Iar la Cernăuți, în Capitala micii țeri rupte de la noi, și mediul intelectual era în mare parte conrupt, corespunzînd astfel cu tot ce era așa de străin, așa de urît împrumutat și de pedant executat în biserica metropolitană, dormitînd supt calota ei greoaie, în fațadele de un fals clasic al unor edificii publice, în localul gardei militare care-și înșira chipiile înalte, în chiar pretențiosul și masivul edificiu al unui covîrșitor palat metropolitan, de o nenorocită inspirație vieneză, vecină cu aceea pentru sinagoge, în care un blînd și bun bătrîn, „alb ca oaia” și sfios ca dînsa, fostul profesor universitar Vladimir de Repta, din răzeși înnobilați de Austria, lunecînd tiptil ca un șorecuț care vede numai capcane în toate colțurile, mă înștiința cu zîmbetul șterșilor lui ochi albaștri că pentru a căuta în arhivele sale pline de procese în românește ale vechilor preoți, e necesară o autorizație de la Viena însăși, și, înapoind la otel vizita, cu elegante mișcări în rasa lui de mătasă, încuia, împreună cu dosarele pe care cutezasem a le răscoli fără patalamaua cesaro-crăiască, și notele pe care apucasem a le lua.
Voi arăta pe urmă cum m-am plătit de cîtă prietenie întîmpinasem, prin poftirea la Iași, pentru o expoziție anume organizată, a sute de bucovineni, cari dovediră că nu numai între studenții cu șăpci roșii, haine cu brandenburguri și nasturi nemțești ciocîrtite. cari, împărțiți între boieri și democrați, erau gata să tragă oricînd sabia ca să scrie cu dînsa hărți pe obrazul colegului, dar și mai adînc, între oameni fără pretenții culturale, se aflau suflete sigure și viteze, care nu împărtășeau veșnicele temeri și nu manifestau indescriptibilele rezerve ale celor asupra cărora se întinsese interesata bunăvoință a unei cîrmuiri de uzurpație. Și se va vedea cum, de pe urma căror grele păcate, un funcționar român în uniformă de gală îmi va prezintă la Ițcani, supt amenințare de temniță, decretul care-mi interzicea „für beständig”, „în chip permanent“, intrarea în Bucovina.
Mă întorceam de acolo cu o bogată recoltă de trecut, cu conștiința că țeranul din acea Moldovă de Sus a rămas ceea ce fusese în vremile de libertate, păstrînd neschimbate limbă, port și obiceiuri și gata a reveni la noi așa cum gospodarul împiedecat o vreme de a răzbate acasă se întoarce la însăși vatra sa, și cu fiorul nopții de înviere petrecută la Putna în mijlocul celor cîțiva călugări ațipiți în strane ca niște umbre negre din alte veacuri, pe cînd la ușă, în așteptarea cuvîntului care dezleagă și cheamă, se îmbulzea frontul lungilor cojoace albe și fîlfîitul pletelor revărsate pe umeri, iar vechiul clopot suna, din turnul refăcut de vienezi, a glorie și a viitor.
Tot în 1905 a apărut astfel, la cîteva luni după ce Iosif, în retragerea bucovineană pe care o căutase pentru a fi străbătut de același fior, scrisese în versuri povestea despre Ștefan-Vodă, Neamul românesc in Bucovina. […]
Eram în casa de la Noua Suliță a dlui Nicolae Flondor, al cărui frate, atunci încă tînăr, Iancu, conducea cu autoritate politica națională în țerișoara sa, cînd, cu cel mai nou roman de Anatole France pe masă, ne-a venit în minte amîndurora că s-ar putea merge și dincolo de granița, așa de apropiată, a celeilalte împărății. Eu aveam un pașaport luat de la consulatul nostru din Cernăuți, pentru orice împrejurare, iar d. Flondor un simplu bilet de trecere de la poliția de frontieră.
Astfel, înfruntînd cu încredere riscuri neapărate pe o vreme cînd Rusia se frămînta dureros, de la o înfrîngere la alta, cu micul vecin galben din Extremul Orient am intrat în larga lume, mai mult fără drumuri, care se întindea, aproape netedă, pînă la apa vastă a Nistrului, unde era să rămîn, dar în ce condiții, fără tovarăș și fără sprijin, cu vitejia tinerețelor mele nesocotite!
