O călătorie la Vălenii de Munte mi-a dat subit noțiunea materială a imensității dezastrului, care întrecea orice închipuire. Din păsurile Ardealului venea ca o invazie a groazei și a desperării, pedepsind sîngeros ușurătatea și dezordinea. Soldați fără legătură între dînșii, ofițeri călări, automobile militare, țerani, femei, bătrîni, ca în timpul marilor năvăliri înaintea ciambururilor tătărești. Și, element de rușine, în mijlocul șivoaielor spaimei, vitele de rasă pe care ordonanțe le mînau la vale pentru ofițerii lor. În cerdacul casei mele erau rude ardelene fugite de ștreang.

    Nu era timp de pierdut, rezistența la păsuri, glorios de stăruitoare, timp de peste două luni de zile, neputînd fi prevăzută nici de aceia cari cunoșteau mai bine marile însușiri de vitejie și răbdare tăcută, cu dinții strînși, a țeranului, omul serios al acestui neam. Am trimes pe ai mei, cu tot ce au putut prinde într-o boccea, la trenul din Moldova, am luat toată corespondența mea ca să nu fie spînzurați de pe urma ei atîția fruntași ai luptei ardelene, am adaus cîteva cărți mai rare și, la căderea serii, am plecat și eu, luîndu-mi rămas bun de la casa pe care nu știam de voi mai revedea-o. Vîntul scutura florile din grădină și cînii credincioși mă priveau din pragul porții: soldații ocupației erau să-i omoare, iar în locul florilor am găsit grămezi de uscături mucede, femeia care de milă voise să-mi ude rododendronii fiind amenințată cu împușcarea.

    De ar putea spune buna mea casă ce a răbdat pe urmă! Mi-o destăinuiră, pe lîngă ruina sămănată pretutindeni, însemnări scrise și alte urme, pe care le păstrez încă.

    Pe ușa de intrare se văd liniile cu creionul prin care locuința, întrebuințată întîi pentru birouri și pentru a da un pat comandanților, e destinată „oficiului porcilor” (Schweineamt), cu data exactă cînd i s-a atribuit acest nobil rost: „oficiul porcilor“ nu însemna de altfel, cum aveam dreptul s-o cred, identificarea zoologică a locuitorilor celor noi, ci fabrica de jamboane instalată acolo. Odaia noastră de mîncare ajunsese neagră de fumul bucătăriei speciale. În ce privește adevărata bucătărie, menirea ei fusese alta: fiind cu ciment pe jos, acolo stăteau caii, animale mai nobile decît unii din stăpînii lor: își poate închipui cineva ce au lăsat pe urmă. Iar pînă la încartiruirea lor ei erau legați de unul din cei mai frumoși meri ai mei care a rămas strîmb și pînă astăzi, dar coaja, aproape total distrusă, s-a refăcut complect, și an de an, el se acoperă de cea mai albă floare și de rodul cel mai bogat, cum o va face poate și multă vreme după ce nu mai voi fi eu acolo. Pe una din ramurile vînjoase ale bătrînului gutui care a murit pe urmă, un oaspete maghiar a săpat”Eljen Magyarorszag”. În casa însăși se văd pe ușa odăii de dormit găurile de care se prindea lanțul cînelui care coabita cu șeful detașamentului de ocupație, și alte împunsături, pe alte uși, păstrate și acelea, arată unde se fixau comunicatele. În salon mi-a fost cu neputință să curăț crasa pe care au lăsat-o pe frumosul lemn de paltin bucovinean, înflorat cu desemnuri populare, mînile celor care-și făceau pe dînsa ocupațiile de birou. Pivnița era plină de fierării și de coșuri pentru prune. În ultimul timp, o oarecare curățire a fost datorită numai prezenței femeilor care erau aduse, cînd ici, cînd colo, pentru a îmbuna suferințile eroilor.

    Mobila mea călătorise în parte, și în locul ei se adăugise cîte ceva luat din vreo casă străină. Tablourile se împrăștiaseră unde putuseră găsi amatori: numai frumoasele flori ale lui Grigorescu fuseseră desprețuite și, luîndu-se bogatul cadru aurit, ales de pictorul însuși, pînza fusese aruncată, ca o cîrpă netrebnică, în cămară.

    Musafirii arătaseră o deosebită pasiune pentru cărți și tot ce e în legătură cu cultura; numai cît metoda întrebuințată pentru aceasta le aparținea. La tipografie, prefăcută în local de închisoare, deci complect devastată și degradată, cu fereștile prinse în sîrmă ghimpată, depozitul s-a golit răpede de miile de cărți, între altele frumoasa ediție în format mic a autorilor vechi; o marfă de zeci de mii de lei a dispărut fără urmă, despăgubirea ce mi s-a acordat apoi, binevenită, fiind minimă. Clișeele erau întrebuințate pentru foc, nu numai din cauza flăcării bune pe care o dă lemnul vechi dar, mi s-a spus, și pentru lumina albăstrie a zincului care se topește. Bunii soldați ai cultei Germanii aveau nevoie și de astfel de distracții.

    Dorința cea mare a ocupanților era însă aceea de a-mi găsi biblioteca. O parte, cu prețioase tiraje aparte, cu broșuri extrem de rare, cu cărți purtînd dedicații și însemnări, era la dispoziția lor, ca și un număr de documente uitate, între altele actul cel mai vechi de la străbunul „galeongiu”, imediat după 1760. Din ea n-a rămas absolut nimic: totul s-a furat ori s-a ars. Din cele pierdute, ostașii noștri cercetînd la Budapesta prada cărților, n-au găsit, cu fragmente din corespondența tipografiei și din corespondențe străine, decît lucrarea lui Vlahuță despre Grigorescu și frumoasa carte a dlui Gerota despre monumentele venețiene ale insulei Creta. Pe dînsele era iscălit larg, cu sentimentul proprietarului legitim, un domn Gágyi Jenö care, înainte de aceste împrejurări, istoric rîvnitor, făcea notițe despre cărțile românești la una din marile reviste de specialitate din Budapesta.

    Această procedare mă face să mă gîndesc la ceea ce, în circumstanțe întru cîtva asămănătoare, dar firește fără ca mîna mea de „biruitor” să se fi atins de lucru străin, am crezut că trebuie să fac eu însumi. Ori de cîte ori mi s-a prezintat o carte furată, am refuzat-o, primind doar, rareori, volume sau documente cărora nu li se mai putea găsi urma și a căror origine nu putea fi bănuită. Gînd un colonel prieten a crezut că-mi poate aduce, în prima fază, fericită, a războiului, două vase de preț, le-am răspins cu indignare. Cînd, după război, la vizita făcută de Liga Culturală vechii stăpîniri a lui Ștefan cel Mare din Cetatea-de-Baltă, am cercetat și castelul contelui Haller, care lăsase, ca o protestare contra jafului făcut de țeranii de pe moșia sa, biblioteca risipită și documentele sfîșiate pe podele, și mi s-a dat de cineva din sat o carte pe care am găsit pecetea stăpînului, ea a fost trimeasă imediat prin poștă aceluia care avea drept asupra ei. Mi se pare că o elementară solidaritate morală între oamenii culți cere aceasta.

