Mă văd în odaia lui Brătianu în momentul cînd știrile veneau de pretutindeni, mai grele de cum i se păreau meticulosului calculator, care credea că fiecare din cifrele sale e exactă și socoteala perfect trasă. Război de cîteva luni, două, trei, căci pacea se apropie, și ea ne va da executarea integrală a tratatului; siguranță în ce privește Bulgaria, neamestec al Germaniei. Lovitură năprasnică, neștiută de nimeni; căci totul a fost pregătit așa, încît la Viena să nu se afle decît după ce trupele noastre vor fi departe în Ardeal.
Omul mîndru și rece avea înfățișarea sigură care se potrivește cu o astfel de stare de spirit. Nici o întrebare, nici o îndoială. Niciodată n-a părut mai stăpîn: pe dînsul, pe rege, pe noi toți, pe soartă. Așa sînt toți aceia pentru cari sufletul omenesc, care scapă tuturor socotelilor, e un element de care numai poeții și naivii pot să ție samă.
N-avea să-mi spuie nimic, decît, ceva mai tîrziu, să mă întrebe ce-mi rezervam – evident după modestele mele puteri – în drama care stătea să se deschidă și în care el vedea mai mult o „afacere de Stat” decît un sacrificiu, un suprem risc național. Cum, credincios prieteniilor sale, întru cît el putea să le aibă în adevăr, dominatorul României dăduse lui Constantin Stere uniforma albastră de colonel- auditor, lui, celui care luptase din răsputeri ca să ne păstreze cu germanii și contra Țarului, a cărui mînă o sărutase totuși, cu devoțiune, la Constanța, i-am răspuns: „de vreme ce pe Stere l-ai făcut colonel, eu trebuie să fiu cel puțin general“. M-am lăsat ceva mai ieften: de ce nu s-ar face un ziar al frontului? Lui Brătianu nu i-a plăcut. La ce ar folosi, se gîndea el, și această intrusiune a literaturii, cînd lucrurile sînt așa de bine puse la cale și legate așa de strîns? Ziarul s-a făcut de fapt, și nu l-a cetit nimeni, cu cîtă credință și pricepere erau puse într-însul. La urmă, a consimțit să deie și foii mele, pe care am făcut-o zilnică, suma ce-mi trebuia pentru ca să cumpăr hîrtia.
Încolo, nu mai aveam nimic de vorbit. Ce sfat putea să ieie superbul, ajuns la capătul socotelilor sale, de la un biet profesor, de la un adversar politic desprețuit, cu care se plătise printr-o sărutare în momentul decisiv? Dar întîmplarea, care e uneori extraordinar de inteligentă și-și are simpatiile și antipatiile ei, m-a făcut și data aceasta să fiu martor la momente pe care Brătianu desigur că nu le-ar fi vrut cunoscute, mai ales dacă ar fi prevăzut ce era să se întimple. O chemare la telefon ne întrerupe.”Nu e nimic, spune el îndată, bulgarii ne-au atacat la Turc- Smil. N-are importanță. E o simplă demonstrație. Știu eu înțelegerile mele. Și apoi ei au acolo numai o brigadă, iar generalul Teodorescu o divize”. Peste un șfert de ceas, o nouă chemare.”Nu ți-am spus? S-a făcut. I-a răspins.”
Numai cînd o telegramă în limba germană a căzut pe neașteptate, între ordinele cu privire la internații Centralilor – urîtă practică nouă introdusă de germanii înșiși – și buna doamnă Brătianu a intervenit pentru femeile desperate din acel lagăr, iar Brătianu, care declara că nu știe acea limbă, mi-a trecut-o mie ca să i-o traduc, și ea nu era altceva decît declarația de război a Reichului, ca o umbră trecu pe fața omului celui sigur.
Eu, omul celălalt, nesigur, veșnic nesigur, dureros nesigur și în această clipă cînd, cum am scris-o, se ridica „potirul cel sfînt de sînge și de lacrime”, m-am dus spre casă, departe, supt munte, chinuit de gîndul ciocnirii de la Turc-Smil, în care, „neapărat”, nu trebuia să fie decît o „șiretenie” a „amicului” nostru Radoslavov, președintele de Consiliu bulgăresc – și apoi, „noi avem acolo o divizie, iar bulgarii o singură brigadă”.
