XXX. Marile schimbări politice

    În timpul cînd adunam în străinătate materiale de studii sau îndeplineam îndatoriri care tindeau să răspîndească știința românească și știința despre români, ori lucram din toată inima la așezămintele pe care am ținut să le las după mine, împrejurări neprevăzute schimbau cu desăvîrșire, prin lovituri ale soartei și prin izbucniri de fapt revoluționare, toată înfățișarea vieții politice românești.

    Generalul Averescu se credea asigurat pe mult timp de o guvernare căreia nu i-au lipsit și succesele în ordinea legăturilor cu străinătatea, prin întregirea prieteniei italiene, și în ordinea financiară, prin descoperirea lipsurilor lăsate de liberali, prin silințile de a le acoperi, intrînd într-o sinceritate bugetară nepracticată pînă atunci, ca și printr-un plan de fixare sistematică a salariilor, datorit concepțiilor noi ale dlui Manoilescu, și chiar prin menținerea unei ordini publice mai stricte decît atunci cînd, supt liberali, „mișcările studențești” găseau o oarecare încurajare, și bănească, la unele ministere. Șeful guvernului era foarte mîndru că „a învățat a guverna”. I se atribuiau chiar intenții dictatoriale, pe care le cultiva, de fapt, ambiția aprinsă a colaboratorului său de la Interne, d. Goga, invocîndu-se portul de uniformă, căpătat de la favoarea regelui, și anume atitudini, care îngrijorau. Cum Suveranul era foarte greu bolnav, până într-atîta încît trebuise să fie rechemată din America regina Maria, doritoare de a cunoaște o lume atît de nouă, și o operație suportată cu o răbdare de martir nu dăduse rezultatele așteptate, așa încît, adăugindu-se o răceală, în april 1927, se putea aștepta ce e mai rău, dușmănia liberală contra acestui provizorat care arăta că vrea să se permanentizeze se făcea tot mai ascuțită. Din umbra în care-i plăcea să se retragă, încunjurîndu-se de prestigiul ei, Ion Brătianu calcula, cu metoda sa de inginer pusă în serviciul pretențiilor incomensurabile ale unei adevărate dinastii, cea care chemase pe cealaltă, momentul exact cînd iluziile locțiitorului său vor trebui să se împrăștie.

    Cunoscusem personal pe general în ultimul timp. Am găsit un om foarte socotit, observîndu-se în cele mai mici detalii, lucrînd pe cîmpul politicii ca pe acela al meseriei sale, extrem de fin și găsind cuvinte de o tăioasă ironie, pe care le sublinia strălucirea curioasă și temută din ochii săi de gheață, o fire foarte distinsă prin multele atingeri cu ce are viața mai înalt, mai sever și mai plin de răspundere – altceva decît un avocat meșter în fraze și decît un poet care se simte necontenit în vedetă și, pe lîngă aceasta, cu toate dibăciile ce i se atribuiau și care erau pentru dînsul detalii de „strategie” și de „tactică”, o oarecare sinceritate, lipsită în orice caz de acea pretenție brutală, de acea atitudine dîrză și de acea magnilocvență jignitoare și ridiculă care se observă la alții. Era desigur mai cavaler, deși fără generozitate, decît alții, și cuvîntul lui însemna ceva. Ca și pentru Take Ionescu, cînd am ajuns a-l cunoaște, multe prejudecăți mi s-au înlăturat de la sine, și unele devotamente mi se lămureau tot așa de bine ca și unele trădări, din acelea pe care, și nu o singură dată, am avut să le sufăr și eu. A fost vorba cu șeful guvernului, pe care-l căutam pentru interese ale Ligei, de unele din problemele, așa de grele, ale zilei. Generalul avea în vedere o dispariție a regelui și, în lipsa moștenitorului, contra căruia nu arăta pasiunea feroce a liberalilor, el se gîndea la o regență care să nu fie marcată de o ambiție personală și să nu facă jocul nimănui de la spate, preferînd onestitatea, spiritul drept, iubirea pentru fiul său a principesei Elena, de care-i vorbeam.