În tovărășie am mers deci la Hotin, stîrnind o mare emoție între evreii locali, cari au aflat instantaneu cu toții sosirea unui „grois purăț”, a unui „mare boier”, am contemplat rătăcana murdară de la Bălți, am străbătut buruienile înalte care duceau, printr-un ținut de vechi răzeși mîndri, la Soroca, și, părăsind otelul în care ploșnițele erau admise ca niște camarazi de zi, nu numai de noapte, care e, prin acele meleaguri, cum se știe, a lor, ne-am îmbarcat pe „parohodul” plin de sărăcie palestiniană, nespus de guralivă, pentru ca, după ce cu toții s-au fost coborît pentru obișnuitele combinații în pîntecele soios al vaporului, să privim jocul lunii pe apă și întrecerea privighetorilor de pe ambele maluri îmbălsămate de floarea sacră a teiului. De la Vadul-lui-Vodă am luat-o în chibitci spre Chișinău și ne-am odihnit în largile odăi curate ale „gostiniții“ Svițera, demnă de amintire pentru paturile fără insecte nocturne. Acestea toate nu fără a fi trecut prin inspecția jandarmilor din cale, cari consideraseră cu cea mai mare atenție sticluțele cu lichide multicolore din cutia de toaletă a boierului bucovinean și fără a fi așteptat la Bălți o zi întreagă sentința poliției pentru că se găsise la mine o bună hartă a Basarabiei, dăruită de un polon amabil în tren, cu însemnări de distanță, pe dos, scrise, din fericire, rusește. Din prudență, ca să nu compromitem pe nimeni, […], n-am fost schimbat un singur cuvînt românesc cu un singur moldovean din partea locului, deși, cum se va arăta în altă parte, contactul meu cu acești frați de mult uitați fusese destul de strîns, și de multă vreme.
Domnul Flondor luă de la Chișinău trenul de Iași, ca să se întoarcă la grijile sale de acasă, iar dorința de a vedea și cetatea lui Carol al XII-lea, Benderul, vechea noastră Tighină, mă îndemna să mă îndrept, singur și fără să știu o boabă rusește, spre aceastălaltă cetate de pază a Nistrului moldovenesc. În vagon, călători cari știau românește au prins să mă descoasă, și un domn Mimi a crezut că e mai bine pentru toată lumea ca această vizită să aibă un caracter oficial, pe care, bineînțeles, eu nu-l dorisem deloc. Am fost deci suit în trăsură, dus la ședința „zemstvei”, în care cîte un discurs lunguieț și lătăreț se intercala patriarhal între cele două ceaiuri strecurate prin ocnița sobei din odaia vecină, apoi m-am găsit trecut după vreo două ceasuri la un otel, ca să fiu ridicat de acolo cu trăsura, a doua zi, și expediat fără să fi văzut „creaposta”, cetatea, de-a dreptul la stația de tren de la Căușani, unde un jandarm numai burtă alerga de moarte după trăsura moldoveanului meu. Și, apoi, cu un coleg rus, profesor într-un fund de stepă, care va răsări la București pe cîteva zile, în sunetul adormitor al apei care cînta în samovarul lui, între țăcăniturile roatelor, m-am trezit la Reni, la Galați. Niciodată căsuța noastră națională nu mi-a părut mai albă, mai voioasă, mai cochetă și mai plină de prietenie decît în ziua aceea.
Neamul românesc în Basarabia a ieșit încă din 1905, cetit ca și celelalte părți ale călătoriilor prin care descopeream românilor țara cea mai necunoscută, a lor și a moștenirii lor, dar, ca judecată, ea s-a învrednicit numai de cîteva pagini otrăvite, în revista de la Iași a dlui Stere, iscălite de drul Cazacu, care-mi arunca în față ironicul său despreț pentru că ici și colo făcusem glume, fără răutate, asupra unei populații neromânești, de un aspect fără îndoială comic, și nu din vina mea, care avea legături de care nu puteam să mă preocup, cu concepțiile sociale ale criticului.
