Am căpătat însărcinarea de a aduce împăcarea și a împiedeca astfel, în împrejurări ca acelea, o adevărată criză, nu de nervi, ci în adevăr ministerială. Aceasta în ziua chiar cînd, cu solemnitatea cuvenită, luasem parte la instalarea noului Primat și asistasem la vitejia cu care d. [ I. ] Zelea Codreanu asaltase, pînă la distrugerea totală, un bufet de mizerie, care nu putuse rezista, așa încît îmi pierise pofta de dejun. Am găsit la otel Bulevard pe generalul Prezan, dar nu și pe culpabilul colonel, dispărut fără urmă. Afacerea însă grăbea, și nu-i puteam aștepta descoperirea. Am cerut deci dlui Prezan o scrisoare în care s-ar strecura măcar scuza de care d. Vlad avea atîta nevoie pentru prestigiul autorității și maiestatea statului român. Generalul o relua însă și o „îmbunătățea”, de cîte ori era gata s-o închidă în copertă. La urmă, spălată prin atîtea ape, „scuza» se redusese la foarte puțin. Și astfel cînd, flămînd și distrus de oboseală, am dus răvașul, căpătat așa de greu, la Mitropolie, unde Consiliul de Miniștri stătea în permanență, și cu ajutorul șefului bisericii românești, am fost întîmpinat cu o zgomotoasă deziluzie.” Fratele Aurică” nu voia să primească misiva căpeteniei armatei cu care avea de lucru.

    Agonia Ministeriului fără șef, fără coeziune, pîndit, fără să-și dea sama, de toate părțile, supt ochii vag verzi ai dlui Maniu, în fundul cărora licărea o galbenă satisfacție, devenea ridiculă. Zăbava consultațiilor sovietice a dlui Mihalache a scurtat-o.

    Cum mă întorceam, cu pitorescul ministru de Agricultură, de la mînăstirea Cernica, uncie ajunsesem a împăca pe țerani cu călugării în cearta pentru pămînt, i-am profețit că, dacă nu se grăbește – el vorbea de luna lui april, încă anume foruri avînd să fie întrebate —, reforma va fi făcută altfel și de alții. Atunci chiar ministrul țerănist a fost chemat la telefon de o influentă doamnă, care i-a cerut să schimbe proiectul, căci altfel va trebui să plece. Încrezutul reprezintant al pedagogiei primare n-a vrut să creadă, și cine avea dreptate era doamna de la telefon.

    Mijlocitor în toate buclucurile pe care le stîrneau alții, a trebuit să intervin și în acest conflict, care era să aibă așa de grele urmări. M-am prezintat regelui, care atunci îmi arăta o afecțiune pentru care-i eram recunoscător și pe care mi-a părut rău că, mai tîrziu, de pe urma atîtor intrigi, am pierdut-o. I-am explicat că, oricît ar fi de îndărătnic în formulele proprii sau sugerate, d. Mihalache ar putea fi adus să cedeze asupra punctelor „periculoase”, dar pentru aceasta ar trebui să se discute cu ministrul care de mai multe zile nu putea să capete o audiență. Regele mi-a promis că i-o acordă în joia următoare. Dar, în acea decisivă joie, el era la vînătoare. A doua zi cel așa de grav jignit venea la mine să-mi ceară un sfat. El nu putea fi altul decît acela de a sacrifica situația lui grijii celei mai elementare a propriei demnități, și am redactat eu însumi scurta și hotărîta demisie pe care d. Mihalache a plecat s-a depuie la Palat. Era, căci înlăturarea întregului Ministeriu trebuia să urmeze, sfîrșitul, pe o chestie de principiu, a unei situații pe care multe greșeli, din multe părți, dar mai ales de la Curte, supusă tuturor influențelor. o făcuseră absolut imposibilă, orice ar fi gîndit, în iluziile sale, primul ministru, care, hotărît, nu voia să se întoarcă.

    Din tot ce i se spunea, regele Ferdinand, care auzea așa de mult și hotăra așa de puțin, reținea un lucru și, lîngă dînsul, mîndra regină, doritoare de a guverna și regretînd numai că n-o poate face personal în numele ei, întărea această chinuitoare impresie pe care […] o avea ea însăși: că s-a format un complot, că drul Lupu, asociat cu bolșevicii, face parte dintr-însul – parcă l-ar fi auzit pe doctor cînd, într-un moment de trecătoare nemulțămire, fără importanță, mă încredința că aș fi un bun președinte de republică! – și că fără măsuri răpezi de prevenire, ca aducerea tunurilor la Cotroceni, soarta țarului și a țarinei poate atinge pe membrii dinastiei românești; Siguranța, ea însăși, condusă de un fost deputat liberal, furniza „dovezile“ tenebroasei întreprinderi și, chemat în grabă de regele pentru a-mi cere să ajut debarcarea ministrului de interne, el n-avea curajul să mi-o spuie și mă făcea să trec în odaia unde regina îmi punea alternativa: ori părăsesc pe omul care trebuie să se ducă și voi avea prezidenția Consiliului ca să hotărăsc reforma agrară, ori această misiune va trece asupra generalului Averescu. Am răspuns, ca orice om loial, fie și în mediul cel mai puțin loial poate din lumea întreagă, că nu pot să particip la mașinațiile contra unui om complect nevinovat de ce i se punea în socoteală.

    Răspunzînd așa, credeam că mă pot sprijini pe lungi și devotate servicii făcute dinastiei, nu numai pentru că era în interesul țerii, dar și pentru că aveam o adevărată iubire pentru acei doi oameni ale căror calități adînci, de bunătate la unul, de superbă inteligență și de nobilă energie la cealaltă, le prețuiam. O dovedisem și prin greaua misiune, îndeplinită apoi, spre marea mea bucurie, cu succes, care mi se dăduse: de a face să revie prințul moștenitor, în garnizoană la Bistrița ardeleană, asupra noii hotărîri, comunicate oficial președintelui Camerei, de a-și părăsi drepturile la succesiune. Mi se arătase dorința de a se ceti în plină Adunare scrisoarea, cum o cerea deputatul extremist Oostaforu, amestecat fără nici un rost în această delicată afacere; era la Palat și colonelul canadian Boyle […] care căpătase o mare influență, pe care n-o puteam privi decît cu o indignată mirare, acolo la Curte, și se credea că președintele Camerei ar putea accepta sfaturi de la omul pe care am refuzat să-l și primesc.”Cînd va fi vorba de Canada, voi întreba pe acest domn; cînd e vorba de mari interese ale României“, am răspuns eu, „nu întreb decît datoria și conștiința mea“.”Atunci mergi d-ta la Bistrița.””Oficial, trebuie să meargă președintele de Consiliu care, el, nu eu, e în serviciul Coroanei, dar ca prieten sînt gata a merge.”

