De atunci s-au păstrat legături care mi-au fost deosebit de prețioase. […]

    Pentru statuia lui Cuza-vodă, urmărit și în mormînt de ura dușmanilor din viață, s-a dat o lungă și grea luptă. Nu se ajungeau banii pentru a plăti pe sculptorul italian Romanelli, și a trebuit să fac un apel prin Neamul românesc, care, din banul de aramă al săracului, a strîns cei 25.000 de lei care mai lipseau. Statuia s-a putut deci turna, dar acuma se punea problema locului de care se va învrednici. Politicianii ieșeni o voiau lîngă fosta casă a bancherului Neuschotz, într-o mică piață anume aranjată pentru aceasta, pe cînd comitetul, prezidat de d. Ghica-Deleni, era pentru acel punct central al marilor artere ieșene care se deschidea în fața „otelului Traian”, unde cu vreo douăzeci de ani în urmă Carol I fusese șuierat și bombardat cu mere putrede de tînăra aristocrație opozantă a orașului. După mari sforțări, s-a căpătat în sfîrșit și acest ultim punct, iar regele a anunțat sosirea sa.

    Eram din nou delegatul Universității din București, ca și la serbările Școlii surori, la care, după cuvîntarea mea regele îmi întinsese o mînă pe care nu îndrăzneam s-o aștept, așa încît a trebuit ca vecinii mei să-mi atragă atenția că acea mînă, puțin darnică de altfel, mă caută. Data aceasta, dispuneam la Iași, printre tineri, de o mare popularitate, pe care, ca de obicei, n-o căutasem, ba nici nu-mi dădeam sama de dînsa. După obișnuitele cuvîntări, rostite de pe terasa „otelului Traian”, în care era vorba mai mult de Suveranul care domnește decît de acela care se întrupase în bronz, un adjutant a pretins să-mi arate în ce atitudine, întors către rege, trebuie să rostesc discursul meu, și-și poate închipui cetitorul cum a fost primită această lecție grosolană. În cuvîntarea mea am manifestat dorința ca și Carol I să se bucure în amintirea urmașilor de aceeași emoționată amintire ca Domnul de țară pe care-l înlocuise. Aclamațiile mulțimii care umplea piața au arătat regelui că un gest către mine ar putea fi folositor din punctul de vedere al cîștigării acestei mulțimi. Adjutantul veni din nou, data aceasta ca să-mi spuie că regele vrea să-mi arate mulțămirea sa. Apoi defilarea veteranilor începu pe strada Arcului, la celait capăt al terasei. Scoboram scara centrală către piață cînd am simțit lîngă mine pe cineva care era însuși Carol I. – Mi-a plăcut cum ai vorbit. – În orice caz, Maiestate, nu era nimic din acea lingușire care încunjură de obicei pe Suverani. – Și crezi că vreodată ea mi-a plăcut mie? Era melancolie și dezgust în cuvintele care cădeau, încet și greu, de pe buzele veștede ale bătrînului monarh înaintea căruia se plecau toți genunchii, afară de ai lui Carp singur. În clipa următoare, după această scurtă scenă neobservată, el asculta, aiurea, cu inima pe care acuma i-o știam, aceleași cuvinte ale adulatorilor.

    Pentru masa oficială a fost lăsat principele Ferdinand, și iarăși ceva neobișnuit s-a petrecut. La masă, prințul, tăcut și puțin prețuit pentru această tăcere stîngaee, acela pe care o presă imundă îl numea”Fritz“ și-și bătea joc de defectele lui fizice, a fost încîntător ca vervă și originalitate. A vorbit și de „monumentele naturii“ și a făcut călduroasa glorificare a copacilor bătrîni în cari se întrupează o întreagă epocă. Ridicîndu-se, oficialii așteptau obișnuitul „cerc” în care regele dovedea o inimitabilă virtuozitate. Dar prințul i-a lăsat deoparte și, întorcîndu-se spre mine, cel care nu eram și nu trebuia să fiu nimic, mi-a vorbit așa ca atunci, întîiași dată, cînd în palatul de la Cotroceni, își desfăcea inima cea mult jignită, cu deosebirea că acuma nu se mai auzeau întreruperile glasului strident al papagalilor, totuși prezenți, și într-un număr atît de mare și așa de siguri de sine. M-a lăsat să întrevăd alte idei de domnie și, cum, la urmă, era vorba de popularitate, el a adaus, apăsînd asupracuvintelor sale: „da, știu că greu se cîștigă și se pierde ușor“.

    Deci propaganda de mai bine de un deceniu nu fusese pierdută nici în această privință. Acela care va purta coroana României simțea și credea ca noi și avea ca și noi aceeași dorință de a face, împotriva oportunismului și imoralității clasei dominante, ceva în adevăr nou și mare. Și însuși Carol I cel lingușit avea mintea lui precaută și înțeleaptă deschisă asupra acestor posibilități.

    În acel moment cursurile de vară de la Vălenii de Munte deveniseră o manifestație culturală obișnuită pentru o parte din societatea românească, aceea în sufletele căreia prinsese această sămînță de viitor.