Peste cîteva luni începea drumul de explorare în Ardeal, care va ținea mai mult timp și, legat și el de neplăcerile sale, îmi va aduce o nouă revelație, și una din cele mai bogate și mai puternice.
Cea mai mare parte din regiunile străbătute astfel îmi erau cu desăvîrșire necunoscute, și mulți dintre ardeleni, dacă nu cei mai mulți, deprinși a trăi fiecare în locul lui, n-aveau nici o noțiune despre dînsele. Era, oricum, cea dintîi viziune complectă a acestui ținut românesc, așa de întins și de frumos, în care, cu o stare de spirit care din nenorocire a dispărut aproape cu totul, se putea constata necontenita întindere a neamului persecutat. Două volume de descriere mi-au ajuns abia ca să înfățișez toate aceste priveliști, din Brașov pînă la Sighetul Maramurășului și de la Satmar pînă la granița secuiască a Moldovei. Pretutindeni încercam, ca și pentru România liberă, ca și pentru Bucovina și Basarabia, să leg necontenit trecutul la care lucrasem cu acest prezent plin de speranțe.
După ce terminasem acest greu, dar rodnic examen al întregului pămînt românesc, și vecinătatea lui a intrat în preocupațiile mele. Legăturile cu lumea de peste Dunăre le începusem prin scurta vizită în Serbia; Bulgaria, Constantinopolul, de care așa de mult fuseserăm legați în trecut, mă atrăgeau. Și astfel am cercetat întîi țara vecină, unde am găsit muncă și ordine, o democrație țerănească pe care alții erau s-o descopere numai pe urmă prin campania din 1913. Constantinopolul lui Abdul-Hamid l-am vizitat, după o deziluzie la Adrianopol, devenit cu totul neistoric, afară de frumoasa moschee a lui Selim, loc de loc; ici și colo amintiri românești se împleteau pe ziduri negre părăsite ca la cele Șapte Turnuri, unde slovele chirilice ale vechilor dureri erau încă vizibile.
Toată această informație nouă, culeasă la fața locului, îmi dădea curajul, care-mi lipsise atîta vreme, de a încerca să reunesc în priveliști de ansamblu observațiile mele, întregindu-le cu ce cuprindeau izvoare încă nestudiate sau văzute numai în treacăt. Capitole întregi de viață românească se puteau scrie pe baza materialelor cu străduință adunate și cunoașterea așa de folositoare a trecutului se putea prezintă într-o formă legibilă lumii, care începea să prindă gust la cartea scrisă în românește, – și la altă carte românească decît produsele unei literaturi veștede, dincolo de care nu se vedeau încă valorile ce se ridicau și la a căror popularizare am avut și eu o parte.
Multă vreme suferisem de contactul cu publicul cel mare. Nu cred să fi ținut, ani de zile din tinereța mea, altă conferință decît aceea de la Iași, în care mă luptam contra artei tendențioase. Dar invitațiile de a colabora la programul Ateneului Român, ale cărui manifestații de iarnă, luate prea mult în batjocură de spirite ușoare, atrăgeau un public foarte numeros și de o perfectă cuviință, mă îndemnaseră să vorbesc de subiecte istorice sau să încerc, pe temeiul unei lungi experiențe de cetitor, să arăt care sînt cărțile a căror lectură trebuie să fie aceea a oricărui om cult. Ideea Adinei Olănescu de a chema la împărtășirea cu din ce în ce mai vioaia și mai încrezătoarea cultură românească pe femeile, atît de inteligente, dar atît de rău orientate, ale clasei de sus, m-a făcut conferențiar pentru acest auditoriu, cu totul nou, care nu se va mai întîlni astfel, în acest număr și în această dispoziție, niciodată. El cerea desigur să afle nu numai istoria veche, pe care, după cererea altui grup, am expus-o reunind aceste lecții, prin care mă întorsesem la un domeniu părăsit odată cu Universitatea, în Notele unui nespecialist asupra istoriei antice, dar și lucruri pe care poate nici nu le bănuise, zestre adevărată a neamului lor. Aceasta însă impunea în același timp cui își dădea samă de împrejurări și o anume atitudine, anume mijloace de formă, care trebuie animată de poezie ca să afle astfel drumul la inimi deschise, cum am văzut-o îndată, și celor mai nobile sentimente.
