Regina dorise să meargă în Rusia pentru a exercita, în folosul rezistenței noastre, rău ajutată prin transporturi de arme și muniții anume întîrziate de la nesfîrșit de îndepărtatul Arhanghelsk, pe Marea Înghețată, influența pe care credea s-o aibă asupra vărului ei, țarul. Cum știa cît de gelos de autoritatea sa e regele, m-a însărcinat să încerc eu a căpăta o permisiune care a fost neted și hotărît refuzată.

    S-a hotărît atunci ca moștenitorul să meargă la Petrograd, întovărășit de Ionel Brătianu, pe care această însărcinare părea că ajută să-l puie pe picioare, să-l învieze. A venit la mine după întoarcere. Mi-a povestit, cu orgoliul care se cunoaște, că a impus rușilor să-l trateze ca pe orice președinte de Consiliu al unui Stat aliat, că a descoperit la conducătorul politicii interne rusești, Protopopov, pe un inginer mediocru, de care și-a putut bate joc; în ce privește stînga politicii rusești, pe care o știam și ce este și de ce e capabilă, gîndindu-mă însă pentru moment numai la un Gucikov, căci Kerenski era un nume aproape necunoscut și nimeni nu se putea gîndi la un Lenin și Troțki, pe atunci pribegi ascunși prin colțurile de Occident […], el îmi spunea că ea are așa de puțină importanță încît nici nu face să se uite cineva la dînsa. Plin de admirație pentru Rusia țaristă, prințul Carol o declara un „infinit organizat”. Ce crudă dezmințire erau să deie în curînd împrejurările! Încă din februar 1916 un conflict al autocrației cu Duma trebuia să aducă pe un om clarvăzător a-și da samă că acolo de unde ar fi trebuit să ne vie la strîmtorile noastre un ajutor puternic și loaial se urzesc lucrări grozave, cu termin apropiat. Pentru moment, puțini începeau să întrevadă ce ne pregătea cu faimosul său plan de împărțire a României atotputernicul Stürmer.

    Brătianu credea că e bine să-și adauge la un Ministeriu pe care-l știa solid și definitiv asigurat conlucrarea mea în vitrină, ca „om popular”. De aceea mi-a oferit, atunci întîiași dată, să intru în guvern, care de la început se complectase – și combătusem această schimbare dibace în Cameră cu Take Ionescu și cu un număr de amici ai acestuia; urmase, probabil, o indicație a regelui, care nu voia în asemenea momente continuarea obișnuitei clănțăneli de partid, dar poate și din dorința de a imobiliza astfel, refuzîndu-le orice rol serios, căci toate mijloacele de informație și de acțiune rămîneau numai în mînile lui, adversari pe cari și-i știa ireductibili. Am dat același răspuns ca și conservatorilor din decembre – și acest răspuns l-am comunicat și regelui —: că nu pot să mă asociez la răspunderea unei politici contra căreia luptasem de atîția ani de zile.

    Ca un trăsnet a venit vestea căderii, în mart 1917, a țarului, și așezarea unui regim republican moderat, cu care ai noștri credeau că se poate lucra tot așa de bine ca și cu Nicolae al II-lea. Poate chiar mai bine decît cu un stăpînitor fără voință, căci se desemnase ca factor dominant acel om care, judecat după cît zgomot făcea, trebuia să fie cel puțin un Bonaparte, Kerenski. Curentul era așa de puternic, încît o clipă am ars și eu tămîie supt nasul găunosului orator de răscruce, care părea în adevăr că insuflă încredere unor oștiri din ce în ce mai demoralizate.

    Fruntași din vechea Rusie zdrobită ajunseseră pînă la noi la Iași. Dispăruse solemnul funcționar imperial, trimes la noi ca reprezintantul atotputernicului aliat, consilierul Mosolov, pe care l-am văzut o clipă într-o seară la regina. Simpaticul ministru al Rusiei – „al cării Rusii?”, era să-l întrebe un nepoliticos, – domnul Poclevski-Koziel, apărea tot mai rar după încetarea rosturilor sale oficiale. În altă seară, în aceeași odaie din stînga palatului reginei, unde se stătea de vorbă, pe cînd supțirile degete femeiești împleteau, am strîns mîna unei doamne de oarecare vrîstă pe fața căreia trecu atunci un zîmbet de mirare și ironie. Regina mi-a explicat atunci că e însăși sora ei, marea ducesă Chirii, pe care credincioșii monarhiei o consideră astăzi ca împărăteasa legitimă a tuturor Rusiilor, unde sînt cu totul altfel de stăpîni.

