Se adăugeau ceilalți.

    Fratele fostului meu coleg botoșănean Simon Sanielevici, Henric, n-avuse absolut nimic a face cu mine, și nu l-am văzut decît de vreo cîteva ori în viața mea, căutînd pe urmă să-i fiu de folos cînd împrejurările îl aduceau a se gîndi și la mine. Spirit distins și puternic, preocupat de multe probleme, pînă la acelea din domeniul, unde desigur nu mă mai putea găsi în cale-i, al antropologiei, acestălalt adversar aducea, cu aparențele unei cugetări logice și obiective, porniri violente care sămănau cu acelea ale dlui Mehedinți. Opiniile sale preconcepute pot oferi interes, ele nu dau însă prilej la discuție, care, aceasta, se face numai cu oameni mai puțin convinși și cari nu condamnă atît de ușor. Împărtășind idei umanitare peste naționalitate, ceea ce era perfect explicabil, d. Sanielevici trebuia să fie neapărat contra naționalismului meu, firește inferior și barbar. Astfel apăru la Galați revista, mai aprigă ca vervă decît a celorlalți dărîmători, Curentul nou.

    Pînă aici politicianismul n-avea un loc decît în opoziția olimpiană a dlui Mehedinți. Dar, unde lucrau junimiștii, liberalii, înfrățiți cu socialiștii unei noi aripi stinge, după a lui Ion Nădejde, nu puteau să rămîie indiferenți. Unii dintre dînșii, fără origini revoluționare, crezuseră că ideile de prefacere a țerii se pot exprima în chiar Neamul românesc al meu, și am avut astfel colaborarea fostului meu profesor Nicolae Răutu și a întreprinzătorului inginer petrolist Alimăneșteanu, care deschidea, prin studiile și inițiativa sa, mai tîrziu compromisă, un nou și mare izvor de venit țerii. Alimăneșteanu era din cercul tînărului viitor șef Ionel Brătianu, care și el a apărut pe pragul casei mele, dar numai pentru a se retrage chiar de pe scîndura lui în urma unei inofensive glume. Căci și aici era unul din acele personalisme cu sacră misiune care nu se puteau înțelege decît cu inferiori (mai tîrziu, la Iași, în refugiu, Brătianu se plîngea că, în ideea că el vrea să mă trateze așa, eu îl tratez ca inferior) – și cîte lucruri bune s-ar fi putut face împreună fără aceste slăbiciuni de orgoliu! Dar asupra lui Brătianu părea că dobîndise o mare influență, după ce trecuse printr-un poporanism bărbos și hirsut la Evenimentul literar, omul cu paltonul galben și cu dispoziția spre eterne discuții de la concursul meu ieșean. Asociindu-și, de formă, pe pașnicul visător social Bujor și pe drul I. Cantacuzino, mare personalitate științifică, dar fără înțelegerea complicatelor noastre realități și dispus boierește a-și dărui numele cui îl știa cere, d. C. Stere apăru deodată cu o revistă de proporții mari, cu mulți colaboratori, oferind, – din bani care nu puteau fi, chiar și supt forma unor abonamente de complezență, decît ai partidului, unde noul adversar ajunsese a fi șeful Moldovei prin țifnoasa sa umflare și apucăturile de geniu siberian și nocturn —, oferind, zic, oricărui talent plata pe care nu bietul Sămănător putea s-o deie. Așa apăru Viața românească, organ de luptă politică și socială în haina de împrumut a unei literaturi oarecum subvenționate. Între dușmanii pe cari, în stilul de pamflet luat de la jurnale, îi distrugeau o dată pe lună”Nicanor și Compania”, adecă directorul și asociatul său d. Ibrăileanu, gînditor dogmatic și hursuz, în domeniul unei literaturi pe care el însuși n-o putea produce, eram primul designat, și morga inegalabilă a boierului Radu Rosetti, inteligent diletant în ale istoriei și, la întîmplare, și romancier, a fost lesne descoperită și ea pentru a învedera că și în domeniul ocupațiilor mele obișnuite nu pot da nimic de samă.

    La ghișeul Vieții românești au trecut mulți, d. Sadoveanu unul din cei dintîi. Dar, chiar de lîngă mine, de la secretariatul Neamului românesc, Gîrleanu s-a îndreptat, din tristele nevoi ale unei vieți vitrege, spre alt organ de concurență și negare.

    D. Mihail Dragomirescu, acuma profesor de estetică aplicată la literatură, în care credea că are de spus ceva nou, de o siguranță dogmatică absolută, care s-a dovedit a fi doctrina științii capodoperelor studiate în ele însele fără serviciile desprețuite ale istoriei, a adus în multele coaliții, făcute, desfăcute și refăcute contra exercițiului dreptului meu elementar de a trăi, un element de hazlie brutalitate, mergînd pînă la tăgăduiri așa de violente de ai fi crezut că va interveni revolverul, pentru ca apoi această ciudată psihologie să se coboare la oferte de pace, de colaborare, de împărțire a rolurilor – corespondența mea are interesante documente caligrafiate… —, cu declarații de stimă mai mare și de iubire, iar imediat altă furtună să se dezlănțuiască din codrii dunăreni al Plătăreștilor originii sale. Felul de a fi al acestui ofensiv și turbulent cugetător jignea prin el însuși tot ce-mi dăduseră originile, creșterea, lecturile și lumea în care trăisem, dar nici un moment nu m-am gîndit că e de acceptat discuția în public cu profesorul de estetică aplicată la literatură în mijlocul unor zgomotoase parlamente de studenți adunați pe baza decalogului imprimat al maestrului. Dar, astfel, critica maioresciană reintra, prin Convorbirile critice, opuse celor, evident mai literare, ale dlui Mehedinți, în drepturi care-i fuseseră prea mult timp interzise.

    Negîndu-se orice rost Sămănătorului, deși mie mi s-a promis un amănunțit studiu literar, care m-ar fi interesat foarte mult, dar n-a apărut niciodată, se revenea și în forma cea mai pedant și ridicul scolastică, la drămăluirea farmaceutică a calităților și defectelor fiecării bucăți literare, creîndu-se bizare animale la care li se scurtase, după normele proporției absolute, ba coada, ba picioarele, ba botul. Era amuzant, și numai un prost putea să se supere de atacuri atît de puerile, peste care nu o dată am trecut, nerefuzînd o dată, ca decan la Facultății, mîna din nou oferită, cu o comică francheță, a teribilului meu nimicitor în toate și fără nici o speranță de apel, pentru ca, precum am spus-o, la primul prilej, să reînceapă, și în ce ton! …

    Dar pasiunile dezlănțuite, într-o epocă în care-mi era greu să cîștig pentru direcția așa de netedă și de firească o intelectualitate de formidabile ambiții și pretenții, erau să dezagrege, pînă și la ultimele elemente, căsuța simpatică a Sămănătorului din 1906.