Se putea vorbi cu folos despre mormintele Domnilor de pe vremuri, cu toată melancolia pe care o trezește de cele mai multe ori soarta lor, de zilele învrîstate cu multă nesiguranță și suferinți ale soțiilor acestor stăpînitori, de arta vremilor care nu înfrumusețau decît ce era de folos pentru îmbogățirea sintezei de bază, de aspectele felurite ale unei societăți atît de interesante, căreia liberalismul „pașoptist”, ajuns la deplina biruință, chiar și în spiritele conservatoare din tradiție, le păstra încă sentimentele zilelor de nervoasă răsturnare. Era o întreagă operă de reabilitare a acelor vremi întîi atacate violent în numele „ideilor noi”, apoi lăsate sistematic uitării, numai cîteva figuri eroice, fără mediu, plutind deasupra acestor ape părăsite. Îmi dădeam seama la fiecare nou contact cu acest auditoriu că lucrurile pe care le spun mișcă și că, din ideile exprimate, cele de căpetenie rămîn. Obiceiul românesc de a veni la început cu foarte mult entuziasm, pentru ca încetul cu încetul participarea așa de călduroasă să se retragă, nu se verifică data aceasta, și-și poate închipui oricine care putea fi satisfacția cuiva care nu căuta în aceste prilejuri o simplă transmisiune de cunoștinți istorice.
Astfel s-a alcătuit cartea, de o adevărată introducere în istoria noastră culturală, pînă atunci neatinsă – iar peste un sfert de veac niște tineri încrezuți erau să anunțe cu o obraznică solemnitate că de la ei, contra mea, începe cercetarea istoriei culturale a românilor —, pe care o compun trei părți: cea dintîi, dînd aceste capitole răzlețe, capabile de a interesa și prin evenimentele, prin amănuntele biografice la care se raportă, cea de-a doua, care, hrănită de experiența făcută în lungul și în latul țerii, încerca sinteza vechii noastre arte; cea de-a treia, în care se vorbea despre activitatea economică a trecutului (Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc).
Cele două părți din urmă vor fi reluate apoi după evenimentele din 1913 în lucrări întinse, dînd toată documentarea și întinzîndu-se și asupra ultimului element de umilă frumuseță, ca și asupra celei mai sărace din breslele vechilor noștri meșteșugari, dar bazele erau puse încă de atunci, de la aceste conferințe pentru femei al căror spirit răpede înțelegător trebuia cîștigat pentru opera de totală renovare a societății noastre, și noi cercetări m-au încredințat că n-aveam nimic de schimbat în ideile generale care se desfăcuseră de la sine.
Conferințile despre Doamnele noastre s-au întregit apoi cu alte studii despre viața femeiască, formînd volumul Viața femeilor în trecutul românesc din 1920, care, supt titlul Femeile în viața neamului nostru, s-a bucurat și de o a doua ediție, peste doi ani.
Putința de a continua în această direcție a prelucrărilor întinse mi s-a dat peste puțin prin întemeierea tipografiei mele de la Vălenii de Munte.
XVIII. Adăpostul din Vălenii de Munte
Ziarul meu, a cărui istorie va intra în capitolul următor, cerea cheltuieli pe care, ou toată îngăduința”Minervei”, cu greu le-aș fi putut lua și mai departe asupra mea. N-am avut niciodată necugetata aplecare la datorii, care deosebește pe intelectualul român și firește nu puteam face obișnuita socoteală că, ajungînd la guvern, îmi voi putea plăti cu vîrf și îndesat tot ce voi fi împrumutat în opoziție. Bani străini m-ar fi apăsat prea greu pe mine, cel rămas supt atîtea raporturi așa de mult în urmă. Chiria crescută pentru căsuța din str. Buzești, unde mă pîrjoleam în caldele nopți de vară, îmi ajunsese cu mult peste mijloacele mele.