    Și am mers. D. Vaida s-a dus, firește, cel dintîi, eu așteptînd la arhive, unde continuam, pentru a întrebuința timpul, vechile și spornicele mele cercetări. După un ceas primul ministru a revenit pentru a-mi spune că moștenitorul „dorește a vorbi cu d. Iorga, pe care-l cunoaște mai demult”. Ce s-a petrecut acolo se va ști la vremea sa sau poate chiar nu se va ști niciodată, dar am ieșit din lunga conversație […] cu asigurarea că se va retrage public părăsirea de drepturi. În adevăr, conform cuvîntului pe care-l aveam, peste trei zile am primit acea frumoasă și nobilă declarație, care a fost subliniată de aclamațiile Adunării. La întors, am întîlnit la Brașov trenul părechii regale, care mergea la o solemnitate. Nu mi s-a părut că s-a apreciat îndestul vestea, așa de bună, pe care o aduceam.”Voi izgoni” – acestea sînt propriile cuvinte ale regelui care, cu toată timiditatea, avea în fond instinctele despotice ale rasei sale, – „voi izgoni Ministeriul, dar voi păstra Parlamentul.” Ministeriul a fost „izgonit”, în adevăr, sîmbătă. Chemat pentru consultare atunci cînd noii miniștri ai generalului Averescu așteptau în bibliotecă, eu fiind primit într-o odaie de alături, n-am putut spune Suveranului altceva decît ce-mi inspira durerea că se face o greșeală prin această brutală concediere în folosul unor oameni nepregătiți. I-am amintit Suveranului ce-mi spusese la Iași despre împăratul Wilhelm, cu care dacă se va întâlni, „nu el va roși”, și, prevăzînd politica de violență pe care o așteptam de la presupusa mină de fier a dlui Argetoianu, a cărui spăimoasă figură înșală așa de mult, i-am vorbit – cum s-au răstălmăcit aceste cuvinte! – de sîngele care, din strada încăierărilor de așteptat, va stropi. zidurile Palatului. Apoi am plecat recomandînd dlui Bujor, socialistului sentimental pe care împrejurările îl făcuseră președintele Senatului, să meargă mai bine la primblare decît să dea o astfel de” consultație“. Speriat, ministrul Palatului, diplomatul macedonean Mișu, numai nu-și făcea cruce în fața unei atitudini așa de puțin protocolare.

    Mă așteptam ca, Ministeriul instalîndu-se astfel, Parlamentul însuși să fie dizolvat. I se adusese prin surprindere – ce formidabile au fost urletele de pe băncile liberale, cînd s-a ânțeles ce se cetește! – ânsuși proiectul, venit acum din inițiativă parlamentară, pe care regele nu voise să-l asculte. D. Maniu a părut că vrea să-mi ceară socoteală pentru un act cu privire la care nu fusese consultat.”Desigur că nu trebuia s-o fac: altfel, ar fi fost supus lungilor discuții ale unui for special, și mie-mi trebuia lovitura sigură, imediată!” Am adăstat în aceeași zi, pregătit pentru aceasta, ca noii miniștri să se prezinte. Generalul Averescu, care, cu temperamentul și trecutul său de militar, nu putea să considere Camerele altfel decît ca auxiliare supuse ale stăpînirii sale autocratice, dorea să apară după ce ședința s-ar fi deschis, ceea ce am refuzat să fac, prelungindu-se astfel pînă pe la ora patru așteptarea. Mi s-a adus înainte că e de față d. Nistor care, împreună cu d. Inculeț, gata să mă informeze din noul său sălaș, cum mi-a și spus-o, intrase în noua formațiune.”N-am de unde-l ști că e ministru în noul Cabinet: singur președintele Consiliului, cetind decretul regal, mi-o poate spune.“

    Astfel d. Averescu trebui să se decidă a veni, așa cum cerusem eu, potrivit cu uzanțele parlamentare. Ostașul deprins a-și comanda miile de oameni părea dezorientat, aproape timid, înaintea acestei Adunări politice care avea voința ei: nu se speriase însuși Bonaparte înaintea togelor de teatru ale celor cinci sute la Saint-Cloud? Primit fără alte aplauze decît, cred, ale dlui”K.“ Brăescu de la Rîmnicul Sărat, cîndva un „enfant terrible” al politicianismului român, el a dat cetire actului care-i încredințat puterea. Îndată după aceasta a luat o altă hîrtie, pe care o credeam că anunță dizolvarea, dar era vorba numai de o prorogare, în speranța că, în interval, negociații bine conduse ar putea să creeze o majoritate, regele țiindu-se încă de cuvîntul că păstrează Parlamentul și dorind să evite, poate și cu o nouă jignire a mea, tot riscul unor noi alegeri.

    Credința mea fermă era însă că regimul s-a isprăvit. Cînd ne-am adunat din nou, am căutat totuși să aflu dacă prezidenția mea ar fi susținută: o adeziune francă n-am avut-o de la nimeni, dar, încă o dată, cei mai onești și mai statornici s-au dovedit simplii basarabeni. Mă gîndisem să demisionez, și am încă bruionul demisiei, dar mi s-a părut pe urmă că e mai potrivit să aștept desfășurarea, care putea rezerva surprinderi, a împrejurărilor. Astfel, luînd locul în bănci, am trecut prezidenția placidului bucovinean Teofil Simionovici, care s-ar fi împăcat bucuros cu orice situație.

    Răsfoind o carte, am ascultat în liniște discursul, menit a mă irita, al dlui Cuza, care rupsese cu mine pe chestit iscălirii tratatului și ajuta, fără să observe, venirea la putere a liberalilor, încercînd, cu cîtva timp înainte, și o moțiune de blam pe care am știut să o evit. Apoi s-au succedat la tribună d. Maniu, refuzînd, dar fără să apese, concursul partidului a cărui conducere o relua, și avîntul, mai pasionat, al dlui Mihalache, care nu-și poate porunci așa de ușor ca elevul școlii calvine de la Aiud, de rezervă și de tăcere.