    Cele mai multe din cărțile mele erau la Institutul sud-est european în București, și de aceea au scăpat, salvîndu-se astfel o harnică operă de adunător timp de mai multe decenii: voi arăta mai departe soarta colecției, care e astăzi la îndemîna oricui. Cîteva cărți numai le-am găsit înstrăinate la anticarii cari-și aveau pe atunci lăzile pe cheiurile Dîmboviței și cari mi le-au restituit fără nici o obiecție. Dar miile de volume, unele frumos legate, de care mă foloseam în lucrul meu zilnic, fuseseră coborîte, de lucrătorii mei credincioși, după indicațiile ce dădusem, în odaia secretă de supt scîndurile cerdacului, în ascunzișul pe care boierul de pe vremuri și-l pregătise pentru clipe de supremă primejdie. În zădar au cerut ocupanții, lucrătorilor rămași, și cu amenințările cele mai impresionante, să le spuie unde mi-am găvozdit biblioteca. Li s-a răspuns că voi fi luat-o cu mine. Iar stăpînitorii se primblau zilnic pe scîndurile a căror mișcare și al căror răsunet le-ar fi putut arăta unde se află o nouă și atrăgătoare pradă. La întoarcere, unul din colaboratorii mei la tipografie mi-a anunțat că scumpele mele cărți sînt păstrate, și ele mi-au revenit la București cu izul îndelungatei petreceri la umezeală și uneori cu neștersele semne ale acesteia. La București, corespondența mea fusese descoperită, dar prietenul meu, librarul Suru, fiind și el refugiat în Moldova, dna Suru a dat agenților poliției militare ce trebuia ca să tacă, făgăduind și o distrugere care nu s-a făcut. Astfel am pierdut în aceste grozave împrejurări mult mai puțin de cum mă puteam aștepta.

    Tipografia fusese păstrată de germani pentru proclamațiile și înștiințările lor. Cum „nu plătisem impozitele”, ei anunțaseră scoaterea ei la licitație, dar prietenii din Vălenii de Munte, în frunte cu bunul șef al gării, Dimitriu, care era să moară pe urmă ars, s-au oferit s-o cumpere ei, păstrînd-o astfel. Casa însăși era menită unei distrugeri în ultimul moment. Plecarea s-a făcut însă cu atîta grijă încît s-a uitat făgăduiala pedepsitoare. Dar se chemase toată țigănimea pentru a-și împărți ce mai era înăuntru: din nou, Dimitriu a intervenit, oprind inconștientul jaf.

    În localitate, germanii, întrecînd cu mult pe austro-unguri, fuseseră deosebit de cruzi. Pentru o veche armă de vînătoare rămasă într-un colț se rostea osînda la moarte, îndată adusă la îndeplinire. Mi s-a spus că un nenorocit a fost silit să-și poarte crucea pînă la locul de execuție.

    Munca silnică era la ordinea zilei, și nimeni nu era cruțat. Brutalitatea celor ce descălecaseră în casa lui așa de bine gospodărită a scurtat zilele bătrînului boier Iancu Cereșanu, care fusese, icoană a altor timpuri, o providență pentru oricine avuse nevoie de ajutor: sicriul lui pe un car cu boi a fost dus singuratec în umbra plopilor cimitirului. În acest timp alții, și mai ales altele, se puneau la dispoziția ofițerilor germani, cărora li se dădeau petreceri, ei fiind urmați apoi cu adînci păreri de rău la plecarea lor din Văleni. Educația patriotică nu fusese dată acestui popor nici prin netrebnica școală, nici printr-o bună cetire literară. Dar ceea ce lipsea claselor de sus, poporul o suplinea prin instinct, acel minunat popor care căuta și în neobișnuite lumini pe cer vestea că „se întoarce România”.

    Săptămîni de zile le-am mai petrecut în București, mîngîiat și întărit, în ciuda veștilor rele care se îngrămădeau și a prevederilor despre ceea ce fatal trebuia să se întîmple, prin stăruitoarea muncă la ziar. Rămas cu gîndurile mele, n-aveam la cine să întreb cu privire la ultimele noastre sforțări. Pe șeful guvernului mă hotărîsem să nu-l mai cercetez: ce mai puteam avea comun cu cine regreta că nu se poate încheia o pace separată! D. Duca era însăși întruparea îngrozită a dezastrului, tot mai evident. Iar, în ce privește pe ministrul de Război, Vintilă Brătianu. două amintiri vor ajunge ca să i se vadă starea de spirit.

    După plecarea alor mei la Ploiești pentru a lua trenul de Moldova, mă întorceam la București, într-un tîrziu. La gară, voinicul șef Bengescu mi-a spus cu groază că”Predealul nu mai răspunde la telefon”: deei frontul ar fi spart acolo și valul ar fi să se reverse asupra văilor deschise. Eram rugat să duc vestea aceasta la București. Pe frumoasa noapte cu lună alergam grăbit către capitala amenințată cu invazia. Dar în oraș nu era nimeni dintre aceia cărora le-aș fi putut vorbi: de frica avioanelor dușmane dormeau pe la prieteni din împrejurimi. Numai Vintilă Brătianu, care tocmai conducea pe Procopiu, era acasă și treaz la acel tîrziu ceas de noapte. M-a ascultat și a dat din umeri:”Se poate să se fi rupt frontul”. Cu același calm îmi vorbea peste cîteva săptămîni:”Nemții au trecut pe la Zimnicea. Vor veni la București… – Și Parlamentul, noi, ce facem? Cum vom fi înștiințați? – A, îi vei vedea. D-ta ai putea să și rămîi. Ba poate, pentru că ai scris contra lor, te-ai putea și duce…”

    În vederea perspectivei așa de senin puse înaintea mea de dînsul, am încercat să văd dacă m-aș putea strecura schimbat de haine. O mantie și un potcap puse la dispoziție de arhimandritul Scriban mă transformaseră așa încît credinciosul portar Frățilă, care scrîșnea din dinți de cîte ori Stere primea o telegramă nemțească, nu m-a putut recunoaște în călugărul care ieșise cu arhimandritul. A sta în otel devenise însă imposibil: în marea îmbulzeală de ofițeri întorși de pe front […], odaia mi se deschidea în lipsă, și găseam păduchi pe perinele mele; ei începuseră a mă năvăli. Murgoci m-a luat atunci la dînsul, și tot mulțămită lui am putut scăpa cu viață; fără domiciliul silit sau fortăreața care au cuprins peste cîteva zile oameni ce greșiseră mult mai puțin față de Centrali decît mine, un Rădulescu-Motru de pildă, al cărui colaborator la publicația lui, Noua revistă română, fusesem.

    D. Duca a fost întrebat serios asupra rostului care, în fața ocupației iminente, se rezervă parlamentarilor, și răspunsul a fost îngăimat:”Poate, cîndva… Se va spune la timp“. În acea seară chiar, Murgoci, hotărît să plece și el, mă lua la gară și, călăuzindu-mă prin amestecul de lume grăbită în presimțirea sfîrșitului, mă ducea la unul din trenurile de evacuare a ministerelor, la cel pentru Comerț.