Cîteva zile, nici o veste însemnată nu mi-a venit. Apoi revelația zguduitoare a încăierărilor pe viață și pe moarte în Turtucaia neisprăvită și fără pod, pentru care a fost izgonit din armată colonelul Botez, a cărui față de cîne bătut am mai întîlnit-o cîndva în viață. Aveam presimțirea netedă că începutul de la Turc-Smil, „simpla demonstrație”, continuă. Neștiind la cine să mă îndrept pentru a mă despovăra de sarcina care-mi zăcea pe inimă, insuportabilă, am chemat pe un prieten, recomandat pe vremuri de Scurtu, pe ardeleanul naționalist, pe dîrzul mocan, stimat pentru puterea convingerilor sale, care era colonelul Verzea, director al Poștelor și Telegrafelor. Răspunsul a fost scurt și expresiv. Expresiv nu numai pentru teribila știre pe care o transmitea, dar și pentru starea de spirit a cui vorbea, răpezit și brusc, cu intonația care arată că i s-a îndeplinit o profeție sau că e bucuros de rezultatul pe care-l așteaptă:”Ei, ce să fie! A căzut Turtucaia“. Și comunicația s-a întrerupt de o mînă plictisită. Peste cîteva luni Verzea va fi primar al Bucureștilor supt ocupație, conducerea supremă a trădării fiind în mînile „colonelului” Stere. Așa lucrează oamenii cu calcule perfecte în alegerea acelora de cari se servesc… Și, dacă primului i se vor smulge fireturile de plutonul de degradare, celait, supt atotputernicia calculatorului fără greș, va face o călătorie de internare la un sanatoriu din Elveția și se va întoarce reprezintant moral al Basarabiei sale.
Cum era pregătit lucrul „sigur” am putut s-o văd de altfel mai aproape de mine cu propriii mei ochi. Generalul Tănăsescu, comandant al sectorului de pe valea Teleajenului pînă la Săcele, a venit, deși necunoscut, la Văleni, să mă întrebe, cu tonul cui oferă o călătorie de plăcere, dacă nu merg în Ardeal. Am luat cu mine un pardesiu, o blană și harta etnografică adausă de Casa Perthes la un studiu al meu din Petermann’s Mitteilungen despre întinderea elementului românesc. Generalul a rîs:”Se vede profesorul“. Adecă și după hartă, dar și după blană.
Am trecut pe drumul străbătut de mici grupe de soldați, cari mergeau ca în patrulă, am văzut la graniță stîlpul dat jos, casa cantonierului ungur dărîmată, cu albinele din stup care se trudeau să-și facă un nou adăpost, ne-am împotmolit la Șanțul Vechi, sămănat cu zdrențe de uniformă și cartușe trase, într-o mizerabilă gîrlă, și noaptea se lăsa cînd am fi putut pleca spre Săcele, de unde venea, înroșindu-mi obrazul – de ce n-aș spune-o? – o „pradă de război“, cu mobile și alte accesorii pe care Tănăsescu părea c-o găsește firească și care pe urmă s-a pus la… loterie. – Mergem înainte? – Știu eu? După ce văd, riști să cazi în mîna ungurilor din păduri, și ar fi ceva să te vadă pe d-ta. cu mine împreună, care nu sînt general, pe străzile Budapestei. – Atunci să ne întoarcem!
Și ce întors! Înainte de mănăstirea Cheia, cum ațipisem, mașina, superbă, condusă de un enorm tînăr om politic de provincie, care scăpase astfel de front, era să cadă în fundul prăpăstiei unde curge Teleajenul; la Cheia nu mai era benzină, și s-a dus cineva s-o caute la Izvoare, ca să se constate că benzină era. Și în acest timp am dat pardesiul, inutil, generalului, care tremura de frig în vîntul muntelui. Peste poduri nepăzite, la Drajna, sentinela, al cărui șef, „elevul” de administrație, „domnul ilef”, era la Văleni să joace cărțile, a tras asupra automobilului unde era șeful său suprem, care nu știa parola, iar la poarta casei mele generalul m-a rugat să-i las pardesiul fiindcă, în loc de a merge la Buzău, unde-i era comandamentul, se duce acasă, la familie, în București. Ce-mi mai trebuia ca să știu ce război facem? Campania în Bulgaria nu ne învățase nimic. Dimpotrivă, prin rezultatul favorabil, ne nărăvise numai.
Peste puțin eram la București, unde mutasem ziarul. Din odăița mea de la Hotel Regal scriam cea mai mare parte a lui, zi de zi, ajutat, pentru partea tehnică mai mult, de un tînăr inteligent, care părea deosebit de devotat – cum sînt ai noștri, nu e așa? pînă la moarte… – d. Al. Cusin, fost elev de la Iași al dlui Cuza, despre care în acele zile nu se vorbea nimic și care n-avuse nici un schimb de vederi cu mine. În această odaie de otel am văzut intrînd ca o furtună pe d. Goga, în uniformă de soldat, care-mi vorbi cu ochii pe care-i face cînd e vorba de un lucru mare, de grozăviile de iad, de „infernul lui Dante», pe care, de la Oltenița, îl văzuse la Turtucaia. Cu iuțeala fulgerătoare a concluziilor sale, acela care nu consimțea încă de atunci să fie numai un mare poet îmi declara că de acum nu mai e nimic de făcut – o știam din gura lui încă de la răscoalele țerănești, după care au urmat cunoscutele negocieri ardelene cu Kristoffy, ministrul de Interne al Ungariei – și că rămîne, acum cînd nu mai era celait refugiu, decît revoluția. Da, revoluția… Cum nu mi-am atribuit niciodată un rol într-o prefacere așa de grozavă, m-am mulțămit să răspund:”Eu sînt bătrîn: fă-o d-ta, și eu voi privi la dînsa“. Peste cîteva zile, criza de desperare trecuse; pe străzile Bucureștilor, cu un pas în urmă, d. Goga întovărășea pe Nicolae Filipescu, care nu spusese niciodată că mîntuirea stă într-o revoluție, deși el ar fi putut s-o conducă.
