Cu ochii în lacrămi, ca un învins, silit să primească, în capitularea sa, și ultimele condiții, regele mi-a anunțat că a primit, că a trebuit să primească în locul de prim-sfetnic al său pe acela care-i pregătise detronarea. El uita însă un lucru: că elegantul Marghiloman, care scotea fraze întregi, de o perfectă tăietură, din impecabilul plastron al cămășii sale, că sportsmanul cu grajdul celebru, că oaspetele Parisului, oraș care singur putea satisface cerințile acestui fiu de mare proprietar patriarhal și descendent de simpli răzeși buzoieni, că arbitrul rafinărilor, Petroniul modern, dar cu alt lustru decît acesta, era în fond un om de treabă, sensibil la orice atenție, deși rău de gură și rău de scris, ca orice membru al mahalalei noastre politice și, înainte de toate, o ființă trăind exclusiv pentru putere, pe care a-l chema însemna a-l avea, a-l avea complect, cu tot ce poate da devotamentul momentan al unui „cîne fidel de la picioarele tronului”, cum lui însuși i-a plăcut să se numească mai tîrziu. Dacă ar fi știut mai bine aceasta, Ferdinand I, fără sfaturile unui Știrbei, n-ar fi îngăduit nici majordomatul arogant al lui Brătianu al II-lea…

    Dominația lui Marghiloman, încîntat că vine ca stăpîn în acest Iași al dușmanilor săi și gata să întrebuințeze împreună cu acoliții săi, tot așa de satisfăcuți, toate mijloacele politicianismului pentru a evita ceea ce foștii săi amici, Centralii, îi vor fi impus, ori ceea ce ei așteptau de la dînsul, mi-a părut întîi că-mi strivește tot avîntul. Mă întrebam în seara după audiența la regele dacă, supt noua cenzură, care ar întrebuința, credeam, alte mijloace decît agenții dlui Argetoianu, căci aceștia nu-mi confiscau ziarul, ci-l cumpărau de la chioșcuri îndată după apariție, mai e posibilitatea de a continua o luptă cu condeiul în cursul căreia aveam conștiința de a fi adus oarecare folos. Mă gîndeam dacă n-ar fi bine să prefac Neamul românesc într-o foaie literară și culturală. Cu a doua zi însă îmi luasem hotărîrea: voi merge înainte. Mai ales după ce s-a ajuns la grozava pace de la București.

    N-a fost ușor. Foaia a apărut cu locuri albe. Pentru ca ele să nu fie prea numeroase, căutam să ascund, măcar în aparență, ce aveam să spun, supt tot felul de artificii. O dată vorbeam de iepurii din Australia contra cărora agricultorii ridicau garduri de sîrme de fier, iar rozătorii totuși se îmbulzeau în ele, pierind, pînă ce în sfîrșit părea că li s-a stins seminția. Cenzorul, un tînăr filozof, menit unei cariere universitare și politice, a ținut să mă asigure, dîndu-și iscălitura, că înțelege bine de ce fel de iepuri e vorba. Altă dată, am luat istoria contemporană a germanilor de Menzel și am rezumat tot ce spune cu privire la nesfîrșită mizerie morală a berlinezilor supt regimul napoleonian, înaintea căruia cu lingușiri și cu denunțuri îngenuncheau. Sau, după altă lucrare străină, învederam în ce fel cuceritorii francezi din acel timp au înțeles a stăpîni în Italia de Nord, creînd așezăminte și opere de civilizație care trăiesc și pînă astăzi.

    Fusesem izgonit din redacția mea și, un timp, bunul preot Andriescu îmi îngădui să fac ziarul într-o odaie din căsuța sa de la biserica Banu. Cînd tifosul a pătruns în familia părintelui, am trecut la niște odăițe din vecinătate, în dosul agenției Maximovici, tocmai la capătul unei curți de o nespusă murdărie. Iar ca locuință am fost bucuros că mi s-a permis să mă așez în cîteva odăi de la Mitropolie, așa de întunecoase, încît, toamna, iarna, în umbra imensei clădiri bisericești, lumina ținea cam între zece și patru. De cealaltă parte a antretului se așezase harnicul cleric basarabean Gurie Grosu, pe care Mitropolitul Pimen și-l luase ca vicar și care dădea și foii mele contribuții de caracter religios și moral. Dedesubtul celor trei odăițe ale mele erau oploșiți niște ucenici de cîntări din Basarabia cari, băieți fără cunoștință de ale lumii, făceau foc pe scînduri, iar fumul venea să adauge la plăcerile reședinții mele.

