de păsări răufăcătoare, nu eram nici strînși în corset, nici văpsiți pe buze și pe obraz. Crezînd că facem parte din avangarda oștilor năvălitoare, ne-au lăsat să trecem fără o singură întrebare și, față de ideea dlui Blank, de a o rupe înapoi, am recomandat acest sistem de aparentă încredere, care ne-a reușit. Ba cum, la ieșire, dintr-un șanț, un soldat bulgar ne lua la ochi și n-aveam decît carabina de salon neîncărcată a tînărului financiar, am recomandat acestuia să se facă a lua la ochi pe dușman, care el nu putea să știe ce boierește de neprevăzător călătorim noi prin țara lui.
În fund, licăreau focurile bivuacurilor noastre de la Borovan și o recunoaștere de ofițeri călări era gata să tragă. Am datorit glasului meu de întruniri publice că aceasta nu s-a întîmplat. Peste cîteva momente eram în mijlocul unei trupe moldovenești, care se pregătea de noapte în jocul focurilor. Dar cum, nu știu de ce, trebuia să fim la Vrața, am pornit-o înainte pe întunerec, ca să ne găsim la sosire automobilul străpuns de gloanțe. Și cum otelurile, biete hanuri balcanice, erau pline de lume îmbulzită, m-am zbuciumat pînă în ziuă, în frigul care venea din Balcani, tăios ca o lamă de brici, în mieunatul plin de desperare al pisicilor părăsite.
Am avut prilejul să cunosc aici, în casa unde mă dusese influența cumnatului meu Iordan Bogdan de la Severin, căpitan farmacist, pe un avocat bulgar, cel dintîi om din rasa lui pe care-l întîlnisem în viața mea. Curată casă, aspră și goală, cu patul alb, de care de cîteva zile doream. Pe părete, harta Bulgariei Mari de la San-Stefano, motivul permanentei obsesii care arunca, și va arunca, necontenit înainte un neam de oameni extraordinar de muncitori, de cumpătați, de stăruitori în tot ceea ce fac, încet și solid, dar pe care, popor mic. Îi nenorocește mărimea idealului de care sînt tîrîți, ca acei osîndiți de odinioară pe cari, pentru hainie, turcii îi legau de picioarele cămilelor înspăimîntate. Bineînțeles că toată convorbirea a fost asupra acestui subiect, asupra lui singur.
La Orhanie am întîlnit alte categorii ale acestei interesante populații, care, cunoscîndu-ne în parte și de la noi din țară, unde veneau ca zarzavagii sau salahori, s-au înțeles și s-au împăcat răpede cu „inimicul”, cazurile de atacuri asupra elementelor răzlețe, rătăcite, fiind rare și deci și proclamația amenințătoare a prințului Ferdinand, comandant suprem, aproape superfluă. Erau ocolo, afară de tineri intelectuali, cari nu se puteau împiedeca de a admira cavaleria roșă și cavaleria albastră a lui Mustață, mahalagii cari, mai ales femeile, își făceau ochii roșii de plîns pentru pierderi pe care le-am constatat imaginare, apoi burghezi din centru, cu paturi de fier de la Viena, pentru oaspeți, zugrăvite cu desemne „elegante” – și eram adăpostit într-una din aceste odăi, copiii jucîndu-se cu inocenta mea baionetă și făcînd apoi pe părinți să întrebe la București ce mai e cu soldatul român care a plecat – și erau și ultimii reprezintanți ai luptelor romantice pe care le-am ajutat noi.
Un bătrîn cu țăcălie m-a întîmpinat la intrarea în oraș, întovărășit de doi tineri. Mi s-a înfățișat ca unul din ultimii aderenți ai bătrînului Racovski – altceva, idealistul și ideologul acela, așa de călduros și de sincer, pierdut în nobile visuri, pe care le-a urmărit și pe pămîntul nostru, decît comunistul cu fața neegală, cu ochii mici fugind de priviri, cu barba sălbatecă […] și pe care, cîndva, mi-am făcut o plăcere răutăcioasă să-l pun să-și scrie petiția de admitere, plină de greșeli, la Academia Română, luîndu-l supt scutul meu cînd d. Bianu voise să-l dea afară; și el studia tocmai pe celait Racovski, al cărui nepot pretindea că este! Bătrînul mi-a vorbit frumos românește de sentimentele recunoscătoare pe care generația lui le are față de România și a arătat că știe atitudinea mea față de planurile mai vechi contra Bulgariei. De atunci, acolo-n casa cu paturile de metal de la Viena, în fiecare dimineață, găseam un păhar de lapte cald și cîteva ouă proaspete. De altfel în aceea unde stătea cumnatul meu, și care cuprindea între cele cîteva cărți buna istorie contemporană a dlui Simion Radev viitorul ministru al Bulgariei la București, cu cîtă grabă ne-a gătit buna bătrînă pogacea coaptă în spuză și a prefăcut în materialul unui neegalabil borș găina pe care, într-o clipă, ordonanța o descoperise, o cumpărase și o și adusese in triumf – de aici și numele de „războiul cu cocoșii” pe care bulgarii l-au dat nesîngeroasei noastre expediții.