    În colțul vagonului unde mă așezasem am petrecut douăzeci și patru de ceasuri chinuitoare, fără a vorbi cu nimeni, aproape fără a pune nimic în gură. Noaptea era străbătută de lumini ciudate. În ziua următoare, trenul regal a trecut pe lîngă noi, ultimă expresie a catastrofei. Tîrziu, seara, mă coboram la Nicolina, și îndată, pe străzile murdare ale mahalalei, cele dintîi uniforme rusești apărură, în floarea pămîntului, cu lungile mantale măturînd praful. […]

    Am găsit pe ai mei, fără prieteni în ceasurile grele, părăsiți după adăpostirea de cîteva zile în primitoarea casă a preotului Bobuleseu, cercetător istoric pasionat, într-un cămin de studenți, care fusese închis și devenise astfel unul din multele adăposturi ale refugiaților. Casa aparținea maiorului Bonciu, a cărui cea mai călduroasă dorință, manifestată mai tîrziu și prin amenințarea că ne va sparge geamurile, era să ne vadă plecați de acolo. Bună casă moldovenească, năpădită însă de ploșnițe. Peste o strădiță îngustă se pregătise cartierul primului ministru, casă de veșnică tristeță, în care, ca și cum n-ar fi fost în mînile lui nici o putere – totul trecînd în sama armatei, care și-a găsit un șef adevărat în calma siguranță a generalului Prezan, om de rasă —, nu intra un automobil, nu sosea un om la raport, afară de prefectul de poliție Corbescu, un Sosie al dlui Goga, blond, cu ochii albaștri, speriat […] În față, pe acea simpatică Stradă Romană, era Spitalul, care trebuia pe urmă să ieie foc, ca multe clădiri cu contabilitatea încurcată; ceva mai departe se adăpostea familia C. D. Anghel.

    Dar mediul rezistenței în dezastru nu exista. Nu exista deloc. Iașul însuși, unde revenisem de atîtea ori, în ospitaliera casă a prietenului Șumuleanu, găsind un așa de bun spirit – suplinisem chiar pe Xenopol, acuma cu totul pierdut, o ultimă rămășiță din geniala lui inteligență licărind numai în fund, pe cînd buzele repetau le nesfîrșit ultimele cuvinte auzite, și fusesem primit… admirabil de decan, Philippide, care mă invitase în scris să fac „un lucru serios”, și nu conferințile cu care obișnuisem pe ascultătorii mei —, părea mai curînd plictisit, tulburat în liniștea lui patriarhală de această necontenită îmbulzire a unor oameni necunoscuți și nesimpatizați cari, pe lîngă aceasta, erau adesea de o pretenție ce putea în adevăr să indigneze, și uneori și de o brutalitate deosebită. Casele se închideau, părăsindu-se odăile uzurpate. Din vechea și marea prietenie, din lunga luptă pe care o purtasem atîția ani alături, la d. Cuza nu mai rămăsese nimic: pînă la ședințile Camerei ne-am văzut poate o singură dată. În fiecare din noii veniți se vedea parcă unul din vinovații grozavei nenorociri. Și se simțea tot mai mult […] că oamenii ar fi preferat acea legătură cu germanii pe care o ceruse tot clanul Stere, cu deosebiții săi Botezi, ca și profesorul de slavistică Ilie Bărbulescu, a cărui sfidare insuportabilă a trebuit să fie pedepsită cu pumni și palme într-o gară. Chiar oamenii cu sentimente bune în fond colportau știri false de înfrîngere și făceau glume cu privire la ceea ce așteaptă, „fără Mare”, adecă fără Dobrogea,”România Mare”. Era o atmosferă pestilențială de te înăbușeai.

    În guvernul însuși nu se găsea nici un om de energie, Pherekyde chiar dezmințind figura lui de luptător medieval și dispărînd cu totul din actualitate, iar umbra lui I. I. Brătianu, mititelul, blajinul și așa de nedrept neglijatul Porumbaru pierzîndu-și ființa o dată cu dispariția luminii de la care pleca; Vintilă Brătianu, în sfîrșit, își îndeplinea cu o perfectă conștiinciozitate de bătrîn birocrat însărcinările exterioare. Ceea ce slăbea și mai mult direcția era o oarecare nesinceritate față de războiul în care guvernul se aruncase pe baza unor calcule rău făcute de șeful care de fapt existase el singur la început. Pe de o parte se păstrau oarecare legături cu Bucureștii, unde Procopiu, lăsat anume acolo, avea o anumită misiune, cum o avea una și profesorul Tzigara-Samurcaș, lăsat cu grija reședințelor regale și capabil de a trece, pînă în intimitatea ocupanților, cu mult peste aceste atribuții precise. Aceasta fără a mai pomeni tot ce continua să fie între oamenii de stînga ai partidului, ca d. Sassu, și acela care de a doua zi după catastrofă dezbrăcase haina de colonel român pentru a fi unealta, supusă față de stăpîn, insolentă față de populație, a ocupanților. În plină Cameră se va declara de pe banca ministerială că, da, Procopiu a rămas la București din ordin. Iar, pe de altă parte, se făceau, încă de la început, pregătiri de retragere în Rusia, pînă la Harkov, părăsindu-se astfel credința că pe noul front s-ar putea produce o rezistență durabilă și cu folos.

    La opoziție, starea morală nu era mult mai bună. Take Ionescu rămas – după însușirea de către Marghiloman a rolului de împăcător cu Centralii și după moartea lui Filipescu – singurul șef posibil al unui partid conservator de care nu-l lega nici nașterea, nici mediul, nici ideile fostului „democrat“, vroia continuarea războiului, dar realitatea luptei înspăimînta un suflet iremediabil timid. Lîngă dînsul, conservatorii vedeau, din imensa nenorocire, în primul rînd posibilitatea, necesitatea chiar de a înlocui regimul, cu omul care o provocase. De fapt, după rămînerea supt o ocupație, pe care cei mai mulți înțelegeau s-o întrebuințeze tot pentru blăstămatele scopuri de partid, a foștilor junimiști, credincioși originilor sub-germanice ale grupării, și chiar dacă erau așa de „franțuziți” ca un C. C. Arion, partidul conservator de la Iași era reprezintat printr-unul din fiii lui G. Gr. Cantacuzino, Mihail om onest, bun, blînd, gras, care făcuse odată un discurs frumos – fratele său Grigore continua la București relațiile sale cu dușmanii —, apoi prin șeful moldovenilor, D. Greceanu care, de altfel, om cu tradiții de bună și adevărată, deși mediocră boierie, își arătase pe front dorința de a servi țara – și atît, afară de clientela, personală și permanentă, a admiratorilor lui Take Ionescu. Nu se relevase încă prin nimic în viața politică fostul secretar de Legație, C. Argetoianu care, opus oricăror reforme dăunătoare marii proprietăți și socotindu-le ca o concesie făcută unei sentimentalități desprețuite și ca o experiență foarte riscată, exprima păreri strict tradiționale, peste care politicianismul alor săi trecuse de multă vreme. Era încă unul din oamenii cari vedeau în neașteptatele împrejurări așa de triste baza unei acțiuni proprii, în orice direcție ar fi să se îndrumeze.