Într-o vară din anul 1908, o invitație a cumnatului meu Ștefan Bogdan, al cărui socru, Duro, reprezintă una din ultimele rămășițe ale burgheziei balcanice instalate în podgoria noastră, cu cîrciuma ei orientală, cu banul de dat împrumut și cu măgarul Pindului, mă duse la Vălenii de Munte, localitate al cărei nume abia-l prinsesem din pagini de cronică. Nu era pe atunci nici cale ferată, așa încît de la Ploiești se pornea pentru vreo două ceasuri de înaintare înceată în vechile trăsuri ce sunau de-a lungul văii Teleajenului din clopote pentru a speria pe lupi și a înștiința pe hoți; nici podul de la Drajna, legînd cu cele două linii ce țintesc una spre Țara Bîrsei, la Cheia,alta spre Bîscele Buzăului și Muntele Siriului, nu era încă întins. Un patriarhalism desăvîrșit, fără prăvălii în stil românesc cu coperișuri de aramă, cu stîlpi estetici și altă podoabă pretențioasă și inutilă, stăpînea localitatea unde, în margenea mînăstirii din secolul al XVII-lea, cu șirlăul ei de țigănie mai mult sau mai puțin înălbită, și a dungii de dugheni pitite supt umbrare, vegetau familii pe jumătate țerănești venite în parte din Ardeal și păstrînd în graiul lor ceva din particularitățile de vorbire ale locului de origine. Era aici o pace, o bună înțelegere românească, o armonie întîrziată, fără nici un amestec de populație străină, care cucerea îndată, ca și încunjurimea, pe care am străbătut-o în cîteva zile, descoperind tot ceea ce se ascundea necercetat în bisericile și mînăstioarele, în casele de moșneni înstăriți de belșugul prunelor din acele bătrîne sate.
N-aș fi gîndit că voi fi prins și păstrat durabil în acest loc prielnic gîndului și lucrului. Cel purtat prin multe locuri nu părea că poate prinde rădăcină pe un pămînt așa de îngust, unde totuși zările erau mai libere decît aiurea. Cădea atunci, prelungindu-se din zi în zi, una din acele mucede ploi de iulie cu care e darnic muntele nostru. Și nu cetisem nici îmbietoarele rînduri ale lui Vaillant din a lui Orograjie de pe la 1840, pe care așa de frumos le-a tradus apoi neuitatul meu tînăr prieten Vasile Bogrea pentru unul din Calendarele Neamului românesc. Dar, cum stăteam să plec, bălanul birjar sprinten al cărui nume îl arăta ardelean, Tohăneanu, îmi spuse cu prietenie țerănească ce bine ar fi pentru localitate dacă ar avea la îndemînă pe cineva ca mine (nu știu cine-i va fi dat ideea, foarte exagerată, despre valoarea mea, care stătea doar într-o întîie alegere, la Iași, ca deputat). L-am întrebat unde aș putea să mă așez pentru a îndeplini această măgulitoare funcțiune de patron al Vălenilor, pînă atunci așa de străin pentru mine. Și el mi-a arătat o livadă plină de buruieni, în care copacii, de multă părăsire, stîrpiseră și o căsuță simpatică în dărăpănarea ei, unde în ultimul timp stătuse o vrăjitoare care dădea în cărți și împrumuta cu dobîndă, ceea ce firește mi se va cere în primele timpuri și mie, în calitate de succesor și moștenitor al specialității. În față, la căderea serii, un cimitir vechi scînteia de luminile la morminte și răsuna de bocetele femeilor îngenuncheate. Iar alături, într-un fel de hardughie povîrnită, sunau pe tinichea ciocanele lui Moise, singurul evreu al localității, descălecat cu mulți ani în urmă tocmai de la Mihăilenii moldovenești ai lui Vodă- Sturdza, și atît de vălenar prin obișnuință, încît văduv, se îngrijea de copii, cari se chemau Filip și Mîndruța, singură mica ei soră Rașela amintind o religie de care tinichigiul, nepurtat de mult pe la sinagogă, era aproape cu totul despărțit.
Mi s-a spus că în adevăr acel colț de sălbătăcie, așa de părăsit încît nici cînele, frumosul dulău”Haiducu”, pe oare l-am adoptat, nu mai lătra la străinii cari intrau în voie ca în multe livezi fără stăpîn, e de vînzare și că prețul, de vreo patru mii de lei, trebuie plătit în mîna unui pîrlit de fotograf care se află la Ploiești.