Impresia pe care o lăsa această țară nouă pentru români era, dealtfel. din cele mai pașnice. Bulgarii, opriți de a culege a doua recoltă – de care se ocupau și soldați de-ai noștri în cale, ajutînd femeile, pe cînd alții le țineau copiii în brațe —, nu voiau, era vădit, să se bată. Aruncau în grămadă puștile și luau cea dintîi cracă ruptă din pomi ca toiag de întoarcere. Dar ofițerii prinși de brigada Bogdan de Ferdinandovo, și pe cari-i văzusem la Bechet, aveau cea mai bună din atitudinile potrivite cu situația lor și, pe cînd ai săi se liberau grăbit de datoria ostășească, comandantul lîngă calul lui de luptă arunca din ochi scîntei de neputincioasă durere.
Holera, care izbucnise, făcea cu neputință continuarea unei acțiuni care, de altfel, zdrobind rezistența bulgarilor față de sîrbii și grecii cari înaintau, își atinsese scopul. Ionaș Grădișteanu, totuși un fost și un viitor adversar în Cameră, însărcinat să arăte la București, unde, îndată ce a sosit, s-a pus la pat, starea deplorabilă a armatei infectate, m-a îndemnat să-l întovărășesc, ca eroic apărător al unui șef el însuși de o așa de belicoasă înfățișare. Și astfel am părăsit iadul de la Orhanie pentru a lua drumul Plevnei.
În cale, regimente înaintau spre Balcani, fără să afle ce le așteaptă; figuri cunoscute, ca a lui Nicolae Filipescu, ne întîmpinau. Convorbirile cu dînșii nu ne puteau înviora, cu ce știam că este în urmă, și cum mi s-a părut că mă simt rău și am cerut o gură de coniac lui Grădișteanu, acesta, întrebat puțin după aceea ce-ar fi făcut dacă aș fi dat semne că m-a atins grozava boală, a păstrat o semnificativă tăcere. La Plevna am întîlnit un grup de ofițeri prieteni, cu cari am străbătut străzile, pline pentru mine de umbrele chinuite de la 1877.
De aici, spre Nicopol, care-și desemna în zare culmile golașe. Necontenit, Grădișteanu se informa despre direcție la soldați cari ar fi putut să ne răspundă cu revolverul și al căror răspuns mut, cu plecarea și scuturarea în lături a capului, avea sensul contrar celui obișnuit la noi. E o mirare că, astfel călăuziți, am ajuns totuși la ținta noastră, Dunărea. În cale am văzut, la Cerveni-breg, pe Moștenitor luînd hrana la gară, unde soldați, măturînd, răsturnaseră pe farfurii tot praful infect de pe lespezi: poftit să iau loc la masă, am crezut că uniforma simplă pe care o purtam nu mi-o permite, dar am primit recunoscător ce mi se trimese într-un vagon pustiu.
Apoi, după o clipă de odihnă într-un han românesc, drum de seară prin satele mari, pierdute în grădini, perfect liniștite, ca și cum la cîteva zeci de kilometri n-ar fi fost acea neobișnuită frămîntare, plină de atîtea suferinți. Iar la București muzicile de vară cîntau în toate grădinile pline de vuiet și de ciocănitul halbelor: capitala unei țeri în război era lipsită de cea mai elementară bună-cuviință – oraș cules din. toate părțile, plin de paraziți și profitori, de funcționari obosiți, și cu totul lipsit de un suflet al său. Am adormit la otel cu greutate, înaintea ochilor perindîndu-mi-se un nesfîrșit șir de uniforme albastre, care se prelungea pe drumuri străine, poate către moarte.