    Se pare că generalul Averescu, după ce se discutase în ascuns, era sigur de concursul care, astfel, îi lipsea. De la locul său, cu liniștea care-l deosebește, el s-a ridicat, pentru ca, înveșmîntat în aceeași liniște a neliniștitorului său calm, să reapară aducînd decretul de dizolvare, smuls regelui, cu sau fără intervenția personală a lui Ion Brătianu. La strigătul meu de „sinistră comedie” Camera a răspuns cu o zgomotoasă manifestație, dominată imediat de accentele revoluționare ale lui Deșteaptă-te române! Din mijlocul ardelenilor, d. Ghiță Pop anunța chiar că începe socoteala cu Coroana, fiindcă ea trimesese așa de ușor la primblare Camerele ce votaseră unirea tuturor românilor și care singure au fost ieșit într-o liberă și adevărată voință a alegătorilor, încă nefalsificați de metodele demagogiei.

    Seara a fost un banchet și, supt impresia loviturii nedrepte, dată fără a se observa formele constituționale, căci ministrul președinte nu se ridicase împotriva Parlamentului și acesta nu-și arătase prin nimic sentimentele față de acela care fusese primit cu aplauze ca ministru de interne al dlui Vaida, s-a petrecut acolo o strîngere de rînduri care, menținută, ar fi îngăduit, pe baza proiectului de lege agrară, o mare campanie electorală contra unui guvern ce afișa dictatura, deși în fond, cu tot „eroismul” atragerii în cursă a socialiștilor și a condamnării lor, merit disputat pînă azi între domnii Averescu și Argetoianu, era incapabil de aceasta. I-a scăpat cuiva din gură și ideea de a se da luptei un șef, și vorbitorul, încălzit ca la masă – ce mai mustrări va fi primit sărmanul a doua zi! —, m-a proclamat pur și simplu, nu fără zgomotoase aplauze, șef al unui „partid țerănesc” în care s-ar fi topit și ardelenii și celelalte partide provinciale. Dar pentru asta se întemeiase clubul regnicolar din pasajul”Comedia”, cu dreptul pentru oricine de a se înscrie într-însul, și pentru asta se trudise atîta vreme d. Madgearu cu proboscida osoasă a ambiției sale ca să facă partid popularității vestimentare a dlui Mihalache? …

XXVIII. Vremuri politice tulburi

    De fapt, încă de a doua zi putea să se vadă că blocul s-a prefăcut în țănduri la atingerea cu colțul velinei pe care era scris decretul de dizolvare pus de Ion Brătianu în mînile regelui Ferdinand ca să-l cetească generalul Averescu. Atîția ardeleni stăteau la picioarele victoriosului, gîndindu-se mai mult la cariera lor decît la orice idei și la orice amintiri, căci era doar acolo celălalt șef al lor, revoluționarul, frămîntătorul poftelor tinere, poetul cu ochii aspri de presupus dictator al zilei de mîne, d. Goga, care se bucura, în afară de alte aporturi, de permanenta favoare, trecînd din tată în fiu, a dinastiei. Cînd d. Vaida a debarcat, mazil, din trenul care-l aducea cu toate dosarele unei activități spornice pentru țară, și cu d. Tillea, interpretul său, am crezut de datoria mea să-l întîmpin, ca aliat politic, dar mai ales ca român recunoscător pentru ce dobîndise. Am înțeles de la cele dintîi încrucișări de priviri că eram zugrăvit ca autorul, prin prezintarea din inițiativă parlamentară a proiectului agrar al catastrofei, altfel d. Ciceo Pop fiind, fără îndoială, omul care ar fi putut să păstreze primului ministru absent un loc pe deplin asigurat… Din acea zi de lămurire fără cuvinte nu m-am mai văzut cu prietenii de pînă atunci, ocupați peste măsură cu în curînd celebrele „pertractări” în care, cu aceeași metodă, fiecare aducea alte interese și alte ambiții.

    Un moment de lămurie a venit numai cînd, într-o mare întrunire, ținută la Alba-Iulia, devenită Medina retragerilor Profetului și punctul de plecare al răzbunărilor lui, căci Bădăcinul, moșia ancestrală a nemeșului care era d. Maniu, nu-și înscrisese încă modestul nume în istoria neamului, trebuia să se hotărască definitiv, la supărătoarea lumină a zilei și contra tuturor impurelor duhuri ale nopții care agitau și vor agita totdeauna partidul, orientarea în alegeri, care se anunțau violente.

    Invitat, am mers acolo, unde d. Mihalache, căruia vădit orice apropiere prea strînsă de vechiul meu naționalism i se părea și puțin practică, dar mai ales plină de risc și de primejdie, a apărut și el – și unul și altul așteptînd să vedem ce iese dintr-o mașină minunată, dar desigur cu prea multe șuruburi, cum era partidul național ardelean. De sus din galerie am ascultat lungul și bunul „expozeu“ al șefului, care în Parlament păstrase tăcerea ce trebuie pentru a slăbi guvernarea amicului său Vaida, iar, pe urmă, cum nu era altceva de lucru și, la asemenea adunări, nu strică articole culturale sau exhibiții teatrale și nu era la îndemînă nici un tenor, nici un dănțuitor, deși d. Mihalache avea aparența, precum și nici un „teatralist“, nici un vorbitor științific, ni s-a cerut, și șefului țerănesc și mie, să ținem cîte o „vorbire“, indicîndu-ni-se chiar subiectul, ca să nu ne rătăcim.

    Apoi, după ce fusese vorba și de o legătură cu liberalii, pe care o voiau mulți dintre bătrîni, pe cînd tinerii doreau să meargă împreună cu noile partide din țara veche, a trebuit ca, în casa primitorului primar Sava, să ascult propuneri ale dlui Maniu din care nu se desfăcea altceva decît nevoia unui modest concurs electoral, de care nu s-ar lega însă nici un angajament. Era, mai mult decît o discuție politică, un interesant experiment al unei psihologii așa de deosebită de tot ce cunoscusem în vreo patruzeci de ani pînă atunci, încît mă puteam întreba dacă nu e, în fond, mai mult decît o totală deosebire de educație: o diferență de rasă.

    Totuși, cum în partid era și mintea românească și neted europeană a dlui Popovici, om purtat prin lume, căruia nu i s-a recunoscut cît de mult a știut să dreagă și greșelile cui nu-i era nepot, s-a ajuns, dacă nu la o refacere a „blocului”, primit la timpul său cu atîta greutate, măcar la un front electoral comun. Mi s-a încredințat sarcina de a mă face ales, pe lîngă candidaturile, care după vechea lege trebuiau să ducă la izbîndă, din regat, în cercul, așa de simpatic mie prin călătoriile ardelene din vremile de robie, al nobilei Săliște țerănești.