    Într-o situație al cării rost nu-l înțelegea pe deplin, crezînd că el este, pentru rege, care, din prima clipă, cu ochii la I. Brătianu, îi pregătea căderea, un sfătuitor ascultat și iubit, iar pentru populație un bine venit salvator, și ale cării primejdii rămîneau ascunse, apoi și în convingerea că soarta războiului s-a hotărît definitiv, primul ministru se mira că mai sînt oameni cari-l evită. Își închipuia că la mijloc e o scăpare din vedere, o neînțelegere. Mi-a arătat, printr-un prieten comun, mirarea că „mă fac a nu-l vedea” și i-am trimes răspunsul că „nu vreau să-l văd” și, la cea dintîi ocazie, pentru a i-o dovedi, îl voi privi drept în ochi. De fapt, niciodată nu i-am mai vorbit, deși uneori judecam împrejurările ca și dînsul, și aceeași condamnare venea, asupra acelorași oameni, din conștiința mea ca și din conștiința lui. Mi-a părut mai puțin rău că am păstrat această atitudine față de un om așa de cult, de talentat, de onest și, în fundul sufletului, desigur șl iubitor de neamul său, cînd am cetit însemnările lui zilnice, pline de neadevăruri și de întortocheri, după cum îi veneau ștafetele de la oameni fără nici o valoare morală, el însuși prezintîndu-se la un nivel desigur mult inferior acelui al ținutei sale exterioare, așa de îngrijită.

    […] Marghiloman avea nevoie de Camerele sale. Ele-i erau necesare și pentru întărirea tratatului groaznic pe care Centralii stăruiau să-l aibă în cea mai desăvîrșită formă legală, nereușind doar să-i aibă întărirea din partea regelui, rămas ireductibil în rezistența lui îndărătnică de timid, dar și pentru altceva, la care omul jignit de I. Brătianu, și altfel decît în viața politică, ținea neapărat, adăugindu-se și insistențele biruitorilor: darea în judecată a Ministeriului războiului, ceea ce s-a și făcut, trimițîndu-se, deocamdată, la închisoare pentru malversații Al. Constantinescu.

    Primul ministru ar fi fost bucuros să aibă în acest Parlament, fie și pentru cea mai necruțătoare și zgomotoasă opoziție, pe reprezintanții tuturor partidelor și curentelor. N-a avut însă decît pe oamenii săi, cîțiva prieteni și apoi pe acei cari se strîng totdeauna de la sine în jurul puterii, plus spiritele revoluționare care agitaseră contra Ministeriului Brătianu și, din nenorocire, și amicii dlui Cuza cari, cum eu nu făceam politică de partid, se considerau ca exponenții incontestabili ai naționalismului-democrat.

    Nu puteam decît să refuz orice amestec în această comedie electorală, în care urnele din teritoriul ocupat erau supt presiunea armatei dușmane, iar cele din Moldova la dispoziția complectă a unui guvern desprețuit. N-am avut curiozitatea să asist la vreuna din ședințile în care se aruncau toate injuriile acelora cari „ruinaseră România printr-un război criminal” și să ascult declarațiile timide ale celorlalți cari, fără autoritate personală, îngăimau cîte ceva pe alături. Pe banca ministerială, lîngă alții cari ar dori să se șteargă din viața lor această amintire, era și vechiul dușman al naționalismului meu „lătrător”, osînditorul statornic prin foaia sa populară al luptei naționale, acela care se considera ca moștenitorul legitim al lui Maiorescu, mort obscur între străini – el cel puțin fără a fi făcut vreo demonstrație contra neamului său – profesorul Simion Mehedinți.

    Dar vremea lucra împotriva nelegiuitei alcătuiri care-și făcea planuri de viitor, mari planuri, sprijinite și pe o nouă lege agrară, aceea a ministrului Garoflid, un specialist în acest domeniu. În Apus le mergea rău Centralilor și frontul răsăritean se măcina fără să se bage de samă. În curînd catastrofa era să se producă, și i-a trebuit o oarecare naivitate dibaciului președinte al Consiliului ca să se mire că în momentul cînd se credea mai sigur, regele i-a comunicat în cîteva cuvinte nevoia de a pleca.

    Era în zilele cînd Bucovina se elibera. Trupe rutene în debandadă erau stăpîne pe Cernăuți. Se ventila ideea creării unei Ucraine pentru arhiducele austriac Wilhelm […]. Atunci, în frunte cu răposatul Flondor și cu domnul I. Nistor, un grup de români curajoși, pe cari din nenorocire erau să-i despartă apoi cumplite rivalități personale, au luat asupra lor să lege mica lor țară de patria românească, și actul lor de îndrăzneală a reușit.