    Aveam, de altfel, supt ochi zilnic noua armată a revoluției, care nu credea și nu înțelegea alta decît această revoluție, marea ispravă îndeplinită și de care era așa de mîndră, mai ales după ordinul lui Kerenski, care punea pe soldat lîngă ofițer, ceea ce însemna că soldatul putea să se considere în locul ofițerului său. La Socola era un continuu centru de agitație, și trupele care defilau pe străzile lașului fluturau în vînt steaguri roșii cu enorme inscripții […]. La răspîntii, cîte unul din șefii politici cari răsăriseră, peste orice autoritate ofițerească, dintre subofițeri și soldați și cari afișau un întreg tufiș de panglice stacojii la piept, se oprea și, suit pe cea dintîi piatră din cale, începea un lung discurs. […]

    O dată, ușa din față a casei mele a fost dată violent în lături, și a apărut un ostaș în lungă mantie cenușie care, fără să zică bună-ziua – și am crezut că vine să mă execute, lucru posibil pe vremea aceea! —, s-a aruncat pe canapeaua din antret și a început a-mi pune, în cea mai bună românească, atîtea întrebări, de așa natură și așa de răpede, încît mi-a fost imposibil să-l urmăresc. După ce această furie de curiozitate s-a cheltuit și m-am simțit viu, iar pe dînsul l-am văzut potolit, am putut afla că el e poetul”Nică Românaș” din vechea revistă cu chirilice de la Chișinău, că-l cheamă Buzdugan și că a venit, pur și simplu, ca să mă vadă și să vorbim literatură.

    Am ieșit cu domnul Ion Buzdugan pe stradă, și mi-a anunțat fără nici un fel de rezervă ce se va întîmpla cu oastea în care era cuprins.

    Să nu crezi dumneata că rușii se vor bate pentru burjuii de la Paris și de la Londra.

    — Dar totuși…

    — Nici un „totuși”; îți spun că nu se bat. Ai să vezi dumneata. […]

    Împrejurările îmi dăduseră o parte și în pregătirea, pe care o judecam neapărată, a reformelor, de care nu se vorbise nimic în sesiunea de iarnă a Parlamentului și de care nu se ocupase nici presa, o biată opinie publică speriată îndreptîndu-se numai către pericolul imediat. […]

    Am rugat pe vecinul meu să vină la mine pentru o comunicație importantă, căci evitam vizitele la dînsul ca să nu se creadă că am legături politice cu șeful guvernului de coaliție. I-am spus de ce e vorba, dar era greu să-l pornesc. Niciodată pînă atunci el nu primise o sugestie de la mine. În neutralitate, cu ocazia parastasului pentru Carol I la Curtea de Argeș, îi arătasem ce bine ar fi dacă ar cerceta trupele mobilizate: mi-a spus că „nu e în temperamentul lui“. La Iași îl îndemnasem să viziteze frontul, spitalele, amintindu-i că tatăl său, la 1877, venea uneori pe carul cu fîn de care avea nevoie cîte un regiment de cavalerie:”Se poate, dar el avea alt temperament“, ceea ce m-a făcut să-i blăstăm în față „temperamentul”. Cîndva mi-a venit zvîrlind de la ușă pălăria și bastonul și, cînd l-am poftit să le lase în anticameră, m-a întrebat, jignit, „dacă-l cred orgolios”.”Nu, dar, dacă ai fi, n-ai face altfel.” La orice prilej, ciocnirea se repeta. […] S-a plîns, cum am mai spus că, „socotind că vrea să mă trateze ca inferior, îl tratez eu astfel” și la urmă m-a înduioșat de i-am trimes o monedă antică pentru colecțiile lui. Nu știu cum au umblat alții cu dînsul; pentru mine, în toată viața, a fost peste măsură de greu. Se zice că el s-ar fi mirat o dată de aceasta – „de ce nu m-am putut înțelege niciodată cu Iorga?” —, cum s-ar fi mirat că d. Maniu, cum este, e atît de încunjurat. Se poate; dar am siguranța că n-a fost vina mea.

    Deci nici atunci n-am avut noroc. Mi-a declarat, neted și sec că, avînd și conservatori în Guvern, nu poate porni reformele.”Pierzi o ocazie cum n-o vei întîlni în viață”, i-am spus pe pragul porții. Mergea așa de departe în motivarea unui răspuns care avea toată aparența că e definitiv, încît îmi obiecta că „se vor răscula proprietarii”, de a trebuit să-i scormonesc o dureroasă experiență:”Cum ai împușcat pe țerani pentru proprietari, vei împușca, atunci, și pe proprietari pentru țerani“.

    Foarte întristat de neputința de a-l îndemna, am scris un memoriu pentru rege, învederîndu-i că, dacă se fac reformele de dînsul, vor fi și pentru dînsul, iar, altfel, ele se vor face contra lui, și încheind cu aceste cuvinte:”Am spus, și am mîntuit sufletul meu”.

    A doua zi, Brătianu a venit la mine ca să-mi anunțe că în cursul nopții s-a răzgîndit și că reformele le va face dar, pentru a nu-și supăra colaboratorii de dreapta și a nu provoca o criză ministerială, va pune pe Morțun, ca fost socialist, s-o provoace, – ceea ce s-a și întîmplat.

    O comisiune specială, din care făceam parte, a început lucrările. Erau neașteptate semne bune. Mitropolitul Pimen a găsit cuvinte mișcate pentru a binecuvînta opera a cărei prezidenție de onoare o avea. Dacă între conservatori erau intransigenți, ca d. C. Argetoianu, care cerea plata în aur, dintr-un împrumut special, a deposedaților, Mihail Cantacuzino, de altfel om de o perfectă corectitudine politică, era gata să steie de vorbă, nu fără a apăra cu cea mai mare stăruință interesele sale, mai ales cu privire la subsolul petrolifer, iar bătrînul Pavlică Brătășanu, așa de original în figură, în gesturi și în felul de a vorbi, declara fățiș că pentru clasa sa a venit momentul supremelor sacrificii. Liberalii, tîrîți de nemulțămiții lor, cari credeau că, odată cu steaua cea roșie, le-a venit ceasul, nu opuneau nici o rezistență de mari proprietari: doar dacă, din cînd în cînd, ca la chestia absenteiștilor, se încerca strecurarea unui paragraf de favorizare.