    Mi-am dat sama foarte răpede ce stătea supt aparenta sacrificare a intereselor părintelui Lupaș fostul protopop al cercului. Guvernarea partidului național supt forma Consiliului Dirigent fusese atît de rea, încît țeranii prinseseră groază de dînsul, și astfel s-a înscenat trecerea aderenților lui sălișteni la partidul naționalist al meu, și aceasta formal, prin actul, frumos caligrafiat și cu îngrijire iscălit, pe care-l posed și acum. De altfel, pe unde mă duceam, mi se punea de frumoșii și vrednicii săteni – o comoară, neprețuită îndeajuns, a neamului —, întrebarea, foarte serioasă, dacă nu cumva sînt și eu cu „dirigenții”. Părintele Lupaș m-a recomandat o singură dată acasă la dînsul, evitînd prea dese întîlniri cu alegătorii din alte părți ale cercului.

    Nu era să ies la Săliște, reunită pentru ocazie cu alte localități, unde adversarul meu d. Bucșan – nu doctorul, mort tînăr de cancer, unul din tinerii ardeleni cari m-au înțeles mai mult și au fost mai aproape de inima mea, ci fratele lui, cumnatul dlui Goga —, om născut pe acolo, avea legăturile personale cele mai strînse, dar călătoria în Ardeal, prima călătorie cu scopuri politice după aceea, pentru cunoașterea și împăcarea naționalităților, ca președinte al Camerei Deputaților, mi-a fost de mare folos pentru a pătrunde și mai mult în sufletul acestui admirabil popor care, din nenorocire, nu și-a căpătat conducători, nu numai vrednici de dînsul, dar măcar asemenea cu dînsul.

    Am fost pretutindeni, de obicei singur, ori cu vreun tinerel, care era în stare doar să-mi arăte drumul, din sat în sat, timp de mai mult de o săptămînă. M-am suit pînă sus în munte, dincolo de Rod, la „localitatea cea mai ridicată din tot fostul regat al Ungariei”, m-am învîrtit prin satele de oieri care, de la Săliște, se înfundă în valea îngustă a muntelui, am cercetat așezările de cealaltă parte a Sibiului și noaptea am trecut pe lîngă înaltele case solide ale acelui Amlaș care se ținuse o bucată de vreme, cu sași și români laolaltă, de stăpînirea feudală a vechilor Domni ai Țerii Românești. Cu populația săsească am avut mai puțin a face, oameni perfect disciplinați îi știam demult, de cînd, în Brașov, asistasem la o întrunire a lor, care trebuia să decidă dacă mai merg cu guvernul unguresc ori ba, după ce șeful sașilor „verzi” căpătase un rost de notar și unii îl socoteau deci ca trădător. Sala, în care fiecine era așezat după rangul său bine chibzuit, era vădit contra ungurilor și o ațîța apariția frumoasă a pastorului cu barba înflorită, care le amintea că la spatele lor e marele popor german din mijlocul căruia venea el; „trădătorului“ i se aruncă în față, cînd întreba ce a căpătat, că a mîncat un extrawurst, un „cîrnaț suplimentar”. Mă rog, revoluție și nu altceva, complecta răsturnare a conducerii; dar cînd a fost la vot, toți au mers ca unul singur cu acela care nu avuse o singură aprobare publică. Deci și acuma, cînd am stat să explic, în nemțește, cine sînt și ce vreau, am fost întrerupt ca să mi se spuie: „noi știm“, „ni s-a spus“. Dar cu ce conștiință politică vorbeau acești țerani, față de cari nu se putea întrebuința trucul nerușinat că, „neprezintîndu-se timp de jumătate de ceas nici un alegător, urna este închisă”!

    La ai noștri nu erau numai primirile ospitaliere, cu călăreții ieșind în margenea satelor, cu covoarele scoase la ferești și florile pe masă, cu poftirile înlăuntrul frumoaselor case îmbulzite de mulțimea țesăturilor și ospățul împreună, cu închinările de păhare. Pe alocurea era și cîte cineva care mă știa; aiurea nu pătrunsese modesta mea notorietate. De obicei se asculta, cu o deosebită cuviință, cum se cade față de un oaspete: undeva, la căderea serii, oamenii au fost adunați de formidabilul glas al crainicului care, ca în vremi depărtate, pitoresc patriarhale, suit pe o dîlmă și puind mînile la gură, striga, de să se audă pînă în cea mai depărtată margene, că „o vinit un domn de la București, de la dipotați” și, într-un șfert de ceas, supt strașina bisericii erau strînși bătrîni și tineri, sprijiniți în „bote”, cu mînile supt bărbie, fără a spune nici da, nici ba, ca oameni pățiți, cari au trecut prin multe încercări. Întîmpinam și îndoieli: undeva, în margenea pădurii care duce spre Alba-Iulia, un sătean m-a întrebat, sincer ori mehenghiu, el o fi știut, ce trebuie să facă, de vreme ce unul îi spune azi una și mîni altul îi spune alta, pe cînd odată se știa una și bună (candidatul românesc, se gîndea el, desigur, opus celui străin) și i-am vorbit în parabolă:”D-ta ești însurat? – Sînt! —Dar cînd a fost să te însori, multe ți se vor fi îmbiat, și de nici una nu ți s-a fi spus că e chioară, șchioapă, proastă, leneșă și săracă; însă tot te-ai însurat cu una. Apoi, așa să faci și cînd ți se îmbie mai mulți candidați, fiecare lăudîndu-se, firește, pe sine”. Cei de față și-au dat din coate, iar omul a tăcut.

    Într-un singur loc, la Apold, feuda familiei Beu, prieteni ai dlui Goga, am întîlnit agenți porniți pe gîlceavă, cari strigau îngăimat, și în prezența părintelui Lupaș, pe care aveau de ce, pesemne, să nu-l sufere, că generalul Averescu e așa și pe dincolo și deci n-aș avea ce să caut pe acolo. Le-am spus scurt că nu-i știam că sînt oameni de nu-și cunosc datoria față de cine-i cercetează și, cu toate protestările multora, mi-am urmat drumul către Amlaș. Îmi aduc aminte și de singuratece drumuri prin păduri, mult timp după miezul nopții, într-o biată căruță trasă de o iapă cu mînz, care se oprea în desișul nestrăbătut cu ochii pînă i se întorcea odrasla șugubeață, curioasă de a ști ce este prin toate cărările. De partea cealaltă, sfîrîiau automobilele oficiale, afișele guvernului se lipeau, și la Săliște, pe ușa bisericii, preoții se ascundeau, banii și făgăduielile de pămînt, de pășune, se uneau pentru încă una din falsificările cu care se ține „democrația” zilelor noastre.