    Ideea lor mi-a fost dată nu de cineva din țara liberă, nici din Ardeal, unde totuși orice vizită nouă, ca la serbările jubiliare de la Blaj, unite cu adunarea anuală a”Asociației”, îmi dădea tot mai mult încredințarea că s-a isprăvit cu zilele așteptării singurului noroc posibil de la Viena. În tineret se ridica acolo tot mai tare, printr-un talent literar la care se adăugea acum și acela al elocvenței – dar cu cîtă sfială mă întreba vorbitorul încă nedeprins cînd i s-a cerut o întîie conferință la Ateneu! – d. Octavian Goga, care apărea la orice ocazie, aclamat de un cerc de tineri, pentru a ofusca pe deținătorii puterii în mijlocul românilor săi ardeleni, aceia pe cari găsise cu cale să-i prezinte într-un articol ca pe niște simpli „măgari de pe Vezuviu“, chiar dacă era înscris între colaboratorii foilor lor. Era vorba, la unii din acel mediu, de o sprijinire pe Regat, de o totală schimbare și a țintei, care apărea acuma ca eliberarea totală din legăturile cu Monarhia, oricum s-ar transforma și, cu toată deziluzia produsă dlui Goga de răscoalele țerănești – și-mi mărturisea că această dovadă a lipsei de coeziune, de soliditate, poate de viitor, trebuie să-l îndrepte neapărat în altă direcție – această tendință se întărea din ce în ce mai mult: ea apărea tot mai limpede în fața stăpînitorilor, cari nu găseau mijlocul de-a o împiedica. Legile ungare nu îngăduiau oprirea pașilor noștri prin văile ardelene, și, cu toate îndemnurile de a vorbi la prilejuri solemne, știam să-mi impun tăcerea cea mai desăvîrșită. Dacă, precum se întîmplase în lunga mea călătorie după inscripții și însemnări, cîteodată, ca la Drăgușul Țerii Oltului, cei doi jandarmi apăreau împănați, împintenați și cu pușca în bandulieră ca să-mi ceară pașaportul pe care nu-l găseau bun pentru că… nu era scris în ungurește, dacă mă pofteau la solgabirău, din fericire nu pe jos, ca pe mulți alții, ci în trăsură, aoesta găsea imediat scuze în cea mai perfectă limbă germană pentru că fusesem deranjat. Și totuși avea dreptate vărul vestitului mîncător de români, secuiul Ugron cînd, ca șef al postului de la Drăguș, îmi răspundea la obiecția că un profesor universitar, care e „domn mare”, nu trebuie luat astfel la cercetări:”E, domnul mic, aia nu face nimic; domnul mare, aia face!” Căci ceva desigur se făcea, și guvernul maghiar n-avea acea siguranță de drept, acea încredere în viitor care singure permit să se ia măsurile necesare pentru împiedecarea, în orice motiv al lor, a marilor catastrofe politice.

    Altfel era cu bucovinenii, ținuți de austrieci foarte din scurt, dar cu cea mai mare dibăcie, crescîndu-i pentru robie, măgulindu-i cu concesii – chiar cînd guvernatorul era, după blîndul Pace, intolerantul, pornitul Bourguignon, în luptă cu ziarul românesc Patria și cu agresivitatea redactorului adus din Ardeal, capriciosul și sfidătorul Gheorghe Bogdan- Duică, om cu așa de multă știință și pătrundere, unite cu mai puțină chibzuință —, și cîștigîndu-i prin titluri, onoruri și slujbe. Nu se încercase nimic pentru a împiedeca în 1904 marea manifestație românească pentru jumătatea de mileniu de la moartea așa de „bucovineanului” Ștefan cel Mare. Am fost atunci pentru întîia oară între moldovenii de acolo și, dacă între intelectualii puțini și îndușmăniți între dînșii, unii, „boierii” și preoții, trebuind să meargă cu aristocratul Flondor, ceilalți, învățătorii, oamenii din bănci, ambițioșii între intelectualii tineri, țeranii, fiind cu neastîmpăratul Aurel Onciul, creator al unei prese-revolver, nu se putea distinge nimic dincolo de cadrul austriac pe care, și în acel moment de amintiri, îl afirma prezența bastardului habsburgic, contele de Meran, care avea conducerea, nu era însă același lucru cu alt grup de intelectuali și cu sănătosul instinct țerănesc. Aducînd cu mine extrasul despre Ștefan din Istoria românilor în limba germană, pe care l-am împrăștiat gratuit, și acești țerani chiar întindeau după dînsul asprele lor mîni lacome, am ascultat discursuri dintre care cele mai multe erau foarte prudente, dar cine putea opri valul de foc al lui Tocilescu, care, suit pe un butoi, catehiza pe pletoșii săteni, și ei, cum am constatat-o, nu făceau, de altfel, decît să noteze cînd glasul furtunosului orator necunoscut „se suie” și „se coboară”! Era, oricum, începutul unor relații care se vor desemna din ce în ce mai mult într-un sens contrar intereselor austriace.

    Peste puțin timp am organizat o vizită la Iași a fraților despărțiți, și s-au înscris nu mai puțin de cinci sute; mult timp, pînă la prada austro-germană din casa mea de la Vălenii de Munte, am păstrat frumoasa fotografie care înfățișa această mulțime mîndră și bucuroasă în fața bisericii lui Duca-vodă de la Cetățuia. Guvernul român a voit să împiedece trecerea hotarului în grup, deși, la început, o autorizase, dar am luat asupră-mi să înlătur pe cei cîțiva jandarmi trimeși la Burdujeni, cari, băieți buni, s-au dat la o parte înaintea acestei frumoase țerănimi, cu cei mai buni din tinerii cărturari în frunte. La Iași îi aștepta o expoziție, făcută în sălile Liceului Internat, la care aduseseră obiecte doamne din cea mai aleasă lume a orașului, între care vioaia și inteligenta doamnă Șumuleanu, dna Hurmuzescu, chiar dna Moruzi, văduva fiului lui Cuza-vodă. Trei zile am stat pe picioare ca să li se facă acestor rari oaspeți, cari nu cunoșteau deloc țara, o primire menită să le rămîie pentru totdeauna neuitată. La plecarea lor, eram siguri că părerile despre România liberă s-au schimbat cu totul, și ne-o spunea în cuvinte așa de înflăcărate tînărul, de mare avînt și de activitate febrilă, Vasile Lițu, prea curînd pierdut pentru luptele noastre. Ne-a arătat-o apoi în fiecare număr revista pe care o întemeiaseră, în Suceava blajinului folclorist părintele Florea Marian, membră al Academiei – și succesorul lui a fost bătrînul aristocrat Suțu, care în discursul de intrare nu-i putea pronunța numele… —, d. I. Nistor, profesor la liceu, și, pe atunci, înainte de a se așeza în băncile Universității noastre, posesorul unui superb cilindru vienez, și mai popularul profesor secundar Gheorghe Tofan, voioasă figură de energie tînără, ale cărui suferinți și a cărui moarte prematură, a doua zi după realizarea idealului în care crezuse, n-o puteam prevedea. Aproape de Suceava, în Pătrăuții lui așa de bine gospodăriți, în casa cu feciori învățați și plini de inteligență – o, ce mai era să scrie despre mine unul dintre dînșii, profesorul Alexandru, la schimbarea vremurilor, și mai ales a inimilor! – cu fata așa de frumoasă, care era să se mîntuie într-o înspăimîntătoare tragedie, ochii limpezi, umezi de duioșie, ai părintelui Morariu, vechi și prețuit scriitor, se ridicau ca ai unui sfînt în ceasul revelațiilor către ceea ce cu voia lui Dumnezeu trebuia neapărat să se întîmple, și în foarte scurtă vreme.