    Pe chestia, de gravă neînțelegere, a petrolului, Al. Constantinescu, avocat cu largă experiență și spirit deosebit de fin, și-a atribuit de la început un rol pe care l-a știut juca bine pînă la capăt, negociind între o tabără și cealaltă. Nu o dată a venit la mine să-mi aducă rezultatele atinse și să se sfătuiască. În sfîrșit s-a ajuns la forma în care proiectele trebuiau să fie supuse Parlamentului, convocat pentru aceasta în luna lui mai, odată cu pregătirea, ținută în cel mai mare secret, față de lumea politică întreagă, a unei ofensive cu oastea complect refăcută, înarmată de francezi, care era o adevărată sculare din mormînt a țerii înseși.

    Nu se poate spune că dificultățile privitoare la reforme erau învinse. La fiecare formulă se întîmpinau încă unele rezistențe; am putut face să se primească la expropriere motivarea „de necesitate națională“, pentru a împiedeca alte măsuri contra proprietății, pe care știam că se vor găsi destui să le ceară. Oameni ca profesorul Matei Cantacuzino, spirit de o extremă fineță și eleganță, un întîrziat marchiz revoluționar de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, erau pe rînd cîștigați și pierduți, după ultimul sfat pe care-l primiseră. Unii își rezervau locul în fresca reformatorilor prin discursuri care apăreau, cu aplauze la locurile mai frumoase, înainte ca ele să fie rostite. Pentru ultima oară s-a auzit atunci miraculosul glas al lui Delavrancea. Înainte de încleștarea hotărîtoare a armatelor, regele a putut iscăli astfel ceea ce, cu dreptate, a reclamat ca fiind opera sa, a convingerii și hotărîrii sale, căci numai presiunii sale i s-a datorit, după culise, renunțarea din partea conservatorilor la ultimele lor rezerve.

    Operă desigur pripită, nesprijinită pe studii, care pentru cea mai mare parte a teritoriului românesc nici nu se puteau face, operă rău îndrumată, de mai multe ori reluată și schimbată și falșificată, adusă la picioarele tuturor intereselor și tîrîtă prin șanțurile tuturor demagogiilor, operă caricaturată, cum se face de obicei la noi, prin însuși regulamentul de aplicare și executată, pentru proprietari adesea neonești, de agenți cari se știau pleca dincotro sperau o răsplătire, operă de desfacere a unei situații vechi de atîtea veacuri, a unui organism istoric, fără ca în schimb să se încerce a se uni puteri vii într-o nouă formațiune organică dar, desigur, spre onoarea tuturor acelor cari au participat la dînsa și ale căror figuri se vor ridica sus, în măsura sincerității lor, pe fondul acelor zile grozave și sfinte, una din operele cele mai mari pe care le-a săvîrșit conștiința acestui popor.

    Ofensiva deschisă în Putna, cu intenția, perfect îndeplinită apoi, de a arunca peste munți pe austro-ungurii înfipți acolo, era legată, în speranțele optimiste ale unor oameni cari nu-și dădeau samă ce aliați au la îndemînă, cu o spargere a frontului, păzit și de bulgari și de turci, de pe Siret, la Mărășești. […] Bucuria noastră pentru energica lovitură de mătură de la Mărăști a fost stricată de încremenirea silită a celeilalte armate.

    De atunci înainte, opinia publică a fost lăsată într-un întunerec aproape desăvîrșit pentru ca să se găsească deodată înaintea marii primejdii a răspunsului lui Mackensen la Mărășești. Știam vag ce strașnică risipă de vieți e acolo, dar zile întregi rezultatul luptei piept la piept n-o cunoscurăm. Generalii aflători la Iași deveniseră sibilici. Brătienii n-aveau nimic de spus nimănuia, nici mie, după sfatul ce mi se dăduse în iulie de a face să plece familia mea, ca să nu am, îmi spunea președintele Consiliului, mustrările sale de cuget pentru că și-a lăsat bătrîna mamă la București.

    Am aflat în sfîrșit că se sfărmase lovitura dîrză, repetată, furioasă a berbecelui nemțesc – cu ce sacrificii, mi-o arătă intrarea în Iași a regimentului 9 de vînători, în care servea și fiul meu; colonelul Rasoviceanu aducea numai resturile unității care în cea mai mare parte rămăsese în sîrmele ghimpate de pe Siret, în clipa atacului, nepregătit de artilerie, care era menit să salveze o armată așa de primejduită.