    Vijelia lui Aurel Popovici, – altceva decît austriacismul bucovinean de o șchioapă, chel, microcefal, cu bărbuță decisivă și cilindru în cap, poate pînă și pe perina odihnei, al lui Aurel Onciul, cu revistele lui, românești și germane, de la Graz, unde el era nu știu ce funcționar financiar și economic! – revoluționa spiritele. Ideea națională, da – și cu ce rotiri de ochi, cu ce încruntări din sprîncene, cu ce furie de glas și cu ce trăsnete a pumnilor în masă! —, dar nu singură, ci cu Viena. Cu o nouă Vienă, nu a molîului, supraviețuitului Franz-Joseph, ci a Moștenitorului, om de orizonturi și de revoluție, care va sparge la suirea pe tron gașca austro-maghiară și, cu slavii, cu românii, va face Austria cea Nouă, Austria cea Mare – Gross-Österreich – în forma federativă a unor state naționale unite. Arhiducele Franz-Ferdinand o promisese solemn, lui Popovici, lui Bunea, cui voia numai să-l întrebe; vizita lui la Sinaia, cu soția morganatică, bucuroasă că e primită ca o prințesă, o garanta. Cîțiva ani, cîteva luni, și minunea liberării românilor se va produce; ce-ar fi dacă ne-am alipi, la rîndul nostru, cu sau fără rege, la monarhia astfel prefăcută?

    Filipescu zicea, în surdină: da! Ziceau și generali ai armatei române. Ziceau și șefi ardeleni ca d. Vaida, care o dată nu s-a coborît în, casa mea așa de compromițătoare, fără a mai vorbi de exemplara prudență a dlui Maniu, pe care-l zărisem numai o dată, la Blaj, strîngîndu-mi mîna cu acea afecție de care e darnică o inimă atît de bună și care, cum mi-a și spus-o mai tîrziu, „nu răspunde niciodată la nici a ofensă”. Zicea tot da, și cu gestul unei naturi bogate în energie, respectatul șef al românilor din Banat, coprovincialul lui Popovici, Brediceanu. Și pînă și bunul Scurtu, complect cucerit, era la picioarele noului profet, ale cărui realizări se păreau așa de aproape: doar un guturai mai tare al lui Franz-Joseph…

    Se serbau acuma patruzeci de ani de domnie ai regelui Carol, și în noul parc, opera inițiativei patriotice și gospodărești a doctorului Istrati, desigur un generos creator, pe care nu-l reținea, specialitatea de medic și chimist, cîștigată așa de tîrziu de acest încrezător diletant, veneau zilnic reprezintanții românimii nelibere, primiți cu fanatică iubire la gară și întovărășiți de o nebună bucurie cînd cetele lor în mîndre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta și poate și a multora din Viena, cari n-aveau ce face cînd un suveran aliat își organiza serbarea cuvenită și, astfel, simulau că nu văd și nu înțeleg nimic. Bucureștii din acea vară 1906 deveniseră în adevăr capitala poporului românesc. Nu era suflet simțitor care să nu se simtă altfel după asemenea priveliști. Se pregătise numai ceva pentru trecut, acela personificat de un rege obosit, bolnavi și trist, și corurile bănățene, ardelene, bucovinene chemau, peste toate legăturile, simpatiile și fidelitățile lui, viitorul.

    În Arenele Romane eram și eu, ascultînd – ascultînd nu cu urechile, ci cu inima larg deschisă. Visurile mele se coborîseră în realitate; ținta mea părea ajunsă; hotarul nu aștepta decît cel dintîi vînt de război ca să cadă. Și, deodată, pe scena care-mi părea o via triumphalis a neamului, apare un nemțișor bucureștean, maestrul Paschill, venit cu ai săi de la Turnverein și Liedertafel să cînte un imn regelui în limba germană.

    Nu m-am putut reținea și am strigat, cînd alții au venit la rînd:”Cîntați turcește, căci nemțește s-a cîntat”. N-am fost aprobat, căci la noi nu se pot dezlănțui porniri spontanee, dar, cu Davila în frunte, directorul Teatrului, organizatorul serbărilor, om de mari mijloace, destinat unei grozave soarte, o bandă mă aștepta ca să mă lovească.

    Incidentul a făcut zgomot. Printr-o telegramă furioasă și fără rost, Brediceanu mă dezaproba, insultîndu-mă. Simțeam că Scurtu e lîngă dînsul. Și solidaritatea Sămănătorului era acum așa de zguduită, încît am crezut că e bine ca, invocînd un pretext oarecare, să las tinerilor conducerea care le place mai mult – și eram convins că va fi, cîndva, a lui Aurel Popovici. Cu toată blîndeța de formă, Iosif, către care mă adresasem, mi-a răspuns așa cum se primește demisia unui funcționar zelos. În scris demisionasem, în scris am fost licențiat din serviciu. Va veni în curînd vremea ca, supt iscălitura – și a lui și, firește, a dlui Sadoveanu și a lui Scurtu, înfățișat multă vreme de amicii săi ca un om de casă al meu, să apuc declarația că am făcut bine de m-am dus, ca unul care, desigur, prin personalismul ceaiurilor și corecturilor mele „păgubeam interesele literare îndeobște” (te recunosc, o, Moldova mea! …), care sufăr, apoi, de o „fire bănuitoare și nestatornică“, de nu se pot iubi oamenii în umbra mea de nuc otrăvitor, și care am „un temperament despotic“, capabil de… a impune colaboratorilor mei o perfectă decență în public și, dacă se poate, de a influența și viața lor particulară prin nunți ca aceea din podgoriile Nicoreștilor, care a dat cele mai bune zile, scump plătite pe urmă, visătorului poet a cărui iscălitură izbutiseră cu acest prilej să o fure prietenii. Și va veni vremea cînd d. Sadoveanu și alții vor scoate reviste pentru a învedera ce rău am făcut literaturii în general și lor în special prin trecerea mea pe la Sămănătorul: o dată am fost denunțat, chiar ca – vină de neiertat! – insultătorul lui Creangă. Mă voi răzbuna, aducîndu-l pe d. Sadoveanu, la 1931, la prezidenția Senatului României unite.

