În această călătorie la Paris am căutat să învederez și altfel decît prin cuvînt ce poate să înfățișeze în domeniul culturii nația noastră. Adusesem cu mine schițele lui Stoica, marele desenator, pe urmă harnicul pictor, descoperit de mine întîmplător, cînd, aproape copil, dădea prin arta sa corespunzătorul Sămănătorului în literatură, un timid, expus prin acest simpatic defect al său tuturor tăgăduirilor și nedreptăților în țara sa, precum și documente originale din colecția pe care o putusem aduna; și fotografii se adăugeau la aceste mărturii ale unui suflet național aproape complect necunoscut. Niște odăi închiriate de legație pentru scopuri de propagandă, de pe vremea cînd d. Vaida apăruse cu o suită de magnat și cînd d. Pelivan, reprezintînd Basarabia sa încă primejduită, se lupta mai mult cu cocoanele solicitatoare de împrumuturi și subvenții – uneia care nu voia să creadă că „nu e acasă”, a apărut însuși ca să i-o confirme: „cine poate s-o știe mai bine?” […] —, îmi stăteau la dispoziție, și în ele, cu ajutorul a doi funcționari, dintre cari unul va sta ani întregi lîngă mine în opera întreprinsă în capitala Franței și-mi va fi un prețios colaborator și un bun prieten, tînărul jurist ieșean Victor Ianculescu, am alcătuit o mică expoziție, care a fost cercetată și ținută în samă.

    Va lipsi însă, mai ales după ce propaganda oficială, foarte costisitoare, va fi lichidată, un centru al acestor sforțări, pînă ce voi putea să creez”Școala românească în Franța”, a cărei istorie, legată de a școlii surori de la Roma, e de intercalat aici, deși punerea în picioare a acestor două așezăminte va trebui, dar tot supt regimul Averescu, să zăbovească o bucată de vreme.

    Admirabilele și atît de periculoasele silinți ale ungurilor, nerăbdători a reveni la ceea ce fuseseră, iscodiseră și ideea, sprijinită pe amintiri revoluționare comune, de pe vremea lui Kossuth, de o parte, a lui Garibaldi și Mazzini, de alta, a unei școli maghiare la Roma. Această afirmație națională trebuia neapărat să întâmpine pe a noastră, sprijinită pe altceva decît pe un episod ideologic: adecă pe comunitatea de rasă, pe potrivirea de suflet. Am prezintat Camerei proiectul de inițiativă parlamentară prin care se cereau aceste două focare de studii și de iradiere națională în același timp – eu așa le-am înțeles – din cele două mari capitale latine.

    Duiliu Zamfirescu a îmbrățișat cu căldură ideea și, fără să mai cerem părerea finului cugetător filozofic, icoană a maestrului său Maiorescu pînă și la cel mai mărunt dintre gesturi, dar mult mai personal în idei și mai stilist în formă, care era ministrul de Instrucție Publică, profesorul P. P. Negulescu, proiectul, care va merge răpede și la Senat, a trecut la un obosit sfîrșit de ședință, în care calculul voturilor se face, uneori și cu scopuri bune, mai mult aproximativ. Dar ministrul jignit n-a arătat o deosebită căldură pentru legea astfel votată și Pangrati se și grăbise să alerge cu gîndul de a preface școala de istorie, filologie și artă din Franța într-un mai mare institut, și pentru științe, ceea ce i-ar fi permis amestecul pe care-l dorea.

    Astfel numai cu multă trudă s-a ajuns la o înfăptuire ale cării foloase nu eu le voi spune, și aici. Mă îngrijisem ca ambele așezăminte să scape de jocul de partide care domină statul, și astfel directorii, pe viață, vor fi numiți de Academia Română; regulamentul a fost elaborat de mine, de Vasile Pârvan și de căldurosul nostru prieten Ramiro Ortiz. Eu însumi am propus pentru Roma pe Pârvan, a cărui faimă de arheolog era larg răspîndită în străinătate și cu care relațiile, întrerupte un timp de pe urma ambiției lui de a domina, nemărgenită, erau atunci cele mai bune. El a luat cu chirie un modest apartament pe care numai după mulți ani era să-l înlocuiască măreața clădire ridicată din sacrificiul Băncii Naționale. Eu, gospodar moldovean, n-am voit să încep într-o trecătoare casă străină. D. Ghica îmi propunea înțelegerea cu un liceu francez care ar fi adăpostit pe ai noștri: mi se părea supt demnitatea unui asemenea institut național. Și, astfel, cu prilejul unei vizite la d. Lot, care trebuia să-mi ajungă un așa de bun prieten, m-am apucat să cercetez casele de vînzare din minunatul mic centru de banlieue al Parisului care e Fontenay-aux-Roses, plin de grădini și lipsit de fumul uzinelor: a doua pe care am văzut-o era ca făcută pentru noi. Avînd la spate două livezi întinse, o clădire cu patru rînduri alcătuite din odăi ca pentru un hotel sau un sanatoriu, se ridica în fața unor atenanse potrivite pentru orice destinație: o bătrînă văduvă ocupa un colț din acest modest castel din care așa de greu s-a hotărît să plece. Halul de infecție în care se aflau acele atenanse, pline de familii muncitorești, cu bătrîne oarbe, pisici favorite și colonii de ploșnițe, nu ne-a dezgustat; gospodarul din naștere care e d. Ianculescu, instalat ca subdirector, a știut să aducă lumină, curățenie, mulțămire. Am smuls lui Take Ionescu suma necesară cumpărării, pe care ministrul de Finanțe, d. Titulescu, o promisese, dar uitase a o plăti, am mobilat cum am putut cele douăsprezece odăițe, și, în frunte cu d. C. Marinescu, pictorul Catul Bogdan-Duică, fiu de alsaciană, și cîțiva alții, puțini, am început ceea ce consider ca una din cele mai mari opere ale vieții mele.

