Din acel moment, întreaga răspundere pentru situația pe care o crease alegerea și declarația mea cădea asupră-mi, și mi-am dat samă de primejdia deasupra căreia, în fiecare moment, călcam.
Prima și cea mai mare greutate a ceea ce ar fi putut să fie nu o umplutură sau un incident, ci pornirea marii opere de reforme, atît de mult așteptate și, în acest moment, de cea mai urgentă nevoie, venea din nedeprinderea la lucru a ardelenilor, obișnuiți să răstoarne și încătușați în formulele abstracte, de secole uzate, ale ideologiei universitare ungurești, de care era pătruns, pînă la ultima celulă a organismului său, șeful însuși. Artiști în lungile discuții, pe care le iscodise regimul austriac ca să înșele pornirea de luptă, avîntul spre viață al supușilor săi, ei își găseau deplina mulțămire în această zădarnică irosire de vitalitate. Și totul se făcea în cel mai absolut mister, cu strașnica frică nu cumva să se audă ceva în afară și astfel toată partida să fie pierdută, acea partidă pe care d. Maniu și-o rezerva pentru sine, „fratele Alexandru” fiind numai vedeta scoasă înainte ca să se vadă din ce parte vin gloanțele. Nu era lene, în adevăratul înțeles al cuvîntului, nici acel orientalism de care ei se scuturau cu indignare, nu era numai provincialismul care, îndată ce e vorba de ceva peste umbra clopotniței, se sperie și se trage înapoi, nu era numai metoda culoarelor de mînăstire iezuită, care sînt așa de întunecoase, încît ca să eviți primejdia trebuie să mergi răzînd necontenit zidurile, ci era ca un fel de paralizie totală, rezultată din comprimarea de veacuri care anchilozase toate legăturile, ceea ce era de altminterea comun cu bucovinenii, dibaci înfășurați un secol întreg de administrația austriacă […].
Energia neadormită, veșnic uneltind contra vechilor dușmani, „măgarii de pe Vezuviu”, în partidul cărora era și nu era, se găsea la d. Goga, al cărui mare discurs s-a făcut mult așteptat pentru ca rezultatul să fie aiul – învinsul momentan, de propria-i slăbiciune, rămînînd gata să încerce din nou, de oricîte ori, cum o arăta și figura, așa de deosebită de cea de odinioară, ochii albaștri, în fața care-și pierduse frăgezimea, avînd acum licăriri de răutate și trupul mărunt înțepenindu-se în atitudini de provocare. Simț practic era la singurul ardelean care cunoștea bine, supt toate raporturile, lumea de dincoace, unde trăise multă vreme, și care era doritor să însemne prin ceva real trecerea sa la ministerul care-i fusese încredințat. Pe d. Mihai Popovici, fiul unui mare bogătaș brașovean și student al Universității din Viena, unde-și cîștigase frumoase cunoștinți, îl întîlnisem de mai multe ori și eram izbit de siguranța cu care discuta cele mai grele probleme și enunța soluții care i se păreau realizabile. Făcuse războiul la noi, ca ofițer, în deosebire de refugiații cari se uitau cu ocheanul la front, și fusese astfel străbătut, el singur, de toate sentimentele noastre. Nouă ne era un camarad, un om din lumea noastră și în general un om de lume. Frumos încă, elegant, deprins a vorbi cu femeile, ducînd reputația unui om cu trecere în toate categoriile din societate, el mai avea și marele avantaj de a fi, deși mai tînăr, unchiul dlui Vaida și un unchi foarte consultat și adesea ascultat: nu o dată am avut impresia că, în tabăra ardeleană, dacă d. Maniu oficiază rituri secrete într-un colț al altarului impenetrabil, acela care trage sforile în naos este juristul vienez cu veche reședință la București.
Dlui Popovici i s-au datorit cîteva din măsurile de oportunitate care s-au luat, și nu era lucru ușor cînd mai dăinuia, din îndărătnica voință a dlui Maniu și a consiliului său dirigent, granița economică, monetară, aproape administrativă și politică, între Ardeal și părțile de dincoace. Supt ministerul său s-a început ștampilarea, așa de tîrzie, a coroanelor, scăzute la jumătate din valoarea leului și, din nenorocire, mulțămită unei îngrozitoare conrupții, continuu alimentate cu noile transporturi pe care le trimetea Ungariei. Exemplul Serbiei n-a fost urmat, și aceasta ne-a adus mari pagube.