    Conservatorii propriu-ziși mi s-au adresat și mie pentru a-mi cere să adaug ce influență aș putea să am față de Regele, care păstra, în aceste zile de vădire a caracterului fiecăruia, o atitudine nobilă și demnă, pentru ca să li se treacă lor mîna, fără ca pentru aceasta să mi se facă propuneri precise de colaborare ori să mă lase să înțeleg ce ar voi să facă dacă li s-ar da puterea. Am refuzat orice ajutor și chiar orice discuție în ce privește asemenea planuri. Știam, ca și toată lumea de altfel, ce pot ambițiile nesprijinite pe ceea ce ar fi îndreptățit asemenea aspirații la un ceas ca acela și, pe lîngă aceasta, îmi dădeam sama că, totuși, față de incapacitatea de acțiune a lui Take Ionescu, așa de ușor terorizat, pînă și tăcuta îndărătnicie a lui I. I. Brătianu, ascuns de toți în bîrlogul lui din strada Romană, e încă de preferat.

    În partidul liberal, în ce se mai putea vedea dintr-însul, nemulțămirile erau enorme. La Galați, d. Orleanu, unul din miniștri cei noi ai lui Brătianu, dezaproba public pe șeful care adusese o astfel de calamitate asupra țerii, și el nu era singurul care să vorbească astfel. Și credința celor mai de aproape oameni de casă se clătina în vîntul cumplit al dezastrului. Omul care nu putea să animeze pe alții s-a găsit complect izolat, lipsit de orice sfat care ar fi putut să-l susție. Nu pot ști cît îl vizita un altul din oamenii pe cari el, în timpul de autocratică diriguire, îi crease aproape din nimic: Al. Constantinescu, a cărui inteligență, în general recunoscută, era dăunată însă printr-o înfățișare fizică pretind la ridicul și prin reputația pe care o avea acest om de un perfect simț practic, singurul în tot partidul, că urmărește și sprijină orice afaceri. Acesta măcar nu s-a îndoit niciodată, dar trecerea-i era atunci destul de mică printre ai lui, deși Regele îl prețuia foarte mult, aicîndu-i totuși pe numele unei porecle injurioase, pentru că era unicul cu care se putea lucra în adevăr.

    Dacă un Gheorghe Mîrzescu, gazda pribegilor prieteni, acela în a cărui frumoasă casă cu două rînduri de la Copou ei se mai puteau intîlni, ținea la dispoziția oropsitului șef al Guvernului o deșteptăciune firească și, mai mult: un echilibru moldovenesc, așa de prețios în asemenea împrejurări, tînărul ministru, care abia se deprinsese a vorbi în Parlament, unde mai tîrziu va ajunge să domine prin onestitatea sa, dar și prin realitatea politică a oricării propoziții rostite, n-avea încă nici o influență, și tineretul, setos de a parveni, nu consimțea să și-l recunoască șef. Dimpotrivă, în frunte cu iuțea vorbărie, avînd ca un sunet de mitralieră, a dlui Iunian, mărunt avocat gorjan, apoi cu insultătoarea sfidare a dlui Tilică Ioanid de la Severin, cu brutala izbire a dlui Nunucă Protopopescu, o adevărată „ligă olteană”, la care se adăugea cîte un coprovincial pierdut apoi pentru politică, fără să uit avîntul retoric cu gesturi mari și teatrala punere în vedere a unui avocat moldovean, Trancu-Iași —, ei erau cei mai aprigi critici ai lui Mîrzescu, a cărui situație în Cameră a fost zilnic ridiculizată. Cum se cîștigase și vechiul socialism de aventură seniorială a lui Georges Diamandy, care se și credea întîiul între oamenii unei ere cu totul noi, și mai tîrziu energia unui om ca drul Lupu, capabil, dacă e pe aceea, să strice toate farfuriile din toate cele cinci continente, era în politica internă un front de frondă pe care, în situația în care-l adusese înfrîngerea, Ionel Brătianu nu se simțea în stare nici să-l înfrunte fățiș, și cu atît mai puțin să-l zdrobească. Era de închipuit că temperamentul dlui Cuza îl va face, dacă nu asociatul acestor revoluționari, fie și numai de fațadă, cari erau și internaționaliști, cel puțin prețiosul lor auxiliar, prin săgețile pe care dintr-o tolbă veșnic plină le arunca asupra băncii ministeriale.

    A face politică de surpare mi se părea însă în asemenea momente aproape o crimă, și n-am reprezintat un singur moment în acei doi ani și jumătate de încercare un punct de vedere divergent față de silințile care se cheltuiau pentru o ultimă și desperată apărare. De aici va rezulta că nu numai d. Cuza, pînă ce se va alipi la o nouă acțiune politică, dar și pitorescul Zelea Codreanu, în costumul bucovinean cu care înlocuise levita de teolog și cilindrul supt care l-am cunoscut întîi, s-au crezut firește înlocuitorii deserțiunii mele. Prieteni de aproape își vor căuta drumul aiurea, orice astfel de părăsire fiindu-mi total indiferentă, atunci cînd tot gîndul meu era numai la țara în frămîntări de moarte.

XXV. Pentru crearea spiritului nou

    Totuși omului celui mai tare în credințile lui îi trebuie din cînd în cînd și un îndemn. Plecînd de la București, întrerupsesem ziarul meu, părăsind cantitățile de hîrtie care trebuiau să-l asigure multă vreme. Peste cîteva zile mi-a venit la Iași primul redactor, d. A. Cusin, care găsise un loc într-unui din camioanele evacuării și care, soldat de rezervă, rămăsese repartizat la redacția mea. S-a oferit să scoatem din nou Neamul românesc, și mi-am dat samă imediat ce folos moral ar putea să iasă pentru miile de descurajați și dezorientați și contra trădătorilor cari foiau în toate părțile, reapariția unei foi care ar avea toată libertatea, și ceva mai multă autoritate decît ziarele ieșene în care partidele-și publicau lincedele comunicate și comentarii: Evenimentul lui Greceanu și Mișcarea lui Mîrzescu.

    Așa a apărut, în formatul unei fițuici, ziarul meu, care îndată s-a răspîndit în cercurile militare, mergînd pînă la spitalele de răniți, unde două mari talente, cu consacrare universală, dra Ventura, alergată imediat în țara părinților săi, și d. George Enescu, aduceau mîngîierea unor suflete credincioase și devotate.

    Căci acuma se refăcea, ca o realitate nezguduită, în veșnic progres ca organizație și spirit, o armată. Cele dintîi elemente ale celei vechi, gonită de la pasuri, sfărîmată în bucăți, erau o cutremurătoare icoană de scufundare națională complectă. Călăreți al căror mic grup reprezintă un regiment distrus, palizi infanteriști încremeniți de frig în hainele supțiri și sfîșiate, mîncați de păduchii care curgeau de pe dînșii, ca o făină ignobilă, ofițeri cari în odaia mea izbucneau, la capătul atîtor mizerii, în hohote de plîns. Atîta era la început. Dar în acest neam sînt nesfîrșite rezerve de energie, trecute din generație în generație, care apar numai la asemenea ceasuri grozave. A ajuns, pe lîngă acest admirabil instinct de conservare și pe lîngă această unică putere de refacere, prezența a trei oameni pentru ca steagul României să fie din nou apărat.