    Cînd a fost, mai tîrziu, să întorc vizita bucovinenilor, cu Liga Culturală, adunată în congres la Iași, administrația austriacă era gata să ne întîmpine potrivit cu interesele ei amenințate. Ea fusese înștiințată din două părți: din aceea a evreimii, așa de influentă, care se temea de pătrunderea antisemiților, și din aceea a unui curios și sincer, deși neașteptat, prieten al românilor, și mai ales al alegătorilor săi din ținutul Cîmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde, care, excelent prefect, „căpitan de cerc“ al județului în care se și așezase după ieșirea din serviciu, nu înțelegea să i se smomească fidelii; glasul de înștiințare mersese așa de sus încît Franz-Joseph însuși spunea unui deputat român „să păzească de Iorga pe credincioșii bucovineni“.

    Așa încît, cînd ne-am prezintat la Ițcani, mi s-a pus în vedere mie singur, îndemnînd pe ceilalți, așa împodobiți cu tricolorul cum erau, să treacă granița, că aș fi în Bucovina un „străin indezirabil”. Am telegrafiat la Viena lui Lueger, șeful antisemist așa de popular atunci, încît impunea și Împăratului care, în ciuda adevăratelor sale sentimente, a trebuit să-i puie la gît lanțul de aur al primăriei vieneze, dar a trebuit să aștept în gară comunicarea oficială a expulzării, în timp ce Mochi Fișer, prezent și foarte satisfăcut, îmi transmitea înștiințarea că totul atîrnă de la dînsul. Dintr-o birjă s-a coborît în mare uniformă aurită d. Orest Tarangul, funcționar superior, ca să-mi dea actul prin care eram, ca „lästiger Fremde”, „für beständig abgeschafft” deci, ca „supărător străin“, „izgonit în chip statornic“. D. Tarangul adăugea că, dacă totuși aș intra în țerișoara împăratului, voi face nu știu cîte săptămîni de închisoare.

    Expulzarea a provocat indignare între bucovineni. Pînă și democratul aproape socialist Mihail Chisanovici, care scotea foaia, deloc naționalistă, Die Wahrheit, a protestat cu energie. În schimb, presa partidelor de la noi s-a arătat încîntată de ce mi s-a întîmplat, și un ziar de caricaturi înfățișa în figuri caraghioase gonirea „apostolului”.

    Dar aceia cari fuseseră la Iași, cari doriseră să ne primească acasă la dînșii, într-o țară simțită – cu toată îmbulzirea, sprijinită de guvern, a rutenilor, cari-și voiau și partea din biserică —, din ce în ce mai mult a lor, înțelegeau să răspundă la această jignire, pe care și-o luau și asupra lor, printr-un contact sufletesc permanent cu noi. De aici ideea unor cursuri de vară, la care de la început ei ar trimete un contingent asigurat, ele dînd apoi ocazie, într-o neuitată vară, și corului”Armonia”, de o așa de bună alcătuire, să ne cerceteze în frumoase costume românești. Cu bucurie și încredere am primit propunerea.

    La început, ascultătorii erau cîțiva bucovineni, d. Alvirescu și douătrei învățătoare, puțini ardeleni și bănățeni, cu preotul Martinovici în frunte, care cînta așa de frumos, cu părintele Tătucu, pe care l-am văzut apoi parlamentar al României unite, cu pe atunci clericul Tulbure, ca și cu ochiosul diacon Gașpar, om de mare talent în vorbă, capabil însuși să încerce a învia pe pagini de roman epoca lui Ștefan cel Mare, restul fiind tineret universitar din Regat, pe care-l atrăgeau mai mult materiile predate decît spiritul cel nou al predicației naționale. O dată mi-au picat acolo un judecător din Rusia, tocmai din fund, spre Ural și foarte tînărul, blondul Pelivan. Dintre locuitorii orășelului, vreo trei familii participau singure. Încăpeau cu toții în clasa I-a a școlii primare din centrul Vălenilor, și mi-a trebuit curaj ca să mă gîndesc a ridica o sală anume în 1912, solidă clădire făcută de inginerul Dimitriu din Ploiești, moldovean de origine, sală pe care o datoram ajutoarelor venite din mai multe părți, fără participarea, pe care totdeauna am refuzat-o, a statului.