Fotograful era evident aproape, romantismul acestui colț de pustiu mă atrăgea, fiica mea cea mare avea grabnică nevoie de aer, de necontenit aer – și ce frumoasă era aici imaculata iarnă, cu sărutul soarelui clar pe gheață, cu pitorescele cortegii ale irozilor mergînd foarte serioși, ca în Botoșanii mei, din casă în casă! – dar era o mică dificultate. De unde cei 4.000 de lei, și de unde tot ce mai era nevoie pentru ca în odăile goale de mult să se poată așeza o viață de familie și o groază de cărți fără care această retragere la țară ar fi fost o sinucidere?
Mi se vorbise mai demult de intenția pe care o avea Haret de a se scrie istoria bisericii românești. Subiectul nu mă atrăgea îndeosebi, iar cercetările preliminare îmipăreau foarte grele, cum și erau în adevăr. Părăsisem gîndul, și desigur fără oferta lui Tohăneanu n-aș fi primit nici pentru acest lucru o recompensă bănească. Așa însă mi-am călcat pe inimă și am acceptat. Peste cîteva săptămîni fotograful își primea plata și începeam refacerea căsuții, care era pentru mine la început numai un loc de retragere. Puteam să petrec o noapte acolo cu atunci tînărul meu elev Lăpedatu, bucuroși amîndoi de atîta alb pe părete, de atîta miros de proaspăt, de absoluta tăcere căzînd de sus din stelele limpezi. Vechiul coleg de la liceul din Iași, drul Pîrvu, era medicul orașului și, seara, în grădinița pe care am cumpărat-o acum, pentru fondul de cărți populare Cuvîntul, se aduna familia lui, a farmacistului Müller și alți localnici, serviți cu berea „tutungiului“ Anastasescu, pe cînd de aproape, de la”Zăneasca”, din casa boierească suită sus pe o bază de ziduri arhaice ca într-un colț de Dalmație, formidabilii dulăi țineau hangul veselilor lăutari din”Strada Artiștilor”, plină ciucure de istorică țigănie. Era ceva de creat în acest colț de lume pustie.
Și astfel povara chiriei și lipsa de bani a ziarului mi-au dat ideea de a mă muta cu totul aici, întemeind cu bani de la prieteni, deveniți acționari – și ce mari contabili am avut, tot unul și unul, perfecți la socoteli, dar fără nici un ban în casă sîmbăta, la plata celor trei sute de lei aur ai lucrătorilor prieteni! – ceea ce de mult visasem: tipografia mea, și pentru acest ziar, dar și pentru o largă editură românească.
Vedeam în încă tînăra mea închipuire orășelul schimbîndu-se: străzi largi s-ar fi deschis spre gara încă neterminată, casele lucrătorilor s-ar fi clădit pe ambele margini; o baie, o sală de adunare, o bibliotecă populară, pe care am și întemeiat-o îndată, ar fi dat caracterul cultural noii alcătuiri, pe care o speram încunjurată de simpatia activă a oamenilor în mijlocul cărora era să mă așez.
N-am putut face nici într-un șfert de veac, pe departe ceea ce visasem în momentul cînd m-am hotărît să mă închid în Vălenii de Munte, departe de un mediu în care sprijinul moral nu-mi lipsea de mult, dar așa de puțini mă ajutau să pun baza materială neapărată pentru urmărirea scopului meu. Dar subscriitorii se găsiseră, și încă răpede, capabili de a-mi da capitalul trebuitor pentru ridicarea zidurilor și procurarea mașinilor. Bunii meșteri, plini de tradiție, ai localității lucrau de zor la isprăvirea clădirii începute în primăvară, și astfel, de Paști, în anul 1908, eu puteam să privesc zidirea isprăvită și, așteptînd pe meșterii mei cari, cu Nicolae Stroilă și Constantin Onciu în frunte, îmi veneau de la vechea tovarășă”Minerva”, mă încîntam în grădinița din fund supt pomii în floare, priveliște pe care n-o mai văzusem din copilăria mea botoșăneană, de aburirea vîntului proaspăt al dealului și de ușoara muzică a albinelor scormonind în florile prunilor numai o zăpadă. O mulțămire care nu se poate rosti prin cuvinte-mi cuprindea trupul și sufletul întreg. Solemn, impresionat, curierul fără uniformă aducea în acest loc depărtat de vuietul politicei bucureștene maldărul de corespondență al ziarului meu.