Între ardeleni nu se putea găsi un ministru de interne care să-și ia răspunderea situației după plecarea generalului Averescu […]. Ca un fel de pedeapsă fiindcă am făcut să se piardă omul popular, ca și cum el ar fi fost dispus să lucreze pentru alții, mi s-a impus de președintele Consiliului pe care-l puteai vedea în pat, după obișnuitele conversații nocturne fără scop, pe la ceasurile unsprezece dimineața – și în ce timpuri! – să-i găsesc „om în loc“.
L-am găsit – da, eu, numai eu, cu toate injurioasele denegări care mi s-au opus pe urmă – în persoana doctorului Lupu. Nu era pentru mine un prieten, și în Camerele liberale n-avusem măcar legături cu acest corifeu al tineretului majoritar, pe care-l puteam prețui numai prin inteligenta bunătate cu care cruțase și împăcase pe țeranii săi fălcieni pe vremea răscoalelor din 1907. Dar energia, puterea de muncă se desfăceau la prima vedere din figura roșie cu falca proeminentă, cu ochii mînioși de adevărat lup ieșit în margenea pădurii, și bănuiam la fiul preotului din Arsura un suflet generos față de cei mici, ceea ce-i putea da o elocvență specială, așa de prețioasă în asemenea momente; că era urmărit de pasiunea vitrinei era un mic, foarte mic păcat față de aceste hotărî toare însușiri. Dialogul cu d. Vaida în privința „doctorului” s-a desfășurat astfel:”Mă rog, eu nu-l cunosc pe d. doctor Lupu. Îl iei d-ta pe garanție? – Îl iau“.
Dr. Lupu era un om potrivit cu situația, așa de grea, din acel moment. Trecutul lui de prefect la 1907 îl arătase, cum am spus, milos față de mulțimile revoltate și capabil de a găsi cuvîntul prin care furia lor se potolește; timpul petrecut în America îl ținuse în contact cu o civilizație în adevăr democratică, față de care pornirile de răsturnare n-aveau ascuțiș; în fond, foarte tradiționalist, prin legăturile cu satul său, prin pietatea față de părinți, el dădea celor de stînga înfățișările liniștitoare, ale unui prieten, rămînînd destul de monarhist pentru a servi un rege, destul de „burghez” pentru a apăra credincios vechea societate; activ pînă la neastîmpăr, el era să fie un ministru care lucrează pretutindeni, direct. În sfîrșit, rupt de la liberali și atacat de dînșii, felul cum se răpezea la foștii lui prieteni arăta că regimul putea să cîștige într-însul un nou și prețios aliat. Doctorul avea și idei de realizat într-o tovărășie unde ce lipsea mai mult era un program, pe care, de altfel, nimeni nu-l schițase, fiindcă însăși alcătuirea Ministeriului fusese o surprindere.
Astfel constituit, la Război cu elegantul general Rășcanu, om al regelui, gata, cum s-a dovedit, să treacă imediat, la un semn al Suveranului, în altă formațiune – și se introducea astfel sistemul, nenorocit, al departamentelor rezervate ca o garanție a Coroanei față de miniștrii pe cari nu-i voise și nu-i simpatiza —, Ministeriul avea înaintea sa o sumă de foarte grele sarcini, și astăzi, cînd s-a creat o perspectivă și sînt atîția termeni de comparație, nu se mai poate păstra față de dînsul, ca și față de Parlamentul de la 1919—1920, judecata pe care au rostit-o îndată după căderea lor oameni interesați și plini de patimă, așa încît avea dreptate exponentul literar al unei generații dezorientate și iubitoare de crudități, d. Arghezi, cînd, abia liberat, prin intervenția mea, din închisoarea unde-l dusese colaborarea la gazetele ocupanților, îmi oferea, fără îndoială din absolută convingere, să apere, să glorifice regimul care plecase […].
Căci ce trebuia mai mult în acest moment, cu tot ce clocotea în țară, cu tot ce se pregătea în jurul ei, era afirmarea autorității. Aceasta s-a făcut, și în Cameră și Senat, și în afară de dînsele.