    Era nevoie însă de a se asigura rezultatul fericitului rezultat căpătat prin surprindere. Intrarea soldaților noștri era absolut necesară, și fără cea mai mică zăbavă. Cum hotărîrea miniștrilor arăta să întîrzie, am fost rugat să intervin pe lîngă rege și am fost fericit că am putut afla ordinul dat generalului Zadic de a trece granița.

    Cîteva zile după aceasta aveam la Iași pe reprezintanții reușitei revoluții bucovinene. Cunoșteam pentru întîia oară pe Flondor, cu care fusesem în legătură pe vremea cînd partidul lui național, boieresc, stătea gata de încăierare – cum a fost de altminterea și pe urmă – cu partidul „democratic“ al pornitului Aurel Onciul și al lui Florea Lupu, acesta întrecîndu-și șeful pînă într-atîta, încît într-o cartă poștală injurioasă mă califica de „rînzos”. Atunci am încercat o împăcare și Flondor mi-a mulțămit printr-o călduroasă telegramă. Acuma, aveam înaintea mea pe omul plecat spre bătrîneță, cu totul altfel de cum era în vechile fotografii: alb, complect ras, cu o lucire ciudată, bolnavă, în vioii și mobilii ochi negri. Nu bănuiam la acea masă pe care mi-au dat-o bucovinenii pentru intervenția mea cu folos ce direcție va lua bărbatul politic vrednic pînă atunci de tot respectul, în care se întrupa conștiința românească a Bucovinei, cît de mult îl vor prinde și ce tare îl vor exploata luptele noastre de partid, inspirîndu-i mari ambiții de conducere a guvernului iar, cînd aceasta nu s-a putut face, îndîrjindu-l contra regelui într-atîta încît va ajunge să-mi spuie că o deosebire este între ei doi: aceea că el, Flondor, se poate întoarce la moșia sa, botezată, din lingușire, Flondoreni, dar nu și regele la Sigmaringen. Și pentru mine el va găsi cuvinte adînc jignitoare, absolut nemotivate, care-mi vor arăta că este în politică un stil bucovinean, în care vine o vreme de se exprimă și omul cel mai bine crescut. Din partea mea, ce n-am făcut pentru a aduce la mai bune sentimente față de Flondor pe rivalul său plebeian, d. Nistor, care-i imputa reaua administrație a Bucovinei prin oameni de casă, compromiși sau incapabili!

    Din partea sa, acesta, venind să aducă regelui hotărîrea de unire a Adunării din Bucovina, a trecut pe la mine pentru a-mi cere să redactez adresa omagială pe care peste cîteva ceasuri era s-o prezinte. D. Nistor îmi era cunoscut de multă vreme. Profesorul de liceu din Suceava făcuse studii la Viena, și cu vechiul meu prieten Jireček, și trecuse apoi și pe la Universitatea din București, unde a ascultat cursurile noastre. Numit profesor de istoria românilor la Universitatea din Cernăuți, în baza unor frumoase lucrări, publicate în limba germană, despre comerțul Moldovei, nu rămăsese în provincia sa la începerea războiului, ci trăise la București, în împrejurări grele, Al. Constantinescu dîndu-i să traducă în nemțește volumul întîi din Istoria comerțului a mea – manuscriptul s-a pierdut la minister – și ne întovărășise în refugiul din Moldova, trecînd apoi și la Odessa și gustînd astfel din toate mizeriile rătăcirii și înstrăinării. Naționalismul lui cultural, deosebit de acela teoretic și politic, al lui Flondor, era întocmai ca și al meu, și consideram pe amicii lui din Bucovina – dintre cari unul singur a greșit o clipă contra idealului comun, dar a ispășit-o apoi intrînd în armata noastră și murind de o moarte eroică, Ioan Grămadă, tînăr de cele mai mari însușiri, doctor în istorie de la Viena și autor al unor pagini de înviere istorică, deosebit de frumoase —, ca pe înșiși amicii mei politici. În zilele de criză internă din iulie 1917, recomandasem regelui ca ministru iredent pe d. Flondor în locul dlui Goga, ale cărui scopuri și metode ajunsesem a le cunoaște cu prisosință. De la acest tovarăș de ocupații, harnic și modest, deși nu lipsit de o ambiție încă nedezvăluită, dar de altfel legitimă, așteptam, dacă și-ar fi păstrat libertatea de gîndire și de acțiune, mult mai mult decît ceea ce, în curînd – dar pînă atunci ne vom mai întîlni —, încătușat la liberali, a putut să deie.