Grădișteanu fiind bolnav, am mers la acei cari hotărau, ca să le arăt care e trista realitate în Bulgaria. Take Ionescu, care se mutase la un prieten, casa lui fiind în reparație, s-a dat cu groază înapoi la vederea cui venea din locul unei așa de grozave primejdii, iar generalul Văleanu, cînd i-am vorbit de necesitatea unor măsuri urgente, s-a mirat de fantazia cui cerea să se dea soldaților bolnavi ceea ce cu un an înainte dăduseră bulgarii la ai lor. După ce și eu mi-am făcut ușoara suferință, de care puțini au scăpat, și ea mi-a revenit și acasă, m-am întors la ai mei cu convingerea că, hotărît, nu sînt bun de nimic. Mă oferisem totuși lui Maiorescu pentru informații, de care, cu cîtă filozofie mai veche știa, viitorul președinte al Congresului de pace n-avea nevoie. Și totuși, judecînd nemțește, deci ca un înapoiat, Lamprecht îmi scria ca să-mi arăte cît compătimește grelele sarcini pe care desigur împrejurările au trebuit să le impuie istoricului Imperiului otoman.
În zilele cînd se discuta asupra păcii, am putut să văd la București pe cei doi oameni a căror politică îndrăzneață și plină de încredere le dăduse biruința. Pașici, pacific și magnific încadrat în larga lui barbă căruntă, mi-a vorbit de ce mai e de cucerit și, crezînd că nu i se păstrează și această ultimă bucurie, îmi spunea:”D-ta ești tînăr și vei apuca acele zile; eu însă nu“. Iar, la otelul Capșa, d. Venizelos, cu ochii albaștri palizi, „cerulei”, de venețian rămas în Creta, ajunse a-mi povesti cum s-a impus, în ciuda regelui, supărat că-i combătuse fiul, ca șef al Greciei, pentru că lumea, dezgustată, căuta să vadă ce poate un om nou. Cum spusesem, glumind, că vreau să știu și eu prin ce mijloace se capătă puterea, și d. I. C. Filitti, secretarul lui Maiorescu, era de față, i s-a făcut raportul cuvenit acestuia, care a însemnat în notele sale cît de imensă era vanitatea și pretenția mea.
De acolo, de la țară, după încheierea păcii, știrea că la Craiova se păstrează încă și pînă astăzi clopotul neexpediat, pe care Caragheorghe, bunicul regelui sîrb biruitor, Petru, îl destinase capelei sale de familie la Topola, mi-a dat ideea unei călătorii la Belgrad pentru a-l remite Suveranului amic. Am scris pentru asta lui Pașici, și credeam că regele Carol ar fi bucuros de un astfel de gest, poate chiar mi-ar alipi pe generalul Christescu, pe care-l cunoscusem ca director al Școlii de război și ale cărui sfaturi fuseseră folositoare sîrbilor în campania lor victorioasă; ba poate că am merge onorabil, pe un vas al marinei noastre, cu darul care nu putea să nu înduioșeze pe regele vecin și prieten. Dar, contra obiceiului, nici un răspuns n-a venit din Sinaia la cererea mea de audiență.
Am întrebat atunci, telegrafic, pe mareșalul Palatului, dacă aceasta înseamnă un refuz, și am fost chemat pentru a doua zi. O primire care, poate, merită să fie descrisă, ca și lucrurile care au urmat.
În fața mea era telegrama chiar pe care o trimesesem lui Pașici. De două-trei ori am fost întrebat dacă eu am trimes-o, ceea ce, după felul de a se manifesta al regelui, însemna o dezaprobare. Dar declarația că renunț la ideea mea nu s-a produs. Apoi s-a vorbit de altele, de pînea mucedă din Bulgaria, și regele n-a vrut s-o creadă, făcînd un gest energic de denegație, apoi de întîlnirea mea cu Lamprecht, de asigurarea acestuia că negoțul german atinge [pe cel] al Angliei, și atunci Suveranul, vădit încîntat, întrebă stăruitor:”A spus Lamprecht aceasta? A spus Lamprecht aceasta?”
Apoi, în fumoar, regele, regina, cu care am vorbit acea singură dată, femeie de o superioară intelectualitate, care întrecea scrierile ei, și de o mare fineță de spirit – mi-a corectat un cuvânt german, de întrebuințare curentă, dar care nu i se părea destul de distins —, m-au adus în cercul lor intim, și din nou Carol I a încercat să fixeze superioritatea sa, acum față de nenorocitul Alexandru Obrenovici, precum, altă dată, vorbind de Știrbei-vodă și de fiul lui lui credincios, Gheorghe, pe cînd”Bibescu fiul a vrut să mă răstoarne”, punea în contrast ce era atunci – „multă umilință” —, cu ce e acum, și eu mă îndărătniceam să explic că „așa erau împrejurările”.”Da, Maiestate, dar Maiestatea Voastră a venit în mijlocul unei societăți de boieri, pe cînd acest biet copil fără tată și fără mamă…” Deci, firește, n-am plăcut.