Inaugurarea mi-a adunat pe toți prietenii. Gustam mîndru ciudata simfonie pe care o făcea motorul american cu detonație, ale cărui pîcîieli le ascultam, le pîndeam cu grijă și de la distanță în primblările mele și uruitul greoi al rangelor de fier din cele două mașini luate în parte pe datorie și din care una, în viață și astăzi, poartă data Războiului pentru Independență.
Cea dintîi publicație mai întinsă, a cărei frumoasă înfățișare era o datorie de onoare pentru noi toți, cari știam ce a fost și ce este”Minerva”, a fost firește Istoria Bisericii, care-mi plătise casa. Se tipărea în același timp cînd în odăița de lîngă culoarul în care-mi grămădisem cărțile indispensabile, celelalte fiind depuse pentru ani de zile la Liga Culturală, înjghebam paginile manuscripte ale lucrării.
Ușor nu era nici într-o privință. Sîmbătă seara, tragedia plăților, care cu valuta de atunci nu întreceau – am spus-o – cu mult trei sute de lei. Contabilii cei adevărați eram eu și soția mea, contabilul de formă din odăița de sus, deasupra tipografiei, avînd doar sarcina „științifică“ de a constata prin metodele specialității sale un „cîștig” din care eu nu găseam nimic în saltarul-casă al biroului moștenit de la călugărul Varahiil. Dar în fiecare seară desperatele lătrături ale lui”Haiducu” păreau că anunță asaltul unei bande de hoți, și, din cînd în cînd, împreună cu corul nocturn al găinilor mele, se auzea căzătura fatală în pivniță a unui iepure de casă, speriat de salturile apărătoare ale dulăului. Și vîntul părea că va străbate prin păreții de paiantă. O, nu e ușor să te faci țeran la treizeci și șase de ani! Numai, grămădiți în două cămăruțe și cu bătrîna mea mamă, patru copii dormeau somnul vrîstei lor fericite.
Fusesem invitat să dau conferinți asupra trecutului armatei noastre. Ele se țineau undeva în Calea Victoriei înaintea unui auditoriu de ofițeri. Am putut constata încă de atunci cît de înțelegători sînt ei la orice problemă, chiar cînd nu atinge de-a dreptul cariera și preocupațiile lor. Poate de aici a ieșit ideea de a mă înscrie între colegi pe cari abia i-am cunoscut în treacăt ca pe interesantul bătrîn basarabean Arbore, icoană de stareț istovit de posturi, supt coama de vechi revoluționar, pe care-l prețuiam și ca prezentator pentru Academia Română al patriei sale celei mici, ori pe magistratul Oscar Niculescu, cu care era să mă întîlnesc pe scaunele Senatului, ca profesor cu anul – cum a rămas obiceiul – la Școala superioară de război. Dar din acele cîteva conferinți duse mai departe, întîi pînă la moartea lui Mihai Viteazul, apoi și pînă la epoca Regulamentului Organic, a ieșit cea dintîi istorie a luptelor noastre, la care, din punctul de vedere al însuși organismului luptător, s-au adaus pe urmă adîncitele cercetări de specialist ale generalului Radu Rosetti.
Putința tiparului făcu să mă gîndesc la întregi serii de publicații care, foarte puțin vîndute, de librari cari nu știau să recomande o carte, se acumulau îngrijorător în depozitul tipografiei, pînă ce ocupația germană le va distruge cu grămada, puind capăt în acest chip violent și sălbatec unui mare vis de editură.