    Aceasta era situația la sfîrșitul lui august cînd, deodată, supt impulsul lui Brătianu, dar și al unei opinii publice pentru ale cării sentimente prezența la putere a „omului nemților”, Marghiloman, era o continuă ofensă, regele a concediat pur și simplu pe acela ale cărui servicii nu le dorise. Printr-una din acele „lovituri” care pătează domnia lui pentru cine iubește numai acțiunile sincere și clare, făcute la lumina zilei, se dădea grija descurcării împrejurărilor”Ministeriului de generali”: lîngă generalul Coandă, distinsă figură și suflet bun, ofițer loial, care primise o misiune îndeplinită corect, deși fără un deosebit succes, la Cartierul general rusesc, stătea eroul luptelor de pe Siret, Grigorescu, de acum înainte prins și el de politică iar, dintre civili, atît de respectabila personalitate a bătrînului Poni care, crezînd că nu-și rîde cineva de vrîsta lui așa de înaintată, se gîndea să aducă la îndeplinire un întreg vechi program al său la Instrucție.

XXVI. În ceasul biruinții

    Generalul Coandă a venit în odăița mea de la Mitropolie ca să-mi ceară concursul pentru o politică așa de mult deosebită de a înaintașului său. Era datoria oricui să ajute în prevederea împrejurărilor care vădit erau să se desfășure pe frontul balcanic, dînd aici decisive mult timp așteptate aiurea, sforțările unor oameni de bine cari, străini de orice interese de partid și liberi de orice legături personale, puteau desigur să aducă un adevărat folos țerii, servindu-se numai de elemente merituoase și oneste.

    În acel moment, prevăzînd ce era să se întîmple, peste puțin, dincolo de Dunăre, membrii rămași la București ai Academiei Române au apărut în lașul atîta vreme desprețuit. Se pregătea comemorarea lui Mihail Kogălniceanu, și ea s-a făcut într-o atmosferă potrivită cu ce fusese în inima acestui mare îndrumător al întregii noastre vieți naționale. În Iași chiar, am găsit la d. Crupenschi, însurat cu nepoata de fiică a lui Kogălniceanu, destulă informație nouă pentru a se lămuri încă mai bine starea de spirit din tinereță a editorului cronicelor Moldovei. Între cei veniți era Ioan Bogdan, care se căia de momentele de slăbiciune ce-l împiedecaseră de a fi alături de noi și care căuta să înnoade din nou legături pe care sfaturi rele, de la oameni interesați, îl făcuseră să le rupă cu doi ani în urmă, răpindu-mi una din cele mai prețioase amiciții. Asupra lui, încă de atunci, fără să fi arătat vreo suferință fizică, părea că se zbate aripa morții.

    Deodată, în aceeași chilie mînăstirească de lîngă Mitropolie a apărut tînărul profesor Bălan, de la Academia Teologică din Sibiu, cunoștință veche și foarte simpatică, în a cării blondă blîndeță nu s-ar fi gîcit cunoscuta tenacitate, aprins confesională, a arhiereului de mai tîrziu, pe care-mi era dat să-l ajut a sui treptele, pătate de trădarea lui Mangra, al văduvitului Scaun Șagunian. El aducea, venit în aeroplan, împreună cu un tovarăș, vestea că trupele noastre, rămășițile, cu meșteșug ascunse de generalul Hîrjău, ale unor oști osîndite la dezarmarea aproape totală, sînt chemate în acel Ardeal unde acuma erau să rămîie definitiv. Și minunea nouă a celei de-a doua învieri a puterii militare românești s-a produs astfel în acea timpurie toamnă, aplecată spre zăpezi de novembre, încă o dată vădind extraordinara vitalitate a unui neam așa de mult încercat de-a lungul veacurilor.

    Hotărîrea militară, mult așteptată, se apropia însă cu pași răpezi. Frontul bulgar ceda, cavaleria sîrbească se îndrepta spre Dunăre, lacomă de a vedea pămîntul patriei, acel pămînt despre care un țeran de-al lor spunea, cînd i se anunța ocupația străină, că „nimeni nu poate să ieie Serbia, căci el, pămîntul, a rămas”. Pentru a învedera ceea ce neapărat trebuia să se întîmple, am pus la cale atunci solemna onorare a moaștelor lui Mihai Viteazul pe care tocmai le adusese din Rusia d. Gîrboviceanu.