    Lucrul literar și științific mergea mai încet și în acest an, în mijlocul unui mediu îndreptat aproape exclusiv către problemele politice și sociale. Comemorarea lui Tudor Vladimirescu la o sută de ani după o încercare lipsită și de orientarea necesară și de neapărata solidaritate națională m-a îndemnat, pe de o parte, a strînge izvoarele, așa de risipite, și prin ziare, ale mișcării lui neizbutite, și aceasta a dat volumul Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu și, pe de alta, a căuta într-o formă populară din colecția”Steaua”, pe care o păstra încă rîvna dlui P. Gîrboviceanu, explicarea acestei cariere tragice, cu privire la care erau să se adauge încurînd, printr-o descoperire în șura unei familii boierești din Craiova, neașteptate revelații, și astfel am adaus, pe lîngă broșura despre Mihai Viteazul și aceea despre îngerescul mitropolit moldovean Veniamin Costachi, cărticica Un apărător al săracilor:”Domnul Tudor» din Vlădimiri. Pentru aniversara lui Dante am reunit cu discursul la Academie înfățișarea dramatică a suferinții și a speranțelor magului poetic al Italiei medievale.

    Viața în Franța îmi dădu, de altfel, putința de a cerceta țara în provinciile ei oare, cu tot îndelungatul timp pe care-l petrecusem la Paris ca student, îmi rămăseseră cu totul necunoscute.

    Am luat astfel pe rînd Normandia, cu pașnicul Rouen, plin de amintirea Ioanei d’Arc, arsă pe rug, Picardia vechiului meu Philippe de Mézières, cu acel Amiens, mîndru de splendida-i catedrală gotică și plin încă de casele bătrîne, cu coastele de lemn și ascuțișurile din vîrf, pe canalurile mucede strecurîndu-se printre paianta lor. Apoi Bretania unde, la Rennes, așa de curata reședință a ducilor de pe vremuri, am nemerit, pentru numele lui istoric, într-un hotel”La Bertrand Duguesclin» unde, pentru o observație a soției mede cu privire la curățenia odăii, am fost pur și simplu dați afară ca sales métèques în pragul nopții, iar polițaiul, fost jurnalist în ceartă fricoasă cu popii atrași de cumplitul hotelier, era să-mi dea promisa satisfacție publică în această formă aproximativă:”Fostul președinte al Camerei uneia din națiunile care a luptat alături de Franța, părăsind viața politică, face o călătorie de informație în țara noastră și, sosit la Rennes, într-un hotel care poartă numele unuia din ostașii eroici medievali, pare a fi fost expus la procedări neamabile din partea hotelierului; pentru care-i arătăm părerile de rău ale populației”. În jurul Parisului chiar, am rătăcit prin pustiile străzi acoperite cu iarbă ale încîntătorului Senlis, și el împodobit cu o biserică, clin vremile cele mai bune pentru artă, Burgundia am cunoscut-o la Dijon cu catedrala prefațată de gingașe coloane și cu moștenirea de artă a lui Claus Sluter. Largul, bogatul Lyon mi s-a înfățișat, întins pînă departe pe malurile rîurilor puternice, supt înălțimea de la Fourvières, Forum Veterem, cu amintirea lui Traian, ca și pitorescul Avignon al Papilor. Fără a ajunge pînă la Marea de Miazăzi, m-am găsit, la Nîmes, la Orange, în mijlocul celei mai stăruitoare permanențe a vieții romane și m-am desfătat, cu tot puternicul vînt care mă izbea în păreți, de tot ce e poezie pastorală, mireasmă de cîmpii arse de soare, în Arles, legat de vechea Romă tot așa de mult ca și de cultul inimitabilului poet provensal Frédéric Mistral. Din aceste amintiri, consemnate pe un colț de masă, am scos cartea ilustrată Din Franța, care se așază printre cele cu totul neînțelese și aproape necunoscute.

    Comemorarea lui Petru Maior la Academia Română mi-a cerut o privire generală asupra rostului învietorului teoretic al drepturilor noastre. Prin conferința Schimbarea de direcție și caracter a comerțului românesc întregeam volumul publicat înainte de război.

    Vizita la București a prințului Sapieha, prin care s-a pregătit, după marea victorie, pe care n-o ajutaserăm prin nici un gest, de la Varșovia, înțelegerea defensivă cu Polonia, mi-a dat prilejul de a publica un studiu asupra relațiilor dintre un strămoș al acestui descendent, prin Vișnoviețchi, al Domnilor Moldovei și dintre Mihai Viteazul. Tot atunci am dat, în românește și apoi în limba franceză, un studiu asupra raporturilor dintre poloni și români. Căsătoria prințesei Elisabeta cu moștenitorul tronului grecesc a prilejuit broșura Grecs et Roumains – pe lîngă note asupra relațiilor literare ale acestor două națiuni —, căreia i-a urmat o alta pentru legăturile cu sîrbii, la căsătoria dintre principesa Maria și regele Alexandru al Serbiei, pe care-l văzusem la București și care-mi arătase o deosebită prețuire. O conferință făcută la Paris în cercul închis de pe lîngă Curtea de Casație a fost tipărită pentru membrii singuri supt titlul de Spiritul public în România. Îi răspunse conferința bucureșteană despre Secretul culturii franceze. O scurtă istorie a românilor pentru sași a fost tipărită în același an. Vrancea și vrîncenii vine dintr-o conferință la Focșani, dorința veche de a asculta literatură și știință prin viu grai trezindu-se din nou la poporul care dă cel mai numeros și simpatic auditoriu pentru astfel de comunicări, căci dorința de a se instrui e la dînsul mult mai mare decît priceperea întru a o satisface. Alături îi stă broșura despre originile românimii bihorene.