    Unul era cel ce știuse salva fragmentele nenorocite ale defensivei sfărîmate, generalul Averescu căruia, dealtfel, i se observa fiecare pas, ținîndu-l cît mai la o parte pe secțiunea noului front care i-a fost atribuită și unde a dovedit încă o dată ce poate siguranța rece, calculul netulburat, metoda fără greș. Pînă la ceasul cînd a crezut că trebuie să se consacre unei politici spre care era îndemnat de cei ce aveau nevoie de marele lui prestigiu, noi nu l-am văzut în lașul unde fierbeau intrigile și se cloceau planurile.

    Cel de-al doilea, generalul care nu făcuse politică niciodată și care n-o va face nici pe urmă, Prezan, căpătase, din fericire, sarcina pe care cu același calm neimpresionabil, cu aceeași neclintită putere de judecată, a știut-o îndeplini, înlăturînd de la conducere camarazi și ducîndu-le pedeapsa, în acea atmosferă de bănuieli nu întotdeauna întemeiate, pînă la degradarea publică a cui fusese sortit a întrupa înfrîngerea. […] Nici o uneltire politică nu s-a putut strecura, în acele hotărîtoare săptămîni și, dealtfel, nici în lungile luni de trudă care au urmat, la cartierul general, pe care tot mai mult l-a încunjurat respectul public și care a ajuns inima însăși a României însîngerate.

    Franța alesese bine trimețîndu-ne, din nenorocire prea tîrziu, împreună cu un grup de ofițeri cari știau ce înseamnă, nu războiul ca pe vremea lui Carol I, ci teribilul război modern, pe generalul Berthelot. Jovialitatea lui de voios burghez francez, netulburat nici în cele mai grele clipe, marea seriozitate cumpănitoare, ascunsă supt zîmbetul lui larg cu ochii în lacrămi, cunoștințile căpătate în momentul răspingerii atacului german acasă la el, în zilele de cea mai mare răspundere, se uneau la dînsul și cu tradiția pe care o reprezintă, iubind-o, și pe care o aveam și noi, în toate amintirile noastre. Nu ne zicea mare lucru un general în automomil, care părea că fuge, pe cînd generalul în tunică albastră, cu chipiul roșu cusut cu aur, mare, voinic, frumos, călărind un cal de rasă, rte apărea ca însăși imaginea unui război în care, după ceasurile cele mai rele, este încă putința de revanșă și de glorie. […]Mai mult timp, I. I. Brătianu stătuse la îndoială dacă să cheme sau ba un Parlament în care știa bine ce puțin sprijin va putea să găsească. Se pare că și sfaturi din afară l-au făcut să se decidă la o sesiune ordinară, așa de mult întîrziată. A fost o hotărîre fericită, pentru că oricare ar fi fost calitatea majorităților și atitudinea, de obicei nepotrivită, a opoziției, era nu numai o putință de lămurire a îndoielilor, afară de cele pe care guvernul și le rezerva, dar și un îndemn pentru miniștrii descurajați și dezorientați și un mijloc de a ținea vie o conștiință publică prea mult înăbușită.

    Discuția la Mesaj a fost jenată și săracă. Ea mi-a dat prilejul să exprim tot ce de atîta vreme îmi zăcea pe inimă și nu-și putea găsi rostirea în scurtele articole de jurnal. Am îmbrăcat în acele cuvinte toată ura contra încălcătorilor pămîntului nostru, tot desprețul față de forța brută, de șarlatania uneltelor, opusă energiei viteze, toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atîtea secole, că totuși dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită și, în același timp, tot regretul că am ajuns unde eram, prin vremea pierdută cu certe interne trecătoare, de pe urma cărora am intrat în războiul cel mai plin de primejdii și fără pregătirea materială și fără indispensabila solidaritate morală.

    Cuvântarea aceasta, pe care mi-a smuls-o toată maiestatea dureroasă a momentului istoric și în care era așa de evident că nu aduc nici mizerabile artificii retorice, nici o grijă de mine însumi, de interesul meu, de orice interes al meu, ceea ce ar fi fost și mai mizerabil, a produs o uimire la care nu mă așteptam. Vorbisem și pentru ceilalți, pentru toți ceilalți, pentru aceia, mai puțin stimabili, cari aveau o frică nebună de răspundere – și I. I. Brătianu s-a grăbit mai tîrziu să-mi spuie că am și eu pe cea morală, pe care eram mîndru s-o reclam, dar ea n-avea nimic a face cu lipsa de armament și incapacitatea de comandă —, ba chiar și pentru cei cari cu sinceritate se pocăiau la ceasul ispășirilor, ca și pentru aceia pe cari-i luase numai valul unei politici de ale cărei primejdii ultime nu-și dăduseră sama pînă atunci. S-a cerut afișarea discursului, care s-a răspîndit oficial, și s-a transmis telegrafic în străinătate această afirmație a hotărîrii nezguduite de a merge pînă la sfîrșit în îndeplinirea onestă și curajoasă a unei datorii de onoare. Dar încă de a doua zi mi s-au cerut unele modificări, mai ales în ce privește citarea adîncilor și duioaselor cuvinte ale lui Gheorghe Ștefan, Domnul moldovean îndemnat să-și părăsească țara:”Mai bine să ne mănînce cînii pămîntului acestuia”. Însuși ministrul de Război, pe care nu-l văzusem de mult, m-a rugat să aprob această supresiune. Am înțeles de ce era vorba: oamenii se pregăteau de trecerea în Rusia, și nebuna expediere a cercetașilor, de care a fost vorba în acea iarnă, și contra ideii căreia am luptat cu cea mai firească indignare, era în legătură cu aceeași desperată și lașă concepție.

    Evacuarea proiectată nu s-a produs. O iarnă teribilă căzuse și asupra noastră, cari o cunoșteam, și asupra dușmanilor, cari erau mai puțini obișnuiți cu dînsa. La Iași circulam sărind peste imenșii nămeți de zăpadă. Acest înveliș de nesfîrșită pace izola și mai mult. Legături nu mai existau decît între aceia cari aveau ca funcționari aceeași datorie de îndeplinit. Pe străzi treceau supt pază soldați stînși, dezertorii supremei nevoi, ai imposibilității fizice absolute de a mai continua, ori camioanele care aduceau unul peste altul trupurile înțepenite, așa de multe, încît spitalele, unde bolnavii zăceau și supt paturi, erau silite să refuze primirea, de a trebuit, o dată, să deschid cu sila poarta lăcătuită a Sfîntului Spiridon. Se terminase cu lungul convoi al cercetașilor și al tineretului ridicat din ținuturile ocupate, care se duceau să moară la Hîrlău, de tifos exantematic, ca și de sfîrșeală, de dor, pe cînd, nu departe, la Șipote, era mizeria fără nume a internaților. Privilegiații războiului nu se îmbulzeau în orașul de o nesfîrșită tristeță, în care pentru a se face foc se tăiau copacii bătrâni de la Copou. Au murit mulți în această a doua zi după dezastru: am dus la mormînt pe marea artistă Aristița Romanescu, am urmat sicriul prietenului Cocuță de la Vălenii de Munte. Va cădea mai tîrziu și devotatul meu ajutător la ziar, un cugetător puternic și original și un suflet de o rară credință, Aurel Metroniu. a cărui șubredă fire a cedat răpede bolii cumplite care secera și pe medici. Nu o dată am cules și de pe hainele mele scîrboasa insectă care transmitea moartea, lucrătorii tipografiei unde scoteam ziarul fiind ei înși atinși de dînsa. Morții n-aveau nici cei patru păreți de scînduri întregi, și din sicriele hurducate pe străzile încremenite de ger ieșeau mirosuri de putreziciune care amețeau; atîția soldați au fost coborîți numai cu cămașa în tranșeele comune care, ca pe front, țineau locul de groapă.