    Pe regele Ferdinand nu l-am mai văzut decît o dată la Academie după înscăunarea regimului Averescu. Trecînd de la un academician la altul, s-a oprit și la mine. Cum țineam mîna pe o carte, m-a întrebat ce este. Era un manual de istorie germană și am explicat astfel:”E o istorie din care se vede cum strămoșii maiestății voastre știau răsplăti pe aceia cari-i serviseră cu devotament“. O audiență n-am cerut; de ce s-o fi făcut, odată ce eram așa de puțin amestecat în politica dominată de sfătuitorii lui, cari nu erau totdeauna și cei mai buni prieteni și cei mai cu grijă de interesele țerii? La ultima mea întoarcere din străinătate, am aflat că el ar fi dorit să mă vadă. Mă temeam însă că va fi ca să mă cerceteze despre relațiile cu fiul său, pe care, în împrejurări asupra cărora e firesc să nu divulg nimic, îl îndemnasem cu toată căldura unei vechi și sincere afecțiuni să revie în țară, cum era evident că însuși dorea, dar lîngă soția și fiul său, ceea ce era pentru mine un articol de crez pe care conștiința mea, nesupusă intereselor politice, mă împiedeca, și m-a împiedecat statornic, să-l părăsesc, și același punct de vedere l-am arătat totdeauna public, în cuvîntări care s-au însemnat. Din această cauză, și numai din aceasta, am declarat domnului Hiotu că nu doresc să fiu primit, dar i s-a raportat regelui, a cărui stare de sănătate mă durea – și încă din septembre al anului precedent întrebasem pe președintele de Consiliu de ce nu se consideră boala în toată gravitatea ei —, că eu n-aș dori să-l văd, din sentimente rele față de acela lîngă ale cărui suferinți stătusem atît de adeseori, și cu așa de puțini din aceia cari acum se aflau în jurul celui greu bolnav.

    Mă întorsesem abia de la un foarte vioi congres al Ligii la Tîrgul Murășului, oraș ținut admirabil de un primar secui, unde văzusem unul din cele mai frumoase conducte etnografice, cu toate datinele noastre vechi, organizat de căldurosul român și credincios prieten politic, protopopul Cîmpeanu, cînd d. Hiotu m-a cercetat din partea regelui, despre care știam că e extrem de slăbit, abia putîndu-se ținea pe picioare, pentru a-mi cere să intru într-un Ministeriu național căruia, vădit, voia să-i lase țara în samă după apropiata sa dispariție, privită de el cu un admirabil stoicism. I-am făgăduit că, oricare ar fi dorința Suveranului, sînt gata să contribui la îndeplinirea ei și, pentru a pregăti publicul, a doua zi chiar am publicat în foia mea un articol în care arătam imperioasa nevoie a unirii tuturor puterilor politice. Peste cîteva ceasuri mi s-a comunicat confiscarea Neamului românesc, cum se făcuse, de altfel, și cu alte ziare, din ordinul dlui Goga, care credea foarte serios că dictatura sa, de mult dorită, a și început.

    Am căutat fără zăbavă pe d. Hiotu pentru a-l întreba dacă în adevăr mi-a propus din ordinul regelui să intru într-un cabinet de concentrare națională. Mi-a cerut să întrebe întîi pe Suveran ca să-mi poată da asigurarea oficială de care aveam nevoie pentru a pretinde satisfacția ce mi se cuvenea. A doua zi am avut răspunsul, firește, afirmativ. Generalul Averescu și-a exprimat regrete la telefon și m-a căutat acasă, pentru întâia oară, explicîndu-mi cum i s-a arătat dorința regală, pe care n-o credea că e așa de hotărîtă și că trebuie să aibă urmări imediate. Încă o dată președintele de Consiliu mi-a părut un om cu cele mai bune intenții – fără planurile de dictatură care i se atribuiau și care influențaseră la Scroviște pe regalul bolnav —, cu un spirit de multă chibzuială și o inimă simțitoare la sentimentele bune care i se arată.

    Îi recomandasem ca, la invitarea, pe care o avea în vedere, a șefilor de partide, să ia măsura de prudență de a-i aduna pe toți împreună și de a le cere să puie în scris răspunsul lor la oferta de colaborare, pe care generalul, cu multă părere de rău, ajunsese a o accepta.