Numai încă o dată tot la Sinaia, era să văd pe acela care a fost Domnul zilelor mele mai tinere și a cărui stăpînire părea că nu trebuie să aibă un capăt, așa de complect se încorporase în el regalitatea însăși. Tot în legătură cu împrejurările din Balcani, am fost chemat la Sinaia ca să dau lămuriri nepotului reginei, prințul de Wied, cu privire la acea domnie albaneză în care regele vedea mai mult o încurcătură, dar nu voia să refuze această satisfacție soției sale. Mi-a spus scopul pentru care fusesem invitat și cum, anunțîndu-se că masa e servită, arătam că vreau să-l urmez, mi-a făcut semnul că mie mi se cuvine altă ușă.
Dejunam pentru întîia oară în acest castel de a cărui alcătuire și împodobire, bucată cu bucată, după cele mai bune tradiții renane, fără nici o legătură cu ale noastre, întemeietorul dinastiei era așa de mîndru. Erau acolo pe lîngă moștenitori și perechea de Wied, nu știu ce înalt funcționar de la Căile Ferate care, lovit de epilepsie, a căzut supt masă, fără să se fi produs, în această glacială atmosferă de severă etichetă, nici o altă mișcare decît a lacheilor, și indispensabilul Kalinderu, care repeta, cu glas de să se facă auzit, că a „mîncat un picior de pui”. Grav, trist, foarte slăbit, regele își consuma dieta fără a rosti un singur cuvînt. Din partea mea, între vorbareța doamnă de onoare Bengescu și încă mai vorbareța prințesă de Wied, vioaia, bruna și fina urmașă a Cantacuzinilor, prin soția prințului de Sayn-Wittgenstein, ale cărui memorii i le-am dăruit acelei care era să fie regina Albaniei, n-aveam decît greutatea alegerii între două conversații tot așa de neobosite.
La urmă, prințul, nalt, drept, blond, osos, discret, mă luă de o parte ca să întrebe pe acela care a scris despre Albania ce crede despre misiunea ce stă să i se încredințeze lui. – Alteță Regală (mi se spusese că așa trebuie să intitulez pe viitorul „mbret”, adecă”Împărat”, albanez), dacă Alteța Voastră Regală va scuti pe supușii săi de orice impozit și le va da și o pensie viageră, va stăpîni asupra Albaniei. – Cred că și fără aceasta. Viitorul trebuia să-mi dea dreptate mie: albanezul nu era să se lase stăpînit decît tot de un albanez.
Deci. În toamna anului 1913, am mers la Belgrad, întovărășit de fostul meu elev, acum consul sîrbesc, Svilcosić, și de reprezintanții eforiei bisericii Madona Dudu, al căreia era clopotul. Vaporul ne-a debarcat pe cheiul gării de graniță, unde, pentru motivele „sanitare” iscodite de unguri, am trecut în vagoanele de clasa a III-a, complect întunecoase, ca să ajungem peste cîteva minute în luminoasa gară a capitalei sîrbești.
Am fost primiți îndată de Petru I, d. Svilocosić avînd grijă să înștiințeze pe dd. Carianopol, un tînăr avocat și Alexe Gioroceanu, profesor – cari vor comunica apoi ziarelor ce a spus în audiență regele, și aceasta va atrage o dezmințire oficială —, că trebuie să renunțe chiar în drumul spre Noul Conac, pe care-l vedeam acuma isprăvit, impozant prin pătratul lui alb, la țigările lor.
Tuns scurt, cu mustățile de colonel al lui Napoleon al III-lea, slab, tîrînd puțin piciorul, regele privea cu niște ochi buni de absolută francheță, și vorba lui franceză, înceată, avea un ton de duioșie, explicabil prin marea lui greutate de a auzi. Nu-i putusem încă arăta clopotul, pe care vameșii unguri îl opriseră înadins, așa că a trebuit să fie trimes un adjutant regal ca să-l aducă dar, cînd clopotul a fost acolo, în curte interioară, mînile zbîrcite dezmierdau metalul istoric:”Cînd mă gî:idesc că și ale bunicului meu l-au atins”. A vorbit de cele săvîrșite de curînd așa de glorios, și a adaus:”Dar ce sînt toate acestea pe lîngă Bosnia și Herțegovina…“ Decorîndu-ne, ne-a invitat la dejun.