    Rezultatul era de așteptat. Unde ajungeam, urna se închisese, și înainte de amiazi. La Săliște, unde adversarul nu cutezase a se înfățișa măcar, biletele erau transparente și ofițerul, luat într-ales, știa bine ce trebuie să facă. D. Bucșan a fost proclamat deputat și, cînd metodele alegerii sale au fost aduse în Cameră, n-a știut cum să se furișeze de la o răspundere pe care așa de ușor o primise conștiința sa de om tînăr și cult.

    În țara veche, încaltea se lucra mai pe față, supt conducerea operațiilor de un fost socialist, un „prieten al poporului”, un „democrat” convins și ireductibil, d. Atanasiu de la Galați, campionul cel mai fanatic al sufragiului universal. La Brăila am putut cunoaște toată brutalitatea, gata să meargă pînă la vărsarea de sînge, a metodelor puse în serviciul idolului popular, al părintelui nației, și în același timp am descoperit și cîtă vitejie se cuprinde în rezervele sufletești ale oamenilor de stînga, cu revoluția pe buze.

    Eram acolo, cum lupta se ducea în numele unei „federații”, de fapt tot așa de sinceră ca și „blocul” dispărut, lîngă domnii dr. Lupu și Mihalache și, într-o sală micuță, plină de lume, vorbea un doctor de acolo, om pașnic și prin totala sa insuficiență oratorică. Deodată o ploaie de pietre s-a abătut asupra noastră, fără a ne putea clinti din loc. Cei chemați din cîrciumele portului și din prăvăliile lor de parlagii ca să ne spargă întrunirea nu s-au dat însă, cum se poate înțelege, cu una, cu două, și într-o clipă a fost smulsă stinghia din margenea scenei. M-am uitat în jur: șefii „democrației“ plecaseră, lăsîndu-mă singur cu d. Melic, secretarul partidului meu. Mîni furioase manevrau acuma stinghia și sfărîmau păharul, sticla cu apă. Înainte de război, prin cîte alegeri trecusem, așa ceva îmi era cu totul necunoscut. Am trecut în curte și acolo, urlînd, un cetățean mă apucă de mînă, pe cînd cealaltă căuta în brîu ce trebuia ca să mă spintece: dintre ai mei, unul s-a și ales cu pantalonul sfîșiat. Un gest al dlui Melic a venit tocmai la timp ca să nu simt în carnea mea ce înseamnă prima dictatură populară în România, după care erau să urmeze și alte dictaturi, mai puțin populare, dar cu aceleași năravuri, pînă ce, ca stare morală, țara a ajuns unde este. Și, cum românul e un om spiritual, d. Atanasiu observa că omul de la Brăila nu voia altceva decît „să-mi scurteze barba”.

    Sforțările regelui Ferdinand de a aduce imposibila grupare a tuturora în jurul unui Ministeriu care avea în sarcină terminarea problemei agrare, marea și neapărata preocupație, strîns legată de inima lui, nu puteau decît să rămîie vane. Peste orice altă preocupație se impunea răsturnarea, cît mai curînd, a regimului care nu numai debutase astfel, dar era să continue cu atacuri personale, cu insulte, ca acelea pe care mi le striga, ca un lunatec, în rîsetele confraților, un energumen, inginer de profesiune, după ce un altul mă înhățase cu injuriile încă din secțiunile de verificare, împiedecîndu-se astfel orice înțelegere care, cu alte temperamente și cu altă pregătire, și atunci ar fi fost cu putință.

    Supt cele mai rele auspicii a început astfel noua legislatură. Un președinte de Consiliu, om de mari merite, dar care în Parlament se pierdea cu totul, spuind cu glas încet lucruri mai mult banale; un președinte de Cameră, scriitorul de mult talent care era Duiliu Zamfirescu, totuși un diplomat de carieră, roșu, nervos, gata să se arunce, luînd atitudini de campion, care trezeau la fiecare moment un imens scandal (o dată a promis unui deputat o regulare de socoteli îndată ce va termina de vorbit, și mi-am permis să-i observ momentul cînd trebuia să-și ție cuvîntul…); o majoritate de devotați, cari nu văzuseră în viața lor ce e o Adunare și cari credeau că datoria lor e să strige și să se arunce la orice provocare; un ministru de interne, d. Argetoianu, care cheltuia în zădar mijloace de îngrozire, incapabil să impuie, și credea că prin vorbe groase se poate dovedi geniul politic; un ministru ca d. Goga, care se și credea călare pe ducipalul dictaturii visate și se lua de păr cu oricine; un ministru al muncii, d. Trancu-Iași, a cărui jovialitate nu dezarma; iar, de partea cealaltă, o minoritate, unită ca”Opoziție Națională“ care, cu perfecta disciplină pe care o realizasem, pornea metodic la dărîmarea unui regim socotit ca uzurpator. De la începutul acestei obositoare sesiuni de vară, cineva care putea judeca împrejurările observa marea superioritate a acestei opoziții, și n-au trecut cîteva săptămîni fără ca ridiculul să se reverse larg asupra acelor cari apăruseră ca salvatorii țerii din anarhie și ca marii constructori sprijiniți pe asentimentul fanatic al mulțimilor idolatre. Se dovedea astfel încă o dată, și cu ce elocvență! că, totuși, oricare ar fi valoarea sentimentelor trecătoare, nu e nimic puternic, și nu e nimic durabil, decît ceea ce dă inteligența omenească, hrănită de tradiție și sfătuită de încercare. Marea experiență se dezlîna astfel zi de zi, compromițînd prestigiul, așa de necesar țerii, al unui mare general care era și un om perfect onest, un om de bine în cel mai deplin înțeles al cuvîntului.

    La capătul acestei tumultuoase sesiuni supt cerul de foc al Bucureștilor nu era alt rezultat decît al învrăjbirilor care, tratate cu aceleași apucături de violență, trebuiau să ducă peste un an și ceva la plecarea guvernului și la dizolvarea celui de al doilea parlament care, totuși, bine condus, ar fi putut realiza, imediat, foarte multe, al României unite.

    Diletantismul elegant al scepticului „marchiz” care era Matei Cantacuzino, minte de o extraordinară fineță și de o elocvență demnă de Franța secolului al XVIII-lea, ce putea face în mijlocul acestei turbate vulgarități, care a isprăvit prin a-l dezgusta!