Am dat astfel, crezînd că se pot găsi cetitori pentru cărticica ieftenă, un șir de conferinți ținute în deosebite părți ale țerii, pretutindeni în legătură cu trecutul, cu tendințile și posibilitățile locale: „vadul“ de la Rîmnic, mînăstirea de la Sinaia, Dunărea de la Giurgiu, – și s-au adaus și altele, ca aceea despre naționalismul lui Nicolae Bălcescu, despre rolul tradiției în creșterea femeilor române, conferința ieșană, stenografiată, despre nevoia întregirii cunoștinților istorice. Era vremea, cum se va vedea, în care secretarul Ligii Culturale avea datoria de a duce peste tot locul în același timp critica severă a lucrurilor de atunci și convingerea, adînc înrădăcinată în spiritul meu, că și un alt fel de viață se poate.
Cum se începuseră, încă de la 1907, cursurile de vară de la Vălenii de Munte, al căror rost voi căuta să-l luminez în alt capitol, cîteva din multele lecții de acolo, în general pierdute, și-au găsit locul în acest îndrăzneț șir de tipărituri, precum Viața românească a Ardealului, despre care nu se vorbise de la Părțile alese, de un caracter solemn, erudit, constituțional și juridic, ale lui Bariț, sau despre Balada populară românească, a cării împărțire în cicluri am încercat-o, și le mențin așa și pînă astăzi (1910), ca și despre portul popular românesc, care pînă atunci nu fusese înfățișat în capitolele lui locale (1912), întregindu-se astfel pe încetul acea enciclopedie românească a cării noțiune mi se impunea tot mai mult. Pentru Liga Culturală am început apoi o serie de calendare care dădeau culegeri de articole despre ceea ce privea viața noastră națională întreagă, cu însemnarea evenimentelor din cursul anului: va veni poate vremea cînd un istoric literar cu interes pentru spiritul vremii se va opri și asupra acestor osteneli pe care nu le-a întrerupt vremea.
Atît de uitata literatură mai veche mă interesa, și nu numai din punctul de vedere al istoricului, care adăusese, în 1904 încă, la cartea răspinsă de Academie vreo două sute de pagini, intitulate Istoria literaturii religioase a românilor pînă la 1688, în care se începea cu cele dintîi traduceri ale cărților sfinte, pe care le porneam supt impresia unuia din ascuțitele studii de filologie ale dlui Candrea, cu cei dintîi ani ai secolului al XV-lea, cînd se exercitase asupra românilor din colțul între Maramurăș, Ardeal și Moldova influența propagandei vulgarizante a husiților, – teorie pe care filologia dlui O. Densusianu și a elevilor săi continuă, fără dreptate, s-o încolțească din timp în timp.
La 1907 am avut ideea de a interesa cercuri mai largi în cunoașterea literaturii care precedase pe aceea pe care, cum se va vedea, o recomandam așa de călduros în revista Sămănătorul, revistă ce mi se încredințase, și-i dădeam o altă direcție decît cea de la început, învederîndu-se că nu făceam nici un act revoluționar, ci intram în tradiția de mai multe ori seculară a scrisului nostru celui sănătos și durabil. Am făcut deci încercarea unor cursuri de seară la Facultatea de litere și succesul m-a încurajat: venea mult tineret și se adăugea și altă lume în acea „sală numărul patru“ în care de peste zece ani de zile îmi făceam cursul obișnuit; am ajuns a stîrni și unele gelozii, cu cereri formale de a se interzice o asemenea concurență ilegală.
Redactîndu-mi acasă conferințile, am putut să dau încă din 1907 întîiul volum din Istoria literaturii române din veacul al XIX-lea în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, ducînd expunerea pînă la 1840. Am continuat apoi, deși conferințile serale se opriseră. Al doilea volum, atingînd și anul 1848, a ieșit tot în București, la”Minerva”. Iar pe al treilea, pînă la 1866, îl lucram în ceasurile „libere“, tipărind încet, bucată de bucată, în măsură ce făceam lucrul, în tiparnița mea proprie. Chiar în acest an, după o așa de lungă întrerupere, am căutat să pornesc după reeditarea, și prefacerea în parte, a cărții care cuprinde veacurile anterioare – și voi spune cu ce dificultăți care mă țin în loc – prelungirea după „noua direcție” a”Junimii”. Căci multe păreri false s-au încetățenit asupra acestei perioade, prin anume interese, răpede servite de inerția publicului și, pentru învățătura vremurilor dezorientate de azi, sînt încă de deschis unele perspective.