    S-a făcut de Sfîntul Mihai o comemorare din acelea care cu greu se pot uita. Capul, sacra tigvă din care scăpăraseră luminile fulgerătoare, a fost așezat, încununat de lauri, într-un sicriu de stejar, umplut cu cele mai vechi bucăți de brocard pe care le cuprindea veșmintăria Mitropoliei. Regele, regina, prințul moștenitor, căruia i se ridicase pedeapsa, la o mînăstire din Moldova, pentru una din acele greșeli de tînăr care trebuie să se facă numai o dată – și eram bucuros că putusem contribui la o mai blîndă judecare a ei —, reprezintanții civili și militari ai aliaților României „neutre“ erau de față, încunjurați de o mulțime imensă, care alergase la biserică în ciuda zăpezilor așa de înalte și a vremii deosebit de aspre. Era ca o împărtășire mistică cu cel mai glorios trecut înainte de a păși la realizarea acelor ursite de care vorbea inscripția, pusă de mine pe mormîntul, acuma gol, de la Dealu: „așteptînd îndeplinirea Scripturilor“.

    Seara, trebuia să se ție o cuvîntare despre politica la a cării continuare puteam în sfîrșit proceda. Sala Universității, unde membrii dinastiei, afară de principele Carol, și misiunile diplomatice și militare se aflau din nou adunați, era însă înghețată: nimeni nu mă înștiințase că ea nu fusese, de la căderea neașteptată a frigului, încălzită. Îmi pierdeam și șirul ideilor în acea aprigă răceală; cred că de acolo generalul Lafont, rămas ca să întreție legăturile noastre militare cu Franța, ostaș de o eroică simplicitate, a luat răceala care trebuia să-l ducă atît de răpede, în acest Iași unde în sfîrșit mijeau speranțele, la un mormînt în țerna pentru a cărei apărare se străduise.

    Era încă nevoie atunci de un îndemn, căci atîtea nenorociri distruseseră aproape cu totul speranțele celor mai mulți. Ziarul meu vărsa în suflete balsamul încrederii celei nouă. Dar, cînd în sfîrșit s-a făcut lumina certitudinilor depline, aceia cari se îndoiseră, cari căutaseră să se acopere, scăpînd de orice răspundere, dibacii cari nu pot fi atinși niciodată și nici urmăriți în colțurile meșteșugite ale acțiunii lor, aceia firește au recîștigat terenul și au luat primul loc la ospățul unei biruinți pe care o scontaseră altfel, fără atîta sînge și atîtea lacrimi, fără a trece supt furcile caudine ale mindrilor învingători. Cine mă întreba, cu un glas de mustrare, dacă mai cred în „înfrîngerea nemților”, se pregătea acum să-i tragă tot folosul.

    În pragul iernii, regele Ferdinand intra în București lîngă generalul Berthelot pe care l-am văzut făcînd să defileze în piața Iașilor primul regiment francez ajuns pînă la noi, dar fără a împărtăși de o onoare așa de meritată și pe generalul Averescu. Între cei invitați să ia parte la ceremonia acestei restaurații a stăpînirii românești în capitala țerii liberate n-am fost și eu: singură regina s-a gîndit a invita pe acela care era privit ca un prieten personal. În asemenea condiții, am preferat să rămîn în mizeria refugiului meu ieșean.

    Acuma, lumea politică se dusese ca să reinstaleze în scaunul lui de stăpînire pe Ion Brătianu, liber să facă orice ar fi voit din România, care devenise mare prin ea însăși. lașul revenise la vechea lui liniște, amorțită și mucedă: zeul tihnei și al zăbăvilor luase din nou în samă orașul său iubit. Puțină lume, mergînd încet pe străzile scăldate în apă sau mînjite de noroi, pe care se strecurase și atîta ticăloșie, dar trecuseră trupurile morților fără mîngîiere și se tîrîseră pașii obosiți ai răniților. Singură prăvălia, și aceea goală – căci cui, în astfel de vremuri, să-i mai ardă a ceti! —, a bătrînului anticar Kupermann, cu fața lui de cuminte, de înțelept”Manase”, mă aștepta, oferindu-mi ultimele surprinderi ale cărților trîntite claie peste grămadă de mîinile negustorului de cărți fără știință de carte. El însuși, arhaică relicvă a vechiului evreu habotnic, ca în evul mediu – cîtă deosebire față de „savantul“ lui concurent din Piața Unirii! – era extrem de interesant. Calma lui naivitate făcea mai mult ca haz decît cel mai ghiduș umor. O dată învățatului, dar abruptului și tonitruantului Philippide, de la care cumpărase un „manual de gramatică”, alcătuit de fapt dintr-o întreagă liturghie de nume, așa încît nu se vindea deloc, moșneagul i-a răsărit în prag, timid și mustrător totodată, cu această singură întrebare:”Asta e gra-ma-ticăăă?” Ori Mitropolitului Iosif, mare amator de cărți vechi, el îi ținea discursuri în care-l intitula, vorbindu-i la persoana a doua,”Preasfinția Sa”. Mie, cînd mă îngrijora starea volumelor mele invadate de șoareci călugărești, înrudiți ca lăcomie cu alte animale din chilii, îmi revela, după o lungă și atentă ascultare, cu o tragică scuturare de perciuni din cînd în cînd, secretul cu care singur un om inițiat poate să înlăture primejdia distrugătoare: „pisic!” Apoi odaia de lucru în care abia încăpea masa și un scaun mă cuprindea din nou, seara, pentru a redacta, abia ajutat, pentru reportaje, de vioiul tînăr Ciuceanu, cu capul de miel oacheș și creț – căci d. Cusin zburase încă din vară, după orizonturi de carieră, lăsîndu-mi doar două rînduri pe o cartă de vizită —, un ziar a cărui tragedie, în concurența cu foile din București, înviate de succes, începuse.