    Victoria aceasta, scump plătită, a unei armate eroice n-a avut însă consecința unei conștiinți de victorie în lumea politică. Deoarece rușii nu mai voiau să se bată, afară de rare și ultime excepții, deoarece austro-germanii amenințau să se coboare din sus, se luaseră măsuri de evacuare asemenea cu acelea care, cu un an înainte, demoralizaseră și umpluseră de indignare părăsita, neluminata și nesfătuita populație bucureșteană. Era evident că stăpînii noștri, oamenii partidelor, se cară. Rămas singur, vedeam zilnic, în mijlocul unei noi crize de dureri intercostale, cum camioanele porneau spre Rusia pînă și articole de gospodărie. Se duceau într-acolo, poate ca să nu le mai revedem niciodată, comorile de artă ale mînăstirilor, arhivele țerii, cele mai prețioase din manuscriptele și documentele Academiei, tablourile lui Grigorescu și ce aveau mai bun particularii. D. Al. Lăpedatu, care a trecut apoi și el peste Prut, m-a îndemnat să adaug atîtea din scrisele mele, din ale altora, la care țineam foarte mult, precum o scrisoare a lui Tudor Vladimirescu, o serie de traduceri de poezii populare făcute de regina după o versiune franceză a mea și cîteva lucruri de mare preț pentru mine.

    Mergînd pentru informații la Ionel Brătianu, am primit de la dînsul neașteptatul sfat, care m-a umplut de o tristeță dezgustată, de a mă exila și eu, „prinzîndu-mă de unul din trenurile care pleacă, pentru a nu rămînea fără putință de a mă duce”. Și, cum mă despărțeam de dînsul cu acele sentimente, el m-a oprit în prag ca să-mi puie întrebarea, care trebuia să fie răutăcioasă:”Ei bine, și acuma crezi d-ta că nemții vor fi bătuți?” M-am reținut ca să spun numai atîta:”O cred și acuma, dar n-am spus niciodată: cînd“. Întors acasă, am scris prietenului meu Denize, secretarul reginei, suflet cald și generos, potrivit cu originile lui franceze și italiene, ca să-l rog să comunice regelui că, hotărît a nu imita în fuga lor politiciani cu cari n-am avut nimic a face niciodată, sînt gata să urmez, pentru orice sarcină, numai pe suveran, atunci cînd o supremă nevoie l-ar face să nu mai poată rămînea pe teritoriul patriei.

    De mai mult timp nu văzusem pe regele. În iulie însă, pe vremea pregătirii acelei grele rezistențe, împrejurările m-au dus din nou la palatul lui, unde eram primit totdeauna cu atîta bunăvoință. O nouă lovitură ca aceea din decembrie, izbutită în ianuarie, la formarea Ministeriului de coaliție, se încerca atunci. Era vorba de o desfacere a tovărășiei, așa de rău înjghebate, în care conservatorii se plîngeau că nu au un rol mai important. Ei ar fi vrut o schimbare de regim în folosul lor și, din partea sa, Ionel Brătianu, a doua zi după biruința de la Mărăști și cu siguranța succesului pe celait front, era puțin dispus să împartă cu alții gloria revanșei.

    Un membru al Legației franceze, care, ca și Robert de Flers, pe care-l văzusem încă de la București, cu acea față de francheță care era ca o chezășie a succesului, ducele de Luynes, îmi observa cu acest prilej cît de neînțeles i se pare că, atunci cînd celelalte țeri în luptă nu știu ce să facă pentru a strînge mai multă lume la aceeași răspundere, la noi egoismul de partid biruie orice. Regele era din nou încunjurat de ambiții în luptă, servite de tot ce intriga poate să aibă mai perfect. Atunci Denize a venit la mine, poate din partea reginei, ca să mă îndemne să vorbesc Suveranului despre necesitatea morală de a nu se zgudui în asemenea momente baza politică însăși a luptei din nou deschise. După mine a alergat și președintele Consiliului, dar acuma hotărîrea era luată. Țara rămînea în ce privește conducerea, și de acum înainte, în zilele supremei încercări, tot așa cum fusese. Dar guvernul care se menținea era să dovedească și în acest al doilea moment de criză, cu aparențe desperate, că nu e în stare să organizeze rezistența. […].

    În acel moment am mers, cu generalul Leonte, un vechi prieten de la cursurile de vară, care acum avea grija hrănirii armatei, pe frontul de la Mărășești, unde de multă vreme nu se mai trăgea un foc de pușcă. Totul părea însă gata pentru o reluare a ostilităților, fiecare stînd la postul său. Zidurile arse ale casei Negroponte se ridicau deasupra pămîntului răscolit de obuze și frămîntat cu sînge. Pomii rupți ridicau spre cerul îndurărilor membrele lor chinuite și arse. Am cercetat sectorul unde erau soldații din Prahova, bucuroși de altă pîne decît cea uscată sau umedă, de un pac de tutun și de ceva ziare și cărți. În convorbirile cu ofițerii se vedea acum o influență a propagandei pentru pace care, sprijinită și de unii din șefii cei mari, cîștiga tot mai mult teren. Altfel era la spitalul din Tecuci, unde se refăceau cei cari, scăpați de ticăloasa influență a criminalilor din București și a ambițioșilor de pe frontul nostru însuși, își aminteau numai de eroicele încleștări la care participaseră cu jertfa trupului lor. În general însă, atmosfera era rea […].