    Înainte de a mă ralia la cei ce vor căuta să lărgească mai mult reforma agrară care a format preocupația celei de a doua sesiuni, prima ordinară – fără ca în guvernul însuși, cu un conservator marghilomanist, d. Garoflid, la Agricultură să fie vreo unitate de vedere, vreo siguranță teoretică, pe care o făcea imposibilă, de altfel, și continua flotare între interesele marii proprietăți în desfacere și „generozitatea” țerănească reprezintată prin rotunjimile impozante, de țeran chiabur, ale dlui Potîrcă de la Craiova, al cărui nume singur era un întreg program rural —, o invitație la Paris, venită încă din vremea cînd prezidam Camera, m-a smuls pentru cîtva timp din acest haos de trivială frămîntare a poftelor, patimilor și iluziilor fiecăruia despre propria sa valoare. De acum înainte aceste vizite în lumea unde trebuia să întîlnesc interesul pentru idee, simțul pentru formă, tradiția de politeță a vremilor mai bune, prietenii de intelectuali care se vor confirma și spori din an în an, vor fi marea mea mîngîiere, mijlocul minunat prin care-mi voi recăpăta puterile stoarse în mizeria morală a unei vieți politice convulsionate, cu tot ce puteau aduce fundurile necurate răscolite de sufragiul universal, care e desigur marea dreptate, dar și marea primejdie a epocii noastre.

    De la Congresul din Londra nu mai fusesem în străinătate. Reveneam acuma, în circumstanțe așa de onorabile, trebuind să vorbesc la Collège de France îndată după un om de valoarea epocală a unui Einstein, și un loc de membru corespondent la Academia de Inscripții, adunare științifică de mai mare prestigiu în lumea întreagă, se adăugi în același timp.

    Mediul îmi era necunoscut. Nu mai trăia, dintre vechii mei profesori, Monod fiind luat de cancer după pierderea fiului său iubit, Bernard, care a fost martirizat în armată, Giry dispărut de mult, iar Roy, Lavisse își încheiaseră rostul înainte de război, decît Thévenin, pe care l-am descoperit complect sfîrșit în odăița sa, apoi încă tînărul Langlois, acum director al Arhivelor care, însurat cu fiica marelui chimist Berthelot, ne-a adunat cu ai lui la masa cu cidru de Normandia, și d. Bémont, a cărui continuă și mișcătoare bunătate întovărășise cu o caldă prefață părintească ediția pariziană, revăzută ca stil de dînsul, a Relațiilor dintre Franța și români, pe cînd vechiul meu coleg de la Roncière recomandase, în termini atît de amicali, articole din ziarul meu, frumos traduse de dra Alexandrina Dimitrescu, pe care Berger-Levrault le publicase, în vreme de luptă desperată, supt titlul de Pages Roumaines. Am cercetat pe venerabilul meu învățător de pe vremuri în biblioteca lui din rue Monsieur le Prince și am crezut că pot să-l tulbur fără a mă anunța dinainte – am simțit mai tîrziu greșeala ce făcusem în această societate de îndîrjită muncă, pe cînd la Moscova Ioan Bogdan putea să intre la miezul nopții pentru un păhar de ceai la profesorii săi, dacă mai vedea lumină la fereasta lor —, pe bătrînul filolog Havet, la care am pătruns străbătînd lungi culoare înțesate de cărți. Cu acest prilej am cunoscut întîii oameni între cari mă voi așeza pe urmă la Academia de Inscripții, ca seninul cercetător al literaturii grecești, d. Croiset, ca d. Diehl, maestrul studiilor bizantine, și nu numai în Franța, de care era să mă lege o caldă prietenie, apoi ca harnicul cercetător minuțios al iconografiei în arta aceluiași Bizanț, d. Millet. O întreagă lume nouă de cunoștinți, între oameni dintre cari unii aveau o vrîstă apropiată de a mea și cu cari trebuia să mă unească neapărat potrivirea, nu numai în ocupații, dar și în idei și sentimente.

    La Legația României am găsit pe d. Dimitrie Ghika, om de o aleasă politeță și de o intelectualitate extrem de fină și de complexă, pe care o împărtășea cu fratele său, acuma preot catolic, Vladimir, care, în mijlocul ocupațiilor, cînd îndreptate către o literatură de foarte înzestrat diletant, cînd reținută de nobila grijă a mizeriilor umane, păstra un mare interes pentru istoria Moldovei supt bunicul său, nobilul Grigore-vodă.

    Călăuzul cel mai bun în acest nou Paris, în care mă recunoșteam așa de greu, mi-a fost d. C. Marinescu, unul dintre cei mai buni elevi ai mei, care, după ce trecuse prin încercările războiului, gustînd și din neajunsurile, suportate cu demnitate, ale prizonieratului în Germania, era acum, cu bursa de stat pe care o căpătase de curînd, ascultător, dincolo de obișnuiții ani de studiu, al profesorilor francezi, și în special al dlui Lot, pe care-l cunoscusem de departe ca tînăr luptător și era, acum, membru al Institutului și imul din profesorii cei mai respectați ai Sorbonei. Cu tînărul meu prieten am cutreierat acest Paris de după război care conserva tot caracterul său de pe vremuri, dar în care, a doua zi după izbăvire și biruință, pulsa o întreagă viață nouă, din care nu lipsea, ca la noi, solidaritatea. Tot d. Marinescu îmi găsise adăpostul la scumpul hotel Foyot, locuință cu numai două rînduri, comode pentru bătrînii cari în mărețul palat din față, al Ecaterinei de Medicis, puneau la cale rosturile țerii lor dar, căutînd a ne îndestula seara în odaie apetitul, nu îndrăzneam să ne apropiem de restaurantul de jos, pentru oameni mai bogați decît mine, care aveam numai retribuția conferinților mele.