    Războiul, cu multele lui afaceri, cu acele comenzi pe care le-am plătit așa de scump, fără nici un folos, și care au împovărat apoi atît de greu bugetul nostru postbelic și au contribuit așa de mult la scăderea valutei noastre, crease o clasă nouă, a inginerilor, care domina viața politică altfel decît cei doi frați Brătieni, Ion și Vintilă, cari aveau din inginerie numai pregătirea tehnică și oarecum forma cugetării. La aceștia, științile matematice erau în serviciul politicii; la ceilalți, politica stătea în serviciul unor pofte de îmbogățire, unor aspirații de ordin pur material.

    Astfel, îndată ce s-a aflat în ce grele împrejurări apare acum ziarul unde atîția găsiseră mîngîiere și încredere, anume ajutători, cari nu aduceau numai simpatie pentru acest organ de cugetare liberă, s-au și prezintat. În vară chiar, cînd presa bucureșteană, căutată și pentru corespondența cu cei din teritoriul ocupat, încerca a străbate, mi-a venit din partea cuiva care a ajuns să hotărască adesea în partidul liberal și care nu se semnalase încă prin nimic în viața politică, d. Tancred Constantinescu, propunerea de a da un număr pe săptămînă economiei politice, ceea ce s-a făcut cum, de altminterea, propuneri asămănătoare îmi veneau pentru alte domenii ale vieții publice. Mai tîrziu, cînd situația foii era și mai grea, alt inginer, d. Cristodorescu, membru al aceluiași partid liberal, mi-a arătat că un grup de oameni cu mijloace e dispus să asigure continuarea Neamului românesc și cu d-sa, ca reprezintant al grupului, a cărui alcătuire n-am cunoscut-o, de altfel, niciodată, am încheiat un contract în toată forma, editorul meu, Pavel Suru, luînd asupră-și administrația pînă în momentul cînd s-ar putea întoarce la librăria sa din București.

    Nu am avut naivitatea să mă cred astfel sigur de viitor, care se anunța tulbure. O dată, cînd încă în cerdacul casei părintelui de la biserica Banu îmi scriam articolele, mi s-a obiectat că unul, dezagreabil liberalilor, „a făcut rea impresie”. Răspunsul meu a fost că în contract nu se prevede nimic care ar îngusta totala mea libertate de apreciere. Dar știam că de acum înainte nu voi fi susținut decît de formă.

    Ceea ce s-a și întîmplat. În curînd, prin octombre, d. Suru m-a înștiințat că primul vărsămînt, contrar prevederilor mele, s-a și cheltuit. Al doilea nu s-a mai produs niciodată. Ziarul, părăsit, precum părăsit, tot mai părăsit, eram și eu, rămînea să se ție prin singurele lui mijloace, și concurenții mei de la București erau strivitor de puternici, iar recunoștința lumii nu e un lucru pe care se poate sprijini cineva.