    Eram, afară de îndărătnicele convingeri ale reginei, de chinurile de conștiință ale regelui, care-mi mărturisea, cu o hotărîre pe care nu i-o cunoșteam, că „vom avea și Ardealul și Bucovina”, și de statornicia cîtorva generali ca Grigorescu, pe care l-am văzut acolo pe front, cu optimismul temperamentului său vioi și vesel, darnic în cuvinte și gesturi de meridional, și ca recele Văitoianu, cu calculele flegmatice, eram, zic, complect dezarmați sufletește și cu totul la discreția împrejurărilor care, din fericire, de pe urma cumplitei oboseli a germanilor secerați la Mărășești și strîns încleștați în Apus, nu se îngrămădeau asupra noastră, totul fiind acuma artificii și simulare, atitudini, mijloace de a „impresiona” pe adversar.

    Starea de spirit a lumii politice era supt orice nivel. Am spus aiurea cum Morțun, care se făcea a veni pentru o rectificare fără însemnătate în ziarul meu, era încîntat că „a scăpat de Take Ionescu“, și vom vedea cum „scăpase”. Din partea lui, Ion Brătianu, pe care nu-l mai vedeam de la întrebarea dacă mai cred că germanii vor fi învinși, îmi trimetea pe d. Duca pentru a-mi sugera ca, în vederea unui armistițiu de capitulare, ideea de pace să fie servită de ziarul meu, formator al opiniei publice […].

    Pribegii plecaseră. Germanii ceruseră, de la cele dintîi negocieri, îndepărtarea unui număr de oameni politici, a căror prezență pînă la pace le-ar fi fost dezagreabilă. Regele mi-a comunicat forma în care se înfățișase această nouă pretenție: se spunea numai că acei oameni au dorit plecarea, pe care stăpînii soartei noastre sînt gata să le-o înlesnească, și indignarea tremura în glasul Suveranului supt a cărui timiditate aparentă se ascundea atîta mîndrie:”Mîni îmi vor cere să îndepărtez pe regina, pe prințul moștenitor…“ Se pare că între cei cari ar fi făcut bine să se ducă eram și eu care, firește, nici nu mi-am bătut capul. Dar foarte mulți au primit pașaportul Centralilor și au plecat, cu Take Ionescu în frunte, și cu alții mulți, între cari și atîția profesori, ca Pangrati și rectorul de la București, Atanasiu, ca să ceară la Paris, ținta călătoriei tuturora, refacerea de către amicii noștri francezi a întregului nostru învățămînt, începînd cu științile. Neapărat că aceia la cari ne adresam au crezut în neexistența unui învățămînt care se dezvolta de atîtea secole și care fusese ținut în curent, prin ostenelile mai multor generații, și cu progresele realizate aiurea și cu necesitățile noi ale ființei noastre naționale înseși. De aici va veni că mi se va spune în 1920 la Paris despre intenția ce am avea de a face franceză Universitatea din București, limba românească fiind relegată la Cluj, și tot de aici trimeterea atîtor profesori francezi, dintre cari mulți s-au legat în adevăr de o țară care nu era cum li se descrisese și pentru care au cîștigat înțelegere și respect; apoi vizita unei misiuni de universitari francezi, cu rectorul Poincaré în frunte, cari au fost foarte mirați cînd, la București, li s-au cerut numai conferinți fără a se începe opera de totală renovare, pentru care se credeau chemați, și lăsarea la noi a unui inspector francez a cărui situație de la o vreme a devenit jenantă.

    Dar, întorcîndu-ne la aceia cari plecaseră, cînd atîtea suflete aveau nevoie de încurajare și mîngîiere, nimeni nu va tăgădui că ziarul francez pe care l-au publicat, ca și apariția lor în Parlamentul Franței înainte de armistițiu, legăturile lor cu oamenii politici francezi și mai ales afirmarea faptului că mai există o Românie, una care nu și-a părăsit speranțele, care continuă a se crede în război alături de Aliați, o Românie complect liberă, în stare să discute viitoarele ei hotare, reprezintă un mare avantaj: a fost bine că între acești expatriați, de o tristeță uneori destul de relativă, s-a găsit și cîte un luptător al principalei provincii pe care o reclamam, ca d. Goga. Dar nu pot ascunde sentimentul pe care-l avea populația fără pașaport străin și fără dor de a se duce, că în jurul ei, al suferinților ei, din ce în ce mai grele, al umilinților care vor cădea tot mai nesuferite asupră-i, s-a mai făcut un gol.

    În tot acest timp nu-mi uitasem datoria de profesor, care ajungea acum să aibă un sens mai înalt decît oricînd, căci cuvîntul viu, ascultat cu interes de un public numeros și ales, în aula Universității, în cutare odăiță a vechiului liceu unde învățasem, avea să întregească aceea ce zilnic spunea scrisul, scrisul de durere și speranță.

    Am tratat astfel pe rînd, în acești ani ai refugiului, despre chestiuni care erau toate în legătură, mai mult sau mai puțin strînsă, cu preocupațiile grele ale zilei și din care se putea desface mîngîiere, încredere și înălțare. A fost vorba astfel de dezvoltarea literaturilor romanice, în care făceam să intre, din cauza izvoarelor inspirației sale, peste străvechiul și permanentul fond celtic, și literatura engleză. Manuscriptul a așteptat întoarcerea la București pentru a se tipări în trei mari volume de literă măruntă. Pentru a învedera felul, cu totul întîmplător și absolut neorganic, în care se alcătuise o Austrie care, deci, se putea desface ușor în bucățile acestei înjghebări fortuite, am prezintat ascultătorilor mei „originea și dezvoltarea statului austriac”. Cum în mintea alor noștri Germania apărea ca un concept absolut unitar, cu același caracter impunător de-a lungul veacurilor istoriei medievale și contemporane, bloc de putere nezguduită, curent de voință pe care nimic n-ar fi putut-o opri în revărsarea ei, am urmărit, în Cugetare și faptă germană, lupta între cele două tendințe, de minte și de pumn, care se înfruntă necontenit în viața unui popor de o mare complexitate sufletească, în care îndrăzneala cugetării abstracte alternează cu supunerea necondiționată unor autorități de cele mai multe ori venite din străinătate sau copiate după modele străine.