E un adevăr incontestabil că în acele cîteva luni pe care ni le-a îngăduit intriga partidelor înlăturate și veșnica temere, continua nesiguranță, de sine și de alții, a regelui Ferdinand, Camerele, și mai ales a deputaților, unde se puteau prevedea încăierările pasiunilor și intereselor, au păstrat o demnitate care a putut impune reprezintanților, nesiguri de ce-i aștepta, ai minorităților naționale. N-am îngăduit, cu simțul de ordine al vechiului profesor, nici unul din acele scandaluri care au dezonorat așa de adeseori ședințile adunărilor ce au urmat. Ziarul lui Marghiloman, care a putut astfel să se explice față de Ion Brătianu, amintindu-i chiar anume întîlniri secrete prin culoare de hoteluri în timpul neutralității și ajungînd a culege și aplauze pentru cît bine putuse face și el, vorbea chiar de”Pherekydele mai tînăr” care avea conducerea Camerei. Ședința s-a ridicat ori de cîte ori pornea furtuna, așa încît de la o vreme ea nu s-a mai produs, cu oameni gata totuși să se înșface de piept; între cei mai cuminți erau socialiștii, de cari așa de mult se temuseră sufletele sfioase. I s-a întîmplat și dlui Duca să fie chemat la ordine pentru că pusese la îndoială „facultățile auditive” ale unui președinte care auzea foarte bine și în mijlocul tumulturilor artificiale, deși lucra ca la biroul său de acasă, făcîndu-și corecturile și scriindu-și articolele. Străinii cari au venit, poate cu anume îndoială, să vadă țara cea nouă, au fost primiți așa încît n-au putut pleca decît cu idei bune despre viața parlamentară care [se] reluase.
Adunasem la prezidenție pe reprezentanții tuturor partidelor, claselor și naționalităților, cari, aceștia din urmă, aveau voie, cînd nu știau românește, să mi se adreseze în limba lor mie, care dădeam traducerea. […] Îi mai pofteam pe cei de samă la excursii menite să arate arta și tradițiile noastre de cultură și, ducîndu-i la Cotroceni, îi puneam înaintea farmecului reginei.
În afară, locurile de prefecți și primari, rezervate, pentru provinciile alipite, grupărilor politice de acolo, care-și luau ele răspunderea – și n-au fost numiri prea rele, au fost împărțite pentru Vechiul Regat între țerăniști, oamenii drului Lupu și naționaliștii mei, cari au avut mai mult de zece județe, și pot spune cu mîndrie că prietenii aceștia de mulți ani de zile n-au lăsat nici o nemulțămire, dovedind că aceste funcțiuni se pot ocupa și cu bunătate și cinste desăvîrșită. S-a purtat, în vremuri așa de grele, grija aprovizionării, din ce aveam, din ce n-aveam, cu concursul devotat al armatei. Iar, în ce privește temuta stradă a Capitalei, ne-am înțeles ca demonstrațiile să fie îngăduite, dar supravegheate de aproape, pînă ce oamenii se vor obosi de aceste continue drumuri fără scop. Așa s-a și întîmplat în scurtă vreme și generalul Nicoleanu, excelent prefect al poliției, tocmai prin calmul său și buna sa dispoziție, mi-a explicat marele rol pe care l-au avut în această politică, femeile, doritoare să-și ție cît mai mult bărbații acasă.
Drul Lupu pregătise un proiect de lege al chiriilor, în care erau și măsuri foarte îndrăznețe; el ar fi putut să fie foarte ușor corectat și ar fi adus altă soluție a acestei grave probleme decît aceea a continuelor moratorii, determinate de grija meschină de a nu supăra prea mult pe nimeni. Iar, în ce privește chestia agrară, pentru care era acum exemplul basarabean, proiectul dlui Mihalache, care din nenorocire n-a înțeles că astfel de măsuri nu se iau cu nesfîrșite zăbăvi de consultări sovietice, sunînd clopotele indiscreției și ale reclamei, pentru a înștiința pe neapărații adversari și a-i lăsa să se coalizeze, pentru a presa asupra Palatului tuturor aprehensiunilor, ar fi tăiat încă de atunci discuții pe atît de vane, în fond, pe cît de periculoase.
Toate aceste măsuri sau pregătiri de măsuri s-au luat însă după lunga vacanță de iarnă, după inaugurarea la Cluj, de rege, care părea mulțămit de acțiunea guvernului – dar erau așa de scurte mulțămirile și așa de puțin solide asigurările acestui om așa de bun, dar așa de impresionabil —, a Universității naționale, cu participarea miniștrilor străini, expuși însă la unele discursuri, ca al lui Pangrati, care de-a dreptul îî ofensau – totuși cel mai frumos moment din timpul ce ne-a fost îngăduit, și am putut constata eu însumi că, dacă ungurii se țineau deoparte, între sași, pe cari i-am cercetat la Sibiu și în împrejurimi, erau datoritele sentimente de respect față de stat, de simpatie față de nația dominantă.