    Sprijin moral era greu de găsit și, dacă însuți l-ai fi putut da, nimeni nu venea să ți-l ceară în amorțeala ce părea că a cuprins o societate întreagă, care uitase că mai este ce poate forma o oștire și că dreptatea nu se lasă ucisă atît de ușor. Dintre prietenii pe cari-i putusem cîștiga în lunga mea viață, era la Iași Delavrancea, dar cu omul care jucase mari roluri politice legăturile nu mai erau cele de odinioară; îl vedeam uneori pe stradă aproape ca pe un străin; și în casa refugiului său am călcat o singură dată, atunci cînd frumosul lui cap abia încărunțit se odihnea pe perna unei scurte agonii și pe cînd la serviciul de înmormîntare din biserica Banu, d. Petrovici, care mi-a dat pentru ziar atîtea articole despre Bucovina încît l-am înștiințat că nu mai public nici unul dacă nu-mi dă ceva și despre Ardeal, ceea ce-i era, se pare, imposibil, glorifica acum cu întreaga noastră luptă, în cuvintele unei măiestrite retorici, pe cel care se ducea înainte de răzbunarea neamului său, un ciudat autor dramatic, complect beat, făcea scandal în biserică.

    Cu carul cu boi venise de la moșioara sa din Rîmnicul- Sărat Vlahuță și, așezat într-un colț liniștit al lașului, de unde s-a dus apoi la Bîrladul originii sale, el era nu numai un cald prieten și un bun sfătuitor, dar în același timp spiritul cel mai încrezător în biruința care nu putea lipsi. Tot pesimismul de împrumut îi dispăruse, iar desprețul față de o clasă dominantă care se dovedise tragic de falimentară îl rezerva pentru alte timpuri; nu vedea înaintea sa decît o mînă de români cari, cu ultimele puteri, luptă în tranșeele desperării contra unui dușman odios. Marii lui ochi negri, așa de adînci supt sprîncenele groase, trăsăturile energic brăzdate ale feței lui brune, aripa de corb a părului răzvrătit pe fruntea unde păreau că se încrucișează furtuni, și mai ales glasul incomparabil, de o excepțională putere de vibrație unite cu felul călugăresc al unei vieți care evitase orice plăcere ușoară, orice plăcere banală, orice contact cu oamenii de duzină, îi dădeau un aer de profet. Niciodată însă el nu întrupase mai misterios ce e fundamental în ființa acestui neam: incomensurabila capacitate de a răbda, așteptînd ca Scripturile să se îndeplinească. După ce a plecat de lîngă noi, frumosul lui Calendar bîrlădean a fost încă unul din mijloacele pentru a însufleți rezistența.

    În fiecare clipă apoi simțeam lîngă mine iubirea, așa de delicată și așa de inteligentă, a sufletului ales care era Vasile Bogrea. Demult, o scrisoare de o linie elegantă și fină îmi mărturisise, de la studentul care abia-și isprăvise Universitatea la Iași, sentimente pe care era să le păstreze pînă la moartea sa eroică în mijlocul celor mai mari dureri. Cu o memorie fabuloasă, unică, prin care era capabil să adune atîtea cunoștinți, în toate domeniile, cîte nu le-a mai cuprins o minte românească, și în același timp capabil să le rînduiască, să le puie în vedere și în valoare prin cea mai seducătoare din imaginațiile capricioase, jucîndu-se cu greutăți care ar fi zdrobit pe un altul, el știa să le deie, în legăturile lor necontenit schimbătoare, toată strălucirea unei pătrunzătoare ironii. Acest tînăr dorohoian, cu ceva sînge polon în vinele sale, profund latinist, excelent cunoscător al limbii grecești, inițiat în mai multe literaturi, ale căror opere le adunase în odăița nesănătoasă, pe care mulți ani n-a vrut s-o părăsească, a unei căsuțe lăturalnice, era și un filolog eminent, totdeauna nou în studiile sale, la care aducea informații nebănuite, și un poet, nu numai în suflet, dar și în formă, ascunzînd versuri scrise în ceasurile sale de absolută intimitate, și un orator de o rară varietate și de o uimitoare siguranță, în stare a însufleți o personalitate și o epocă, atunci cînd zugrăvea un fermecător film complect înaintea ascultătorilor. El n-a putut fi păstrat științii și societății în mare parte și din desprețul pe care-l arăta pentru suferinți nemărturisite; un ulcer la stomac, care așa de ușor s-ar fi putut tămădui, s-a prefăcut astfel încetul pe încetul, de la o vărsare de sînge la alta, tntr-o boală fără leac, pe care numai misterele sufletului său excepțional au putut-o ținea atîta vreme pe povîrnișul morții. Pe atunci însă, măruntul om palid cu luminoșii ochi negri era numai viață și veselie. De mine se îngrijea cu o filială aplecare și grabă, adunîndu-mi cărțile de care aveam nevoie: de la el, de la biblioteca Universității, revizuindu-mi corecturile, sugerîndu-mi idei, întovărășind rezultatul sforțărilor mele cu acele cuvinte de bună înțelegere și de caldă recunoaștere pe care orice suflet omenesc și le dorește și fără care se otrăvesc apele vii ale nevoii de a crea. În acești doi ani și jumătate de Iași el a fost, trebuie s-o spun, suflet din sufletul meu: la atîtea lacrimi pentru pierderea lui în momentul cînd era încunjurat de toată prețuirea și de toată simpatia, după ce ajunsese la catedra universitară pe care o merita de mult, mă simt dator să adaug acest omagiu.

    Se mai abătea pe la mine, deseori, cumintele om potolit, încet în rostirea cuvintelor cu greutate, care s-a dovedit a fi d. Gheorghe Kirileanu, bibliotecarul Regelui. Îl cunoșteam de mult și prin cultul pe care-l purta lui Eminescu, din care a editat la mine un număr de articole alese, prin înțelegerea lui frățească pentru literatura populară, prin nesfîrșită iubire pentru tot ce privea datinile noastre și vechea noastră literatură, ca și amănuntele de tot felul ale trecutului românesc. Desigur, supt anume influențe, el nu era un încrezător în succesul războiului pe care clanul căruia-i aparținea nu-l dorise dar, oricare ar fi orientarea unui om perfect onest și de o înaltă seriozitate, atingerea deasă cu dînsul în astfel de împrejurări nu putea decît să facă bine.