    Dar lucrarea de temei a acestui an a fost cea dinții mare sinteză a evului mediu în ce privește principiile lui conducătoare, întrupate în autoritățile de caracter universal, care, acestea trebuie avute în vedere, iar nu nesfîrșita fărîmițare locală, așa de tulburată și de capricioasă, a feudelor și cu atît mai puțin aparența formațiunilor așa-zise naționale, cărora le lipsea cu totul conștiința chiar de unde pot pleca astfel de”State”. Deci peste hotarele a căror importanță e foarte relativă, am grupat toate lucrurile de căpetenie care s-au petrecut în cursul acestui interesant mileniu, plin de vitalitate, bogat în creațiuni, supt rubricile de unitate ale papalității și imperiului. Mi-a trebuit, pentru a prinde adevăratul sens al acestor fenomene istorice decisive, să mă îndrept, ca odinioară pentru Mica istorie a Imperiului bizantin, la izvoare care mai aveau secrete de destăinuit. De aici a rezultat o carte întinsă, care n-a avut nevoie de o reeditare pentru folosul studenților numai pentru că ea a intrat, cu legături și mai întinse, coborîndu-se pînă la regalitățile subordonate și la formațiunile organice ale cetăților și”Romaniilor” autonome, în volumul consacrat evului mediu din sinteza mea a dezvoltării omenirii.

    Mi s-a oferit atunci de editura”Ramuri” publicarea unei părți întinse din lucrările mele de mult uitate sau neapărute în formă de volum. Astfel s-au adunat scrierile din prima tinereță – și ou largul studiu asupra începuturilor romantismului, mizerabil tipărit în Arhiva de la Iași —, s-au reunit articolele din Neamul românesc pe vremea războiului, supt titlul de Războiul nostru in note zilnice (trei volume), s-au reeditat poeziile mele și li s-au adaus numeroase traduceri – dar pînă astăzi nu mi-am putut îndeplini vechiul plan de a prezintă în traduceri, vechi și noi, făcute de deosebiți versificatori, comoara poetică a omenirii întregi, ceea ce ar forma un admirabil mijloc pentru cultivarea și educația nu numai a tineretului, ci și a întregului public românesc. Frumoasele volume de la”Minerva” cuprinzînd Istoria românilor in chipuri și icoane au dobîndit însă o formă dezagreabilă și incomodă în volumul unic, cu literă neadmisibil de măruntă, în aceastălaltă editură.

    Sesiunea generală a Parlamentului averescan, dacă nu fusese mai liniștită, căci spaima de masele populare produsese o adevărată goană sălbatecă împotriva celor cari vorbeau în numele lor, dăduse măcar ceva mai multă siguranță, noii veniți ajungînd a cunoaște din practica bătăioasă realități politice de care erau, la început, cu totul străini, ceea ce dăduse în vară, zilnic, scene cu totul ridicule, într-o atmosferă de război civil. Se pregătea cu oarecare seriozitate, dar cu acea lipsă de direcție unică pe oare aim semnalat-o mai sus, neapărata reformă agrară, pe care liberalii, pentru a nu supăra pe nimeni, preferau să o lase îndeplinită de acești „oameni în loc”, pe cari știau că-i pot înlocui ușor și a căror operă se pregăteau s-o prefacă, supt forma discretă a acelui regulament de aplicare ale cărui meșteșuguri vor ieși din imaginația fecundă și marea subtilitate vicleană a lui Al. Constantinescu.

    Din partea opoziției nu se putea înregistra la sfîrșitul anului nici un progres în ce privește organizarea. Era evident că ardelenii urmăreau un singur scop: înstăpînirea, asociindu-și elemente din”Vechiul Regat”, cîștigate mai curînd unul cîte unul pentru ca să nu poată manifesta pretenții, și clienții n-au lipsit, deși numărul lor nu putea satisface ambiția dlui Maniu, care era absolut indiferent, în visurile sale de autocrație, în ce privește calitatea lor. Țerăniștii, pe cari insuficiența lor culturală și lipsa lor de experiență, ca și fanatismul dlui Madgearu, devenit secretarul general al inocenței dlui Mihalache, îi făcea bănuitori, negociau și în dreapta și în stînga, – și cu șeful guvernului, care a isprăvit spuindu-li limpede că înțelege să rămîie „ciobanul turmei”. Cei cîțiva oameni din jurul meu cari, în vederea unei veniri la putere, fierbeau de nerăbdare, gata să intre în orice combinație – cît de mult își samănă, în ciuda „doctrinelor“ și devotamentelor, adesea interesate, oamenii aceleiași societăți! —, ajunseseră a lua atitudini de dizidență și a-mi trimete adevărate somații pentru ca și eu să intru în „pertractările“ – termenul se încetățenise de umorul românesc – care făceau confuză și fără orizont drama politică în care protagoniștii erau, din nenorocire, doar cu excepția atitudinii de mîndrie desprețuitoare a lui Ion Brătianu, așa de inferiori și supt raportul intelectual și, mai ales, supt acela moral.”Opoziția unită” nu mai oferea astfel nici un singur mijloc de luptă azi, nici o viitoare bază de guvernare mîni.