La început însă guvernul nu arăta că ar putea să se miște: d. Maniu rămînea ca un semn de întrebare cu guler înalt și pantaloni călcați pe muche, sfinx desigur, dar care nu avuse de fapt niciodată altă taină decît a nesiguranței ochilor verzi-palizi deasupra nasului vulgar învrîstat cu vine multicolore; voia și nu voia deși, în ce-l privește personal, cu dorința de a vedea cum se îneacă „fratele Alexandru”, știa foarte bine ce voia. Iar d. Vaida, pe care-l interesează înainte de toate atitudinea și gestul și care se credea plătit cu frumosul program rostit cu talent și autoritate, prezida mai stăpînit decît cum a dovedit pe urmă că poate, din capul băncii ministeriale, unde făcea o frumoasă figură. Cum adunasem majoritățile pentru a cere să li se dea de lucru și altceva decît votările de episcopi cari, bineînțeles, pentru Ardeal ca și pentru ce se află în afară de Ardeal, trebuiau să fie ardeleni – ce s-a supărat preotul Saftu din Brașov, puțintel compromis față de nemți, că nu i s-a dat Scaunul de la Rîmnic! – d. Vaida s-a suit la tribună ca să declare că, din moment ce e în divergență cu mine, nu-i rămîne decît să tragă toate consecințile.
Cu țerăniștii, așa cum erau, se putea merge înainte, bucovinenii se prezintau disciplinați, iar basarabenii erau o așa de bună pîne de moldoveni după moda veche, chiar cînd părintele Guciujna, cooperatistul, om cu idei „democratice” foarte marcat rusești, declara că el nu poate vota pentru părintele Miron de la Caransebeș ca Mitropolit Primat – și nu era măcar, ca pentru locul de la Sibiu, unde candida și clericul Roșca împotriva profesorului Bălan, un alt candidat! —, decît după ce se va întoarce acasă și va chema întreaga preoțime de acolo ca să-și manifeste voința. Cu ardelenii însă era peste măsură de greu.
Unde nu se întîlnea nesiguranța și îndemnul la nesfîrșite, catastrofale discuții, unde nu erau ambiții nesatisfăcute și care nu puteau satisface! Primul ministru, întovărășit de o întreagă suită, căci o măreție ungurească servea totdeauna de model, plecase în străinătate – de unde nu l-am mai putut readuce, cu toate desperatele mele telegrame […] D. Ciceo Pop fusese lăsat în loc și, cu formidabilul său aspect, cu puternicul său volum de voce, cu mentalitatea sa populară, din care nu lipsea întîmplător și un umor care înseninează atmosfera, făcea bine la locul său; anume scăpătări dintr-un trecut mai depărtat, pe care dușmanii le-au și ridicat în Adunare, se compensaseră prin marile servicii de energică deciziune pe care le adusese cauzei naționale la Arad, în zilele dificile cînd totul părea că se clatină. Dar această deciziune n-o mai avea la București și, răpede informat de sentimentele regelui față de Ministeriu, trăia cu frica unei invitații de a pleca, pe care d. Vaida ar fi primit-o îndată după întoarcere și pe care locțiitorul nu știa cum s-o evite, lăsîndu-mi sarcina de a îndepărta primejdia, care rămînea totuși, foarte amenințătoare, la orizont. O dată m-a chemat la telefon ca să-mi propuie amînarea unor Camere care încă nu lucraseră nimic, pînă în momentul, care nu se putea fixa, al întoarcerii primului ministru.
Era greu de lucrat și cu d. Goldiș, totuși o persoană așa de distinsă prin inteligența și cultura sa și pe care în sfîrșit îl văzusem desfăcut de legăturile cu liberalii, naturale la fostul ministru de Instrucție al lui Ion Brătianu. Era evident că nu uitase înfrîngerea în concurența pentru prezidenția Camerei și nu i se dăduse în schimb, dar nu din vina mea, un portofoliu ministerial. Manierele sale așa de plăcute nu-mi ascundeau acest năcaz. L-am întîlnit și cînd mă gîndeam la un mare ziar popular, pe care l-am fi ajutat să se înjghebe, și d-sa credea că ar fi o adevărată delapidare a fondurilor publice, și la discuția asupra Adresei care, redactată destul de primitiv de tînărul profesor țerănist, V. V. Haneș a trebuit să fie complect refăcută de mine.
Dar cel cu care nu se putea ajunge la nici un capăt era nervosul, explozivul domn Aurel Vlad.
Era o comedie întreagă supărarea ministrului de Justiție, așa de energic cînd lovea tribuna cu manșetele scoase afară, în mijlocul rîsetelor liberalilor, cari erau deprinși cu alți reprezintanți ai guvernului, nu numai în chestia alegerii mitropolitului Ardealului, unde-și avea candidatul, și în aceea a unei legi de unificare bisericească pe care am lăsat-o să doarmă în cartoane, dar în epopeea conflictului său cu statul major, un teribil dușman pe care capriciul său și-l crease. Era hotărît să răpuie pe ofițerii cari-i încălcau anumite drepturi […].