    M-am dus la ceasul arătat, dar nu venise nimeni decît d. Cuza, foarte bucuros că se recunoaște în sfîrșit”Liga” sa, care făcuse atîta zgomot și cîștigase, prin metode pe care nu le pot întrebuința, oricît ar fi să pierd, aderenți numeroși, și cu o importantă reprezintare în Parlament – și se înțelege ușor că nu i-o invidiam. Ceilalți, ori nu dăduseră nici un răspuns, ca Brătianu, care făcea toate sforțările pentru a grăbi eeasul unei noi dominații, acuma fără un rege de care să se lovească uneori, fie și foarte rar, ci cu o regență în care credea că președintele Casației, Buzdugan, îl va urma, iar de Patriarh și de prințul Nicolae, orice ambiție ar fi la spatele lui, credea că nu trebuie să se teamă, ori ca d. Maniu care, încremenit în „constituționalismul” pe care se vede că l-a învățat la Facultatea de Drept din Budapesta, căci altă țară nu cunoscuse decît ca ofițer cezaro-regesc, cerea garanții de neutralitate în vederea unor alegeri libere. Nici unul, nici altul nu admiteau că invitația nu era la generalul Averescu personal, ci la prezidentul Consiliului, pentru a discuta împreună asupra impasului în care boala Suveranului punea țara însăși. Așa de mult era stăpînit fiecare de interese înguste de partid și de preocupații pur personale. Căci altfel ar fi înțeles cu toții că un Ministeriu național larg conceput și onest alcătuit, cu gloria militară și spiritul de autoritate ale generalului, însușiri care erau o adevărată zestre comună, ar fi putut să prezideze mult mai ușor la inevitabilul care stătea să se întîmple și ar fi putut soluționa, în sensul pe care-l arătasem la Paris – și aceasta cu toată atitudinea cutăruia din Ministeriu, care amenințase pe exilat dacă ar cuteza să se întoarcă —, chestia, foarte vie în sufletul ofițerimii tinere și în inima poporului, a prințului Carol.

    Peste cîteva ceasuri numai, generalul Averescu putea să-mi anunțe, cu o mirare indignată pe care o împărtășeam și eu, numirea ca președinte de Consiliu a dlui Barbu Știrbei, pe care în alte împrejurări îl avuseră în vedere și național-țărăniștii, cu cari întreținea bune legături și, atunci chemarea d-sale ar fi fost cu putință, reputația sa politică și personală fiind întreagă. Mareșalul palatului se prezintase pur și simplu la Prezidenție, unde locuia primul ministru, cu un decret de numirea înlocuitorului, cerînd obișnuita contrasemnare, pe care cu un legitim sentiment de despreț a acordat-o imediat acela care desigur că se putea împotrivi, oricît de mult s-ar fi asigurat liberalii de garnizoana din București. Mai tîrziu, eu, care am criticat această ușoară părăsire a puterii înaintea unor intrigi al căror caracter se putea recunoaște ușor, mi-am putut da sama înaintea acelei noi strangulări de serai, între două uși ale palatului, că în asemenea împrejurări dezgustul e atît de hotărîtor pentru oricine are mîndria unor fapte îndeplinite față de Țară și Coroană, încît împiedecă orice reflecție și taie orice putință de a reacționa la ofensa care înlocuiește onesta și onorabila despărțire de Suveranul pe care l-ai ajutat cu tot ce ți-a fost prin putință.

    A urmat o noapte agitată, în cursul căreia se vorbise totuși de rezistențe, de măsuri extraordinare pentru a le împiedeca. A doua zi, șef al unui Cabinet în care erau și liberali și țerăniști, dar de clasa a doua – șefii stînd de pîndă —, dar și drul Lupu, firește grăbit, d. Știrbei mă întreba prin simpaticul, amabilul prefect de poliție, generalul Nicoleanu dacă mă poate vedea. I-am răspuns, pe tonul ce se impunea, că nu-l pot primi. Carta de vizită a omului de încredere al dinastiei, care aștepta pe prag, n-a avut mai multă influență decît stăruința șefului poliției; servitoarea mea l-a încredințat că în adevăr nu mă poate vedea.