    Din parte-mi, pentru a nu face rău revistei căreia-i dădusem așa de mult, și pentru a nu scădea prestigiul, la care lucrasem și eu atîta, al tinerei literaturi, mi-am interzis orice explicații în public și, de cîte ori, pe urmă, am întîlnit pe aceia cari așa de elegant se scuturau de neplăcuta datorie a recunoștinții, le-am zîmbit, întinzîndu-le mîna. Am compătimit din adîncul inimii pe Iosif, trăsnit de o catastrofă de familie, datorită tocmai acelei „armonii desăvîrșite” de care vorbea comunicatul celor trei, și care, golit de suflet, rătăcea de la o ușă de cafenea la alta; am urmat sicriul lui la mormîntul unde, numai, putea să-și afle odihna trupul cel mult chinuit; am spus vorbe de prietenie lui Chendi, apărut, la Pantelimon, umbră a energei așa de viteze, iar cînd, după lungi suferinți, Scurtu și-a terminat și el obștescul rost pe pămînt, „tiranul” stătea cu ochii în lacrimi înaintea celui prea tînăr plecat din locul unde și el ajutase, modest, ca să fie mai multă ordine în gînduri.

XX. De la Sămănătorul la Războiul Balcanic

    Eram prea deprins însă cu îngrijirea săptămînală a unei foi pentru ca să mă retrag în ocupațiile mele, de altfel niciodată întrerupte, de cercetător istoric, și aveam și o datorie de plătit acelor cari mă acuzaseră de la înălțimea cetirii a o sută de romane franceze contemporane că sînt dușmanul oricării influențe străine.

    Astfel, supt un titlu luat de la vechile noastre tipărituri pentru popor, Floarea darurilor, am început să dau o nouă publicație, menită și tineretului din școli, care, cu ilustrațiile pe care le avea mai în urmă și Sămănătorul – și care au căzut în sama mea, avocatul Casei Socec mărturisind că mă împlinește pe mine, și nu pe Iosif, fiindcă eu pot plăti, iar el nu – căuta să deie, împreună cu amintiri istorice, bune de cetit pentru oricine, cît mai multe traduceri, în versuri și în proză, din literaturi mai puțin cunoscute sau chiar cu totul străine la noi. Riscînd un ban pe care-l cîștigam greu și cu care abia de-mi puteam acoperi nevoile de familie, dezbătîndu-mă cu Filip, căruia am isprăvit prin a nu-i mai putea plăti, și astfel revista a încetat, am arătat sclavilor parizianis-_ mului contemporan, dincolo de care nu puteau vedea nimic, ce admirabile izvoare de inspirație sînt și aiurea, în literaturile latine celelalte, în literaturile germanice, în așa de bogatele literaturi anglo-saxone: am tradus pentru Floarea darurilor și din gluma teatrală a lui Goldoni (Hangița) și din mistica filozofie panteistă a unui Emerson, inegalabilul formator de caractere din Oamenii reprezentativi și din Conducerea vieții. S-a făcut tot ce a fost cu putință pentru ca această încercare, săvîrșită aproape numai de unul singur, să rămîie neștiută dar, cînd răsfoiesc paginile acestea, în care am pus și noile mele călătorii de-a lungul țerii, pagini rămase pierdute acolo, cu toată intenția unei adunări în volum la noul meu editor, bănățeanul Pavel Suru, mă simt bucuros că am făcut o astfel de încercare, fie și nereușită.

    Cînd am avut apoi tipografia mea, putînd publica Neamul românesc la intervale mai dese – și ce forfotă era acolo unde cu cîteva luni în urmă”Haiducu“ lătra a pustiu din mijlocul bălăriilor și vacile rupeau frunzele din pomii culeși prădalnic de vecin! —, am dat literaturii un nou organ, la care s-au găsit colaboratori printre cei mai tineri decît scriitorii pe cari-i căftănisem la Sămănătorul. Studii întinse se puteau publica în fasciculele lunare de un format mai mare, și arhimandritul Scriban începea în paginile Neamului românesc literar campaniile sale bisericești, poate prea stăruitoare și personale, dar pornite din cele mai curate intenții ale aceluia, în care vom vedea un viitor Mitropolit al erei doritelor reforme; într-un bătrîn boier sărăcit din neamul Moruzeștilor, Dimitrie C. Moruzi, pe care guvernele noastre de politicianism îl făcuseră subprefect în Dobrogea, licențiindu-l apoi pentru o surditate aproape complectă, așa încît era redus a vegeta într-o magherniță din mahalalele lașului, găsisem nu numai un povestitor de prima ordine prin vioiciunea amintirilor sale, dar și un spirit destul de puternic pentru a le prelucra în frumoase romane, care e păcat că zac astăzi complect uitate; iar traducătorii de la Floarea darurilor urmau să facă știute opere poetice interesante din literaturile neobișnuite: un Pricopie, și autor de schițe, sau un Virgil Tempeanu, de la Folticeni.

    Și nu erau singurii: corespondența revistei era interesantă și bogată. Deși-mi dădeam samă că se va face în jurul ei acea conspirație a tăcerii de care aproape treizeci de ani am fost încunjurat și în activitatea mea literară și a cării judecată o las altor vremi, continuam cu articolele de direcție, din care am putut aduna așa de puțin în cele două volumașe din O luptă literară sau în cartea de comemorări Oameni cari au fost. Și alte elemente, de descriere pitorească, de istorie, de critică a noilor apariții, se adăugeau în publicația aceasta, căreia, după un an, i-am dat aspectul și periodicitatea vechiului organ de luptă de la București. Glumele provinciale pe care le trimetea regulat Viața Românească a statornicului meu insultător, care uitase umilința cu care-mi cerea odată, el, revoluționarul, concursul pentru carieră, nu mă înrîureau în stăruința mea. Cum duhliii de acolo găseau hazlie proprietatea mea parțială asupra unui motor de vreo cinci cai putere, a trebuit să le observ superioritatea acestei modeste mașini asupra unei întreprinderi literare care, cu toată coaliția de uri și de pretenții, e numai de un simplu măgar putere. D. Ibrăileanu, tronînd ca vice-Stere între domnii Botez, binevoia doar, de la înălțimea unei mari învățături și a unei puteri de creațiune uimitoare, să-mi recunoască o „sensibilitate feminină” cu care se putea juca lesne formidabila sa bărbăție.