    Dispozițiile acestuia față de un astfel de focar de propagandă erau acelea care se puteau aștepta. Îndată s-au anunțat, la Iași, alte cursuri de vară, la care și profesorii și ascultătorii erau plătiți. Între cei dintîi era fostul meu elev Pârvan, acuma, și prin hotărîtorul sprijin al lui Ioan Bogdan, director al Muzeului din București și profesor la Universitate, așteptînd apropiata alegere la Academie – și el spunea „cît apetit are“ pentru ce i se oferea. Întors din Berlin cu totul altfel de cum îl știam cînd trudea la o biografie a lui Papiu Ilarian care n-a apărut, și descosea pe Domnii moldoveni din secolul al XV-lea pentru a trece la prezintarea de cetăți dobrogene, autorul unui frumos studiu asupra lui Marcu-Aureliu și al unei cercetări adîncite asupra „naționalității negustorilor în Imperiul roman” avea acum părul lung revărsat ca al lui Mommsen, și în elocvența lui remarcabilă se întîlneau accente de misticism, foarte atrăgătoare pentru tineri, dar care oamenilor din generația mea li se păreau curioase. În cîteva zile s-a văzut că această concurență a politicii stăpîne pe puterea de Stat n-are sorți de reușită și, auditorii împrăștiindu-se, Pârvan a venit la noi, fermecînd publicul cu frumuseța poetică a conferinților sale, dar țînîndu-se cu cea mai mare îngrijire la o parte de tot ce putea să pară o adeziune la crezul ce se predica de pe acea modestă catedră de institutori.

    Mai tîrziu, între deosebitele cursuri, pe care atunci, la început, le mai făcea, pe lîngă d. Cuza, profesorul Nicolae Dobrescu, de istoria bisericii românești, alt bun elev al meu, solid țeran, nalt, spătos, gras, blînd, pe care nu l-aș fi crezut sortit unui cancer lînainte de vreme, apoi cumnatul meu Ștefan Bogdan, pe care nu-l cîștigaseră avantajele politicii liberale, și cîțiva alții, s-a stabilit o perfectă concordanță de idei, care a contribuit esențial la succesul lor. Nu pot zice același lucru de anii primelor încercări.

    De fapt înțelegeam să se creeze acolo, în toată libertatea, un mediu prielnic pentru acea unire a tuturor românilor, al cării termin n-aș fi cutezat să-l fixez, dar care-mi părea nelipsită, într-un viitor mai lung flau mai scurt. Conspiram supt aripile Ligii, fără ca vreodată să fi fost vorba de bani, necum de bombe. Dar iată că, în ce privește ținta principală, divergențele se iveau, și trebuia autoritatea mea de creator și conducător pentru a nu se produce confuzii în spirite. Astfel, o dată, în demonstrațiile amicului Cuza cu privire la chestia evreiască – și auditoriul se pasiona de strînsă lor logică, deși nu totdeauna corespunzînd perfect unei realități complexe —, s-au amestecat și cuvinte bune pentru acea Austrie care, și supt influența unui Aurel Onciul, unui Aurel Popovici, cîștigase oarecari simpatii, în comparație cu politica mai sinceră, mai fățișă a ungurilor. D. Cuza, fost elev al unui liceu din Dresda înainte de a trece la Bruxelles, unde-l așteptau cuceritoare influențe socialiste, cu C. Mille însuși, avea aplecări firești către cultura germană, inspirîndu-se dintr-însa, în marile studii de economie politică pe care le pregătea; mai fusese, de curînd, bine primit, cu perfecta ipocrizie vieneză, de profesorii de la Cernăuți, în frunte cu rectorul Adler, cel mai autentic evreu, și astfel acele cuvinte bune își găseau explicația. Era mai greu să găsească însă și aprobarea mea și, în ciuda declarațiilor mele repetate că „la Vălenii de Munte nu se face politică“ – mi se părea că e necesar s-o spun, ca să nu îngreuiez, la întoarcere, situația românilor de peste munți —, am luat cuvîntul, spunînd limpede că pentru mine nici un compromis nu e posibil, că noi mergem drept către unirea națională și că nu aici, la această adunare de credincioși, se poate admite recomandarea austrofiliei în vederea planurilor lui Franz-Ferdinand. Mi-a părut rău că a trebuit să intervin și că am pricinuit eu,”Iorga cel totdeauna fără tact“, o reală supărare tovarășului și prietenului meu.

    Cînd clădirea proprie, mică, albă, cu o perfectă acustică în acele margeni înguste pe care nu am vrut să le cresc nici pînă acum, refuzînd ca președinte al Consiliului orice pomană de Stat, compromițătoare, a fost gata, în iulie 1912 […], am aflat că între ascultători va fi pentru două zile și prințul Carol, trimes de însuși regele, de acela pe care rapoartele austriece îl vor prezintă peste doi ani ca rîzîndu-și de Liga Culturală, condusă de un „bețiv” (confuzie între Petre Grădișteanu și noul președinte, Ionaș) și de un „fleac” ca mine.

    Despre fiul moștenitorului auzisem caracterizări entuziaste de la bunul Gheorghe Munteanu-Murgoci. Geologul cu mai vast orizont și cu mai multă aplicare către împărtășirea în cerc mai larg a cunoștinților sale, om de mare merit, foarte bun vorbitor, familiar, scriitor de chemare, irosindu-și viața, legată de o colegă scoțiană, pe care n-o iubea, în tot felul de legături pe alăturea și de petreceri care au ruinat apoi în chipul cel mai jalnic solidul trup de mocan aciuat pe șesul Brăilei, fusese, împreună cu alții, cari nu erau de aceeași talie, profesorul tînărului prinț, care tocmai își trecuse bacalaureatul. […] Anume pentru viitorul rege am ținut trei conferințe, care s-au și publicat, ca să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mînă de barbari cari să trebuiască a fi ridicați de o dinastie energică și inteligentă la rangul națiunilor civilizate, ci un vechi și nobil popor care-și are locul, deși pe nedrept nerecunoscut, în istoria lumii. Ascultînd aceste lecții, cu privire la care n-am putut găsi prilejul de a-i vedea impresiile, care poate nu erau chiar acelea pe care le așteptam, prințul a petrecut, întovărășit de guvernorul său, generalul Perticari, două zile în casa cea nouă pe care mi-o ridicasem.