Dejunul de gală a fost într-o vastă sală foarte înaltă și de o împodobire fină. Muzica îmbrăcată în roșu a unui regiment de gardă cînta in cursul ei. Membri ai Acade’miei fuseseră invitați și era de față și Pașici. În fața mea regele făcea din cînd în cînd dureroase gesturi evazive:”Ce spuneți d-voastră acolo trebuie să fie așa de interesant…”, și mîna se îndrepta către urechile care nu mai puteau auzi.
La Legația României, un dineu m-a pus din nou înaintea lui Pașici. El arăta dorința de a scoate ceva pentru viitor din alianța de război care dăduse așa de mari rezultate, dar se lovea de rezervele, infinit de înțelepte și mai ales temătoare de orice risc, ale lui Maiorescu și ale întregii lumi politice de la noi.”Dacă d-voastră doriți o politică de mîni libere…”.
La Academie, unde se păstrase încă, deasupra scaunului prezidențial, portretul regelui asasinat – și bunul bătrîn Stoian Novacovici. un istoric de renume, care m-a primit în căsuța lui mică și joasă, cu mobile ca la boierii de Botoșani, în copilăria mea, răspundea mirării mele arătînd că n-are de ce să înlăture pe cine fusese bun pentru această societate de învățați —, am vorbit, ca mai vechi membru corespondent, despre relațiile dintre sîrbi și români, cum la Academia noastră voi arăta apoi ce e clopotul lui Caragheorghe. După ce, într-o sală de liceu, admirasem geniala concepție a sculptorului Mestrovici, el însuși de față, a epopeii naționale pentru cîmpia Cosovei, am vorbit tot acolo, înaintea unui auditoriu pe care-l domina figura bună, cu favorite sure, a fostului președinte de Consiliu Vladan Gheorghevici, român de origine, autor al Sfîrșitului Obrenovicilor, despre cauzele căderii Imperiului otoman.
Și apoi, în ciuda sfaturilor oficiale, eu, care văzusem pe vremuri miile de luminițe aprinse de creștini cari-și făceau cruce și se rugau la proaspătul mormînt al regilor uciși, m-am abătut și la bisericuța din Palilula, acum pustie, unde, cu o coroană veștedă a reginei Natalia, două cruci de tinichea purtau scrise cu văpseală neagră numele „crai Alecsandar, cralița Draghina”.
În Serbia am putut vedea și pe omul care lucrase cu dibăcie pentru împăcarea popoarelor creștine din Balcani ca să le arunce asupra turcilor și să înlocuiască după victorie orice influență contrară prin aceea a rușilor săi: Hartvig.
Era o reprezintație de operă, destul de bună, rolul de căpetenie fiind ținut de o doamnă din societate, care consimțea să cînte pentru o remunerație de nimic, numai să aducă un folos țerii sale. Într-o lojă lîngă noi, lîngă fata lui mai în vrîstă, craniul golaș, între al lui Eschile și al lui Verlaine. În el fiersese războiul balcanic. Nu o dată privirile se întorceau către acela pe care numai o neașteptată moarte fulgerătoare l-a împiedecat să vadă, în războiul victorios contra monarhiei habsburgice, ultimul act, triumfal, al tragediei pe care istețimea lui o dezlănțuise.
Eu mă gîndeam însă la altceva decît la această instalare a hegemonieir rusești în Balcani. Mi se părea – și s-ar fi putut, dacă [în] lumea noastră oficială, în mintea căreia începuseră totuși a se ivi, mai ales la Ionel Brătianu, primele îndoieli, ar fi fost mai puțină rutină, mai puțin din obiceiul comod de a evita orice risc, ținîndu-ne de cei mai puternici decît noi – că prestigiul incontestabil pe care România îl cîștigase prin pacea de la București și prin menținerea tratatului, cu ajutorul Germaniei, contra poftelor austriece de revizuire a lui printr-un congres european, ar putea servi ca să refacem acea mare și continuă influență, binefăcătoare timp de mai multe secole, pe care o exercitaserăm asupra coreligionarilor noștri căzuți în robia turcească. Vedeam înainte o bună conlucrare între vecini care, și cu sprijinul unei Italii fără planuri anexioniste, ar împiedeca toate nenorocirile pe care le adusese în decursul secolului al XIX-lea înveninata rivalitate dintre ruși și austrieci. Icoanele lui Mihai Viteazul, lui Matei Basarab, lui Vasile Lupu și Brîncoveanu,”Împărați” ai creștinătății răsăritene prin daruri și sfaturi, îmi răsăreau înainte.