    Am asistat apoi la harța de fiecare clipă între miniștri cari se urau între ei și n-aveau nici un sentiment și nici o stimă pentru un conducător răsărit prin surprindere, mulțămită unor uneltiri personale pe dreptate osîndite de conștiința publică. S-a învederat, în această formă, cea mai periculoasă și mai imprudentă, că astfel de combinații, ieșite din motive oricît de lăudabile, ca dorința veche a regelui de a strînge pe toți la o mare operă comună – și ce nu se putuse face în jurul sănătății sale credea că s-ar putea dobîndi în jurul unui pat de agonie —, nu pot reuși într-o societate atît de puțin solidară și de slab dispusă la sacrificiu. Supt Carol I lucru ar fi putut izbuti, dat fiind marele prestigiu al unei regalități care în manevrarea partidelor nu se lăsa condusă, izolată cum era de orice legături, fățișe sau ascunse, cu oamenii, de alte considerații decît aceea de a menține un solid echilibru politic între partide, excluzînd, chiar cînd era vorba de un talent, de o popularitate ca ale lui Take Ionescu, orice strecurare a grupărilor de clientelă, orice asalt al personalităților de sine stătătoare, sistemul vechi englez servindu-i de normă; dar bunătatea lui Ferdinand I, aplecarea spre sentimentalități, dispoziția de a se lăsa necontenit influențat de familia sa și de prietenii familiei sale, și nu mai puțin criticabila pornire spre intrigi și curse contra oamenilor pe cari-i ținea la putere, făcea ca asupra portofoliilor ministeriale să fie o continuă rîvnire pătimașă, cu întrebuințarea forțelor oculte de la palat, fiecare crezînd că pe alte căi decît ale luptelor politice fățișe se poate ajunge a guverna. Rezultatul combinației din mai a fost deci acela care se putea aștepta: hărțuit din toate părțile, amenințat, terorizat, omul de bun simț și de mare rezervă care e d. Știrbei și-a dat samă că a guverna astfel ar fi o greșeală mai mare decît aceea de a fi primit în astfel de împrejurări și supt astfel de auspicii. De altminterea nescrupulosul său cumnat, Ion Brătianu, care uitase cîte îndatoriri îi făcuse trecerea la Curte a „prințului” era gata pentru a-i prezintă, ca în vechea Romă la ceasurile de supremă desperare, sabia în care să se arunce.

    Brătianu a redevenit deci, dar numai în aparență, chiar dacă-i rămăsese din colaboratorii dlui Știrbei energia fără astîmpăr a drului Lupu, și dacă oameni de la mine, avînd datorii pe care nu voiseră să le ușureze altfel Banca Națională sau așteptînd de la un stăpîn bogat simbria pe care de ani de zile ar fi dorit-o de la cel veșnic fără mijloacele bugetului, trecuseră cu oarecare zgomot la dînsul, făgăduind poate unei bune credinți, pe care pe departe n-o puteam crede așa de naivă, că eu însumi voi urma pe fugarii ce mi-o luaseră înainte. Deci, fără ca o astfel de schimbare să găsească fie și cea mai slabă aprobare a opiniei publice, un nou regim al liberalilor, storși de puteri prin guvernările pe care le smulseseră una după alta de la regele aservit lor cu totul, începea întrebuințînd, viciu care se va perpetua la dînșii, aceiași oameni dinainte de 1914, de la care nimeni nu putea să aștepte nimic.

    Ei, cari votaseră „legile organice”, pentru care se crezuseră singurii chemați, nu mai aveau nici un punct de program. Rostul lor era însă îndoit, și negativ în ambele privinți: să împiedece venirea la putere a național-țerăniștilor, cari aduceau cu dînșii localism și spirit de clasă, ambele foarte primejdioase pentru noul Stat ce abia se închega și să menție măsura de mult timp regretată, prin formula destăinuită apoi de generalul Averescu, pe care o luase regele împotriva moștenitorului de tron, cu ajutorul, și spre cel mai mare folos, al lui Ion Brătianu.

    Și într-o privință și în alta, atitudinea lor a fost și mai hotărîtă după ce Ferdinand I, în iulie, a închis ochii.