Am căpătat însărcinarea de a aduce împăcarea și a împiedeca astfel, în împrejurări ca acelea, o adevărată criză, nu de nervi, ci în adevăr ministerială. Aceasta în ziua chiar cînd, cu solemnitatea cuvenită, luasem parte la instalarea noului Primat și asistasem la vitejia cu care d. [ I. ] Zelea Codreanu asaltase, pînă la distrugerea totală, un bufet de mizerie, care nu putuse rezista, așa încît îmi pierise pofta de dejun. Am găsit la otel Bulevard pe generalul Prezan, dar nu și pe culpabilul colonel, dispărut fără urmă. Afacerea însă grăbea, și nu-i puteam aștepta descoperirea. Am cerut deci dlui Prezan o scrisoare în care s-ar strecura măcar scuza de care d. Vlad avea atîta nevoie pentru prestigiul autorității și maiestatea statului român. Generalul o relua însă și o „îmbunătățea”, de cîte ori era gata s-o închidă în copertă. La urmă, spălată prin atîtea ape, „scuza» se redusese la foarte puțin. Și astfel cînd, flămînd și distrus de oboseală, am dus răvașul, căpătat așa de greu, la Mitropolie, unde Consiliul de Miniștri stătea în permanență, și cu ajutorul șefului bisericii românești, am fost întîmpinat cu o zgomotoasă deziluzie.” Fratele Aurică” nu voia să primească misiva căpeteniei armatei cu care avea de lucru.
Agonia Ministeriului fără șef, fără coeziune, pîndit, fără să-și dea sama, de toate părțile, supt ochii vag verzi ai dlui Maniu, în fundul cărora licărea o galbenă satisfacție, devenea ridiculă. Zăbava consultațiilor sovietice a dlui Mihalache a scurtat-o.
Cum mă întorceam, cu pitorescul ministru de Agricultură, de la mînăstirea Cernica, uncie ajunsesem a împăca pe țerani cu călugării în cearta pentru pămînt, i-am profețit că, dacă nu se grăbește – el vorbea de luna lui april, încă anume foruri avînd să fie întrebate —, reforma va fi făcută altfel și de alții. Atunci chiar ministrul țerănist a fost chemat la telefon de o influentă doamnă, care i-a cerut să schimbe proiectul, căci altfel va trebui să plece. Încrezutul reprezintant al pedagogiei primare n-a vrut să creadă, și cine avea dreptate era doamna de la telefon.
Mijlocitor în toate buclucurile pe care le stîrneau alții, a trebuit să intervin și în acest conflict, care era să aibă așa de grele urmări. M-am prezintat regelui, care atunci îmi arăta o afecțiune pentru care-i eram recunoscător și pe care mi-a părut rău că, mai tîrziu, de pe urma atîtor intrigi, am pierdut-o. I-am explicat că, oricît ar fi de îndărătnic în formulele proprii sau sugerate, d. Mihalache ar putea fi adus să cedeze asupra punctelor „periculoase”, dar pentru aceasta ar trebui să se discute cu ministrul care de mai multe zile nu putea să capete o audiență. Regele mi-a promis că i-o acordă în joia următoare. Dar, în acea decisivă joie, el era la vînătoare. A doua zi cel așa de grav jignit venea la mine să-mi ceară un sfat. El nu putea fi altul decît acela de a sacrifica situația lui grijii celei mai elementare a propriei demnități, și am redactat eu însumi scurta și hotărîta demisie pe care d. Mihalache a plecat s-a depuie la Palat. Era, căci înlăturarea întregului Ministeriu trebuia să urmeze, sfîrșitul, pe o chestie de principiu, a unei situații pe care multe greșeli, din multe părți, dar mai ales de la Curte, supusă tuturor influențelor. o făcuseră absolut imposibilă, orice ar fi gîndit, în iluziile sale, primul ministru, care, hotărît, nu voia să se întoarcă.
Din tot ce i se spunea, regele Ferdinand, care auzea așa de mult și hotăra așa de puțin, reținea un lucru și, lîngă dînsul, mîndra regină, doritoare de a guverna și regretînd numai că n-o poate face personal în numele ei, întărea această chinuitoare impresie pe care […] o avea ea însăși: că s-a format un complot, că drul Lupu, asociat cu bolșevicii, face parte dintr-însul – parcă l-ar fi auzit pe doctor cînd, într-un moment de trecătoare nemulțămire, fără importanță, mă încredința că aș fi un bun președinte de republică! – și că fără măsuri răpezi de prevenire, ca aducerea tunurilor la Cotroceni, soarta țarului și a țarinei poate atinge pe membrii dinastiei românești; Siguranța, ea însăși, condusă de un fost deputat liberal, furniza „dovezile“ tenebroasei întreprinderi și, chemat în grabă de regele pentru a-mi cere să ajut debarcarea ministrului de interne, el n-avea curajul să mi-o spuie și mă făcea să trec în odaia unde regina îmi punea alternativa: ori părăsesc pe omul care trebuie să se ducă și voi avea prezidenția Consiliului ca să hotărăsc reforma agrară, ori această misiune va trece asupra generalului Averescu. Am răspuns, ca orice om loial, fie și în mediul cel mai puțin loial poate din lumea întreagă, că nu pot să particip la mașinațiile contra unui om complect nevinovat de ce i se punea în socoteală.