Din cînd în cînd împrejurările mă duceau la Ionel Brătianu. Toată siguranța se topise în flăcările Turtucaiei. Aveam înaintea mea un om zdrobit, vorbind încet, cu gîndul aiurea, luînd hotărîri inexplicabile, ca aceea de a încredința bătrînului general Crăiniceanu, deprins cu alte vremuri, comanda supremă în Ardeal, unde era totuși un om ca generalul Prezan, care niciodată nu și-a pierdut firea. – Dar d-ta n-ai vrut să-l trimeți pe Crăiniceanu în Rusia pentru a ținea, cum dorise, conferinți în timpul neutralității… – Da, da, însă l-a cerut armata. La însușirile, superioare, ale generalului Averescu, la acelea, incontestabile, ale colonelului Sturdza, nu se gîndea decît doar pentru cine știe ce misiune defensivă în ceasul ultimei catastrofe.
Îndată ce s-a văzut că lucrurile merg rău, nu mai era un om, în toată lumea politică, la care să te adresezi pentru a-ți adăugi încrederea ce ai mai fi putut-o avea față de astfel de dovezi. Pe cînd trupele noastre, încredințate unui general cu nervii bolnavi, erau date peste cap în Dobrogea, pînă ce un ofițer superior în subordine, ca Rasoviceanu, a dat curaj de rezistență soldaților, cari nu mai știau ce e cu dînșii, pe cînd cele din Ardeal, aruncate peste graniță de apariția germanilor, cu trupe alpestre de o experiență de doi ani, apărau, neschimbate cu săptămînile, o graniță de o întindere nemăsurată, pe cînd îndrăzneața contraacțiune a generalului Averescu, care fusese descoperit în sfîrșit așa de tîrziu, rău servită de o aviație aproape neexistentă și de o flotilă mult inferioară monitoarelor austriace, era tăiată, în mijlocul primelor și grelelor ploi de toamnă, de capriciul generalului Iliescu, rămas”Napoleonul” primului ministru, amicul și fostul său coleg, țara era, în cel mai deplin înțeles al cuvîntului, fără stăpîn. Regele însuși apărea numai din fuga automobilului, fără să știe nimeni ce vrea, ce face, ce mai înseamnă.
Șeful guvernului era, și va rămînea multă vreme, total neexistent: niciodată n-am văzut o mai prăpăstioasă cădere de la siguranța supremă la paralizia absolută. Ministru de Război era Vintilă Brătianu, excelent administrator, perfect contabil, om de muncă fără preget, dar complect lipsit de acel fluid care e necesar la conducători în mijlocul unor astfel de nenorociri, așa de mari și așa de neașteptate și, pe lîngă aceasta, neavînd nici o competență în conducerea tehnică a războiului, care rămăsese în mînile unui șef atît de compromis printr-o neacțiune ce sămăna cu absoluta inconștiență. Secretarul de la Război, generalul Burghelea, un nume care nu zicea nimic, venise speriat de pe frontul ardelean, încredințat de două lucruri, pentru care putea să jure și înaintea lui Dumnezeu: că tunurile germane sînt grozave și atît de obraznice încît și-au permis să arunce țernă și asupra unui om de rangul lui și că toți ardelenii români sînt niște trădători, cari merită împușcați. Mi le-a spus mie, uluit, la Ministerul de Război.
Pentru contactul cu populația, care pierduse capul cu desăvîrșire căutînd zădarnic să interpreteze laconismul unor comunicate capabile de sa zăpăci și mințile cele mai echilibrate, era d. Duca, a cărui părere despre soarta războiului se formase încă din cele dintîi zile: totul era: pierdut. A trebuit ca, la cenzură, să redactez eu un apel către cetățeni, recomandîndu-le liniște și încredere, în momentul cînd străzile răsunau de camioanele care începeau să mute ce se mai putea muta, în Moldova.