    În decembre, pustiul aproape complect făcîndu-se în jurul meu la Iași, m-am hotărît să trimet ziarul la București, calcul cu totul greșit, fiindcă, precum m-am putut convinge îndată, acolo nu era nici o înțelegere și nici o simpatie pentru ce făcuserăm noi la Iași. Aveam de un timp ca redactor pe un militar care-și pierduse mîna în război, scriitor de merit, cu un instinct al ironiei care-l putea așeza vrednic în seria imitatorilor lui Caragiale, dar a cărui chemare se revelase numai atunci, d. Gheorghe Brăescu, pe care nu l-am mai revăzut deși, o bucată de vreme, noua sa carieră literară l-a ținut în vază. Am primit cele dintîi numere bucureștene ale Neamului românesc, dar ele erau în afară de tradiția de îngrijire, și în ce privește ideile, și în ce privește înfățișarea. Desigur că nu puteam lupta astfel cu aceia cari reluaseră imediat toate legăturile lor și-și refăcuseră solida bază materială.

    Dacă nu mergeam însumi ca să reiau conducerea, motivul stătea în situația care se făcea tot mai grea pentru mine și pentru familia mea. Supt regimul Marghiloman, d. S. Mehedinți fiind ministru al Instrucției, se pusese în vedere tuturor profesorilor că nu vor primi leafa dacă nu se vor întoarce la catedrele lor. Dar pentru mine orice era preferabil reînceperii cursului meu în prezența acelor reprezintanți ai dușmanilor cari, după prevederile tratatului din București, aveau să rămînă încă multă vreme în țară. Cînd s-a instalat Ministeriul Coandă, mi s-a servit din nou salariul, dar nu eram încă sigur că la București se pot găsi condițiile necesare pentru lecții, care au fost totdeauna o mărturisire de convingeri. Fără a mai adăuga că acolo, în București, n-aveam unde să găsesc un adăpost iar, în ce privește casa mea din Vălenii de Munte, acum cvartir al fabricanților de șuncă și al femeilor de lagăr, a trebuit multă muncă pentru a o face din nou locuibilă după ce prietenul de la gară, Dimitriu, oprise cu hotărîre acel iureș țigănesc pentru împărțirea ultimelor lucruri rămase după plecarea nemților, petrecuți de toată lumea nesimțită de acolo. Mutarea tipografiei, regularea situației celei din Văleni, părăsită de acționari, constituiau alte motive de îngrijorare și de zăbavă.

    Nu voi uita niciodată cu ce greutate am putut în sfîrșit să plec. Cu o întreagă lume copilărească după mine, trebuia să-mi fac loc printre baionetele din gară, care „țineau ordinea” în așa fel încît necontenit răsăreau conflicte. Mizerabilul tren se uita îndelung, fără orar, prin gările îmbulzite de o lume zăpăcită. Cînd am ajuns la București, ploua mărunt în acea zi de ianuar, și noroiul gros acoperea pavajul. O lume de nerecunoscut, purtînd scrisă pe față lunga pîngărire de tot felul, mă privea ori cu mînie ori cu o totală indiferență, ca și cum n-aș fi fost niciodată în acest oraș sărăcit și acoperit de rușine. O obrăznicie a tineretului, care venea din aceeași degradare a sclavului biciuit, ținea trotuarul. Iar ce ne aștepta era, în dosul gării, deasupra unei bănci mărunte, două odăi de locuință și o murdară bucătărie, unde instalam pe baba noastră de la Iași, pe moșneagul ei, de la care învățasem suprema filozofie a lui „ce să faci”, și nu știu mai ce tîrîtură de băiat pribeag, cules de fiul meu Mircea și îmbrăcat în solemnitatea unei redingote vechi. Acolo, hrănit cum dădea Dumnezeu, așa încît la redacție mă țineam rozînd slănina porcilor sacrificați la plecarea din Iași, am reînceput viața mea în acel oraș pentru care avusem, trei decenii, atîta iubire și pe care căutasem a-l servi așa de mult.

Spre înseninare

XXVII. O nouă viață politică: blocul de guvern

    Singurul meu rost, în momentul cînd liberalii luaseră din nou puterea prin farmecul pe care Ionel Brătianu îl exercita asupra timidului rege Ferdinand, complect dominat de acela care-i zicea”Maiestatea Ta», era ziarul. E adevărat că, fiind eu încă la Iași, cel reinstalat în scaunul ereditar de președinte al Consiliului mi se adresase și mie ca să fac parte din noul său Ministeriu, adecă, mai precis, ca să figurez într-însul alături de ardeleni, cari nu știau încă, a doua zi după amețitoarea victorie și realizarea unității naționale, în care nu mai credeau, pe ce lume sînt. Dar această invitație se făcuse în forma cea mai jignitoare. Mîrzescu, cu care întrețineam legături bune încă din vremea cînd, pierdut în mulțimea deputaților partidului, își pipăia terenul, primise o telegramă de la șeful său, pe care ținea să mi-o arăte, fără ca acest tînăr așa de inteligent și care cunoștea oamenii să fi crezut că ea mi-ar putea face plăcere. În acea misivă stăpînească i se spunea cine trebuie să fie prefect de poliție la Iași și pe urmă se adăugea – corespondența directă fiind socotită probabil ca o derogare de la o maiestate restaurată – și oferta pentru mine a unui loc de ministru fără portofoliu. Am luat articolul prin care condamnam egoismul încrezut care făcea pe liberali să ia singuri puterea și l-am rugat pe amicalul emisar să-l trimeată la București ca singur răspuns.