Răspunzînd așa, credeam că mă pot sprijini pe lungi și devotate servicii făcute dinastiei, nu numai pentru că era în interesul țerii, dar și pentru că aveam o adevărată iubire pentru acei doi oameni ale căror calități adînci, de bunătate la unul, de superbă inteligență și de nobilă energie la cealaltă, le prețuiam. O dovedisem și prin greaua misiune, îndeplinită apoi, spre marea mea bucurie, cu succes, care mi se dăduse: de a face să revie prințul moștenitor, în garnizoană la Bistrița ardeleană, asupra noii hotărîri, comunicate oficial președintelui Camerei, de a-și părăsi drepturile la succesiune. Mi se arătase dorința de a se ceti în plină Adunare scrisoarea, cum o cerea deputatul extremist Oostaforu, amestecat fără nici un rost în această delicată afacere; era la Palat și colonelul canadian Boyle […] care căpătase o mare influență, pe care n-o puteam privi decît cu o indignată mirare, acolo la Curte, și se credea că președintele Camerei ar putea accepta sfaturi de la omul pe care am refuzat să-l și primesc.”Cînd va fi vorba de Canada, voi întreba pe acest domn; cînd e vorba de mari interese ale României“, am răspuns eu, „nu întreb decît datoria și conștiința mea“.”Atunci mergi d-ta la Bistrița.””Oficial, trebuie să meargă președintele de Consiliu care, el, nu eu, e în serviciul Coroanei, dar ca prieten sînt gata a merge.”
Și am mers. D. Vaida s-a dus, firește, cel dintîi, eu așteptînd la arhive, unde continuam, pentru a întrebuința timpul, vechile și spornicele mele cercetări. După un ceas primul ministru a revenit pentru a-mi spune că moștenitorul „dorește a vorbi cu d. Iorga, pe care-l cunoaște mai demult”. Ce s-a petrecut acolo se va ști la vremea sa sau poate chiar nu se va ști niciodată, dar am ieșit din lunga conversație […] cu asigurarea că se va retrage public părăsirea de drepturi. În adevăr, conform cuvîntului pe care-l aveam, peste trei zile am primit acea frumoasă și nobilă declarație, care a fost subliniată de aclamațiile Adunării. La întors, am întîlnit la Brașov trenul părechii regale, care mergea la o solemnitate. Nu mi s-a părut că s-a apreciat îndestul vestea, așa de bună, pe care o aduceam.”Voi izgoni” – acestea sînt propriile cuvinte ale regelui care, cu toată timiditatea, avea în fond instinctele despotice ale rasei sale, – „voi izgoni Ministeriul, dar voi păstra Parlamentul.” Ministeriul a fost „izgonit”, în adevăr, sîmbătă. Chemat pentru consultare atunci cînd noii miniștri ai generalului Averescu așteptau în bibliotecă, eu fiind primit într-o odaie de alături, n-am putut spune Suveranului altceva decît ce-mi inspira durerea că se face o greșeală prin această brutală concediere în folosul unor oameni nepregătiți. I-am amintit Suveranului ce-mi spusese la Iași despre împăratul Wilhelm, cu care dacă se va întâlni, „nu el va roși”, și, prevăzînd politica de violență pe care o așteptam de la presupusa mină de fier a dlui Argetoianu, a cărui spăimoasă figură înșală așa de mult, i-am vorbit – cum s-au răstălmăcit aceste cuvinte! – de sîngele care, din strada încăierărilor de așteptat, va stropi. zidurile Palatului. Apoi am plecat recomandînd dlui Bujor, socialistului sentimental pe care împrejurările îl făcuseră președintele Senatului, să meargă mai bine la primblare decît să dea o astfel de” consultație“. Speriat, ministrul Palatului, diplomatul macedonean Mișu, numai nu-și făcea cruce în fața unei atitudini așa de puțin protocolare.