    Am încercat cu Vintilă Brătianu, întîlnit întâmplător pe stradă – și omul, așa de dur în aparență, cu luciri ciudoase în lucitorii ochi de șoricuț, avea sentimentalități duioase, pe care le ascundea cu îngrijire – o coaliție a „partidelor care au făcut războiul“, ceea ce ar fi exclus grupările de aventură și alcătuirile pe baza luptei de clasă, și ar fi plăcut poate și gîndului de colaborare între partide pe care-l torcea necontenit îndărătnica minte a regelui Ferdinand. Se adăugea pentru a împiedeca orice normalizare a vieții politice, pe care n-o avem nici pînă acum, desprețul – uneori manifestat brutal de cîte o mentalitate așa de primitivă ca a drului Aurel Dobrescu din Brașov, de trebuia să intervin public, oricare ar fi fost să fie consecințile —, al grupului ardelean față de această lume de dincoace de Carpați, care nu trebuie cunoscută numai în exploatatorii ei și a cării discretă valoare nu se deschide decît înaintea unor ochi în adevăr inteligenți și în care tremură o luminiță de iubire.

    În guvernul generalului se afla un om a cărui supremă ambiție era să pară acela în care se concentrează totul, de la care pleacă totul, acela a cărui presupusă energie face să tremure carnea pe oameni și care pentru aceasta punea – și continuă, va continua pînă la sfîrșit, a pune – peste bune tradiții de familie, peste o creștere îngrijită, peste un lung stagiu între oamenii supțiri ai diplomației, peste unele posibilități „refulate” chiar, o urîtă mască de provocare și brutalitate. Pentru aceasta cel care putea face apel numai la mijloacele distinse ale inteligenței, culturii și unui talent pe care o curioasă timiditate, tăgăduită cu înverșunare, l-a împiedecat totdeauna de a se manifesta, a recurs la îndemînările de dibăcie ordinară care sînt semnul oamenilor cu totul inferiori. D. Constantin Argetoianu voia două lucruri: înlăturarea lui Take Ionescu, colegul intrus, față de care întrebuința, sperînd să-l scadă, astfel, cele mai drastice elemente ale unui vocabular cules de la clienții nelipsiți ai trezirilor sale, și împiedecarea unirii elementelor de opoziție.

    Necunoscîndu-mă îndeajuns, ministrul de interne credea că ajunge să mi se arăte un „pumn” de care, după ce înfruntasem, în suferințile tinereții mele pumnul, mult mai adevărat, al unei soarte vitrege, de sărăcie și umilință, n-aveam să mă las impresionat – și nu e pumn care să poată atinge o viață de muncă și de onestitate! – pentru a mă aduce la capitulare și, astfel, am trecut și pe lîngă această dovadă a moravurilor politice din societatea noastră. Cînd atentatul de la Senat, cu morții pe care i-a lăsat pe scînduri, a venit tocmai la timp ca să îndreptățească o politică de teroare care, pentru a fi efectivă, cere altfel de „pumni” și, la spatele lor, altfel de minți și altfel de merite, cînd am fost întîmpinat de urletele majorității, care avea aerul că vrea să se arunce asupra mea pentru că indicasem între vinovățiile pentru crimă politica de sfidare și de prigonire în care totdeauna clocesc comploturile, cînd, apoi, ziarul meu a fost tîrît la cenzură ca un organ al anarhiei și supus tăieturilor de condei ale unui neînțelegător pătimaș, dornic de a-și crea merite față de stăpîn, s-a văzut din nou că, față de ce ajunsesem a fi prin ostenelile mele, astfel de metode, care nici măcar nu jignesc, căci și în politică orice lovire are puterea înălțimii de la care pleacă, nu pot avea nici un efect asupra unei acțiuni de opoziție în care, cum s-a vădit din atitudinea mea ulterioară față de aceiași oameni, nu aduceam ură, ci numai pasiunea de a împiedeca răul ce s-ar putea face țerii. Atunci mi se scoase înainte, pentru a mă îndepărta de țerăniști, indiferenți la sensibilitățile naționale și la delicatețele morale, și chiar de ardeleni, cari contau pe cine știe ce raporturi posibile în viitor și cu cei mai pătați dintre oameni stafia sinistră a lui Constantin Stere, pe care o popularitate basarabeană unită cu toleranța administrației l-a suscitat deputat, a doua oară, al României unite, în martie al anului 1921, la întoarcerea mea de la Paris.

    De acuma eram, cu prietenii mei cîți nu fuseseră încă smomiți, lăsîndu-i lîngă mine, dar fără nimic din acea credință care face valoarea unei aderențe politice, un om izolat. Un om izolat, dar întrucît poate fi izolat cineva care nu are decît să se coboare în fundul sufletului său ca să găsească rezerve de rezistență și posibilități de avînt care fac mai mult decît o liotă întreagă de salariați și decît mii de naivi și de iluzionați cari se iau totdeauna după un crez de ideologie pe care în fond nu sînt capabili să-l înțeleagă, oricît de des l-ar repeta și în orice colori l-ar scrie ei pe steaguri de vană fluturare.

    Discutarea reformei agrare a dovedit toată incoerența care era stăpînă pe sufletele felurite ale oamenilor adunați în junii unei legende și închinați unei simple idolatrii, văzînd în vrednicul general ceea ce nu era și nevăzînd, din nenorocire pentru ei și cu pagubă pentru dînsul însuși, ceea ce era în adevăr. Am intervenit de cîteva ori pentru ceea ce mi se părea o dreptate elementară pe care interese conservatoare inavuabile se pregăteau să o calce în picioare, dar trecuse vremea cînd logica și sentimentul puteau să mai aibă o influență asupra intereselor trezite și a patimilor dezlănțuite. Între recunoștința pentru luptătorii războiului unirii și necesitatea economică de a da pămînt celor cari vor și pot să-l lucreze, sprijinind numai pe cei cari de la sine pot să aibă mijloacele necesare era de găsit un drum, dar pentru aceasta trebuia sau o neînduplecată voință a șefului amestecat în toate și impunînd tuturora voința sa, sau pornirea furtunoasă a unui entuziasm general, trecînd peste toate nesiguranțele egoismului. Și una lipsea însă, și cealaltă. O operă hibridă se întruchipa astfel, și condițiile de realizare erau așa de tumultuoase și de confuze încît descurajau și dezgustau pe oricine.