Această populație, care petrecea zile de îndoială și nopți de spaimă, cu felinarele înzăbrănite și ferestrele învelite în hîrtie albastră, s-a arătat mult superioară acelor cari trebuiau s-o îndemne și s-o susție. După prima panică a zeppelinului, care a coborît la otelul meu lumea în pivniță, eu însumi ducînd un somn întrerupt, gata de plecare la căderea, ce se aștepta, a bombelor asupra clădirii, sunetul lugubru al clopotelor, șuieratul sinistru al vardiștilor, dintre care nici unul nu și-a părăsit postul, nu emoționau decît delicateța de suflet al celor de sus. Încolo, în zgomotul detunăturilor, lumea își căuta de treabă ca în zilele obișnuite: de aceea și măcelul din Piața Sf. Gheorghe, cîteva clipe după ce o părăsisem, întrerupînd o prea lungă conversație cu vioiul ministru al Italiei, așa de mic și așa de animat, Fasciotti, care voia cu orice preț să-mi explice ce a fost generalul Oreste Baratieri și cum s-a ajuns la catastrofa militară de la Adua. Doar dacă se goleau restaurantele, unde se vedeau și cîțiva aviatori francezi, dar din nenorocire, sus în cer avioanele lor lipseau; acele restaurante în care am văzut, în ceasurile cele mai nenorocite, petrecînd banda Stere, cu intelectualii și profesorii ei cu tot. O dată, am rămas singur la masă, cu chelnerul care-mi făcea liniștit socoteala. Lumea era la fereștile otelului meu cînd o schijă, care mi-a fost adusă caldă încă în odaie, lua o parte din obrazul copilului croitorului de jos. Tînărul meu amic, D. Ciotori, în care e atîta inteligență și atîta voință, care venea să-mi facă zilnic cursul de politică și strategie, […] își primbla micuța siluetă pe străzile amenințate de ploaia de foc. Băiețașul cu corecturile venea să mă caute la Academie cu singura grijă de a nu pierde șpalturile iar, în ziua chiar a celui mai odios masacru, înaintea caselor cu litere, tipografii mei din Pasaj culegeau articolele, pe cînd de jur împrejurul lor crăpau bombele. În Biblioteca Academiei, elevele mele de la Universitate nu se clinteau de la pupitre nici atunci cînd zgomotul detunăturilor era mai asurzitor și gropi se săpau în vecinătate; adăpostul subteran pe care-l făcuse d. Bianu nu servea decît unor membri mai fricoși ai societății; era rușine să-l fi și văzut, și nu știu nici acuma unde era. Cu vechiul funcționar Tuducescu în față, lucrînd pe îndelete la fișele sale, foiletam, căci nu-mi era mintea la un lucru mai serios și mai greu, revistele ilustrate din donația de artă Filipescu, ca să caut material pentru cartea mea Relations entre la France et les Roumains, apărută întîi ca articole în l’Indépendance, după ce fusese refuzată de Academie, care se ținuse „neutră» în neutralitatea oficială a țerii.
Dar evenimentele se îmbulzeau amețitor de răpede în acea dulce toamnă, una din cele mai frumoase pe care le-am văzut, indignător de indiferență la încordările și suferințile noastre. În ziua cînd s-a aflat căderea Constanței, am mers la Ministerul de Război ca să aflu ce este supt comunicat.”Ce să fie? ce să fie?”, a fost răspunsul generalului Burghele.”Ce e acolo în comunicat!””Dar n-am venit pentru atît“.”Ei ce, ei ce? A căzut Constanța.” Și, pe urmă, scurt, limpede, ca și cum n-ar fi fost vorba decît de o neapărată concluzie, trasă matematic:”Dacă aveți patriotism, de ce nu încheiați pacea?”
Supt impresia acestui teribil răspuns am căutat din nou pe Brătianu, deși-i făgăduisem că nu-l voi mai vedea, odată ce în sufletul lui este numai ce constatasem cu durere. Au trecut cîteva zile pînă i-am putut vorbi, zile de un astfel de chin încît, căutînd cui să i-l mărturisesc, m-am dus și la colegul Bianu, deși-i știam sentimentele, și el însuși a rămas înspăimîntat de ce-i umbla prin cap secretarului general de la Război. Brătianu m-a ascultat foarte liniștit, pentru ca, după ce-i înfățișasem ce e cu omul care nu era la locul de cea mai mare răspundere, să mă întrebe:”Ai d-ta unul mai bun?” S-a pierdut apoi într-o cugetare mută, pentru ca, amintindu-și de teribila sentință a generalului, să exclame:”Pacea separată; dar putem noi avea astăzi pacea separată?” […].
XXIV. Catastrofa războiului
O călătorie la Vălenii de Munte mi-a dat subit noțiunea materială a imensității dezastrului, care întrecea orice închipuire. Din păsurile Ardealului venea ca o invazie a groazei și a desperării, pedepsind sîngeros ușurătatea și dezordinea. Soldați fără legătură între dînșii, ofițeri călări, automobile militare, țerani, femei, bătrîni, ca în timpul marilor năvăliri înaintea ciambururilor tătărești. Și, element de rușine, în mijlocul șivoaielor spaimei, vitele de rasă pe care ordonanțe le mînau la vale pentru ofițerii lor. În cerdacul casei mele erau rude ardelene fugite de ștreang.