    Mă ajuta să birui atîta rea-voință și nedreptate și să trec peste tăcerea de moarte în care munca-mi înainta, și sănătoasa atmosferă a refugiului meu. Aici pătrundea numai foarte slab ecoul intrigilor bucureștene și al zăcutelor dușmănii de cămăruțe dosite ieșene. Apăream numai o zi, două, pe săptămînă pentru datoria mea la catedră și la Academie și, foarte adeseori, după ce-mi făcusem oara sau comunicația, trebuia să alerg pe jos la gară, să iau trenul de Ploiești și să aștept pe cel, îngrozitor de încet, al Vălenilor pentru a ajunge acasă, unde mă aștepta maldărul de corecturi la două reviste și la toată editura, pe la ceasurile nouă, iar, apoi, trezindu-mă la cinci, să reiau peregrinările mele, mai ales cînd în mai – și în zădar înflorea grădinița mea… —, era sesiunea generală a Academiei. Pentru a face mai ușoară sarcina unui biet trup sfîșiat ani de zile de dureri intercostale, m-am hotărît să mă opresc nopțile la Ploiești, în otelul murdar, între oaspeți zgomotoși și întîlniri de femei stricate – și acolo-mi făceam corecturile, culese în gară de la conductorul trenului de acasă și transmise des-de-dimineață altuia. E de mirare ce poate face un om în mijlocul patimilor și al mizeriilor de toate felurile – căci sîmbăta, din cărți necetite și din abonamente neplătite, trebuia să iasă leafa lucrătorilor, pe cari niciodată nu i-am purtat cu vorba —, atunci cînd, cu o viață cinstită, el nu pierde din ochi idealul căruia i s-a consacrat.

    Revista mea literară, căreia îi dădusem de la un timp titlul, semnificativ pentru credințile mele, de Drum drept, va continua pînă ce aceea a tinerilor din Craiova, dd. C. Șaban Făgețel și D. Tomescu, ultimul și un fin critic, revistă care, pentru a-și arăta legătura indisolubilă cu Sămănătorul, își zicea simplu Ramuri, se va confunda cu publicația pe care după război n-o mai puteam continua.

    N-aș putea spune de unde am luat îndemnul către prezintarea în scene de teatru a unui trecut care-mi era așa de familiar, în mijlocul căruia trăiam așa de deplin, și a unor idei active, care se desfăceau în chipul cel mai firesc din această însușire a spiritului grav și viteaz al acestor vremuri. În foaia mea literară a apărut un Mihai Viteazul, prezintat în zbuciumul puternicului suflet, solicitat în multe părți, și cu ispita femeiajscă întrupată în acea Velica, mlădiță de boieri și Domni, pe care o găsisem, așa de atrăgătoare, în studiile mele.

    Nu cutezam să mă gîndesc la o reprezintație. N-aveam nici o legătură cu aceia cari hotărau asupra scenei noastre naționale. Întîmplarea m-a pus doar tîrziu de tot în fața omului care-mi arătase atîta dușmănie, mai mult a clasei sale, a mediului său, a educației sale, Davila, dar în care am găsit o largă inteligență, un puternic talent literar – ce ridiculă era calomnia că de la Odobescu ar fi luat, din rămășițele acestuia, care nu avea urechea pentru versuri, acea răsunătoare tragedie de modă franceză, Vlaicu-Vodă, cu tiradele raciniene și efectele de scenă și de rampă măiestru potrivite de un specialist! —, ca și o desăvîrșită cinste a omului sărac, care nu s-a atins niciodată de banul public, și o judecată serioasă și severă în ce privește fenomenele vieții publice, la cel socotit ca; un amuseur la Cotroceni. Reîntîlnisem, în adevăr, pe Petre Liciu, acum un glorios artist, al cărui rol în Moise din Lipitorile satului sau în medicul din comedia cu subiect japonez Taifun entuziasma un public ce nu era cules din profitorii afacerilor, ci din intelectuali și profesori, cari-și puteau permite luxul unui fotoliu la teatru. O caldă prietenie, unită la el cu un admirabil devotament pentru ideea pe care o serveam, m-a legat de omul care va muri, din greșeala unui medic grăbit – rinichiul rămas după extirparea celuilalt, neputînd funcționa —, cu numele meu pe buze, în mijlocul sfîșietoarelor lui chinuri. Liciu m-a încredințat însă că, pe scîndurile scenei, drama n-ar merge și că, de altfel, artiștii au o repulsie instinctivă față de vers, chiar de versul alb, și firește mai ales cînd, ca în scrisul meu, el are cu totul altă factură decît a dulcegăriei obișnuite, lîncedă și pompoasă, pe rînd.

    Tot numai pentru lectură am scris deci curioasa dramă, Învierea lui Ștefan cel Mare, inspirată de un vis, în care, față de năvala turcească de la 1476, pe care nu mai avea cu ce s-o înfrunte, Ștefan, a cărui urma s-a pierdut cîtva timp, s-ar fi retras, lăsînd să domnească fiul său Alexandru, care, apoi, la zvonul că s-a ridicat un răsplătitor fără nume ca să gonească pe turci, ar fi rostit osînda de moarte împotriva tulburătorului, iar acesta numai în clipa din urmă s-ar fi vădit ce a fost, ce este și ce poate să fie.

    Duioasa icoană a lui Ștefan, nevrîstnicul fiu al lui Petru Șchiopul, tîrît, cu trupul lui așa de gingaș, în pribegia prin Apus a tatălui și rămas apoi orfan, pe mîna străinilor lacomi de o moștenire pe care o doreau apropiată, și mort în clipa cînd i se năzărea un viitor domnesc în țara deodată revelată neștiinții sale, mă putea atrage și prin tot ce se desfăcea din admirabilul portret, rătăcit în timpul războiului, de la castelul tirolez din Ambras, și astfel el s-a coborît oarecum de la sine într-o dramă, în care mediul străin de asfixie încunjură zbuciumul unui suflet care, la cele dintîi semne ale unei apropiate bărbății se îndreptă instinctiv către steagul Moldovei, în care înfășurat va cădea.