    În Paris am mai găsit însă pe cineva de care, de un timp, și cu toată povestea de la Iași a „cascadei tronurilor”, mă lega tot mai mult aceeași apreciare a oamenilor și împrejurărilor, aceeași orientare în ce privește mijloacele de a consolida minunata situație pe care ne-o dăduse sfîrșitul fericit al războiului. Nu văzusem pe Take Ionescu, după îndelungata lui desțerare, în lunile cînd, împreună cu Flondor și cu generalul Averescu, făcea o îndîrjită opoziție liberalilor, pentru ca, la căderea acestora, să nu se prezinte, cu slabele rămășițe ale unui partid evaporat odată cu avantajele bugetare, la alegeri. Dezgustat de adeziunile interesate care, în juru-i, simulaseră iubire și devotament, el intrase în formațiunea Averescu, deși știa bine ce sentimente-i poartă absorbantul ministru de interne. Cu dînsul se raliase la noul regim, căruia regele voia tot mai mult să-i ia caracterul de partid, ajungînd tot mai mult a-l considera ca un al doilea provizorat, fostul lui adjutant, tînărul care-i datora, cel puțin așa de mult ca talentului său de elocvență, în barou, o pripită și strălucitoare carieră, d. N. Titulescu, profesor de… formă la Universitatea din București. Dar acesta, care nu dorise întoarcerea șefului său și visa de nu știu ce nou partid radical pentru sine însuși, se grăbise a repudia orice legături cu prețiosul patron de odinioară, care i se părea acuma inutil. În ce privește popularitatea, pe care Take Ionescu o merita desigur prin frumoasa-i atitudine în timpul războiului, șeful unui partid conservator complect sfărîmat știa bine ce-l așteaptă de la alegătorii postbelici, complect dezorientați și uneori de o uimitoare inconștiență. Astfel el făcu abstracție desăvîrșită de împrejurările interne, cu nevoile și pasiunile lor și, foarte hotărît a nu crea printr-un nou patronaj al său o nouă serie de ingrați, se consacrase, stînd cît mai mult în străinătate, cînd darul său de vorbire, intact, nu era necesar pentru a drege gafele asociaților, servirii intereselor externe ale României.

    Încă din vremea petrecerii la Paris, el fusese pentru o înțelegere cu sîrbii, cari doriseră în zădar ca imperiosul Ioan Brătianu, în drumul spre Apus, să se oprească un moment la Belgrad pentru a discuta chestia Banatului. Cu d. Beneș, profesorul ceh care-și luă de la început un loc de frunte lîngă filozoful creator al statului, d. Masaryk, pe care-l zărisem la Iași, el era să se întîlnească într-o complectă potrivire de idei. În alcătuirea pe oare regele Ferdinand multă vreme a răspins-o, a unei alianțe pentru apărarea noilor graniți contra Ungariei, el a jucat fără îndoială un rol de căpetenie, oricît ar fi căutat să i-l scadă mai ales acest bun neam de oameni cari sînt românii cu oarecare cultură. Nu uitase relațiile sale cu Grecia după încheierea primului tratat din București și era, pentru a i le aminti, numele de strada Atenei, dat aceleia în care el locuia după ce-și refăcuse casa, sălbatec devastată și spurcată de ocupanți […].

    Revăzîndu-mă la Paris cu dînsul, el mi-a arătat toată prietenia. Fusese, în negociațiile sale, la Londra și, întors de acolo foarte obosit, ținuse totuși să asiste la o conferință despre arta românească pe oare am făcut-o la Legația României. Ba, plecînd în țară, îi dădu în minte să mă însărcineze cu reprezintarea țerii la o conferință financiară din Bruxelles, onoare pe care firește că am refuzat-o, rugînd să se trimeată un om de competința fostului profesor la Universitatea din Iași, d. Neculce.

    Conferințile mele s-au întins asupra întregii vieți a poporului românesc prezintată ca o sinteză, și ele au apărut întîi, în parte, cred, și în ziarul cultural pe care-l scotea la Paris poetul Cincinat Pavelescu, și apoi în broșura Les Latins d’Orient. Căutam să învederez că noi nu sîntem numai o națiune latină, ci însăși latinitatea orientală, cîtă și cum a rămas după ce prin atîtea i-a fost dat să treacă. Rezumatul fiecărei conferințe o redactam imediat la hotel.

    Mă apropiasem de catedra pariziană, după atîția ani de cînd nu vorbisem franțuzește în public decît, la anume ocazii, pentru scurte manifestări, cu o sfială dureroasă, care a răpit desigur foarte mult din ceea ce, în altă stare de spirit, socot că aș fi putut să dau.

    Era, acolo, totul de reluat, și invitarea la Collège de France a fost prilejul pentru începerea unei întregi opere de propagandă, menită să scoată la iveală originalitatea și, prin aceasta, valoarea poporului românesc, asupra căreia, și în Franța ca și oriunde aiurea, se făcuse obișnuința de a trece, în orice domeniu, fără a i se recunoaște rostul în lume.

    Am putut vorbi la o societate unde prezidenția trebuia s-o aibă însuși Poincaré. Fostul președinte de Consiliu era însă prins în dificultățile unei crize de guvern. Întîiul contact cu cercurile politice franceze mi-a dat încrederea trebuitoare pentru a încerca și mai departe cu trezirea prieteniilor așa de necesare în vremuri tulburi, cînd totul era răsturnat din ceea ce fusese și, pentru orice popor, chiar pentru cele mai mari, se impunea o revizuire și întregire a legăturilor și amicițiilor. La mesele colegiale care mi s-au dat, ca unui oaspete neobișnuit, am putut să întind și să adîncesc relațiile create astfel.

    Înaintea unui public foarte numeros, în sala Richelieu a Sorbonei, am căutat să prezint apoi farmecul peisajelor și monumentelor noastre: conferința a apărut supt titlul de Voyage en Roumanie. Verva mi-o tăiaseră insă două personaje solemne, care păreau că-mi cîntăresc fiecare cuvînt și că se opresc asupra fiecărei nuanțe de stil, refuzîndu-mi orice zîmbet la glumele pe care le riscam. Nu puțină mi-a fost surprinderea cînd am aflat prin prezintarea lor că presupușii nemiloși critici, pe cari nu i-aș fi putut satisface, nu erau decît consulul român Ghiță Ioan, nepotul lui Take Ionescu, și bătrînul profesor grec de la Iași, un coleg și amic de pe vremuri al marelui bizantinolog german Krumbacher, d. N. Dosios, care pe vremuri îmi solicitase un articol de recunoaștere în Epoca.

    Între profesorii francezi mai tineri, cunoscusem la București, cu ocazia venirii misiunii franceze, pe acela care, elev al lui Gaston Paris și al lui Paul Meyer, se ocupa de mult cu limba românească, pe care o cunoaște ca un român, și cu literatura noastră, care-l interesa ca filolog, d. Mario Roques. În convorbirea cu acest om așa de vioi și de întreprinzător, oare a devenit apoi și mîna dreaptă a lui Albert Thomas în opera de organizare economică a acestuia, mi-a răsărit ideea unor cursuri la Sorbona despre subiecte interesînd pe români și mediul în care i-a pus soarta. Încă de atunci am făcut cîteva conferinți cu cuprins românesc și, ceea ce cred că nu s-a mai întîmplat în sălile ilustrei universități, d. Roques singur izbutind a o face, am dat studenților români, plecați în mare parte fără a-și cunoaște țara și trecutul ei, cîteva lecții de istorie in românește.