Nu era timp de pierdut, rezistența la păsuri, glorios de stăruitoare, timp de peste două luni de zile, neputînd fi prevăzută nici de aceia cari cunoșteau mai bine marile însușiri de vitejie și răbdare tăcută, cu dinții strînși, a țeranului, omul serios al acestui neam. Am trimes pe ai mei, cu tot ce au putut prinde într-o boccea, la trenul din Moldova, am luat toată corespondența mea ca să nu fie spînzurați de pe urma ei atîția fruntași ai luptei ardelene, am adaus cîteva cărți mai rare și, la căderea serii, am plecat și eu, luîndu-mi rămas bun de la casa pe care nu știam de voi mai revedea-o. Vîntul scutura florile din grădină și cînii credincioși mă priveau din pragul porții: soldații ocupației erau să-i omoare, iar în locul florilor am găsit grămezi de uscături mucede, femeia care de milă voise să-mi ude rododendronii fiind amenințată cu împușcarea.
De ar putea spune buna mea casă ce a răbdat pe urmă! Mi-o destăinuiră, pe lîngă ruina sămănată pretutindeni, însemnări scrise și alte urme, pe care le păstrez încă.
Pe ușa de intrare se văd liniile cu creionul prin care locuința, întrebuințată întîi pentru birouri și pentru a da un pat comandanților, e destinată „oficiului porcilor” (Schweineamt), cu data exactă cînd i s-a atribuit acest nobil rost: „oficiul porcilor“ nu însemna de altfel, cum aveam dreptul s-o cred, identificarea zoologică a locuitorilor celor noi, ci fabrica de jamboane instalată acolo. Odaia noastră de mîncare ajunsese neagră de fumul bucătăriei speciale. În ce privește adevărata bucătărie, menirea ei fusese alta: fiind cu ciment pe jos, acolo stăteau caii, animale mai nobile decît unii din stăpînii lor: își poate închipui cineva ce au lăsat pe urmă. Iar pînă la încartiruirea lor ei erau legați de unul din cei mai frumoși meri ai mei care a rămas strîmb și pînă astăzi, dar coaja, aproape total distrusă, s-a refăcut complect, și an de an, el se acoperă de cea mai albă floare și de rodul cel mai bogat, cum o va face poate și multă vreme după ce nu mai voi fi eu acolo. Pe una din ramurile vînjoase ale bătrînului gutui care a murit pe urmă, un oaspete maghiar a săpat”Eljen Magyarorszag”. În casa însăși se văd pe ușa odăii de dormit găurile de care se prindea lanțul cînelui care coabita cu șeful detașamentului de ocupație, și alte împunsături, pe alte uși, păstrate și acelea, arată unde se fixau comunicatele. În salon mi-a fost cu neputință să curăț crasa pe care au lăsat-o pe frumosul lemn de paltin bucovinean, înflorat cu desemnuri populare, mînile celor care-și făceau pe dînsa ocupațiile de birou. Pivnița era plină de fierării și de coșuri pentru prune. În ultimul timp, o oarecare curățire a fost datorită numai prezenței femeilor care erau aduse, cînd ici, cînd colo, pentru a îmbuna suferințile eroilor.
Mobila mea călătorise în parte, și în locul ei se adăugise cîte ceva luat din vreo casă străină. Tablourile se împrăștiaseră unde putuseră găsi amatori: numai frumoasele flori ale lui Grigorescu fuseseră desprețuite și, luîndu-se bogatul cadru aurit, ales de pictorul însuși, pînza fusese aruncată, ca o cîrpă netrebnică, în cămară.
Musafirii arătaseră o deosebită pasiune pentru cărți și tot ce e în legătură cu cultura; numai cît metoda întrebuințată pentru aceasta le aparținea. La tipografie, prefăcută în local de închisoare, deci complect devastată și degradată, cu fereștile prinse în sîrmă ghimpată, depozitul s-a golit răpede de miile de cărți, între altele frumoasa ediție în format mic a autorilor vechi; o marfă de zeci de mii de lei a dispărut fără urmă, despăgubirea ce mi s-a acordat apoi, binevenită, fiind minimă. Clișeele erau întrebuințate pentru foc, nu numai din cauza flăcării bune pe care o dă lemnul vechi dar, mi s-a spus, și pentru lumina albăstrie a zincului care se topește. Bunii soldați ai cultei Germanii aveau nevoie și de astfel de distracții.