    O prigonire fără rezerve și fără ascunsuri s-a îndreptat deci în alegeri contra tuturor acelor cari erau bănuiți că au simpatii pentru prinț și contra rivalilor, atît de temuți cari, din partea lor, erau hotărîți, contînd și pe unele legături în regență, să întrebuințeze toate mijloacele pentru înlăturarea „hoților de urne”, a „uzurpatorilor” și a „tiranilor”. De atunci înainte, timp de mai multe luni de zile, o adevărată urgie s-a dezlănțuit contra adversarilor, Ion Brătianu crezînd că în sfîrșit a venit momentul cînd nimic nu-i va mai sta în cale și el va putea să guste stăpînirea deplină, fără nici un scop de atins, ci numai pentru voluptatea de a-și ști toată lumea supt picioare și de a putea să-i apese cît vrea el de greu […]. În alegeri eram cuprins în lista oamenilor cari nu trebuiau să iasă: adăugîndu-se teribila lege electorală a lui Al. Constantinescu, n-aveam nici mijloacele bănești necesare ca să ne asigurăm mizerabilul de doi la sută pe țară pe care ea îl pretindea. Pentru întîia oară deci, după vechea silă cu baioneta a lui Marghiloman și după refuzul de a candida supt ocupația străină, n-aveam un loc în Cameră. Am căpătat unul mai tîrziu numai, toate partidele învoindu-se să nu-mi opuie contracandidat, în cercul de la Ismail, unde se pare că oneștii bulgari de acolo și-au dat samă pe cine votează și mi-au păstrat simpatii pe care n-am avut prilejul să le întrebuințez.

    Mai mult decît oricînd doream acum de acel contact cu prietenii din Apus, cari mă mîngîiaseră și mă susținuseră continuu, față de cîte avusem să sufăr de la ai mei. Înainte de a mă îndrepta spre Paris în cele dintîi zile ale anului 1928 am primit, într-o aspră și întunecată zi de decembre, cînd stam să iau trenul pentru a-mi face ca de obicei lecția obișnuită la elevele mele din Vălenii de Munte, vestea, cu totul neașteptată, că Ion Brătianu, bolnav de gîlci de cîteva zile, a murit de pe urma operației desperate făcută în ultimul moment pentru a-i salva viața.

    Deși chemat înapoi la București de regență, nu m-am grăbit. La ce puteam fi bun, așa cum eram, părăsit de atîția dintre ai mei și despărțit și de activitatea parlamentară iar, în afară de aceasta, așa de profund dezgustat de ceea ce văzusem de o bucată de vreme? Vintilă Brătianu a venit să mă vadă, desolidarizîndu-se de la început de persecuția căreia îi fusesem supus cînd nu el era acela care purta răspunderea; mi-a declarat franc că nu simte nevoia vreunui concurs, că nu de aceea a venit la mine dar, cum vorbeam de Institutul de bizantinologie pe care-l făgăduise și pentru care nu vărsase nici un ban, mi-a strecurat ispita, pe care am răspins-o cu indignare, că multe lucruri s-ar putea face pentru instituțiile mele dacă, în chestia prințului, măcar acuma aș fi dispus a face concesiile la care, a doua zi după moartea regelui Ferdinand, mă arătasem cu totul protivnic. […]

    Cu slabul, deși îndărătnicul Vintilă Brătianu, a cărui stare de sănătate îl făcea nervos, național-țerăniștii vor începe o luptă ca acelea care au dezonorat viața politică a Ungariei și au adus însăși distrugerea statului astfel atacat: Camera era o arenă în care și fruntașii opoziției întrebuințau mijloace de care se pot servi numai cei mai dezmățați din agenții electorali, vechile parlamente de boieri neputînd prezintă un singur precedent. Se dădeau bătălii cu pumnii în jurul urnelor.