    Puțini le-au ascultat. Încă de la această primă vizită mi-am putut da samă cît lipsește acestui tineret, venit la Paris pentru a-și pregăti o carieră ori numai pentru a urma o modă, aceea ce leagă pe un om pe toată viața de țara de unde se trage, de neamul din care face parte. Pe cînd studenții de altă origine caută orice posibilitate de a se afirma ca grup național, la ai noștri pare că le-ar fi rușine să arate ce sînt, ce înțeleg a rămînea în străinătate. În ciuda celor cîteva întîlniri cu mai multe serii dintre dînșii, căutînd să li învederez singura și marea datorie, pe care o afirmau cu o așa de elocventă mîndrie înaintașii lor de pe la 1848: aceea de a strînge cît mai multe cunoștinți și cît mai multă experiență pentru patria lor, am păstrat continuu această impresie: că o rea creștere în școlile de acasă îi trimete cruzi într-o lume uriașă, așa de impresionantă, în care șubrezimea lor sufletească nu le poate păstra bruma de individualitate venită mai mult din instinct.

    O dată, la un An nou, înaintea unor ascultători între cari era bunul general Berthelot și dra Văcărescu, rămasă lîngă bătrîna sa maică, o boieroaică din vremile vechi, româncă pînă într-atîta încît, și vorbind cu străinii prieteni, printre cari și-a creat un așa de mare loc, amestecă vorbe românești, s-a prezintat ce e mai acru și amar în criticile lui Caragiale, întovărășind o asemenea lectură pentru o zi mare, încunjurată de așa de frumoase datini, și de alte manifestări nepotrivite, în sunetul viorilor țigănești gîdilite la ureche; n-am putut răbda și, ca semn de adîncă indignare, am părăsit sala. Era aceeași stare de spirit, de o așa de complectă inconștiență, pe care o puteam constata cu același prilej la legație – care, de altfel, continua vechea tradiție de indiferență față de ce se petrecea în colonie și mai ales în această studențime —, unde grija unică era asaltul sălbatec asupra bufetului, un fel de inițiare la viitoarea pradă a bugetului. Cîtă deosebire față de vremea, cu atîtea decenii în urmă, cînd secția din Paris a Ligii făcea așa de mult pentru popularizarea cauzei românești în străinătate! Și, chiar atunci, cîtă deosebire față de sîrbi cari, în jurul omului cu inimă caldă care e d. Spalaicovici, se adunau la hramurile lor, observînd și cel mai neînsemnat din riturile lor populare, bărbați și femei, de toate vrîstele, stînd ca la biserică în sala plină de o mulțime așa de mult cu gîndul la vetrele ei, încît ochii li se umpleau de lacrimi!

    Și erau mulți români de la Paris – nu numai studenți, bucuroși unii dintre dînșii să rămîie acolo pentru totdeauna, ca marele învățat de laborator, d. Livaditi din Iași, însurat cu una din fiicele drului Istrati, naționalistul înflăcărat venit să moară la Paris, descendența lor topindu-se cu totul în mediul francez. Pensionari, ca un Cosmovici de la căile ferate, aventurieri cu un trecut detestabil la noi, petrecători de toate nuanțele, oameni comozi, cari nu înțelegeau să participe la greaua muncă de reconstrucție după război, se îngrămădiseră prin toate colțurile imensului oraș, fiecare trăind pentru sine, între ai săi, fără să caute contactul, socotit compromițător, cu alți români. Cîteva bătrîne singure se vedeau la capela românească, pe lîngă care se păstra o tradiție muzicală care făcea ca multă lume străină să alerge la producțiile corului; o bibliotecă de mult părăsită a trebuit să fie cernută pentru a se pune la adăpost ce era mai rar și mai de preț într-insa.

    Așa de mare fusese asaltul la închipuitele plăceri continue ale Parisului, care ar fi să se ofere gratuit aliaților români, încît, îndată după încetarea ostilităților, la Legația Franței, unde era însărcinat de afaceri spiritualul de Flers, pe care apoi nu l-am mai putut revedea la Paris, nu se mai răzbea cu vizarea pașapoartelor. I-am spus lui de Flers că, dacă-i mai ajută să plece, „nu vor mai rămînea români în România”.”Il y aura», mi-a răspuns el cu un nobil gest, „des Français qui reviendront”. Și nu începuse încă emigrarea, pusă la cale și de anume deputați, furioși cînd strigam în Cameră că, decît oamenii noștri să umple străinătatea, mai bine să crape de foame în țara lor, a țeranilor de peste munți, gospodari împovărați de datorii, cari înțelegeau a face în Franța, țară cu salariile mari, ceea ce înaintași de-ai lor făcuseră, nu fără folos, în America și cari, după ce-și vînduseră pe nimic strămoșeasca moșie, debarcau fără sprijin și fără sfat în acest furnicar uman, în care foarte adeseori erau întrebuințați la un lucru pe care-l desprețuiau arabii și cei din urmă dintre oameni, puși la curățitul gunoaielor. Unii și-ar fi dat ani din viață ca să-și revadă brazda și să și-o știe iarăși a lor; rareori îi întovărășeau femei, fete, care se pierdeau, în cazul cel mai bun, prin slugăritul parizian. Și erau niște oameni așa de buni, de curați, de creștini în suflet! Unul, dăunăzi, căruia îi vorbeam de scăderea și amînarea datoriilor, îmi răspundea, el, care de ani de zile trăia ca rîndaș fără să-și dea un ceas de distracție și mîngîiere:”Am luat la nevoia mea de la un om de omenie, ruda mea, și, ca un om de omenie, trebuie să-i dau banii înapoi la nevoia lui”. Pe cînd polonii își au șefii lor firești, recunoscuți de statul francez, preoții și bisericile lor, școlile lor, și ambasada polonă nu-i pierde o clipă din ochi, ai noștri sînt părăsiți nu numai mizeriei materiale care-i atinge la ceasul crizelor de șomaj, cînd ei sînt îndată atinși, dar și desperării morale, care-i aruncă în categoria dușmanilor oricărei societăți și în rîndul întîi ai aceleia care a ținut așa de puțin samă de dînșii.