Dorința cea mare a ocupanților era însă aceea de a-mi găsi biblioteca. O parte, cu prețioase tiraje aparte, cu broșuri extrem de rare, cu cărți purtînd dedicații și însemnări, era la dispoziția lor, ca și un număr de documente uitate, între altele actul cel mai vechi de la străbunul „galeongiu”, imediat după 1760. Din ea n-a rămas absolut nimic: totul s-a furat ori s-a ars. Din cele pierdute, ostașii noștri cercetînd la Budapesta prada cărților, n-au găsit, cu fragmente din corespondența tipografiei și din corespondențe străine, decît lucrarea lui Vlahuță despre Grigorescu și frumoasa carte a dlui Gerota despre monumentele venețiene ale insulei Creta. Pe dînsele era iscălit larg, cu sentimentul proprietarului legitim, un domn Gágyi Jenö care, înainte de aceste împrejurări, istoric rîvnitor, făcea notițe despre cărțile românești la una din marile reviste de specialitate din Budapesta.
Această procedare mă face să mă gîndesc la ceea ce, în circumstanțe întru cîtva asămănătoare, dar firește fără ca mîna mea de „biruitor” să se fi atins de lucru străin, am crezut că trebuie să fac eu însumi. Ori de cîte ori mi s-a prezintat o carte furată, am refuzat-o, primind doar, rareori, volume sau documente cărora nu li se mai putea găsi urma și a căror origine nu putea fi bănuită. Gînd un colonel prieten a crezut că-mi poate aduce, în prima fază, fericită, a războiului, două vase de preț, le-am răspins cu indignare. Cînd, după război, la vizita făcută de Liga Culturală vechii stăpîniri a lui Ștefan cel Mare din Cetatea-de-Baltă, am cercetat și castelul contelui Haller, care lăsase, ca o protestare contra jafului făcut de țeranii de pe moșia sa, biblioteca risipită și documentele sfîșiate pe podele, și mi s-a dat de cineva din sat o carte pe care am găsit pecetea stăpînului, ea a fost trimeasă imediat prin poștă aceluia care avea drept asupra ei. Mi se pare că o elementară solidaritate morală între oamenii culți cere aceasta.
Cele mai multe din cărțile mele erau la Institutul sud-est european în București, și de aceea au scăpat, salvîndu-se astfel o harnică operă de adunător timp de mai multe decenii: voi arăta mai departe soarta colecției, care e astăzi la îndemîna oricui. Cîteva cărți numai le-am găsit înstrăinate la anticarii cari-și aveau pe atunci lăzile pe cheiurile Dîmboviței și cari mi le-au restituit fără nici o obiecție. Dar miile de volume, unele frumos legate, de care mă foloseam în lucrul meu zilnic, fuseseră coborîte, de lucrătorii mei credincioși, după indicațiile ce dădusem, în odaia secretă de supt scîndurile cerdacului, în ascunzișul pe care boierul de pe vremuri și-l pregătise pentru clipe de supremă primejdie. În zădar au cerut ocupanții, lucrătorilor rămași, și cu amenințările cele mai impresionante, să le spuie unde mi-am găvozdit biblioteca. Li s-a răspuns că voi fi luat-o cu mine. Iar stăpînitorii se primblau zilnic pe scîndurile a căror mișcare și al căror răsunet le-ar fi putut arăta unde se află o nouă și atrăgătoare pradă. La întoarcere, unul din colaboratorii mei la tipografie mi-a anunțat că scumpele mele cărți sînt păstrate, și ele mi-au revenit la București cu izul îndelungatei petreceri la umezeală și uneori cu neștersele semne ale acesteia. La București, corespondența mea fusese descoperită, dar prietenul meu, librarul Suru, fiind și el refugiat în Moldova, dna Suru a dat agenților poliției militare ce trebuia ca să tacă, făgăduind și o distrugere care nu s-a făcut. Astfel am pierdut în aceste grozave împrejurări mult mai puțin de cum mă puteam aștepta.
Tipografia fusese păstrată de germani pentru proclamațiile și înștiințările lor. Cum „nu plătisem impozitele”, ei anunțaseră scoaterea ei la licitație, dar prietenii din Vălenii de Munte, în frunte cu bunul șef al gării, Dimitriu, care era să moară pe urmă ars, s-au oferit s-o cumpere ei, păstrînd-o astfel. Casa însăși era menită unei distrugeri în ultimul moment. Plecarea s-a făcut însă cu atîta grijă încît s-a uitat făgăduiala pedepsitoare. Dar se chemase toată țigănimea pentru a-și împărți ce mai era înăuntru: din nou, Dimitriu a intervenit, oprind inconștientul jaf.
În localitate, germanii, întrecînd cu mult pe austro-unguri, fuseseră deosebit de cruzi. Pentru o veche armă de vînătoare rămasă într-un colț se rostea osînda la moarte, îndată adusă la îndeplinire. Mi s-a spus că un nenorocit a fost silit să-și poarte crucea pînă la locul de execuție.