    Avusem ambiția de a-mi continua și publicațiile mele. Din Buletinul francez al Institutului Sud-Est european a ieșit o singură fasciculă, în care arătam originea, în mare parte latină, prin familiile Beauharnais și Murat, a dinastiei noastre, articol menit să apară într-un calendar bucureștean, apoi acțiunea austriacă în vremea neutralității – regele adeverindu-mi în scris că interpretarea dată textelor din cartea roșie publicată la Viena e cea adevărată. Revista istorică a cuprins cele două cursuri ale mele mai puțin întinse, descoperirile de la Hermeziu în biblioteca lui Costache Negruzzi, pe lîngă cronica românească a lui Brancovici, – mențiunile despre sîrbi în izvoarele noastre trecînd la Buletin – și ce alta îmi dădea hazardul acestor timpuri chinuite.

    Îmi făcusem la loc tipografia, cu o mașină rechiziționată la Botoșani – adaug că, întors la București, am plătit-o onest —, și în jurul meu, cu sergentul Constantin Onciu în frunte și cu legătorul Teodoru, se adunaseră o parte din lucrătorii mei de acasă, băieți buni, dar așa de stăpîniți de spiritul vremii, încît, cînd le-am oferit noua tipografie, rezervîndu-mi ce s-ar cuveni și muncii mele, ei mi-au mulțămit, dar au cerut să le asigur și… exacta plată săptămînală din banii mei. Acolo, printre picături, am tipărit în limba franceză și Relațiile anglo-române, începute de mult pentru un volum de omagiu bunului meu profesor Bémont, și dureroasa Istorie a românilor din Bucovina, scoasă din Buletinul de pe vremea neutralității.

    Dar atmosfera se făcea tot mai grea, tot mai irespirabilă în acest pustiu de credință care se făcuse la Iași, pe cînd la Odessa o parte din parazitismul politic nu făcea decît să intrigheze contra unui guvern de fapt mort și unui rege cu totul nevinovat de situație.

    În aceste timpuri ale armistițiului, prelungit fără a căuta să ajungem la pacea separată, pe care, pentru efectul ce l-ar avea asupra aliaților și asupra lumii lor înseși, o doreau așa de mult dușmanii, o singură rază de bucurie mijindă a ajuns pînă la lașul de fapt aproape asediat.

    În Basarabia o conștiință românească începea să se miște, pe care vor înteți-o tot mai mult aceia din oamenii de la Iași, mai mult profesori, plus bucovineanul Liviu Marian, fiul merituosului preot folclorist, cari se așezaseră la Chișinău. Într-o sală a Facultății de medicină am primit astfel neașteptata vizită a doi dintre fruntașii acestei Moldove răsăritene cu dor de întoarcere la țara veche în loc să primească îndemnurile stăruitoare de a se alipi la o Ucraină autonomă. Domnul Inculeț, profesor de matematică, figură de o liniște și de o veselie care părea însăși o asigurare de mai bine, și medicul Ciugureanu (de fapt Ciuhureanu), frumoasă figură de bună rasă moldovenească, ne-au vorbit în cuvinte care mai ales în astfel de timpuri au avut un adînc răsunet în inimile noastre strînse de grijă. Din colțul meu, îndemnat a le răspunde, le-am spus atîta:”Ați venit la un ceas de mare durere și ne aduceți o mare mîngîiere”. De atunci basarabenii deveniseră oaspeții obișnuiți ai lașului, și fiecare apariție nouă însemna un pas mai departe în afirmarea credinții și hotărîrii lor.

    În zilele acelea, era așa de posibilă pierderea ultimei baze de rezistență, încît, în cursul pe care-l țineam uneori, cu un mic grup de suflete devotate, ducînd și luminarea de acasă, fiecare lecție părea că va fi cea din urmă, dar eram hotărît să merg pînă la capăt. Domnul Mavrodi, cel dintîi om care a crezut că încercările mele dramatice se pot menținea pe scenă, pusese în repetiție Învierea lui Ștefan cel Mare și actorii mă întrebau dacă trebuie să mai lucreze fiindcă „mîne vin nemții”.”Cînd vor veni”, le-am răspuns, „vom face fiecare ce se va putea și ce vom crede; deocamdată să ne căutăm de treabă“ […].