    A doua zi după „marea reformă” veniră zilele micilor afaceri, și „naționalizarea” mănoaselor uzine de la Reșița, cu distribuirea, ca o răsplată politică, a acțiunilor, crea pofte și deștepta invidii între membrii, cari se cereau recompensați cu toții, ca într-o adevărată „democrație”, ai majorității. Enervarea cuprinsese și banca ministerială și,dacă admirabila stăpînire de sine a generalului Averescu rezista, principalul său acolit, d. Argetoianu, nu putu să se sustragă influenței acestui mediu de continuă iritație, adăugîndu-se probabil și tot ce putea să rezulte pentru temperamentul său dominator din greutatea relațiilor personale cu un șef pe care trebuia să-l suporte și de a cărui hotărîre, cu sclipiri reci de ghilotină, avea motivul să se teamă.

    Astfel veni ziua cînd, în frigurile Reșiței, caracterul, sîcîitor pînă la exasperare, al rostirii dlui Madgearu, cu necontenita întoarcere, de o încăpățânare fără păreche, asupra acelorași învinuiri, fără să se amestece un pic din acea umanitate, din acea generozitate și poezie care e în stare să dezarmeze toate dușmăniile și să aducă o clipă de cugetare senină și la cine a greșit mai mult, acele accente de iacobinism sec și plin de ură smulseră buzelor, care nu se refuzau la nici o cruditate, ale dlui Argetoianu, o insultă de ultimă treaptă care desigur că nu ș-a mai auzit de la locul unde miniștrii reprezintă pe suveran.

    Am auzit-o, am semnalat-o și am subliniat-o, după ce, puțintel jenat, cum era și natural, cel vizat confirmase aceea ce prinsese firește mai bine decît oricare altul, și în jurul acestui meprizabil incident al unei vieți politice degenerate am strîns, împreună cu pofte care simțeau că le-a venit ceasul, și tot ce mai era bună-cuviință și demnitate la oamenii cari de un an de zile nu făceau decît să-și piardă timpul în hărțuieli de orbi cari nu văd drumul cel drept deschis înaintea tuturora.

    Deci, cu liberalii împreună, cari-și așteptau succesiunea, ne-am dus la Palat pentru a semnala în scris regelui Ferdinand de ce oameni e servit și în ce formă. Peste cîteva zile am putut vorbi și direct Suve ranului, care trăise însă o lungă tinereță între oameni a căror fire orientală găsea cea mai aleasă distracție în gesturi și cuvintecare nu se depărtau prea mult de ceea ce se oferise oratorului țerănist. Nu arăta deci că ia lucrul prea tragic și, în orice caz, pe dreptate îngrijat, și chiar nu atîta cît trebuia, de starea sănătății sale, omul bun și nobil ale cărui sforțări spre unire și lucrul spornic fuseseră continuu așa de nenorocite își cerea un răgaz de întremare în străinătate.

    La întoarcere însă măsurile făgăduite nu s-au luat: momentul paraliziei unei timidități așa de înduioșătoare venise. Supt ochii șefului guvernului, deriziunea din vară se evaporase și, de altă parte, regele simțea ațintiți de departe asupră-i alți ochi, aceia ai omului care a avut mai multă influență asupra slăbiciunii lui și care, fără a vorbi, fără a apărea, fără a dori să-l vadă, absent în Cameră, nezărit de nimeni, părînd ocupat de îmbunătățirile agricole la iubita lui fermă de la Florica, în mijlocul animalelor care-i ziceau mai mult decît teribila menajerie politică, stătea calculînd și așteptînd, cu siguranța că, peste atîta prostie, și a oamenilor celor mai inteligenți, peste atîta isterie, și a minților care păreau mai cumpănite, ceasul său, nelipsitul său ceas va veni neapărat.

    Pentru a înlocui acea hotărîre regală, în care aveam dreptul să sperăm, nu erau decît două mijloace. De o parte, înțelegerea, nu cu dînsul, cu care de la Iași nu mă mai văzusem niciodată, ci cu oamenii prin cari lucra: auxiliarul, de resurse nesfîrșite, care părea anume făcut pentru un astfel de mediu și pentru astfel de situații, Al. Constantinescu, și cumnatul șefului liberal, stăpînul unor legături de natură privată cu locul de unde se putea rosti sentința mult așteptată, tăcutul domn Barbu Știrbei, ai cărui pași fără zgomot, a cărui catifelată acțiune cu efecte sigure se simțea tot mai mult în tot ce privea politica românească. De altă parte, întrebuințarea revoltei, de atîtea ori și cu atîta durere înăbușită, a lui Take Ionescu, care, în mijlocul celor mai nesuferite jigniri, în fața celor mai grele piedeci, fusese silit a părăsi orice amestec în politica internă, orice legături cu cei cari o determinau, pentru a se consacra exclusiv grijilor acelei politici externe a României căreia i-a dat, ca bază statornică și solidă, raporturile, de comună defensivă, cu cehoslovacii și iugoslavii.

    Fostul șef conservator, asupra căruia se cobora parcă umbra tot mai decisă a unei morți apropiate și ai cărui șaizeci de ani trecuți nu mai păstrau vioiciunea, veselia, vitalitatea radiantă care-l făcuseră așa de simpatic atîtora în tinerețele sale, ajungînd să formeze, fără nume, fără avere, fără sprijin, un numeros partid în jurul său, a putut fi adus însă numai cu greutate la un rol pe care el însuși îl simțea trecător, lunga lui experiență ajutîndu-l să prevadă ce i se pregătește din partea nesfîrșitei dibăcii, superioară aceleia cu care odinioară el însuși se mîndrise, a liberalilor.