    În acest timp căutam în străinătate clipa de odihnă pe care credeam că o merită ostenelile mele de un an întreg, unite cu tot ce poate lăsa pe suflet un an ca acela care abia se încheiase. Plecat în februar la Paris, am vorbit despre Franța din Cipru, revenind la vechile mele studii despre această țară de cruciată la care mă dusese cariera zbuciumată, în urmărirea aceluiași ideal, a lui Philippe de Mézières. Astfel de conferințe, la care se vor adăugi, în anul următor, acelea despre Armenia Mică din Cilicia, și aceasta o formațiune de cruciată, pe care o stăpînea spiritul francez, formează în intenția mea o prezintare, nouă, a Fraudei dincolo de Franța, despre care vorbeam cîndva dlui Doumergue, pe atunci numai președinte al Senatului, și vioiul, surîzătorul, foarte cultul om politic francez recunoștea că așa ceva nu s-a făcut încă și mă îndemna călduros s-o încerc. De acolo am trecut, în mart, prin Madrid, pentru călătoria în Portugalia, unde am regretat numai așa de puținele mele mijloace, pe care criza momentană a reizului, răpede încheiată însă printr-o admirabilă mișcare patriotică, le crescuse foarte puțin: pînă astăzi frumoasele mînăstiri din locuri izolate mi-au rămas necunoscute. La întoarcerea tîrzie, am trecut și pe la Milano, vorbind la”Cercul filozofic” de acolo: în toată Italia nu e oraș unde manifestările de intelectualitate să fie cerute mai mult și urmărite mai cu interes decît această mare și inteligentă capitală a Lombardiei.

    Mă vor ocupa în acest an și deosebite lucrări mai grele. În 1928 a apărut, fără a se fi luat măcar o notă la bibliografie în revistele pedagogice, unele cu un caracter aproape oficial, întinsa Istorie a învățămîntului, la a cărei alcătuire, cu toată prețioasa adunare de material a lui V. A. Urechiă, a trebuit să lucrez așa de mult, din paginile ei reieșind continuitatea unor sforțări cu caracter de originalitate în acest domeniu. Patru conferinți despre istoria Angliei, cerute de societatea anglo-română, au apărut în volum. Am păstrat nu numai conferințile mele de la Paris despre „cărțile populare în sud-estul Europei”, de care mă ocupasem întîiași dată, scoțînd și unele rezultate nouă, dar și ambele cursuri de la București: unul, continuare a seriei de Cărți reprezentative – începută de multă vreme cu Sfîntul Augustin și scriitorii de la începutul evului mediu —, care trata despre cronicarii celei dintâi cruciate, celait, menit să arăte care e de-a lungul veacurilor sensul cel adevărat, în veșnică evoluție, al ideii de libertate (Evoluția ideii de libertate). Începeam și cercetările cu privire la portretele domnești, din care în curînd era să dau o bogată colecție.

    În sfîrșit reveneam la Teatrul Național cu o dramă în versuri, Cleopatra, în care opuneam legendei unei ispititoare femei stricate – fermecătoarea de la Alexandria, pe care a răpus-o glacialul despreț al lui Octavian a doua zi după brutalele îmbrățișări ale lui Antoniu —, pe mîndra păstrătoare a ideii imperiului universal, așa cum o formase și menținuse în cîteva milenii Orientul pentru ca s-o primească geniul militar al lui Alexandru cel Mare. Pentru întîia oară nu mi s-a refuzat o caldă recunoaștere, în care doar dacă s-a amestecat cîrteala unui fabricant de piese spectaculoase, pe care totuși în clipe grele îl ajutasem decisiv pe lîngă Take Ionescu ca să primesc asigurarea că”Albanezul moare la pragul binefăcătorului său“. În traducerea italiană, supt titlul L’ultima delle dee, profesorul Ezio Levi a găsit cuvinte pe care le-am simțit adînc despre această încercare de a ridica Orientul cu tradițiile lui fără capăt de lungi în fața tinerelor improvizații ale Occidentului, și realizînd astfel pe o idee nouă și fecundă o operă vie. Încă o dată aveam să mulțămesc succesul piesei, însuflețită de vigurosul talent al drei Țopa, vechilor simpatii ale omului de inițiativă și energie, revenit la direcția Teatrului Național, d. Mavrodi.