    D. Kirileanu era un prieten al familiei Știrbei, care se bucura și atunci de o mare influență. Șeful ei avuse simpatii pentru Centrali, mai puțin solide și mai puțin mărturisite decît ale fratelui său Gheorghe, care s-a stins în teritoriul ocupat. Dar aceasta nu-l împiedeca să-mi spună, cu ani în urmă, că mergem neapărat spre realizarea unității naționale, și la un om de o atît de cumpănită judecată această siguranță avea o altă valoare decît la un entuziast. Dna Nadejda Știrbei, fiica beizadelei Bibescu, fusese crescută, din cauza unor triste împrejurări de familie, în Germania, și frumoasele sale versuri și povești, dintre care cele dintîi au fost traduse și de mine în românește, fuseseră redactate și tipărite în limba germană. Dintre fiice, cea mai mare moștenise înaltele însușiri intelectuale ale străbunului, Vodă-Știrbei, și a discuta cu dînsa asupra oricărui subiect era o adevărată plăcere. Ne-am văzut deseori în acele luni teribile, și era fără îndoială ceva să descoperi atîta pricepere și simțire la membri ai unei clase care nu mă deprinsese prea mult cu asemenea daruri sufletești.

    Lîngă mine chiar, era Legația franceză a exilului. Un om de o mare distincție, serios și în figura sa lungă, palidă, cu visătorii ochi de miop, era reprezintantul Republicii. D. de Saint-Aulaire aduna o societate restrînsă, în care era drul Cantacuzino, de o atît de frumoasă și expansivă vitalitate, pe care nu l-am putut păstra mult timp, tot sufletul cerîndu-l în Franța întregii educații pe care o primise, apoi dra Ventura și cîțiva alții, pe cari nu mi-i mai amintesc. Încrederea ministrului în viitorul țerii lui, care-și vărsa așa de larg sîngele, era nezguduită, dar niciodată un exces de limbaj, un gest nu erau întrebuințate pentru o afirmare cu atît mai impresionantă, cu cît era mai discretă. Trăsura Legației mi-a permis să mai răsuflu puțintel, mergînd la Miclăușanii familiei lui Gheorghe Sturdza – fratele fostului prim-ministru, clădire gotică de fost student german, fanatic pentru o viață ca a iuncărilor, foștii săi colegi, dar și harnic strîngător de manuscripte și documente românești —, castel feudal unde stăteau acuma, ascunse de lume, soția lui, fiica lui Ion Ghica, și fiica fiicei, văduva unuia din fiii lui G. Gr. Cantacuzino, bune doamne, atît de primitoare. În turnul unei biserici vecine, la Doljești, am găsit o colecție extrem de interesantă din vechea noastră ceramică moldovenească, ale cării tradiții le continua încă un industriaș evreu la Hîrlău. Mai pe urmă am fost și la Hermeziul lui Costachi Negruzzi, unde am găsit așa de interesantele lui opere de tinereță, de care nu vorbise niciodată nimeni […]Ziarul meu trebuia trimes tuturora, pe frontul care începea să se refacă; se vor trage pe sama Statului 5.000 de exemplare pentru a se distribui în tranșee.

    Acest ziar, scris de mine, afară de articolele lui Metroniu și de contribuțiile, mai rare, ale cîtorva din oamenii pe cari-i apropiaseră de mine, momentan, împrejurările, ca profesorul I. Simionescu, botoșănean, fost coleg de liceu, om de un deosebit talent literar, capabil de a însufleți în scrisul său imaginea locurilor din țară pe care cu interes și cu iubire le străbate, îmi era acuma aproape întregul rost, și-i simțeam și toată greutatea și toată răspunderea, covîrșitoare pentru mine. Venise în sfîrșit, ceasul cînd cuvintele mele nu se mai pierdeau in vînt, în mijlocul unei societăți ușuratece și flecare, ci fiecare rînd era urmărit cu frîngere de inimi, pentru a se lua de acolo și știrile și îndemnurile, care nu se puteau găsi aiurea. Unde mai erau timpurile marilor gazete bucureștene, Universul, Dimineața, Adevărul, atît de absolut stăpîne pe ce se poate numi, cu o oarecare indulgență, „opinia publică”… Unii se luptau să le învie în Bucureștii ocupației, coborîndu-se pînă la anume angajamente, dar stăpînii străini preferau să-și aibă organul lor în limba germană iar, pentru români, deocamdată, ediția românească a unei foi de cultură, în care toți sfătuitorii și sprijinitorii războiului erau expuși odiului unei populații în mare suferință.

    Aveam la îndemînă, pentru a putea informa mai bine decît oricine, ziarele din străinătate care, îndreptate, din țerile neutre către București, ne veneau nouă la Iași: foi daneze, olandeze etc. Mi se aduceau, pentru cenzură aeasă, și ceasuri întregi erau ocupate cu descărcarea și amănunțita cercetare a sacilor. Am putut ști astfel zi de zi tot ce se petrecea în teritoriul ocupat, cu atitudinea detestabilă a unei părți dintr-o lume care nu fusese crescută național și n-avea instinctul ce o poate înlocui, ca și gesturile infame ale unora din oamenii noștri politici. Marghiloman, de exemplu, afirmînd că schimbarea de alianțe e ceva necesar și care va fi permanent, relațiile noastre cele mai firești fiind cu Centralii, apoi hohotele de rîs ale mizerabililor pentru cari dezastrul național reprezintă o adeverire de profeții mai vechi, un fel de satisfacție pentru inteligența lor mai ascuțită. Altfel știrile de acolo deveniseră imposibile: la sfîrșitul unei ședinți de cercetare în Arhivele Statului din Iași, unde căutam și o ocupație și o uitare a durerilor prezentului, și materiale, într-un corp obosit, d. Al. Lăpedatu, care trăia din greu într-un colț de sărăcie, mi-a adus vestea că între acești trădători e și vechiul său prieten Verzea.