    Dar cine să se oprească atunci asupra unor asemenea încercări ale omului pe care toată tînăra literatură, recomandată și ajutată de dînsul, îl renega cu patimă, și pe care vechii prieteni, despărțiți de scrisul literar, deși Delavrancea își reprezintă pitoreștile înjghebări dramatice, îl uitaseră cu totul… Eu persistam însă în credința, care nu m-a părăsit niciodată, că am ceva de spus și că, și în cea mai sălbatecă tăcere, păstrez datoria față de mine însumi de a o spune, făcînd apelul suprem la urmași…

    Eram în același timp legat de Liga Culturală și de cursurile de vară. Ambele legături au precedat o intrare violentă, nedorită și necăutată de mine, într-o viață de politică vie, de activitate parlamentară, în mijlocul patimilor urîte și al unei sufocante vulgarități, care a început în urma cumplitei răzmerițe țerănești din 1907.”Liga” trecuse de la entuziasmul real, dar ușor, capabil totuși de a găsi multe și prețioase relații în lumea străină, mai ales romanică, al lui V. A. Urechiă – care ne adusese și pe uimitorul polihistor și enciclopedist de Gubernatis pentru o conferință la Ateneu, în care bătrînul savant italian, vorbind de cronicarul Ureche cu ochii ațintiți la profesorul bucureștean, se mira de ce sala nu izbucnește în aplauze —, la jovialitatea dlui M. Vlădescu, profesor de științi naturale la Universitatea bucureșteană, al cării rector va ajunge să fie, și nu o dată ea fusese atrasă în viitoarea demonstrațiilor de stradă de care avea nevoie partidul președintelui, pînă ce asupra ei se înstăpînise, în perioada în care el nu era decît o vagă umbră tremurătoare, Petre Grădișteanu.”Liga” vegeta acuma în cea mai deplină uitare a unei societăți naționale căreia îi adusese pe vremuri așa de mari servicii. Nu știu dacă ea mai îndeplinea măcar misiunea, la care de mult se oprise, și în care se închisese cu totul, de a da oamenilor politici ardeleni, pentru necontenitele amenzi pronunțate de justiția ungurească și pentru greaua întreținere a ziarelor, subvenții, care pe supt mînă plecau tot de la guvernele românești. Nici prin gînd nu-mi trecea să intru în acest mausoleu al unui romantism de mult isprăvit fără îndemnul lui Scurtu, care era convins că se poate face încă mult acolo, dar fără ca el însuși să aibă nimic dintr-un program de renovare.

    Am vorbit la o întrunire a membrilor ei – era pe acolo și generalul Budișteanu, cel rănit în războiul de la 1877 —, și am cerut ca opera de cultură să se întindă și asupra țerănimii înapoiate. Firește că Liga trebuia să-și recapete absoluta ei independență față de partidele politice. Peste cîteva luni, la congresul de la Galați, Grădișteanu se retrăgea și căpătăm sarcina de secretar general al Ligii, supt bătrînul bogătaș Sava Șomănescu, care ne făcuse făgăduiala unui mare dar, rămas uitat, ca nou președinte.

    O nouă datorie-mi apăsa pe umeri și am căutat s-o îndeplinesc cinstit, făcînd dintr-o societate compromisă un organ de căpetenie al trezirii conștiinților. Publicații au început să apară, ca și Calendarele Ligii; conferințe cu subiecte care priveau drepturile și aspirațiile noastre s-au organizat; secții nouă, din ce în ce mai mult în sate, au răsărit. Congresele, ținute tot în alte orașe, au fost ocazii de răscolire a spiritelor ațipite de o politică de interese, tîrîndu-se de azi pe mîne. Un secretariat de birou, cu Cotenescu, viitorul preot, cu d. Zaharia Florian, s-a stabilit pentru lucrul în permanență. În odăile frumoase din etajul al doilea al unei mari case din strada Fîntînii, colț cu Calea Victoriei, de unde după război proprietarul ne va da afară cu sentință judecătorească, în noua Românie pentru care lucrasem cu atîta zel, local unde nu găsisem decît un număr de scrisori particulare și cîteva ingrediente de toaletă, se făcea acum altceva decît ascultarea unor tînguiri de peste munți prefăcute îndată în monedă de-a regelui Carol. Încetase acel romantism care ajunsese pînă la ultimele margeni ale degenerării. Cînd am plecat la țară. cea mai mare parte din biblioteca mea a fost depusă spre cercetare acolo. Și serbări organizate la Parcul Carol, cu ajutorul dlui Gheorghiu, ginerele lui Slavici, și altor auxiliari, ne-au dat un fond de clădire care a trecut apoi, cu atîta avere românească, în Rusia războiului. Palatul însă, măcar după război, tot era să-l fac.

    În mijlocul acestor ocupații și gînduri au izbucnit răscoalele din 1907, care trebuiau să însemne așa de mult, prin consecințile lor, în viața mea.

    N-avusem pînă în acea lună a lui mart din anul sîngeros, tocmai un an de la mișcarea de stradă din 1906, care se pare că găsise un răsunet în masele țerănești, apăsate și înșelate de la un capăt la altul al țerii, „știudenții” înfățișîndu- se unei închipuiri populare, obișnuită a crea mituri, ca un fel de răzbunători și apostoli ai dezrobirii, nici o legătură directă cu lumea satelor noastre a căror situație o știam totuși și din lunile petrecute la țară și din urmărirea atentă și îndurerată a împrejurărilor. Revista mea nu-mi servise pentru a-mi crea aderenți în mijlocul lor și, dacă aș fi încercat-o, aceasta ar fi scăzut religia de prefacere morală și materială căreia-i serveam precum cel mai mic amestec de interes personal ar fi pîngărit-o. Nu era în jurul meu, de altfel, nimeni care să mă fi putut îndemna în acest sens: eram ajutat la expedierea gazetei de o tînără și veselă rudă feminină a soției mele, de bietul Dragoslav, pseudonim slav pentru un nume rutean, blond, slab, sfrijit, care sfîrîia a foame cînd era îmbiat la o farfurie de supă, și de un foarte devotat student Rădulescu, negru ca mura, a cărui urmă am pierdut-o. Neamul românesc, căruia numai la Văleni i-am adaus o publicație pentru popor, scrisă pe înțelesul necărturarilor, era de altfel o publicație menită să trezească la intelectuali iubire pentru strivita temelie a neamului, dar mai mult și decît preocupația „democratică”, să cheme pe toți, mai ales pe înstrăinații de sus și o intelectualitate asupra căreia băteau multe vînturi la datoria națională.