Munca silnică era la ordinea zilei, și nimeni nu era cruțat. Brutalitatea celor ce descălecaseră în casa lui așa de bine gospodărită a scurtat zilele bătrînului boier Iancu Cereșanu, care fusese, icoană a altor timpuri, o providență pentru oricine avuse nevoie de ajutor: sicriul lui pe un car cu boi a fost dus singuratec în umbra plopilor cimitirului. În acest timp alții, și mai ales altele, se puneau la dispoziția ofițerilor germani, cărora li se dădeau petreceri, ei fiind urmați apoi cu adînci păreri de rău la plecarea lor din Văleni. Educația patriotică nu fusese dată acestui popor nici prin netrebnica școală, nici printr-o bună cetire literară. Dar ceea ce lipsea claselor de sus, poporul o suplinea prin instinct, acel minunat popor care căuta și în neobișnuite lumini pe cer vestea că „se întoarce România”.
Săptămîni de zile le-am mai petrecut în București, mîngîiat și întărit, în ciuda veștilor rele care se îngrămădeau și a prevederilor despre ceea ce fatal trebuia să se întîmple, prin stăruitoarea muncă la ziar. Rămas cu gîndurile mele, n-aveam la cine să întreb cu privire la ultimele noastre sforțări. Pe șeful guvernului mă hotărîsem să nu-l mai cercetez: ce mai puteam avea comun cu cine regreta că nu se poate încheia o pace separată! D. Duca era însăși întruparea îngrozită a dezastrului, tot mai evident. Iar, în ce privește pe ministrul de Război, Vintilă Brătianu. două amintiri vor ajunge ca să i se vadă starea de spirit.
După plecarea alor mei la Ploiești pentru a lua trenul de Moldova, mă întorceam la București, într-un tîrziu. La gară, voinicul șef Bengescu mi-a spus cu groază că”Predealul nu mai răspunde la telefon”: deei frontul ar fi spart acolo și valul ar fi să se reverse asupra văilor deschise. Eram rugat să duc vestea aceasta la București. Pe frumoasa noapte cu lună alergam grăbit către capitala amenințată cu invazia. Dar în oraș nu era nimeni dintre aceia cărora le-aș fi putut vorbi: de frica avioanelor dușmane dormeau pe la prieteni din împrejurimi. Numai Vintilă Brătianu, care tocmai conducea pe Procopiu, era acasă și treaz la acel tîrziu ceas de noapte. M-a ascultat și a dat din umeri:”Se poate să se fi rupt frontul”. Cu același calm îmi vorbea peste cîteva săptămîni:”Nemții au trecut pe la Zimnicea. Vor veni la București… – Și Parlamentul, noi, ce facem? Cum vom fi înștiințați? – A, îi vei vedea. D-ta ai putea să și rămîi. Ba poate, pentru că ai scris contra lor, te-ai putea și duce…”
În vederea perspectivei așa de senin puse înaintea mea de dînsul, am încercat să văd dacă m-aș putea strecura schimbat de haine. O mantie și un potcap puse la dispoziție de arhimandritul Scriban mă transformaseră așa încît credinciosul portar Frățilă, care scrîșnea din dinți de cîte ori Stere primea o telegramă nemțească, nu m-a putut recunoaște în călugărul care ieșise cu arhimandritul. A sta în otel devenise însă imposibil: în marea îmbulzeală de ofițeri întorși de pe front […], odaia mi se deschidea în lipsă, și găseam păduchi pe perinele mele; ei începuseră a mă năvăli. Murgoci m-a luat atunci la dînsul, și tot mulțămită lui am putut scăpa cu viață; fără domiciliul silit sau fortăreața care au cuprins peste cîteva zile oameni ce greșiseră mult mai puțin față de Centrali decît mine, un Rădulescu-Motru de pildă, al cărui colaborator la publicația lui, Noua revistă română, fusesem.
D. Duca a fost întrebat serios asupra rostului care, în fața ocupației iminente, se rezervă parlamentarilor, și răspunsul a fost îngăimat:”Poate, cîndva… Se va spune la timp“. În acea seară chiar, Murgoci, hotărît să plece și el, mă lua la gară și, călăuzindu-mă prin amestecul de lume grăbită în presimțirea sfîrșitului, mă ducea la unul din trenurile de evacuare a ministerelor, la cel pentru Comerț.