    Schimbări politice interne erau acuma în aer, după trecerea unui așa de trist An nou, în societatea care se împuținase așa de mult, atîția căutîndu-și un adăpost și un mijloc de întreținere, așa încît cine-și păstra încrederea era redus aproape numai la consultarea propriei sale conștiinți. I.I. Brătianu se potrivea în jocul său politic, mai [mult] dibaci decît frumos, după șansele de succes: nu voise nici o colaborare cînd așteptase sigura victorie după o ușoară paradă de trei luni, primise tovărășia la răspundere a conservatorilor după ce venise dezastrul; cînd se părea că se luminează definitiv zările, în iulie, el căutase desfacerea de dînșii; acuma, cînd orice lumină în cer părea că s-a stins, și pentru totdeauna, el era grăbit să treacă mîna altora.

    Ambiția politică trezită în sufletul generalului Averescu, care-și atribuia o misiune de „îndreptare”, de pronunțare a „sancțiunilor” de refacere, pentru care însă o neapărată condiție era revenirea la pace, orice luptă mai departe părîndu-i, din punct de vedere tehnic, o imposibilitate, era bine venită pentru calculele noi ale șefului partidului liberal. Reintrat în acțiune, îndată ce era vorba de finețe, ceea ce era singura lui specialitate, el făcu așa încît, la ceasul cînd regele trebuia mînat, prin influența dlui Știrbei, care-și avea și el înțelegerile sale, la suprema rușine a întrevederii cu arogantul fost ministru austro-ungar la noi, contele Czernin, puterea să fie încredințată omului al cărui mare și adevărat rol nu era desigur în odăile de intrigă și de dușmănie de la Iași. Alături de general, care făcuse, și cu prietenul, acuma cu totul desfăcut de mine, Cuza – ba chiar ideea ar fi venit, m-a asigurat d. Cuza mai tîrziu, de la d-sa —, o Ligă menită să nu devie niciodată un partid, ci să servească numai adevăratele interese ale „poporului“ însuși, în a lui întregime, stătea un om care pînă peste patruzeci de ani trăise o viață de societate, fără legături cu o ocupație profesională și cu urmărirea unui scop corespunzător inteligenței și aparențelor sale de mare energie, dar care și el își simțea acuma, ca atîția alții, o misiune, aceea a „omului tare”, căruia nu-i pasă de nimeni și de nimic și care cere tuturora recunoașterea umilă a superiorității sale; acest om, care preceda pe d. Mussolini în unele din metodele de a se impune și de a impune […] era d. C. Argetoianu, pe care-l zărisem numai în treacăt, dar a cărui activitate la Odessa organizînd fronda, și contra regelui, îmi era cunoscută și al cărui fel de a guverna l-am putut aprecia îndată.

    D. Știrbei mi-a adus vestea alcătuirii noului Ministeriu, ca și cum el însuși n-ar fi avut nici o parte în marea schimbare ce se petrecuse. Pe lîngă generalul salvator și pe lîngă sfătuitorul lui ascultat erau cîțiva oameni tineri, negustori, cooperatiști, elevi de ieri ai școlilor germane, generali. Brătianu stătea gata să retragă la momentul oportun ceea ce acordase acelora, unul singur fiind fără naivitate, pe cari-i considera ca simple instrumente ale acțiunii sale bine chibzuite. Hotărîrile mari cu privire, în rîndul întîi, la armistițiu și la pregătirea păcii, trebuiau să se ieie în consilii de coroană și cu consultarea unui stat-major în fruntea căruia generalul Prezan, coborît pe planul al doilea militar prin înălțarea la prezidenția de Consiliu a unui general, reprezintă o veche dușmănie și o statornică opoziție. D. Averescu putea să-și facă iluzii asupra duratei guvernului său, ca și asupra operei decisive care i-ar fi încredințată, dar realitatea era cu totul alta: firele situației se aflau în alte mîni. El avea să facă un singur lucru: să ia asupră-și greaua răspundere a unui act umilitor iar, cînd s-ar cere, pentru a se ajunge la capătul acestor trecătoare lucruri impuse, cineva să se bucure și de încrederea Centralilor, pe lîngă cari guvernul Averescu a făcut, de altfel, toate silințile, erau doar, în fund, cei de la București, și ei mîncați de intrigi, pe cari Brătianu îi cunoștea deajuns ca să știe că o simplă invitație la putere ar putea face pe cei mai mulți să părăsească planurile de detronare a regelui, de unire cu Austro-Ungaria, de instalare a unui prinț prusian, pentru a deveni credincioșii supuși ai Maiestății Sale, aceasta pînă la odiosul basarabean care se pusese, imprudent, în fruntea mișcării de distrugere a Statului român, și care, om de stînga, revoluționar, s-a oferit apoi public, printr-un articol în foaia sa de trădare, de smomire a soldaților, a servi un prim-ministru conservator de cea mai „ciocoiască” speță.