Mă așteptam ca, Ministeriul instalîndu-se astfel, Parlamentul însuși să fie dizolvat. I se adusese prin surprindere – ce formidabile au fost urletele de pe băncile liberale, cînd s-a ânțeles ce se cetește! – ânsuși proiectul, venit acum din inițiativă parlamentară, pe care regele nu voise să-l asculte. D. Maniu a părut că vrea să-mi ceară socoteală pentru un act cu privire la care nu fusese consultat.”Desigur că nu trebuia s-o fac: altfel, ar fi fost supus lungilor discuții ale unui for special, și mie-mi trebuia lovitura sigură, imediată!” Am adăstat în aceeași zi, pregătit pentru aceasta, ca noii miniștri să se prezinte. Generalul Averescu, care, cu temperamentul și trecutul său de militar, nu putea să considere Camerele altfel decît ca auxiliare supuse ale stăpînirii sale autocratice, dorea să apară după ce ședința s-ar fi deschis, ceea ce am refuzat să fac, prelungindu-se astfel pînă pe la ora patru așteptarea. Mi s-a adus înainte că e de față d. Nistor care, împreună cu d. Inculeț, gata să mă informeze din noul său sălaș, cum mi-a și spus-o, intrase în noua formațiune.”N-am de unde-l ști că e ministru în noul Cabinet: singur președintele Consiliului, cetind decretul regal, mi-o poate spune.“
Astfel d. Averescu trebui să se decidă a veni, așa cum cerusem eu, potrivit cu uzanțele parlamentare. Ostașul deprins a-și comanda miile de oameni părea dezorientat, aproape timid, înaintea acestei Adunări politice care avea voința ei: nu se speriase însuși Bonaparte înaintea togelor de teatru ale celor cinci sute la Saint-Cloud? Primit fără alte aplauze decît, cred, ale dlui”K.“ Brăescu de la Rîmnicul Sărat, cîndva un „enfant terrible” al politicianismului român, el a dat cetire actului care-i încredințat puterea. Îndată după aceasta a luat o altă hîrtie, pe care o credeam că anunță dizolvarea, dar era vorba numai de o prorogare, în speranța că, în interval, negociații bine conduse ar putea să creeze o majoritate, regele țiindu-se încă de cuvîntul că păstrează Parlamentul și dorind să evite, poate și cu o nouă jignire a mea, tot riscul unor noi alegeri.
Credința mea fermă era însă că regimul s-a isprăvit. Cînd ne-am adunat din nou, am căutat totuși să aflu dacă prezidenția mea ar fi susținută: o adeziune francă n-am avut-o de la nimeni, dar, încă o dată, cei mai onești și mai statornici s-au dovedit simplii basarabeni. Mă gîndisem să demisionez, și am încă bruionul demisiei, dar mi s-a părut pe urmă că e mai potrivit să aștept desfășurarea, care putea rezerva surprinderi, a împrejurărilor. Astfel, luînd locul în bănci, am trecut prezidenția placidului bucovinean Teofil Simionovici, care s-ar fi împăcat bucuros cu orice situație.
Răsfoind o carte, am ascultat în liniște discursul, menit a mă irita, al dlui Cuza, care rupsese cu mine pe chestit iscălirii tratatului și ajuta, fără să observe, venirea la putere a liberalilor, încercînd, cu cîtva timp înainte, și o moțiune de blam pe care am știut să o evit. Apoi s-au succedat la tribună d. Maniu, refuzînd, dar fără să apese, concursul partidului a cărui conducere o relua, și avîntul, mai pasionat, al dlui Mihalache, care nu-și poate porunci așa de ușor ca elevul școlii calvine de la Aiud, de rezervă și de tăcere.
Se pare că generalul Averescu, după ce se discutase în ascuns, era sigur de concursul care, astfel, îi lipsea. De la locul său, cu liniștea care-l deosebește, el s-a ridicat, pentru ca, înveșmîntat în aceeași liniște a neliniștitorului său calm, să reapară aducînd decretul de dizolvare, smuls regelui, cu sau fără intervenția personală a lui Ion Brătianu. La strigătul meu de „sinistră comedie” Camera a răspuns cu o zgomotoasă manifestație, dominată imediat de accentele revoluționare ale lui Deșteaptă-te române! Din mijlocul ardelenilor, d. Ghiță Pop anunța chiar că începe socoteala cu Coroana, fiindcă ea trimesese așa de ușor la primblare Camerele ce votaseră unirea tuturor românilor și care singure au fost ieșit într-o liberă și adevărată voință a alegătorilor, încă nefalsificați de metodele demagogiei.