    Ea însăși, această clădire cu înaltul coperiș, cu stîlpii delicat lucrați ai cerdacului, cu odaia ei de taină supt scînduri, unde pe vremea ocupației lucrătorii mei erau să-mi salveze măcar o parte din bibliotecă, era o lecție de tradiție și o inspiratoare de amintiri. Cîțiva ani o văzusem cu tavanurile căzute, cu zidurile lăsate în două direcții, tristă ruină în care se aciuase o familie de mindirigii săraci, pe cînd în pivniță, unde se credea că locuiește o capră neagră, legată de fantoma fostului stăpîn, care toată noaptea ar fi încunjurat orașul într-o trăsură cu patru cai negri, măcelarii tăiau vitele; vacile rupeau frunzișul pomilor degenerați, cu trunchiul numai scorburi și crăcile de atîtea ori rupte. Pivnița adîncă, sprijinită pe enorme loadbe de stejar vechi, pentru vinurile de odinioară, mă fermeca prin adînca ei taină. Aflasem într-o zi că se vinde la licitație și, cu banii căpătați pentru editarea unui volum din Hurmuzaki, m-am prezintat, luînd-o cu opt mii de lei. Și de atunci începuse o muncă stăruitoare, dar firește desperant de înceată, cu italieni din Udine, tatăl și fiul, cari beau sîmbăta buna țuică locală și dormeau pînă marți, pentru a face, cum spunea tatăl „dintr-o babă o fată mare”. Mari ferești de stejar înlocuiră deschizăturile înguste din care se putea zări primejdia, țigla roșie se așternu unde putrezise vechea șindilă; numai stegulețele de tinichea de pe vîrf spuneau că la 1853 coperișul fusese făcut sau înnoit. Iar înăuntru fierbea viață harnică și speranță nouă.

    După plecarea prințului o telegramă a regelui Carol însuși arăta originea vizitei și, desigur în lumea politicienilor, de cari se servise pînă atunci, exclusiv, suveranul, o asemenea demonstrație a trebuit să pară îngrijitor de curioasă. Și, poate și natura audiențelor de mai tîrziu, ca aceea în care regele-mi vorbea de candidaturile mele și își exprima mirarea pentru cîte una din acelea care mi se opuneau, ori alta, in care, văzînd neliniștea celui primit cu întîrziere, se informa de motiv și, aflînd că am o întrunire la Ploiești, mă bătea părintește pe umăr, adăugind:”Bine, bine, mergeți la Ploiești“. Se poate ca asemenea atitudini să fi fost calculate, căci dinastiile își au egoismul lor, care uneori poate fi feroce, dar ele îmi dădeau o prețioasă sporire a încrederii mele față de lucrul, așa de înalt și de greu, pe care-l voiam.

    Prințul a venit apoi și la Universitate, tot cu generalul Petricari. Am crezut că e bine să așez pentru dînsul un scaun lîngă fotoliul meu, pe estradă. În alte țeri, ca în Germania, fiii Împăratului luau, la Universități, unde dădeau și examene, locul în bănci. Mi se părea că nu sîntem maturi pentru atîta democrație. Dar, cînd unul din prietenii săi a voit să beneficieze de dreptul de a intra în cancelarie, l-am dat afară in formele cele mai netede. Deși viitorul rege, ocupat și cu datorii militare, părea obosit și guvernorul său manifesta un vădit scepticism față de ascultarea lecțiilor mele, m-am putut încredința, în conversații ca aceea despre caracterul țarului Alexandru I că, dacă vizitatorul cursului meu nu cetește mult, el știe să asculte – în acest caz pe marele duce Nicolae, care se ocupase de acest strămoș al său – și să reție – și cu ce spirit critic! – ce auzise.

    Aș fi voit ca moștenitorul în al doilea rang să treacă prin formele universitare, și i-am făcut propunerea de a publica în englezește o lucrare de doctorat despre călătorii englezi la noi, dar n-am întîlnit dispoziție pentru aceasta. De altfel, prințul Ferdinand decisese că fiul său mai mare va merge la Berlin, celait avînd să facă studii de marină în Anglia. În audiența pe care am avut-o la el, am adus argumente contra acestui sistem de educație. Mi s-a obiectat că mai sînt prinți cari fac studii în alte țeri decît a lor. – Da, aceia ai regelui din Annam. Cine a cunoscut pe regele Ferdinand știe însă cît erau de neclintite hotărîrile acestui timid.

    Prințul a mers deci la Berlin, dar s-a întors cu același temperament, foarte complex și greu de înțeles, cu aceeași hotărîre, moștenită din ambele părți. Generalul Perticari îmi povestea că, într-o discuție cu atotștiutorul Împărat german, tînărul ar fi înfruntat părerea acestuia despre originea pelasgică a albanezilor cu argumente trase din ce auzise la București. N-ar fi fost de mirare să fie așa: viitorul Carol al II-lea căpătase de mult încredințarea că discuțiile asupra lucrurilor pe care le știe sînt absolut inutile.

XXI. În fața primului război

    Încă de la 1908 se puneau politicii românești, așa de strîns condusă de regele Carol, între hotare pe care n-ar fi trebuit să le treacă niciodată, dar și cu oarecare pornire ascunsă către schimbări care ar fi putut să-l facă domn pe o țară mai mare – doar pe primele lui monede, pînă la protestarea austro-ungară, se cetește:”Domnul românilor“! —, probleme în fața cărora oportunismul, oricît de pseudo-napoleonic îmbrăcat, rămîne perplex și nu cutează a lua în vedere o soluție.