    Deodată, ca un trăsnet din cel mai curat senin, căci știam nesfîrșita putere de a răbda a acestui neam, seculara-i deprindere cu toate suferințile, veni vestea răscoalei din Moldova, din Botoșanii mei chiar, într-un sat cu numele semnificativ, Flămînzii, al cărui învățător, Maxim, a fost pe nedrept înfățișat și prigonit ca instigator […] Guvernul lui Gh. Gr. Cantacuzino, despre care se spunea că nici nu cetea rapoartele prefecților altfel decît prin intendentul său, era așa de slab încît trebuia neapărat să fie crud. Pentru nu știu ce neînsemnate ciocniri cu evrei arendași și cîrciumari, pe un domeniu asupra căruia se întindea atotputernicia economică a lui Mochi Fișer, ciudat prepus al capitalurilor galițiene, a cărui înfățișare, mentalitate și cultură nu întreceau pe a boccengiilor din copilăria mea, făcîndu-și socotelile de milioane în gînd la oprirea în stații, fără a se coborî din vagon, se puse armata în fața unor oameni cari nu se temuseră niciodată de nimeni. S-a tras asupra nenorociților a căror durere găsise o clipă glasul pentru a se exprima. Cu nemărgenită indignare pentru acest act sălbatec am scris acel Dumnezeu să-i ierte, blăstăm contra unei întregi clase parazitare, care va deveni apoi, răspîndit larg de mîni nevăzute, împreună cu Noi vrem pămînt a lui George Coșbuc, unul din strigătele unei teribile revolte, care a cuprins țara de la un capăt la altul.

    La Giurgiu, pentru că, urmînd exemplul marelui său părinte, d. V. M. Kogălniceanu scrisese, cu multă vreme înainte, o carte de caracter științific, prin care se arăta necesitatea și urgența unor reforme țerănești – și Sămănătorul semnalase, după datorie, această epocală publicație —, s-a emis un mandat de arestare contra d-sale, și am căpătat informația sigură că aceeași soartă mă amenință și pe mine dacă la țeranii închiși s-ar găsi un singur rînd de mîna mea. Acest rînd nu se putea găsi, iar cum guvernul căzuse din cauza totalei sale incapacități și veniseră la putere liberalii, între cari Haret era indicat și el ca „instigator”, pentru fraza în care spunea că împotriva unor anumite nedreptăți „și pietrele s-ar ridica”, cred că și el, Haret, a fost la mine, dar din nici o parte nu s-a încercat o presiune asupra mea, fiind rugat numai să țin samă în redactarea Neamului românesc de catastrofa care intervenise.

    Dar cei atinși în interesele lor, decît care n-aveau alt Dumnezeu, și cărora le lipsea deopotrivă și simțul pentru dreptate și devotamentul față de țară, aveau nevoie deun „ispășitor”. Într-o publicație franceză, după indicații din București, chipul meu era dat ca al răspunzătorului moral pentru tulburări. Scrisorile de amenințare cu moartea se îngrămădeau și un grup de studenți aflînd ce se pregătește, a stat vreo cîteva zile și noaptea în casa asupra căreia trebuia să se prăvale urgia. Dormeam cu revolverul la căpătîi. Și nu era de mirare, în zăpăceala care cuprinsese atîtea minți slabe de inculți pe cari cîțiva ani de belșug prin stoarcerea pămîntului și a oamenilor îi făcuseră, din țerani sau din străini, bogătași ai țerii și factori politici de mîna întîi. Pe cînd evreii din Moldova, încărcați în căruțe și scoși dincolo de rohatca satului nu cereau ajutorul nimănui, pe cînd mari proprietari devastați din aceeași regiune, ca acela de la Hancea, căruia i se înțepaseră și plafoanele și i se rupseseră în bucăți frumoasele cărți, așteptau ca o revenire la normal să se producă în mințile oamenilor, cîțiva din aprigii moșieri olteni se adresau Austro-Ungariei pentru a se ruga ca soldații lui Franz-Joseph să treacă granița. Fiul lui D. A. Sturdza, devenit din nou prim-ministru, căpitanul de vînători a cărui operă morală în armată o cunoșteam de mult, a venit să-mi spuie că, în acest caz, el iese în fruntea celei dintîi cete de țerani răsculați, la această graniță.

    Am stat astfel, luîndu-mi și concediu de la Universitate, o lună întreagă, fără atingere cu ce se petrecea în jurul meu, informat însă zi de zi de crimele pe care le săvîrșeau, din sentiment de clasă, anume ofițeri superiori, de numele cărora va rămînea legată o represiune complect lipsită de tact și care a pus la cea mai grea încercare sufletul țeranului soldat. Se lucra așa și supt presiunea unor politiciani așezați ca prefecți de regimul „amicilor poporului”; numai foști socialiști, ca dr. Radovici, un om admirabil, de o mare nobleță de sentimente, pe care l-am pierdut prea curînd, ori tineri entuziaști, ca dr. N. Lupu, care nu făcuse nici o politică pînă atunci, au știut să umble cu acei oameni buni asupra cărora trecuse vîntul cumplit al fatalității.

    În atmosfera încărcată de aburii sîngelui, cu prizonierii sociali putrezind prin temnițele județene, sau scuturați de valurile Dunării, s-au făcut alegerile, și legătura mea cu d. Cuza, tot mai mult întărită prin lucrul la același organ de luptă, m-a făcut, pe mine, cel care rîsesem odată, din plinul convingerilor mele, de zădărnicia parlamentară, să-mi pun candidatura alături de a războinicului meu prieten, fost deputat cu mulți ani înainte, dar supt, flamura „erei noi”, a junimiștilor, la Colegiul al II-lea de Iași. Am reușit eu singur, ca unul care n-aveam în localitate dușmăniile pe care în chip firesc și le căpătase spiritul ofensiv și mușcător al amicului meu, și numărul meu de voturi a întrecut, mi se pare, pe acela realizat de Gheorghe Panu, acuma candidat al guvernului, ceea ce Panu nu mi-a iertat niciodată, și mi-a plătit-o cu amărăciunea pe care acest spirit închis și răzbunător știa așa de bine s-o răspîndească. S-au găsit destui cari să coboare și în sufletul dlui Cuza, pentru moment, sentimente pe care desigur nu le merita perfecta mea loialitate față de dînsul.