În colțul vagonului unde mă așezasem am petrecut douăzeci și patru de ceasuri chinuitoare, fără a vorbi cu nimeni, aproape fără a pune nimic în gură. Noaptea era străbătută de lumini ciudate. În ziua următoare, trenul regal a trecut pe lîngă noi, ultimă expresie a catastrofei. Tîrziu, seara, mă coboram la Nicolina, și îndată, pe străzile murdare ale mahalalei, cele dintîi uniforme rusești apărură, în floarea pămîntului, cu lungile mantale măturînd praful. […]
Am găsit pe ai mei, fără prieteni în ceasurile grele, părăsiți după adăpostirea de cîteva zile în primitoarea casă a preotului Bobuleseu, cercetător istoric pasionat, într-un cămin de studenți, care fusese închis și devenise astfel unul din multele adăposturi ale refugiaților. Casa aparținea maiorului Bonciu, a cărui cea mai călduroasă dorință, manifestată mai tîrziu și prin amenințarea că ne va sparge geamurile, era să ne vadă plecați de acolo. Bună casă moldovenească, năpădită însă de ploșnițe. Peste o strădiță îngustă se pregătise cartierul primului ministru, casă de veșnică tristeță, în care, ca și cum n-ar fi fost în mînile lui nici o putere – totul trecînd în sama armatei, care și-a găsit un șef adevărat în calma siguranță a generalului Prezan, om de rasă —, nu intra un automobil, nu sosea un om la raport, afară de prefectul de poliție Corbescu, un Sosie al dlui Goga, blond, cu ochii albaștri, speriat […] În față, pe acea simpatică Stradă Romană, era Spitalul, care trebuia pe urmă să ieie foc, ca multe clădiri cu contabilitatea încurcată; ceva mai departe se adăpostea familia C. D. Anghel.
Dar mediul rezistenței în dezastru nu exista. Nu exista deloc. Iașul însuși, unde revenisem de atîtea ori, în ospitaliera casă a prietenului Șumuleanu, găsind un așa de bun spirit – suplinisem chiar pe Xenopol, acuma cu totul pierdut, o ultimă rămășiță din geniala lui inteligență licărind numai în fund, pe cînd buzele repetau le nesfîrșit ultimele cuvinte auzite, și fusesem primit… admirabil de decan, Philippide, care mă invitase în scris să fac „un lucru serios”, și nu conferințile cu care obișnuisem pe ascultătorii mei —, părea mai curînd plictisit, tulburat în liniștea lui patriarhală de această necontenită îmbulzire a unor oameni necunoscuți și nesimpatizați cari, pe lîngă aceasta, erau adesea de o pretenție ce putea în adevăr să indigneze, și uneori și de o brutalitate deosebită. Casele se închideau, părăsindu-se odăile uzurpate. Din vechea și marea prietenie, din lunga luptă pe care o purtasem atîția ani alături, la d. Cuza nu mai rămăsese nimic: pînă la ședințile Camerei ne-am văzut poate o singură dată. În fiecare din noii veniți se vedea parcă unul din vinovații grozavei nenorociri. Și se simțea tot mai mult […] că oamenii ar fi preferat acea legătură cu germanii pe care o ceruse tot clanul Stere, cu deosebiții săi Botezi, ca și profesorul de slavistică Ilie Bărbulescu, a cărui sfidare insuportabilă a trebuit să fie pedepsită cu pumni și palme într-o gară. Chiar oamenii cu sentimente bune în fond colportau știri false de înfrîngere și făceau glume cu privire la ceea ce așteaptă, „fără Mare”, adecă fără Dobrogea,”România Mare”. Era o atmosferă pestilențială de te înăbușeai.
În guvernul însuși nu se găsea nici un om de energie, Pherekyde chiar dezmințind figura lui de luptător medieval și dispărînd cu totul din actualitate, iar umbra lui I. I. Brătianu, mititelul, blajinul și așa de nedrept neglijatul Porumbaru pierzîndu-și ființa o dată cu dispariția luminii de la care pleca; Vintilă Brătianu, în sfîrșit, își îndeplinea cu o perfectă conștiinciozitate de bătrîn birocrat însărcinările exterioare. Ceea ce slăbea și mai mult direcția era o oarecare nesinceritate față de războiul în care guvernul se aruncase pe baza unor calcule rău făcute de șeful care de fapt existase el singur la început. Pe de o parte se păstrau oarecare legături cu Bucureștii, unde Procopiu, lăsat anume acolo, avea o anumită misiune, cum o avea una și profesorul Tzigara-Samurcaș, lăsat cu grija reședințelor regale și capabil de a trece, pînă în intimitatea ocupanților, cu mult peste aceste atribuții precise. Aceasta fără a mai pomeni tot ce continua să fie între oamenii de stînga ai partidului, ca d. Sassu, și acela care de a doua zi după catastrofă dezbrăcase haina de colonel român pentru a fi unealta, supusă față de stăpîn, insolentă față de populație, a ocupanților. În plină Cameră se va declara de pe banca ministerială că, da, Procopiu a rămas la București din ordin. Iar, pe de altă parte, se făceau, încă de la început, pregătiri de retragere în Rusia, pînă la Harkov, părăsindu-se astfel credința că pe noul front s-ar putea produce o rezistență durabilă și cu folos.