    Desigur că idealul sîrbilor, care însuflețise mai mult decît o generație, reprezintă și pentru cei de la începutul veacului al XX-lea o necesitate care trebuia să se impuie tot mai mult și în acțiunea politică a vremii. Iar, pe de altă parte, un grup de ofițeri, de diplomați, de cugetători, de curteni ai viitorului împărat Franz Ferdinand urmăreau o înviere a monarhiei prin război și cuceriri, și ei se arătau tot mai stăruitori, mai plini de încredere, siguri că, în momentul decisiv, nu le va lipsi puternicul sprijin german. Ținteau spre Macedonia, spre Salonic, trecînd prin Bosnia și Herțegovina, devenite, din simplu teritoriu ocupat pentru executarea „reformelor”, o provincie ea oricare alta a statului austro-ungar. Astfel se ajunse, a doua zi după declarația de independență a Bulgariei, devenită un Țarat, adecă, potrivit cu o înșelătoare tradiție, un Imperiu, la anexarea celor două țeri sîrbești. Și un război general putea să pară iminent, cum și era; singurele sfaturi rusești care se dădură sîrbilor, pentru că la Petersburg nu erau încă pregătiți, au împiedecat dezlănțuirea lui, amenințătoare. Ce atitudine era să luăm noi? Aceea de a rămînea alături de aliații pe cari ni-i dăduse teama de Rusia, alături de monarhia care ținea în ghearele ei atîta românime, mi se părea o imposibilitate morală. Dar Ionel Brătianu arăta să voiască aceasta, el care-mi spusese că, în ce privește pe vecinii de peste Dunăre, el crede pe bulgari mult mai puțin periculoși și o legătură cu dînșii îi apare mult mai naturală. O lămurire în Parlament n-o admitea însă cu nici un preț tot mai dominatorul ministru, căruia România a trebuit să i se înfățișeze ca o creațiune părintească încredințată lui, ca fiu mai mare, cu misiunea, firește, de a o și spori dacă se prezintă ocazia.

    Atunci, cu un biet profesor de la Severin, care se temea să nu rămîie pe bancul de nisip unde ni se împotmolise luntrea, am trecut Dunărea la Cladova, și de acolo am trimes o telegramă către colegul și amicul Iovan Radonici, unul din tinerii istorici ai sîrbilor, care mă cercetase la Vălenii de Munte, cu folclorisul în domeniul țigănimii, Tihomir Georgevici, acesta de origine românească, pentru a-i spune că, în caz de conflict. orice ar hotărî România oficială, sufletul românesc e alături de dînșii.

    Peste cîteva luni de zile începeau fierberile în Balcani, determinate de atacul Italiei la Tripoli, atac pe care opinia noastră publică, din cauza interesului de a se menținea Turcia întreagă, l-a privit cu o sinceră antipatie, și de prezența vaselor italiene și pe coasta Albaniei și la Dardanele pentru a smulge recunoașterea anexării regenței africane. Ne găseam iarăși înaintea unei întrebări care era neprevăzută numai pentru trista noastră îngustime de orizont.

    Se credea la început că turcii vor învinge, scăzînd pe mult timp periculoasa încredere în sine a vecinilor noștri bulgari, cu cari era imposibil să se lege o prietenie folositoare ambelor părți: o neînțelegere trecătoare, un simplu accident fusese de ajuns, cu cîțiva ani în urmă, pentru a se ajunge la iminența unei ciocniri armate. Cînd s-a pronunțat însă, și așa de răpede, în fața neutralității noastre neestetic pînditoare, victoria aliaților creștini, sîrbi, bulgari, greci, muntenegreni, cînd eventualitatea unei împărțiri a Turciei europene s-a pus ca un lucru de cea mai imediată eventualitate, spiritul românesc, atîta vreme adormit într-un optimism fără viitor, s-a trezit, la orașe, cu o elementară putere.

    Formula care s-a găsit, aceea a unei „compensații”, […] a cuprins toate elementele mai vioaie prin pătura politică. Și, din nenorocire, cum era de așteptat, perspectiva unei întinderi peste granița dobrogeană, pînă la un punct pe care, un timp, complecta ignoranță a geografiei vecinătății noastre l-a lăsat cu totul vag, a servit de armă contra guvernului Maiorescu, care, după afacerea tramvaielor liberale, atacate vehement de Carp, se instalase, cu Take Ionescu, la dreapta președintelui de Consiliu, – lipsa lui cunoscută de curaj stînd lîngă meticulozitatea prudentă a fostului profesor de filozofie, ambii supt scutul îndoielilor de conștiință ale regelui, acum îmbătrînit și fără ambiții militare.

    Liga Culturală trebuia să ia o hotărîre și, potrivit cu dînsa, să înceapă a pregăti opinia.

    Dar aici se petrecuseră în timpul din urmă mari schimbări, rolul meu de secretar general devenind din zi în zi tot mai greu de ținut.

    Sava Șomănescu, mare proprietar, de o fabuloasă zgîrcenie, rămăsese trăsnit de îndrăzneala cu care ne aruncaserăm în serbările care trebuiau să procure fonduri pentru Palatul Ligii. Frica ridiculă a bătrînului a mers așa de departe încît a făcut un denunț formal la Parchet contra afacerilor care se pregătesc de un secretar general ca mine, care „umblă cu hîrtiile societății în buzunar”, în loc să le ție într-o arhivă unde să se poată verifica activitatea lui. Ne-am înțeles ușor, noi, membrii Comitetului Central, ca să-l depunem, pur și simplu.