    M-am mirat eu singur de o asemenea izbîndă și, la vederea ușii din strada Buzești, împodobită frumos cu verdeață, după datina ardeleană, de femeia de lîngă Sibiu care-mi hrănea unul dintre băieți, am socotit că e vorba de o farsă căreia ai mei le-ar fi căzut victimă și am cerut înlăturarea acestui decor de serbătoare, care în el însuși îmi jena discreția. Era însă adevărat. Trebuia să rostesc de acum înaintea adversarilor, ale căror mijloace le bănuiam, înaintea ironiei blazaților și furiei fanaticilor, ca și înaintea masei molatece, flasce a indiferenților, funcționari-deputați, politiciani de carieră, crezul pe care pînă atunci îl strigasem în urechile lacome de adevăr ale mulțimilor sincere și oneste. Și n-aveam întru aceasta două însușiri indispensabile pentru succes: încrederea în mine și lipsa de autocritică a acelora cari, văzînd simplist, pe linia dreaptă a abstracțiilor, sînt capabili de orice pentru ceea ce n-au înțeles pe deplin. În lumea unde obrăznicia s-a răsfățat și se răsfață mai larg, mîncînd din generație în generație toate „praznicele“, nu numai că nu m-am putut pune la nivel, dar n-am ajuns, pînă astăzi, nici măcar la hotărîrea de a voi să fiu obraznic. Iar o mîndrie moștenită și [întărită prin toată cultura ce mi-am putut cîștiga, prin acea predică de catedră care cere cea mai desăvîrșită demnitate personală, a fost interpretată de toți milogii și îngenuncheații, de toate flendurile morale ca o nesuferită vanitate, care trebuie înăbușită prin ridicul sau zdrobită prin urletele violenței.

    Parlamentul nu era al îmbătrînitului vechi conservator Sturdza, căruia mi se părea uneori că-i plutește deasupra capului ghigilicul întîrziat al caftangiilor de supt Regulamentul Organic, pe vremea rudei sale, Mihai-vodă, ci al lui Ionel Brătianu.

    În mijlocul atîtor prieteni și devotați, gata să-i aclame șefia la cea dintîi dovadă incontestabilă a decadenței primului-ministru, acesta apărea altfel decît îl cunoscusem pînă atunci: inabordabil pentru o discuție liniștită, răspingător față de tot ce-i părea o concurență, temător de oricare altă popularitate, întrebuințînd ironia pe care o împrumutase de la Carp, pentru a lovi fără discernămînt în dreapta și în stînga, mergînd pînă acolo încît mă bănuia că aș crede cu adevărat în posibilitatea de a avea locul său; un lung răsfăț, care-l făcea să părăsească banca ministerială, a unor grele răspunderi stropite cu atîta sînge, pentru a se întinde în bănci între prieteni, lungind „nonșalant“ picioarele în fața tribunei, cu un gest de supremă plictiseală, își arăta consecințile, și se poate închipui ce se petrecea față de aceste atitudini în sufletul, jignit dureros din primii ani de copilărie, al „băiatului cocoanei Zulnia”. Această atitudine studiată a lui Brătianu, ca și timiditatea în luarea hotărîrilor neapărate, îl făceau să piardă momentul tragic în care se măsura adevărata mărime a oamenilor. Și astfel se întîmplă ca omul frumos și voinic, dispunînd de resurse de elocvență solemnă, deși cam goală uneori, pe care nu le avea moșneagul din fruntea băncii guvernului, să fie biruit, la capătul expunerii competente, făcute cu toate mijloacele extraordinarei prestanțe, de vechiul boier moldovean care, răspunzînd unui pompos tînăr orator al conservatorilor, se înfățișa, ca responsabil, el, înaintea lui Dumnezeu pentru „țeranii pe cari i-a omorît”.

    Majoritatea m-ar fi vrut umilit de calomniile care plouaseră asupra mea și stîngaci de nedreprinderea totală cu acest mediu. Dar ai mei, cei de pe vremuri, cari cîrmuiseră o țară, poate și mai mult decît una singură, mă susțineau. Nu m-am simțit nici un moment singur, și numai neplăcerea mea, iremediabilă, de a vorbi în public îmi dădea o senzație cu care eram de altfel obișnuit.

    Ordinul se dase, într-o adunare pe care o prezida cu mînă de fier, dar și cu perfectul tact al omului de lume, o inteligență și o energie ca a lui Mihail Pherekyde a cărui figură lungă, slabă, distinsă, cu ochii mari de hotărîre și de ironie, impunea oricui, de a nu reacționa la ce voi spune, la orice voi spune, decît prin surdele mîrîieli care dezorientează pe alt fel de debutanți. O dată numai mi s-a strigat, rupînd disciplina, că spun lucruri pe care le-am învățat pe de rost, și am știut ce să răspund, căci doar cunoșteam de mult viața fiecăruia și aveam ca armă sigură amănuntul biografic. Așa am vorbit eu, cîteva săptămîni de zile, la proiectele de reformă agrară, polițienească, judecătorească, pe care le aducea, cu Brătianu însuși, cu Stelian, așa de impunător prin figura-i nobilă, prin extraordinara-i distincție în vorbire, un regim doritor să arăte că e în stare să ridice pe ruinele afumate și crușite ale României păcătoase, fără milă de fiii ei cei mai buni, o țară nouă, și un rege care nu voia să treacă la cele eterne pecetluit pe frunte cu stigmatul unei represiuni barbare și în cea mai mare parte inutile o poruncea. Pentru a mă descuraja, s-au întrebuințat pe rînd toate mijloacele, și ele nu lipseau; dar omul care-și simte conștiința sprintenă și care dincolo de tot ce-l privește vede lumina sigură a unui ideal nu poate fi intimidat.

    Din altă parte, nu numai de la prietenii ieșeni, supărați că eu, ne-ieșeanul, am ieșit singur din lupta electorală, dar de la un început de opinie publică, pentru care violența are un farmec deosebit și care moare după scandal, mi se cerea atitudinea tonitruantă pe care o poți mai curînd recomanda de afară decît s-o păstrezi înăuntru, afară numai cînd ai arta perfectului cabotin fricos, care gesticulează înaintea tribunelor pregătite, a presei cîștigate, ca să strîngă apoi în culoare mîna adversarului pe care l-a zugrăvit în toate colorile infamiei. Nu eram deci ce se așteptase de la mine, și prezicerea lui Panu că nu mă voi mai întîlni cu votul ieșenilor din Colegiul oamenilor săraci și cu nevoi de slujbe, pe cari nu-i furi de două ori pentru o acțiune de curaj, se va îndeplini la cel dintîi prilej.