    În vară, Congresul de istorie de la Oslo, întîia întîlnire a tuturora după zguduirea marelui război, m-a făcut să întîlnesc colegi germani ca d. Brandi, austrieci ca d. Dopsch. Prezidat, comandat, aș putea zice, de maniera tare, inexorabilă, pe care am regăsit-o și la adunările anuale ale comitetului internațional, a dlui Koht, cel mai important istoric al Norvegiei, Congresul a fost foarte mult cercetat […] Dar mai ales am cunoscut cu acest prilej o țară cuminte, așezată, de o democrație senină, fără aparente conflicte de clasă. Era în august, cînd încă nopțille sînt transparente și prietenoase și marea, care se zbate între fiorduri, cu totul limpede. Ca și la Belgrad, românii și-au avut accidentul de automobil, din nenorocire fără urmări grave. În cursul recepțiilor, am văzut pe regele atît de „cetățean” și pe imperioasa-i soție, o prințesă de Anglia. De acolo, cu d. Karagea am mers la Stockholm, pe care l-am putut vedea din nou, și acuma în tot răgazul, admirîndu-i tezaurele de artă populară și oprindu-mă cu mirare înaintea încă a unei săbii de-a lui Vodă. Brîncoveanu.

    Întîmplarea a făcut să fiu ales tocmai în acest timp decan al Facultății de Litere, unde nu credeam să pot avea vreodată oarecare influență asupra unor colegi lucrînd prea adeseori după legături politice sau după capricii personale, discuțiile fiind aproape imposibile și din cauza tonului scăzut pe care-l întrebuința cîte un Mihail Dragomirescu, descoperitorul cunoscut al unei „științi a literaturii” care ori nu e nimic, ori un simplu capitol al esteticei; pentru acesta, între cereri de scuze și oferte de colaborare, prezintări de volume și alte dovezi ale unei mari stime și unei sincere afecțiuni, eram de mult, deși sporadic, obiectul celor mai ordinare pamflete, lucru de neînțeles la un profesor deprins să umble cu lucrurile frumoase și să cutreiere seninele regiuni superioare ale cugetării. Regulamentul mi-a impus să fiu decan provizoriu și am constatat nu fără uimire că stăpînirea de sine și buna creștere pot duce totuși la bune rezultate și într-un mediu așa de obișnuit cu ai te procedări. De aceea n-am refuzat cînd voturile s-au îndreptat spre mine, și am strîns chiar mîna, oferită cu o electorală francheță, a colegului meu sus-pomenit, care pe urmă va publica despre mine și familia mea, în inegalabilul pamflet Ordinea, articole cum nu s-au scris despre cel din urmă mizerabil.

    Am încercat în acele cîteva luni de conducere lucruri îndrăznețe care mie mi-au reușit, dar n-am putut, din nenorocire, să le las moștenire, cînd am trecut, cum se va vedea, la rectorat, și urmașilor mei.

    Am crezut, anume, că s-ar putea o adevărată colaborare între profesori, de unde ar fi ieșit și o puternică influență asupra unei studențimi așa de agitate. Mese comune au fost puse la cale pentru a se întîlni și a-și vorbi oameni cari de multă vreme vorbeau de la aceeași catedră, luau parte la aceleași adunări și de fapt nu se cunoșteau de ajuns ca să-și dea sama fiecare că și la alții este, supt toate raporturile, ceva de găsit și de utilizat. Mă gîndeam și la relații prietenești între familiile profesorilor și, la rectorat, invitîndu-i seara în birourile mele, am socotit că ajung la rezultate durabile, cele dintîi fiind pline de speranțe.

    Pe de altă parte trebuia infrînat spiritul nesuferit de anarhic al elevilor noștri, între cari însă de la o vreme se desemna opoziția la agitații din partea celor mai înaintați în studii și cari, iubind știința, ocupați de lucrările lor, se gîndeau serios și la carieră. Am convocat pe președinții societăților și, vorbindu-le, am găsit în inimile lor un răsunet care m-a încurajat. Cînd a venit ziua „serbării studențești” – și atunci reîncepeau de obicei turburările, provocatorii mergînd prin săli ca să împiedece cursurile, și pînă la bruscarea profesorilor, incapabili de a-și afirma cu energie autoritatea —, am anunțat o serbare de un alt caracter: comemorarea întemeierii de către învățatul boier Constantin Stolnicul Cantacuzino, în domnia, începută la decembre 1679, a fratelui său Șerban-vodă, a primei școli superioare din București, o Academie ca aceea de la Padova, unde învățase el, deci, de fapt, o Facultate de litere. M-am bucurat adînc văzînd că sala era plină. La noi, la Litere, cel puțin, revirimentul către buna ordine și ținuta inteligentă se produsese, și el a urmat și mai departe în ciuda uneltitorilor interesați.