    Regele dorise totdeauna un Ministeriu de coaliție. În chiar regimul dlui Averescu se introduseseră elemente care nu se dădeau la fuziunea pe care o propunea cu stăruință generalul, în credința, care s-a dovedit justificată, că o acțiune de hotărîtă îndreptare nu se poate face decît cu oameni deprinși a lucra împreună și supuși fără rezervă influenței unui singur șef. Ce era deci mai natural decît să i se aducă aminte, într-un moment de incontestabile greutăți, de îndatorirea pe care, într-o formă sau în alta, o va fi luat în momentul chemării la putere? Se putea închipui însă că un spirit așa de autoritar ca al fostului comandant de armată și o dorință de a se impune așa de cumplită ca a ajutătorului său, căruia i se părea că și blîndețea lui Take Ionescu îi face umbră și-i pune piedecă, nu vor putea să se împace nici într-un chip cu o astfel de împărțire de drepturi. Fraza care trebuia să provoace conflictul a fost introdusă deci, după o înțelegere la mine acasă, Cn răspunsul regelui la adresă și totodată m-am arătat gata să iscălesc împreună cu Ion Brătianu o declarație de neparticipare la lucrările Parlamentului, a cărei redactare a rămas în sama căpeteniei liberalilor.

    Se știe ce a urmat; unele detalii pe care le-am aflat îndată nu pot să fie dezvăluite nici acuma, deși în lumea politică ele sînt de mult cunoscute. Șeful guvernului s-a proptit pentru o rezistență care se arăta gata de a merge pînă la capăt. Dar cine cunoaște pe generalul Averescu știe că doi oameni se luptă în această neobișnuită și atît de complexă personalitate: o deciziune promptă, necruțătoare, fără considerații și fără milă sfidînd toate riscurile dar, în momentul executării, care nu se prezintă în condițiile, perfect calculabile, ale unei acțiuni militare, comandantul deprins să fie ascultat fără șovăire face loc omului care numai prin atîta inteligență și muncă și-a cîștigat cu greu locul în lume, omului care e deprins să asculte, să se supuie. Și în alte împrejurări se va putea observa aceeași dualitate, catastrofală pentru cine vrea să îndeplinească un rost de dictatură națională. Retragerea d-sale de la Ministerul de Interne în Cabinetul Vaida, unde ar fi putut să deie lovitura ce ar fi voit-o, era o presimțire a ceea ce trebuia să se întîmple acum, la sfîrșitul anului 1921.

    Astfel, după cîteva zile de șovăire, în care s-ar fi putut crede că împotriva voinței, neted manifestate, a regelui, se va ridica aceea a primului său ministru, sprijinit pe Parlament și pe o popularitate care era măcar foarte mult scăzută, s-a văzut, de fapt, după încercări de a se pune de acord cu Suveranul, demisia de care Ion Brătianu, care cunoștea mai bine psihologia fostului său asociat în umbră, părea să fi fost sigur de la început.

    Take Ionescu era el sigur că i se va acorda dizolvarea? A fost el înșelat de cuvinte nesigure, de atitudini îngăimate, cum nu erau rare la sufletul, disputat între multe considerații și sentimente, al regelui Ferdinand? El n-a spus-o niciodată, și ce se putea vedea la dînsul era numai temerea de a primi puterea pe care de atîta vreme o dorise ca șef de guvern, neîncrederea, îndreptățită, în oameni și, ce era mai periculos, neîncrederea în el însuși.

    Au trebuit multe rugăminți, mîngîieri și asigurări pentru ca el să se decidă a primi o așa de insidioasă misiune, lipsit fiind, de mult, de sprijinul acelora cari atîta vreme îl încunjuraseră. Știa bine ce-i pregătește dorința de răzbunare a celor pe cari-i înlocuia și mai ales a dlui Argetoianu care, pe lîngă o manifestă ură, își atribuia dreptul de a desprețui pe acest om de mare talent și de netăgăduite merite. Simțea la spatele său dogoritoarea patimă de stăpînire a lui Ion Brătianu. Sigur de sprijinul meu, pentru care. cum se va vedea, am trecut prin momente deosebit de neplăcute cu șeful liberal, și avînd lîngă dînsul prieteni pe cari îi pusesem la îndemînă, ca vechiul meu coleg din liceul de la Iași, Constantin Cihodariu, inginer, care aducea cu dînsul o perfectă onestitate, o mare putere de muncă și un spirit de gospodar, noul președinte de Consiliu nu știa ce poate să aștepte de la ardeleni, cari ei înșii, uitînd vremea cînd lupta lor se împărtășea de neprecupețitul ajutor al ministrului de înaintea războiului, nu știau de fapt ei singuri, în interminabilele lor discuții, ce au de gînd să facă. Țerăniștii vor fi mai încrezători într-însul.

    S-a crezut că în timpul pe care-l lăsa liber o prorogare ca aceea de care beneficiase la început generalul Averescu, Take Ionescu va izbuti să cîștige prin avantaje personale o majoritate care să-i permită a termina sesiunea. De fapt se pare că mulți au primit de la dînsul ce voiau, rezervîndu-și ca apoi să voteze contra lui. La sfîrșitul acestor lungi și urîte tratative primul ministru el însuși nu se arăta deloc asigurat în ce privește soarta guvernării sale.