    După luptele în jurul reformelor sociale își pierduse de altfel interesul Parlamentul, în care am intrat apoi ca reprezintant al solizilor negustori români din Ploiești, încercînd și la Covurlui, unde am ajuns să adun și opt sute de voturi, o înviere a conștiinței țeranilor, cărora guvernele le spuneau că „fiecare-și are vremea lui”. Cînd s-a ivit chestia unei mari reforme în biserică, introducîndu-se, după ideile din Germania ale sfătuitorilor lui Haret, acel Consistoriu Superior care n-a putut să aibă nici o influență, și am apărat concepțiile, singurele corespunzătoare tradițiilor ortodoxiei, ale învățatului arhimandrit Scriban, ședința a fost un adevărat scandal, în care mi-a părut rău – ca și în acordarea unui apanaj autonom fostului Mitropolit Primat, Ghenadie, căzut în lupta cu regele —, că a fost amestecat numele unui ministru, coleg de Universitate, pe care eram deprins să-l stimez, și pentru care aveam chiar afecțiune. Rău sfătuit, Haret, în credința că mă va împiedeca astfel de a lua cuvântul, a zăbovit discuția pînă în vacanța de Paști, pînă în chiar Săptămîna Mare, și astfel am putut vorbi numai într-o ședință de noapte, în fața băncilor goale, cu d. Ștefan Ioan, apărînd la uși ca să întrebe cu glas tare dacă n-am isprăvit; trecuse de miezul nopții cînd „s-a votat“ legea care nu era să dea nici un rod.

    Astfel s-au tîrît – supt guvernul Sturdza, supt conservatorii reveniți, împăcați acuma pentru puțin timp, apoi supt noul regim liberal, în care nu mai era bătrînul șef, trimes într-o casă de sănătate din Franța cu toată publicitatea pe care o pot da numai oameni lipsiți de orice simț de pietate, ci totul aparținea lui Brătianu, al cărui orgoliu devenise incomparabil —, vreo trei Parlamente, care nu mai trebuiau să se ocupe, în ședințe adesea complect goale, cu nici una din acele mari chestiuni pe care le deschisese tumultul revoluționar al țeranilor și bubuitul tunurilor care distrugeau satele din Vlașca. Nu pot zice că alegerea dlui Cuza, care osebea tot mai mult acțiunea sa personală, a folosit, campaniei noastre parlamentare.

    Vorbeam acum în numele unui partid. Nu doar că aș fi înțeles să urmez sistemul, perfecționat în ultima formă de un Bădărău, cu înscrierile obligatorii și distribuția exactă a recompenselor după serviciile aduse „cauzei“. Așa ceva n-a existat niciodată în noua grupare. Dar, pe cînd d. Cuza credea că avem sarcina de a cîștiga spirite tinere, care pe urmă să se ducă fiecare unde vrea, am simțit nevoia de a da multelor adeziuni, dintre care unele trebuiau să fie așa de trecătoare într-o societate unde nu era altă scară a meritelor, alt îndreptar al carierelor decît în legătură cu singurele interese materiale, un program care să unească, un titlu care să figureze pe steag. Pentru democrația noastră nouă, care însemna numai ținerea în samă a nevoilor adînci ale neamului, aflătoare în marile mulțimi muncitoare, se cerea crezul moral al convingerii că, înainte de toate, în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare nație, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească și să se servească pe sine. Într-o adunare din april 1907, programul la care d. Cuza a adus restricții, cu un caracter negativ și exclusivist, relative la participarea în viața economică și publică a unei singure categorii de străini de rasă, oricare ar fi sentimentele lor individuale față de noi, de cultura noastră și de idealul nostru, a fost votat supt prezidenția bătrînului ofițer superior Manolescu Mladian pe care ni-l dăduse Cercul din Iași al partizanilor. La telegrama către rege n-am primit nici un răspuns, cum și era de așteptat, și nici la aceea către prințul moștenitor, care n-avea voie să se manifeste.

    Dar avusem prilejul de a prețui nu numai înțelegerea lui Carol I, dar și simpatia prințului Ferdinand și a familiei sale pentru altă politică. O dată, la dezvelirea statuii lui Kogălniceanu în Iași, a doua oară la a lui Cuza-vodă.

    De mult regele nu mai văzuse lașul. Serbarea pentru Kogălniceanu, unită cu comemorarea întemeierii Universității, a devenit un mare eveniment […] La masa regală, ca reprezintant al Universității bucureștene, am fost invitat, dar atenția lui Carol I era, ca de obicei, așa de meticulos împărțită, încît un cuvînt regal, chiar dacă se recomanda unui tînăr profesor ca mine, numai să merg la bal seara fiindcă vor fi „multe cucoane frumoase”, n-avea nici o adevărată importanță. Dar prințesa Maria, al cărei frumos colier de mărgăritare trezise atenția, mai stăruitoare decît respectuoasă, a lui C. Arion, dorea, cu privire la rotunda biserică de tip sirian a Sfîntului Sava, lămuriri pe care nu putea să le deie cercul de oficiali de la locurile de onoare. Din colțul unde discutam cu o stîrpitură de origine germană, […] am îndrăznit o explicare. Peste cei cari n-aveau nimic de spus mi s-au adresat întrebări și, spre uimirea generală, Prințesa mi-a cerut s-o conduc a doua zi la biserică.

    Am făcut-o, puind, ca la Golia, pe birjarul lipovan să taie bălăriile pentru a permite intrarea în lăcaș, și am putut vedea cu ce siguranță Prințesa și cei doi copii mai mari cari o întovărășeau și cari criticau așa de liber dezordinea și murdăria ce se ascundeau în dosul potemchiniadei primirilor oficiale, merg către ceea ce e în adevăr frumos.

    La vechea Mitropolie am intervenit pentru ca părintele Pimen să ofere, din rămășițile bisericii Sf. Nicolae, un fragment de frescă, un încîntător înger, pentru palatul din Cotroceni, și am împrumutat la Sf. Sava pe numele meu talerul de argint al lui Dabija-vodă, care a fost modelul pentru noua veselă a Prințesei.