Pentru aceea am întemeiat la noi, unde lipsea orice interes pentru problemele cele mai însemnate și interesele noastre cele mai vizibile în vecinătatea noastră imediată, Institutul pentru studiul Europei sudorientale. Îmi asociasem pe Murgoci, care cunoștea bine, ca geograf, această regiune și al cărui spirit deschis era capabil de a înțelege orice direcție nouă, și pe Pârvan, atunci ales membru al Academiei și care a dat Institutului mult mai puțin decît ar fi putut, îndată ce s-a convins că nu va putea să-i aibă conducerea de fapt. Inaugurarea, în acea toamnă de mari prefaceri a anului 1913, s-a făcut cu solemnitate, la Fundația Carol, fiind de față toți reprezintanții acelor țeri, care cu cîteva săptămîni în urmă se sfîșiaseră cu atîta ură. Telegramele către Suveranii de peste Dunăre au provocat răspunsuri pline de făgăduieli pentru viitor, cea mai caldă fiind a regelui Bulgariei, cea mai sinceră a regelui Serbiei; Moștenitorul grecesc, care se afla la București pentru pețire, a trimes cîteva cuvinte bune. Singur regele Carol s-a ținut în cea mai absolută rezervă: doar ceea ce făcusem era un amestec obraznic în acel domeniu al politicii externe românești a cărei cîrmă înțelegea s-o păstreze el însuși și el singur.
Fără venituri altele decît ce dădea, pentru tipărirea unui Buletin în limba franceză, statul, Institutul, care avea în program cursuri de limbă, conferințe de istorie, geografie și etnografie – am vorbit despre literatura bizantină, iar la Universitate am făcut un curs despre istoria Albaniei —, apoi crearea unei biblioteci care, necercetată, este și astăzi, îmbogățindu-se necontenit, ca și eventuale excursii, s-a așezat, foarte modest, în cîteva odăi din rîndul de sus al unei părăsite case a Ministerului Instrucției. Numai pe urmă am căpătat curtea pustie și părăginită a acelei proprietăți, unde am făcut să se ridice maghernițile care ne-au dat un buget destul de important, așteptînd momentul, după război, cînd am putut adăugi clădirea însăși, pe care nici pînă astăzi, în indiferența guvernelor ce s-au succedat, n-am putut-o reface. Publicația noastră, care se va transforma, mult mai tîrziu, într-o revistă, a căpătat însă destul de răpede o vază de care puteam fi mîndru. La început, n-au lipsit nici colaborații sîrbești.
Invitat la Veneția pentru serbările centenarului Ateneului venețian, al cărui membru corespondent eram de multă vreme – și am putut găsi acolo două săptămîni de odihnă în mediul care totdeauna a vorbit așa de mult și spiritului meu și inimii mele, răscolind fondul de unde a ieșit studiul Veneția în Marea Neagră —, am vorbit în fața unui public care, din nenorocire, se reducea la familia mea, la arhitectul Mandrea și fiul său, la pictorul Molda și la comitetul Ateneului, cu bătrînul conte Nani Mocenigo, președinte, și cu secretarul Paganello, plus o domnișoară Levi, care se interesa de istoria otomană. Am atins subiectele care se legau de preocupațiile mele în acel moment, și astfel am pomenit de relațiile venețiene cu aceste părți de răsărit și miazăzi ale Europei, de vasele Republicii, care străbăteau apele primejdioase al Mării Negre pînă la Tana, la gura chiar a Donului și, tratat foarte rece de presa locală, care a cerut de la mine un rezumat, tipărit Dumnezeu știe cum, am recomandat desfacerea de nenaturala legătură cu Austro-Ungaria, o rivală neapărată în Balcani, pentru a se reveni la marile, la glorioasele tradiții medievale, pe care Veneția le împărțea cu Genova, adversara ei ca Stat, dar colaboratoarea ei ca putere italiană. Părea puternică atunci adeziunea italienilor la politica Triplicei. Dar abia un an era să treacă și, în ciuda lui Giolitti și a celorlalți reprezintanți ai alianței cu Centralii, Italia, împinsă de un irezistibil instinct național, avea să ia locul ei firesc alături de adversarii monarhiei austro-ungare.