    În locul lui a fost ales d. Virgil Arion. Rareori un om de la noi a fost înzestrat cu atîta fineță de spirit, cu atîta farmec subtil în prezintarea unor idei mai mult sau mai puțin originale, fie în vorbă, fie în scris. Micile sale articole tăioase erau un model al genului; lecțiile de sociologie la Universitatea din Iași, conferințile la Vălenii de Munte, cuvîntările la Ligă, discursurile în Parlament, rostite cu un glas jos, dar cu adînci vibrații, măiestru desfășurate de un calculator precis, perfect stăpîn pe sine, duceau nesimțit pe ascultători la concluziile, totdeauna clare, pe care le avea în gînd. Figura supțire, toată în unghiuri, privirea, tot așa de ascuțită, aspectul șubred, bolnăvicios, al omului care trăia dintr-un singur rinichi, contribuiau la impresia generală a manifestărilor sale. Va cuteza în Parlament să se măsoare cu însuși Maiorescu. rămas un puternic partener, capabil de așa de frumoase, și în aparență mișcate, discursuri, ca acela în care a apărat pe regele Carol contra bizarului, irealului Jean Miclescu, cumnatul lui Carp, care, vorbind din gesturi incoerente și din sclipiri de lunatec în ochii fosforescenți, punea în fața regelui venerat icoana lui Ludovic al XVI-lea pe eșafod. Dlui Virgil Arion, a cărui elocvență naționalistă în ton sub-minor n-o putuse auzi aproape complecta lui surzenie, atletul de tribună, cu infinite rezerve de dibăcie, îi opunea un patriotism care era „și al tatălui, și al bunicului, români, toți români“. Nu e nevoie să subliniez sensul sugestiei.

    Am avut deci pe d. Virgil Arion președinte al Ligii, știind bine că face parte dintr-un partid politic, dar crezînd că va proceda ca și mine, osebind foarte neted cele două domenii. Aceasta nu s-a întîmplat însă. Acea broșură franceză pe care o făcusem în vederea scopurilor noastre a fost găsită supărătoare pentru interesele unui guvern care plăcea președintelui, și mi s-au cerut modificări pe care le-am refuzat, publicația ieșind deci, cum am mai spus, pe sama mea numai. Ideea unei ruperi a legăturilor cu Centralii speria pe acest vechi și credincios junimist.

    Față de alte probleme, atitudinea sa va fi însă aceea a unui hotărît activism. Acela care, cînd voi părăsi secretariatul, în urma unui vot al congresului care dădea o majoritate altuia – și aceluia îi trebuia această platformă —, a putut lucra cu vijeliosul meu cumnat Bogdan-Duică […], a pornit, în chestia sud-dunăreană, ca fidel amic al lui Carp, cel trădat de amicul său de o viață întreagă, într-o direcție în care nu puteam să mergem alături.

    Totuși în cele dintîi faze ale crizei am vorbit amîndoi marii mulțimi adunate la”Dacia” despre nevoia de a ne ținea deocamdată într-o atitudine rezervată față de succesele bulgarilor, care înnebuniseră oameni de o fire mai puțin stăpînită. Cu hotărîrea luată în numele adunării m-am prezintat regelui Carol, care a fost sincer, cald, mișcător. Mi-a vorbit de cartea mea despre Imperiul otoman, și-a arătat convingerea, veche, că se va sfîrși cu acest Imperiu, dar nu credea că va fi așa de răpede, a declarat apoi că, doritor al unei modificări de graniță în Dobrogea, prin care s-ar desființa unghiurile intrînde pe teritoriul nostru, n-ar voi totuși să meargă la bătrîneță contra acelora pe cari-i ajutase, tînăr, a se elibera. Era și contra oricărei presiuni militare asupra învingătorilor.

    Pe urmă, vîrtejul prinzînd tot mai mult opinia publică, d. Arion a ajuns, alături de un Ionaș Grădișteanu, ale cărui însușiri reale erau stricate de ciudata înfățișare fizică, ca și de un Miclescu. totdeauna călare pe caii închipuirii sale, și de alți cîțiva vînători în albastru, luptătorul pentru întinderea granițelor. Îi stătea alături Pârvan, noul secretar general, înlocuitor al meu fără un gest de împotrivire, care-și încerca acum în alt domeniu puterea de a impresiona. Din oraș în oraș se ducea solia unui indispensabil război, prin care hotarele regatului român s-ar întinde pînă la caldele ape albastre ale Arhipelagului.

    În jurul meu, cel care nu credeam că e frumos și bine să intervenim astfel într-un război pe al cărui steag erau scrise idealuri naționale, se făcea golul. Dar golul sperie pe un singur fel de oameni: aceia cari nu-l pot umplea cu credința lor, ieșită dintr-o conștiință care nu are nimic a-și reproșa și unită cu munca, în serviciul zilnic al aceluiași ideal. Cel hulit ca un „nebun” al naționalismului s-a împăcat, și luni întregi de zile, cu pecetluirea ca „rău patriot”, lipsit de sentimentele necesare pentru neamul său.

    În timpul cînd se discuta viitoarea hartă a Balcanilor, pe care trebuia s-o prefacă îndată reacțiunea naționalistă sîngeroasă a lui Enver-Pașa, răzbunătorul înfrîngerilor alor săi – și între delegații turci era fostul meu elev Nicolae Batzaria, ajuns ministru al junilor turci, pe care mi-l aminteam micuț și slăbuț student, mirat că Bucureștii sînt un oraș unde se mătură, și apoi ca unul din colaboratorii, supt numele de”N. Macedoneanul”, la Sămănătorul —, se pregătea la Londra Congresul de istorie.