    Ce era în capul parlamentarilor regimului averescan o arăta, de altfel, vizita pe care mi-au făcut-o d. I. Petrovici, fostul elev și colegul de la Iași, vechiul colaborator al foii mele, împreună cu basarabeanul Bogos, autorul unei folositoare cărți despre unirea provinciei sale, cari-mi propuneau să mă ridice pe mine la locul ocupat, după sfatul meu, după insistențele mele, de Take Ionescu, făcîndu-se garanți că, pentru a nu avea neplăceri, generalul ar primi prezidenția Senatului, iar d. Argetoianu ar face o călătorie de plăcere în străinătate,.. .acest om bun și blînd fiind, firește, capabil de toate sacrificiile. Își poate închipui cineva cum am primit asemenea propuneri, a căror sinceritate rămîne foarte dubioasă.

    În ajunul acelei zile, din ianuarie 1922, în care Ministeriul, compus din oameni onorabili, cărora nu le lipsea capacitatea, trebuia să se înfățișeze înaintea necunoscutului, Take Ionescu a venit la mine. Era foarte enervat: ochii îi clipeau și bărbia, ca în momentele grele, îi tremura. Credea că ar fi bine să nu fie de față la ciocnirea care trebuia să se producă. L-am rugat să înfrunte o dușmănie pe care o prevedeam – și i-am spus-o – manifestată prin grobieniile unui om ce nu ar avea nimic de pierdut. Dar să nu dea nici un răspuns, ci să ceară pur și simplu votul, oricare ar fi el.

    Așa s-a și făcut. Vorbitorul în numele majorității a fost pamfletarul N. D. Cocea, care n-a cruțat primului ministru nici o ofensă, în mijlocul rîsetelor insultătoare ale majorității, care dovedea o perfectă, și puțintel neașteptată, disciplină. Ardelenii, cari păstrau speranțe de participare importantă la noul regim liberal, n-au venit la urnă, țerăniștii avînd atitudinea contrară. La proclamarea rezultatului, calm, fără a arăta vreo emoție după atîta suferință a mîndriei sale, Take Ionescu s-a ridicat ca să declare că va informa Coroana.

    Regele Ferdinand era pregătit pentru situația nouă care se crease prin această înfrîngere a primului său sfetnic. Refuzînd dizolvarea, el i-a primit demisia. La orizont apărea, după înțelegerea prealabilă, Ion Brătianu. Se pare chiar că el fusese recomandat, în interesul țerii, de acela care pleca.

    Dar și de data aceasta, Brătianu avea de la Suveran sarcina de a încerca necontenit dorita și necontenit escamotata concentrare de partide și de puteri. Și, ca și la 1918, el a făcut tot ce i-a stat prin putință – iar mijloacele lui erau mari și felurite – ca să înlăture orice tovărășie, și în special aceea, care-i fusese recomandată, a ardelenilor, și ca să facă imposibilă orice plată față de mine a datoriei contractate în lupta comună. Din nou ingineria politică a lui, cu neapăratul calcul al rezistențelor, era să intre în joc.

    Se aștepta desigur ca d. Maniu și ai săi să manifeste cele mai lacome pretenții și să se întindă asupra lor la „pertractări”, care, dată fiind situația, cu tot ce fierbea la averescanii înlăturați, cu tot ce putea să pregătească îndemînarea dlui Argetoianu, pentru care ispita puterii e irezistibilă, nu se puteau prelungi fără termin. Mulți dintre liberali, ca Al. Constantinescu, ca d. C. Banu, care m-a cercetat acasă pentru a-și arăta temerea că nu se va ajunge la capăt, erau pentru o înțelegere. În jurul a vreo trei mandate de senatori în Ardeal, căci țesătura de interese permanente e acolo așa de strînsă încît nici un ochi nu poate să scape dintr-însa, s-a produs neînțelegerea, pe care manierele dictatoriale ale șefului liberal nu erau potrivite ca s-o împace. În cîteva zile, el părea furios împotriva intransigenței transilvane pe care n-ar fi știut cum s-o înlăture mai mult.

    Cu mine s-a făcut teatrul pentru care Ion Brătianu avea mari aptitudini. Era indignat că-i prefer pe acești ardeleni gata de gîlceavă și nesățioși, dar nu-l mira aceasta din partea unui om care ține așa de puțin la considerațiile de moralitate încît „s-a pupat cu Take Ionescu“. M-am îngălbenit înaintea neașteptatei și nemeritatei insulte, dar mi-am dat samă îndeajuns că trebuie să îndur multe de la cine se află în casa mea ca să nu-i răspund altceva decît că, în materie de pupat cu Take Ionescu, a făcut-o și el odată, și nu pentru interesul țerii, ca mine, ci pentru un interes personal, și anume unul de ordine materială, în chestia tramvaielor. Dar, ca de obicei cînd sînt silit a jigni pe cineva, mi-a părut rău, și la ieșire am vorbit viitorului prim-ministru de fiul său la studii, pe care știam că-l iubește, și chiar de ajutarea acestuia, pentru care tatăl declara, foarte convins, că n-are destule mijloace.

    De atunci n-am mai vorbit cu Ion Brătianu, care în asemenea împrejurări își începea, fără să aibă nimic înaintea ochilor decît bucuria de a stăpîni, o nouă guvernare ce trebuia să fie lungă.

    Peste cîteva zile plecam la Paris pentru conferințile mele la Sorbona, în care am tratat despre caracterul medieval al formelor bizantine întinse asupra Peninsulei Balcanice, din a căror autonomie, tolerată de Imperiu, trebuiau să se desfacă mult mai tîrziu conștiințile naționale; ele au fost adunate îndată supt acest titlu: Forme bizantine și realități balcanice.