    De altfel trădarea era pretutindeni, de jur împrejurul nostru. O ceteai din ochii bucuroși de orice eșec pe front, de orice veste falsă, firește foarte detaliată, a unei noi lovituri căzute asupra noastră, cari căutam cu greutate frontul capabil de a rezista. De la colonelul Sturdza, marea speranță a unei întregi generații de ofițeri, pătrunși de datoria lor și însuflețiți de sentimentul cel mai curat al onoarei, am primit discursul, pe care l-am și publicat, către bătrînii rezerviști pe cari-i întrebuințase pe frontul lui din Putna: deasupra stăteau cîteva rînduri al căror sens, care putea fi o luare de rămas bun definitiv – „ca să știu cine a fost el” —, nu l-am înțeles de la început. Tot de la D. Lăpedatu am primit zguduitoarea veste că nenorocitul a trecut la inimic, și mi se dădea și proclamația, tipărită în secuime, prin care el chema la dezerțiune soldații […]”Redacția” mea era în biroul de vînzare a biletelor de teatru al lui Maximovici, și ne împărțeam ceasurile unor atribuții atît de deosebite. În dosul grilei de lemn a tejghelei, pe o măsuță, făceam ziarul, așteptat cu nerăbdare și răpede epuizat, a cărui construcție era meritul priceperii și devotamentului dlui Cusin. Tipografia Iliescu se afla în față, cu murdăria și bolile ei. În aceeași clădire centrală, Guvernul adunase pe scriitorii al căror talent nu trebuia expus gloanțelor și le dăduse sarcina de a scoate marele ziar oficial prin care să se pregătească și să se menție o anume atmosferă morală; acolo se primea, se discuta, se glumea, se continua viața de cafenea din timpurile de pace. Frumosul, vioiul Locusteanu reprezintă o garanție de ordine și de muncă, între aceia pe cari-i servea spiritul său întreprinzător și practic, dar cine nu era printre ei, pînă și la cei oricînd gata să jure că am pornit pe un drum greșit pentru că n-am ascultat pe profetul Stere, cari, la cea dintîi aparență de prăbușire, își vor manifesta din nou, în chipul cel mai dezgustător, adevăratele sentimente, pînă la d. Minulescu, care aduna elemente pentru ignobila șarjă din Roșu, galben și albastru, ba pînă la cei mai pretențioși dintre oamenii cu veleități politice, cari anunțau ritos, considerînd războiul ca o afacere de carieră răpede, cum a și fost pentru dînșii, că au „dărîmat” pe Brătianu și că, după ce vor mai „dărîma” și pe Take Ionescu, vor putea să fie ce doreau și ce meritau: stăpînii României! Aceasta era, de altfel, în spiritul momentului, căci un întreg tineret își forma atunci un crez de o feroce ambiție, care le va domina apoi toată viața: mai tîrziu, tînărul doctor în științi economice de la Berlin, Virgil Madgearu, fost pe vremuri colaborator la foaia mea și unul din cei ridiculizați la Viața românească dintre „băieții din centre”, îmi declara că totul trebuie înlocuit printr-o revoluție, în fruntea căreia natural se vedea pe sine însuși – și, întru cîtva, secretarul partidului „țerănesc“, jucînd în vîrful bățului echipamentul rural al dlui Ioan Mihalache, care se afla atunci pe front, tînăr învățător, cunoscut mie înainte de război numai prin discursuri la Asociația breslei sale și prin prezența la un concurs de porturi populare și danțuri de la Vălenii de Munte, s-a ținut de cuvînt: în energica-i bărbie proeminentă, în paliditatea feței chinuite de rîvniri precoce vedeam de altminterea toată garanția pentru aceasta.

    Grelele dureri intercostale, care mă chinuiau aproape continuu, nu mă împiedecau de a da și ultima picătură de vlagă acelei foi în care mi se rezuma acuma toată viața și pe care aveam mulțămirea, singura mulțămire, de a o simți organul de căpetenie al rezistenței morale fără care va fi fost poate mai puțin utile și imensele suferinți ale celor de pe front.

    În ceasurile libere scriam acuma, după cererea librăriei Hachette, îndemnată la aceasta de ministrul Stephen Pichon, o nouă istorie a românilor pe scurt, o sinteză, al cărei întreit scop era: să arăte dreptatea cauzei pentru care ne istoveam, să prezinte titlul cultural al existenței și al cererilor noastre, care nu putea fi decît dezvoltarea de-a lungul veacurilor a unei civilizații, a unei civilizații proprii, și pentru toți românii, și să stabilească drept bază a acestei lungi opere de vitalitate națională calitățile constructive ale țeranului român. Adunînd doar cîteva cărți în jurul meu, o redactam cu înfrigurare. Textul o dată stabilit îl dictam dlui Stahl, care, ca „neamț” (tatăl său fusese bavarez; mama, franceză, trăia), căutase să-și capete cu orice preț rana pe care o îngrijea acum supt acoperișul pribegiei mele. Ilustrațiile le dădea pictorul Stoica, pe care-l recomandasem Marelui Cartier și reginei și care a cuprins în schițe simbolice, prea mult uitate, momentele cele mai impresionante și mai sfîșietoare din această mare tragedie; Casa Hachette mi-a rătăcit acele desemnuri. El a făcut și coperta, pe care a refuzat-o regina, a Calendarului care apăru supt ocrotirea ei. […]Încetul pe încetul neasămănata putere de refacere a acestui neam, de atîtea ori cosit și călcat în picioare, începea să se manifeste. Înainte de a se ridica această iarnă aspră fără păreche, care parcă voia să ne ție nesfîrșit supf tristul ei giulgiu, semnele de încredere apărură, fără ca, din Apusul de care ne legaserăm, să ne fi venit încă primii mîngîietori și soli ai biruinții comune.

    Se organiză o școală pentru viitorii ofițeri, care se va așeza apoi la Botoșani, fiul meu cel mai mare fiind și el primit într-însa. Mi se ceru de colonelul Văsescu, însărcinat cu conducerea ei, să vorbesc tinerilor acestora, cari vor avea misiunea să ajute cu sacrificul lor total la refacerea patriei îmbucățite. De aici a ieșit o serie întreagă de considerații cu privire la semnificația războiului. Căutînd să întăresc pe alții, adăugeam puteri sufletului meu însuși. Din ce în ce mai mult, gîndindu-mă și la cîte le răbdaserăm și totuși rămăseserăm în picioare, mi se înfigea convingerea că, nefiind vorba numai de noi, ci de o parte așa de largă din lumea cea mai civilizată, mai plină de demnitate și de mîndrie, ea nu va putea să accepte o situație ca aceea pe care, fără nici o îndoire și fără nici o mustrare de cuget, aveau de gînd – și nu se sfiau să o și mărturisească – să le-o impuie germanii.

    Acei trimeși ai luptătorilor din Vest, a căror misiune era să ne arate că nu luptam singuri pe frontul supremelor sforțări, sosiră în sfîrșit. Erau de tot felul. Un general american, un grup de intelectuali de acolo, curioși, naivi, copilăroși, cu un profesor care se uita la colecția mea de monede noi, se mira că și Carol I și don Pedro al Braziliei au barbă, împrumuta broșuri despre război de la mine și-mi lăsa la plecare moneda de aur pe care i-o refuzasem… Oricum, te mai simțeai pe pămînt la contactul cu dînșii, plecați de așa de departe; tu venirea lor intra o rază de lumină în temnița noastră îngustă și întunecată, duhnind a mormînt. Apăru apoi Vandervelde, cu figura-i de vechi savant aplecat asupra hîrtiilor sau eprubetelor lui, și tumultuosul, țeposul Albert Thomas, ministrul munițiilor franceze, gata să îmbrățișeze pe regele Ferdinand și să-l sărute din plin, cuprinzîndu-l cu buna energie prietenească a brațului său de plebeian luptător.

    Cum, în cursul iernii, la vila”Greierul”, a domnișoarelor Sculy, unde se așezase un spital militar, tifosul exantematic luase pe devotatul doctor Clunet, unul din ajutătorii noștri francezi, am propus să se voteze de Cameră cu acest prilej darul casei de țară, așezată într-o frumoasă livadă, Statului francez, pentru a se face acolo un home al francezilor ce vor vizita apoi România. Dar președintele Morțun, de care stînga liberală își bătea joc în chipul cel mai trivial și mai zgomotos cu putință, demoralizîndu-l cu totul, a fost de părere să se aștepte acceptarea Statului francez, și își poate închipui cineva dacă la aceasta se gîndeau cei din Paris. Astfel s-a oprit gestul pe care-l credeam și datorit, și frumos.