    M-am încredințat că drumul cel bun e totuși acela către inimile acestor zgomotoși războinici, cari sînt de fapt niște copii și, dacă te uiți cu luare-aminte și cu părintească iubire la dînșii, niște copii buni.

    I-am căutat și în căminurile lor, și am găsit acolo condiții materiale și morale în adevăr îngrozitoare. Cîteva numai din recunoașterile și constatările mele vor arăta cîtă nepăsare fusese pînă atunci din partea acelora cari trebuiau să le poarte grija.

    În cutare din aceste adăposturi am găsit o adevărată cetate, gelos păzită de agenții politicianilor, cari, cu scopuri demagogice creaseră căminul și-l lăsau de capul lui, mulțămindu-se să verse anual o sumă de chirie sau de întreținere, adesea mult timp zăbovită. Băieți și fete erau împreună, într-o dezgustătoare promiscuitate, care răpea studentelor orice feminitate, orice grijă de trup, orice conștiință a demnității personale. Brăilenii erau aruncați cu grămada într-o veche clădire, loja portarului fiind locuința unei fete, pe care iarna o blocau zăpezile; sala de mîncare, într-o hrubă subterană, cu scările lunecos de murdare, avea fețe de mese neschimbate cu săptămînile. Aiurea, într-o mare clădire, un fost grajd, era sala de căpetenie, cu învoirea soției divorțate a unui profesor, directoare total neascultată, și se vedea sus cafasul vizitiului. La ploieșteni, unde am venit la zece ceasuri noaptea, am găsit o infecție a privăților care se prelungea în șirlăie prin antrete; fete și băieți erau despărțiți numai printr-o scară. Vechea școală ungurească din dosul Academiei Române cuprindea un cămin obișnuit, așa încît apariția autorității stîrnea zîmbetele ironice și porniri spre război. Casa lui Pompiliu Eliade, închiriată pentru vin asemenea scop, nu mai era decît o ruină pîngărită, în care tinerii fără căpătîi dormeau tîrziu după amiază și răspundeau decanului fără să-și ridice capul de pe perină. Undeva în fundul străzii Știrbei-vodă o locuință comună pentru amîndouă sexele era un infern de neorînduială și de stricăciune; în subsol, unde curgea apa pe păreți, un nenorocit se trudea să-și prepare examenul. La gorjeni am găsit etajul studenților cu totul gol: ei erau toți la colegele lor, și ocupația era așa de nevinovată, încît au fugit cu toții și cu toatele la singura mea apariție […] Iar ce am găsit la buzoieni merită să fie povestit separat.

    Bineînțeles nici aici nu erau despărțite sexele. Fiecare își avea etajul, iar jos, femeia de serviciu dormea pe un mindir neacoperit. M-am grăbit să caut fetelor o locuință, dar secretarul Universității, bruscat de partea bărbătească a stabilimentului, a primit răspunsul că unii și altele nu înțeleg „a se separa”. Cînd am venit însumi – și acuma eram rector —, am găsit un front masculin comandat de cineva care-și încrucișa brațele pe piept a sfidare; la spate stătea sexul slab, încrezîndu-se in virtuțile luptătoare ale tovarășilor. Am făcut dintr-un gest să se lase in jos brațele napoleonic încleștate și am pus în vedere executarea în cîteva ceasuri a hotărîrii mele. A doua zi am dus și pe prefectul de poliție acolo pentru ca, în caz de împotrivire, căminul să fie evacuat cu forța. Rezistența a încetat, și fetele s-au mutat într-o frumoasă locuință a familiei Chițu din aleea Regnault, un student apărînd totuși un moment pentru control.