    A fost lung șirul umilinților și atît de descurajant, încît și activitatea mea științifică s-a resimțit. Cînd, cu cenzura sa, de altă speță, d. C. Argetoianu s-a instalat la Interne, nu se mai putea tipări orice în foaia de care-mi legasem tot rostul. S-a putut continua totuși o oarecare opoziție fățișă la planurile de împăcare cu Centralii, cari se arătau, cunoscîndu-și slăbiciunile și primejdiile, din ce în ce mai nerăbdători. Cîți mai rămăseseră din parlamentari, după ce umpluseră Odessa și Parisul, unii dintre dînșii, ca bietul Disescu, preferind unei rămîneri în țară riscurile trecerii prin Marea Baltică și înfruntarea minelor, fură chemați de noul guvern ca să li se arăte că trebuie să consimtă la pierderi teritoriale, la crîmpoțirea hotarelor României, la părăsirea Dobrogei, la rășluirea munților… Cu glasul slab și stins, în uniforma care făcea și mai dureroasă scena, generalul expunea situația cu acea răceală a temperamentului său care era exasperantă, adăugindu-se din cînd în cînd și profundul bas cu care acolitul său principal sublinia textul acestui regretabil discurs. Și ce erau acelea care au răspuns la aceste propuneri, unele dintre dînsele fiind adevărate revelații întristătoare a ceea ce oamenii avuseră în adevăr în suflet fără să fi ieșit la iveală pînă atunci…

    Nu putea fi vorba acum, în clipa cînd era să plece d. Argetoianu la Buftea, castelul dlui Știrbei, unde așteptau delegații Centralilor, căptușiți cu pretenții bulgărești și turcești, a căror aroganță abia o putea stăpîni dibăcia unui Kühlmann și autoritatea mareșalului Mackensen, de un apel la opinia publică. La care opinie publică? La majoritatea intelectualilor ieșeni, de multă vreme otrăviți de virusul sterist, pătruns și organizat la Universitate? […] La politicianii cari, acum așa de puțini, nu se puteau înțelege asupra nici unei chestii? La armată, care era atît de departe și al cărei amestec în viața politică e totdeauna o nenorocire?

    Ceva trebuia făcut însă. După o cuvîntare în”Parlamentul” strîns prin foaierul Teatrului, am redactat un text de protestare contra părăsirii hotarelor a căror păstrare integrală o jurase regele, și am lăsat-o la Palatul devenit acuma închis și mut, inaccesibilă fortăreață a unei dureri fără nume. Cu mine era Delavrancea, cred și Roman, poetul, ziaristul ieșean de pe vremuri, acuma așezat la Constanța și care se pusese în fruntea rezistenței dobrogene, căreia i-am scris memoriul de împotrivire – dar, altfel, foarte puțină lume. Liberalii stăteau în așteptare și nu voiau să se angajeze în nici o acțiune. Iar Take Ionescu, Mihail Cantacuzino, oamenii cari recomandaseră trecerea în Rusia, și pînă la Port-Arthur, sau rezistența ultimă, pe care o credeau o datorie pentru noi – așa-numitul „triunghi al morții”, care n-a avut niciodată o definiție exactă și un sens precis —, aceia erau complect descurajați… Și foarte aproape, din ce în ce mai aproape de cum gîndea încrederea generalului Averescu, răsăreau Marghiloman, C. C. Arion, Stere și alții din conspiratorii și uneltele de la București.

    Deocamdată guvernului Averescu îi revenise și trista misiune a izgonirii reprezintanților militari ai înțelegerii. Despărțirea de generalul Berthelot, căruia i-am căutat eu darul de plecare, veche și frumoasă tipăritură românească și un pergament ardelean, împreună cu o călduroasă scrisoare de recunoștință pe care am redactat-o cu inima plină de durere, a fost una din clipele cele mai impresionante din lunga serie a unor încercări care păreau să nu mai aibă sfîrșit.

    Văd încă urîta noapte rece și umedă, mizerabilul tren cu băncile de lemn, goale, murdare, cu curelele de la ferești tăiate de cuțitele hoților și vandalilor, în care mergeam spre gara Nicolina, de unde trebuia să plece convoiul către stepele Rusiei, către Marea chineză a Extremului Orient. În drum, cu Take Ionescu, se vorbea de cariera generalului Averescu, de tot ce se spune pentru dînsul și contra lui, în clipa cînd francezii îl considerau – și au continuat să-l considere – ca un dușman, capabil de a le face tot răul. Apoi gara pustie, apariția regelui cu fața descompusă, a reginei care sărută pe ambii obraji pe Berthelot. Și dispariția în umbra deasă a trenului care ne lăsa cu atîta mai singuri…

    Nu e locul aici să arăt o situație pe care am prezintat-o mai amănunțit în cartea mea Supt trei regi, care e o lucrare de istorie, pe cînd acuma e vorba numai de ce s-a petrecut și atunci în sufletul unui om pe care soarta, fără a-i atribui rolul activ, continuu refuzat mijloacelor pe care poate nu le avea mai puțin decît favoriții ei, îl pusese în mijlocul unor mari și teribile împrejurări.

    Chemarea generalului Averescu, a cărui influență de caracter misterios și idolatru, în oștire, se cunoștea, a fost, cum am spus-o, o mare lovitură de maestru a celor cari conduceau acum exclusiv pe regele Ferdinand: I. Brătianu și, pe lîngă el și pentru el, d. Știrbei. Biruitorul de la Mărăști era pus în situația cuiva care, neputînd să lupte, făcuse gestul capitulării, aruncase formula dezmembrării, fără a putea reuși, cum era de prevăzut, să capete de la Centrali condiții pe care aceștia țineau să le acorde numai instrumentelor lor. Astfel, în martie 1918, generalul a fost pur și simplu demis în favorul lui Marghiloman care și acesta, tîrît înaintea inexorabililor stăpîni, trebuia politicește și moralicește distrus în cruntul război intern care se purta supt și prin războiul extern.