    La întoarcerea din această lume în care, de acum, în fiecare an mă voi întări în schimbul viu al ideilor, în atmosfera de intelectualitate harnică, în mijlocul simpatiilor care se dobîndesc greu, dar pe care nu le mai pierzi niciodată, am găsit furia alegerilor, în care nu mai putea fi vorba de o înțelegere între partidele în opoziție, căci țerăniștii porniseră pe drumul lor de clasă, iar ardelenii se gîndeau la mijloace pe care conștiința mea nu le-ar fi putut primi niciodată, ca redactarea unui memoriu către străinătate – cum, mai tîrziu, contra liberalilor, îl vor face țerăniștii, îndemnați de d. Madgearu, și cum și ei, ardelenii, vor încerca-o, într-o formă oarecum deosebită, încă mai tîrziu – și pregătirea unei mișcări revoluționare în Ardeal, unde voiau să se închidă pentru o rezistență pînă la cuțite. Prin masele de peste munți și prin democrația de peste hotare ei credeau că vor putea să dărîme un regim care devenise de uzurpare din moment ce nu li putuse satisface toate pretențiile.

    Cu toată slăbiciunea materială a grupării mele, puțină și lipsită de bani, voi putea să mă fac ales și de această dată, cu un singur prieten cari, de fapt, cum s-a dovedit îndată, nu făcea politica mea, ci a lui proprie. Prezintasem o listă comună cu Take Ionescu, care părea că simte și el nevoia unui partid al centrului burghez și național, și lupta împreună a întărit încă sentimentele care ne legau.

    În adevăr fostul prim-ministru a fost față de mine de cea mai delicată atenție. Îmi aduc aminte că, o dată la o adunare la Ploiești, unde candida și d. Stelian Popescu, alături de vechiul meu prieten Munteanu-Rîmnic, Universul făcînd tot ce putea pentru un succes care nu s-a cîștigat, am fost așteptat vreo două ceasuri să mă întorc din călătoria în județ. Ales și în București, cu mai multe voturi decît cine avea, ca dînsul, un așa de lung trecut politic, dar ajunsese ignorat de straturile electorale ce se ridicau în regimul, deziluzionant, al votului universal, i-am cedat mandatul, pe care l-a trecut fiului lui Nicolae Filipescu, care a intrat astfel pentru întîia oară în Cameră, începînd peste cîtva timp o acțiune personală asupra căreia voi reveni.

    Peste cîteva săptămîni, Take Ionescu părăsea țara pentru a se odihni. A trecut pe la mine pentru a-și lua rămas bun. Era perfect sănătos și-i revenise spiritul glumeț;viitorul țerii nu părea să-l îngrijoreze și de pe buze nu i-a căzut un singur cuvînt de regret pentru ce părăsise, de supărare pentru felul cum îl tratase și regele și masele electorale. Rareori am văzut un om în dispoziții așa de senine. Cerul cald al Italiei părea că-i trimete de departe o solie care-l însenina. În treacăt mi-a vorbit de cîți prieteni, de să-i numeri pe degete, îi rămăseseră și, cu aceeași dorință de a rămînea ceva din alianța noastră electorală, îi recomanda sfaturilor mele.

    În Franța, unde mă chema congresul de istoria artei, era să aflu neașteptata veste că acel care plecase așa de vesel și plin de încredere în viitorul său a fost doborît de o boală ticăloasă care-l pîndise în strălucirea de lumină a Neapolei pentru a-l roade săptămînă de săptămînă, biruindu-l în momentul cînd se putea crede în convalescență.

    Prietenii lui au încercat legătura cu mine, pe care o doream și eu, căci ei reprezintau o parte prețioasă din experiența unei țeri asupra căreia se aruncau acum, așa de curajos și de lacom, atîtea nepregătiri ce nu-și dădeau sama de ce puține puteri aduc cu dînsele și de cît va avea să sufere ea, țara, din orbecăielile lor stîngace și din încercările unei ignoranțe absolut inconștiente. Păcatele „takismului” erau disparente și, în orice caz, noii veniți le întreceau cu mult prin dispozițiile lor de a exploata, fățiș, fără nici un fel de rezerve, puterea la care rîvneau. Ceva din vechea distincție a unei vieți politice dominate de aristocrația de naștere sau de talent trăia în acești oameni rămași fără conducător. Și mai ales șeful dispărut, și pe care l-au uitat pînă astăzi mult mai puțin decît liberalii pe al doilea Brătianu, căruia-i datorau totul, le lăsase o moștenire pe care n-o puteau părăsi: cultul ideii naționale, pe care în a doua parte a vieții sale el o servise cu atîta devotament.

    Dar e foarte greu să se alipească grupări de origini și cu tendințe deosebite, chiar în această lume politică a României în care asemenea lucruri sînt un bagaj ce se dă ușor pe fereastă. Și, mai ales, cu „organizațiile” nouă, ca pentru sufragiul universal, adause la vanitățile legate de orice ființă omenească, fiecare ține să-și păstreze un loc pe care uneori a făcut așa de puțin ca să-l cîștige și să-l menție.

    La Galați, între dîrzul Țoni și prietenul lui Take Ionescu, înzestratul și simpaticul avocat Caramfil, se trezise o concurență dușmănoasă pentru primul loc, care duse și la urîte discuții cu privire la dreptul de a întrebuința în alegeri semnul comun. Se putea crede, astfel, că la propunerea formală de fuziune, făcută de d. Grigore Filipescu, se va răspunde cu o prietenie sinceră și caldă? Unii dintre aderenții mei au cerut o alegere între takiști, cari ar fi primiți individual și, aceasta acceptîndu-se de comitet, cei jigniți astfel s-au îndreptat către d. Maniu, pe care nu-l cîntăriseră bine. Ei au cîștigat prin intrarea în partidul „regnicolar” putința de a participa la guvernele viitoare, dar mai ales ardelenii au dobîndit subvențiile unui Mironescu, unui Mihail Cantacuzino, apoi ziarul așa de răspîndit al activului Stelian Popescu și ceva din acea știință de a guverna care i-a ferit, în momente grele, de adevărate catastrofe.