    Pînă atunci, împiedecat mult timp și de sărăcie și de sarcina grea a revistei, ajunsă un ziar, a tipografiei, a cursurilor de vară, de a trece granița, nu știam, cum am mai arătat-o, măcar de existența acestor congrese. Vechile mele călătorii se îndepărtau tot mai mult în memoria mea; gustul lor chiar îmi pierise în mijlocul frămîntărilor vieții mele, de o amețitoare activitate exterioară, care nu era desigur ce dorisem mai mult și ce-mi putea da o mai mare satisfacție. Am povestit mai sus felul cum Maiorescu a înțeles să mă ajute în sarcina de a reprezintă România.

    În acele zile de petrecere la Londra, pilotat de îndatorirea dlui Marcu Beza, funcționar la Legație, macedonean de un deosebit talent literar și om întreprinzător, care știa să-și găsească locul în viață, am sorbit pe atunci din nou un aer cu care de atîta vreme nu mai eram deprins și, în legătură cu ședințile congresului, am cunoscut oameni pe cari era să-i maf întîlnesc în viață: ca pe atunci tînărul istoric francez Henri Hauser și italianul Volpe, așa de bucuros că în străinătate i se vorbește limba sa. Am regăsit și pe Lamprecht care, foarte încălzit pentru planurile de întindere „tentaculară” a poporului său pînă la ultimul om și la ultimul interes german, îmi spunea cu o nesfîrșită bucurie că bilanțul comerțului german ajunge pe acela al englezilor. Iar la aceștia am constatat o puternică ură împotriva celor cari duceau pe toate terenurile o concurență așa de minuțios științific orgartizată. Era în aerul acestei întîlniri dintre intelectuali de multe nații ceva neliniștit, care făcea să se deschidă cele mai întunecate perspective. Toate discursurile festive, toate danțurile istorice ale studenților și studentelor, toată cordialitatea aparentă, nu erau în stare să înlăture asemenea aprehensiuni.

    Era, din contra, calm în Parisul revăzut după o așa de lungă absență, fiind un întreg șfert de veac fără contact cu foștii mei profesori, dintre aceștia numai pe d. Bémont îl întîlnisem, la București, venit cu o croisière științifică și bucuros de a vedea monumente istorice și peisaje, ca și țerani, pentru a-și rezuma aprecierea în propoziția, pe care am mai citat-o:”La d-voastră două lucruri sînt bune, trecutul și țeranul“. Mi s-a părut însă că, față de furtuna care vizibil se pregătea peste o altă întindere decît aceea mărgenită, a Balcanilor, era aici un „laisser-aller” care îngrijora pe cine nu se simțea legat de alianțele oficiale cu Centralii. Un volumaș de Note de drum a cuprins observațiile mele în cursul acestei neașteptate călătorii, în același timp cînd publicam comunicațiile mele de la Londra, una cu privire la rolul „imperial” pe care-l jucaseră țerile noastre după așezarea turcilor în Europa. Cursul meu de un an de zile căutase și el să ne situeze în această lume sud-est europeană, care chema tot mai mult, prin freamătul armelor, prin gloria biruinților și cruzimea măcelurilor, atenția asupra ei. De aici, din notele stenografiate de d. Stahl, a ieșit o Istorie a Statelor balcanice în epoca modernă, care a apărut și în limba franceză în două ediții.

    Într-o revistă suedeză, cu care am intrat în legătură prin amicul Vestrin, fiind întrebat în ce privește împrejurările noi din Balcani, am enunțat ideea că elementul latin și semi-latin din peninsulă trebuie păstrat și că pentru aceasta nu e mijloc mai potrivit decît ca, în statul albanez, care s-a dovedit însă prea naționalist pentru aceasta, să se recurgă și la serviciile românilor balcanici, iar opera comună să se sprijine pe un amestec italian, așa de firesc și prin trecutul acestor locuri, ceea ce s-a și întîmplat prin fatalitatea lucrurilor, chiar dacă nu s-a produs decît trecător, în vremea marelui Război: acea conlucrare între italieni și români, ca rase și ca state, mi se părea, și-mi pare încă, de cel mai mare folos. Voi urmări mai tîrziu această idee în conferința de la 1915, Albania și România, așteptînd cursul despre Albania din 1918 și publicarea la 1919, a unei istorii a vechii Albanii, în limba franceză.

    Cum se dezbăteau cu pasiune drepturile pe care le-ar avea fiecare din națiile conlocuitoare în Balcani, mi s-a părut că ar fi folositor să se reia pe baza izvoarelor înseșiînceputurile lor în peninsulă, pentru ca să se vadă ce este în adevăr „operă națională” acolo și ce e numai un val oarecare în necontenitele mișcări de populație pe care le provoca hazardul ciocnirilor obscure. Era și dorința, naturală, de a vădi că supt nume străine, se ascunde în Balcani adesea o veche permanență romanică […]., Maiorescu izbutise, după o lungă și dezlînată acțiune. În veșnicăi harță cu opoziția, să capete dorita „compensație”. […]

    Ședința secretă a Parlamentului, atît de secretă încît a doua zi ziarele dădeau rezumatul pe larg al discuțiilor, cu prezintarea chiar a actului pe ale cărui peceți bătrînul profesor din capul Guvernului lăsa să cadă o mină bismarckiană, a provocat și din parte-mi o declarație în care, amintind vechiul și adevăratul nostru rol în Balcani și în tot sud-estul Europei, arătam cît de puțin se potrivește cu dînsul „izbînda” de care Maiorescu se arăta atît de mîndru.

    Dar dezbaterile asupra acestor drepturi și asupra hotarelor care ar trebui să plece de la dînsele s-au mutat, scurtă vreme după întoarcerea mea de la Londra, din nou pe cîmpiile de luptă. Pe Bregalnița, bulgarii au atacat pe sîrbii cari le stăteau în față, și un nou război s-a deschis pe pămîntul așa de adînc însîngerat al peninsulei. După noi frămîntări, am intervenit și noi.

    Profesor la Școala de război, am cerut favoarea de a întovărăși, ca voluntar, armatele noastre […].