    Foaia îmi rămăsese, dar în ce stare! Revenită la București în atît de modeste condiții, ea ajunsese total neobservată. Nici la un sprijin al prietenilor mei nu mă puteam gîndi: ei se împrăștiaseră. În tot timpul luptei noastre așa de grele, îmi impusesem să nu am nici o preocupare decît a ei și suprimasem de pe titlul Neamului românesc calificația de partid. Se înțelege – am arătat-o și mai sus – că oamenii ambițioși și grăbiți au considerat aceasta ca o retragere din politică și căutaseră a lua locul care devenea, astfel, liber. Pînă și pitorescul Zelea Codreanu, așa de mîndru de frumosul său cojoc bucovinean și de cămașa înfoiată, se vedea acuma șeful unei organizații părăsite de mine: acest interesant bărbat, înstrăinat acum și de d. Cuza, se simțea de altfel de o esență supraumană; povestea cum, la Chișinău, ținuse o conferință „grozavă“, la capătul căreia lumea, fermecată, se întreba cine vorbise de fapt; gura lui pămînteană sau chipul de pe părete al Domnului nostru Isus Hristos și, ceea ce era îngrijitor, aceasta, misiunea mesianică, pe care o va transmite mai tîrziu mediocrului și violentului său fiu, o vedea în adevăr. Cîte unul rămînea la Liga pe care, și cu ajutorui dlui Cuza – cu care mă întîlnisem, după o ruptură publică în Parlament, a cărei răspundere n-o port eu, în casa simpaticului tînăr avocat Melic, care va rămînea un timp strîns legat de mine, luînd și secretariatul partidului —, o alcătuise generalul Averescu. Prietenul meu de mulți ani, cumnatul meu Ștefan Bogdan, emigrase la liberali și îndemna pe cîți mai aveau credință pentru mine să-l urmeze la noul său domiciliu.

    Ar fi fost destul ca să dezguste pe oricine de o activitate politică în care, cu oameni incomplect educați supt raportul moral, este așa de puțină credință, consecvență și măsură a propriilor puteri, ba chiar și cea mai elementară pudoare. Ziarul însă mă reținea, și mă dădusem lui cu totul. În fiecare dimineață, cu felia de slănină a porcilor mei defuncți în buzunar, porneam spre impozanta clădire unde nu știu cum căpătasem adăpost cu tipografiile mele reunite și nu știu cum, iarăși, eram în stare a-i plăti chiria, mai ales după ce se isprăvise carnetul de cecuri pe care, în momentul cînd se părea că trebuie să închid ziarul, mi-l pusese la dispoziție prietenia, nouă, a inginerului Tiberiu Eremia. Aceasta pînă în clipa cînd o adeziune neașteptată, a lui Enacovici, fiu de botoșăneni, om de o rară energie, de o pătrunzătoare inteligență, de un instinct superior al afacerilor, mi-a dat un sprijin material care-mi lipsise totdeauna pînă atunci: mașina lui de cules, pe care a isprăvi dăruindu-mi-o, avea să-mi fie de-acum temeiul răspîndirii jurnalului.

    În acea mare casă de raport din fața Vămii Poștei, plină și de anum mistere, căci la poarta ei se putea vedea un copilaș blond care sămăna perfect cu cineva bine cunoscut mie, redactam aproape tot ce se cu prindea într-o foaie care nu-și putuse găsi decît un număr foarte restrîns de cetitori: eram pe la patru-cinci mii din cei douăzeci și cinci de mii de la Iași. Între mine și creațiunile pe care le-am putut face se stabilesc însă legături pe care nici o neizbîndă nu le poate rupe; cu ele împreună merg pe un drum de pe care nici o părăsire și nici o înțelegere de la cei din jurul meu nu mă poate îndepărta. Aceasta fără a introduce misticism în ce am în fața mea și fără a crede că prin mine și numai prin mine sînt a se îndeplini lucruri în a căror neapărată îndeplinire, dacă nu se merge către sigura catastrofă, cred însă din toate puterile sufletului meu.