Seara a fost un banchet și, supt impresia loviturii nedrepte, dată fără a se observa formele constituționale, căci ministrul președinte nu se ridicase împotriva Parlamentului și acesta nu-și arătase prin nimic sentimentele față de acela care fusese primit cu aplauze ca ministru de interne al dlui Vaida, s-a petrecut acolo o strîngere de rînduri care, menținută, ar fi îngăduit, pe baza proiectului de lege agrară, o mare campanie electorală contra unui guvern ce afișa dictatura, deși în fond, cu tot „eroismul” atragerii în cursă a socialiștilor și a condamnării lor, merit disputat pînă azi între domnii Averescu și Argetoianu, era incapabil de aceasta. I-a scăpat cuiva din gură și ideea de a se da luptei un șef, și vorbitorul, încălzit ca la masă – ce mai mustrări va fi primit sărmanul a doua zi! —, m-a proclamat pur și simplu, nu fără zgomotoase aplauze, șef al unui „partid țerănesc” în care s-ar fi topit și ardelenii și celelalte partide provinciale. Dar pentru asta se întemeiase clubul regnicolar din pasajul”Comedia”, cu dreptul pentru oricine de a se înscrie într-însul, și pentru asta se trudise atîta vreme d. Madgearu cu proboscida osoasă a ambiției sale ca să facă partid popularității vestimentare a dlui Mihalache? …
XXVIII. Vremuri politice tulburi
De fapt, încă de a doua zi putea să se vadă că blocul s-a prefăcut în țănduri la atingerea cu colțul velinei pe care era scris decretul de dizolvare pus de Ion Brătianu în mînile regelui Ferdinand ca să-l cetească generalul Averescu. Atîția ardeleni stăteau la picioarele victoriosului, gîndindu-se mai mult la cariera lor decît la orice idei și la orice amintiri, căci era doar acolo celălalt șef al lor, revoluționarul, frămîntătorul poftelor tinere, poetul cu ochii aspri de presupus dictator al zilei de mîne, d. Goga, care se bucura, în afară de alte aporturi, de permanenta favoare, trecînd din tată în fiu, a dinastiei. Cînd d. Vaida a debarcat, mazil, din trenul care-l aducea cu toate dosarele unei activități spornice pentru țară, și cu d. Tillea, interpretul său, am crezut de datoria mea să-l întîmpin, ca aliat politic, dar mai ales ca român recunoscător pentru ce dobîndise. Am înțeles de la cele dintîi încrucișări de priviri că eram zugrăvit ca autorul, prin prezintarea din inițiativă parlamentară a proiectului agrar al catastrofei, altfel d. Ciceo Pop fiind, fără îndoială, omul care ar fi putut să păstreze primului ministru absent un loc pe deplin asigurat… Din acea zi de lămurire fără cuvinte nu m-am mai văzut cu prietenii de pînă atunci, ocupați peste măsură cu în curînd celebrele „pertractări” în care, cu aceeași metodă, fiecare aducea alte interese și alte ambiții.
Un moment de lămurie a venit numai cînd, într-o mare întrunire, ținută la Alba-Iulia, devenită Medina retragerilor Profetului și punctul de plecare al răzbunărilor lui, căci Bădăcinul, moșia ancestrală a nemeșului care era d. Maniu, nu-și înscrisese încă modestul nume în istoria neamului, trebuia să se hotărască definitiv, la supărătoarea lumină a zilei și contra tuturor impurelor duhuri ale nopții care agitau și vor agita totdeauna partidul, orientarea în alegeri, care se anunțau violente.
Invitat, am mers acolo, unde d. Mihalache, căruia vădit orice apropiere prea strînsă de vechiul meu naționalism i se părea și puțin practică, dar mai ales plină de risc și de primejdie, a apărut și el – și unul și altul așteptînd să vedem ce iese dintr-o mașină minunată, dar desigur cu prea multe șuruburi, cum era partidul național ardelean. De sus din galerie am ascultat lungul și bunul „expozeu“ al șefului, care în Parlament păstrase tăcerea ce trebuie pentru a slăbi guvernarea amicului său Vaida, iar, pe urmă, cum nu era altceva de lucru și, la asemenea adunări, nu strică articole culturale sau exhibiții teatrale și nu era la îndemînă nici un tenor, nici un dănțuitor, deși d. Mihalache avea aparența, precum și nici un „teatralist“, nici un vorbitor științific, ni s-a cerut, și șefului țerănesc și mie, să ținem cîte o „vorbire“, indicîndu-ni-se chiar subiectul, ca să nu ne rătăcim.
Apoi, după ce fusese vorba și de o legătură cu liberalii, pe care o voiau mulți dintre bătrîni, pe cînd tinerii doreau să meargă împreună cu noile partide din țara veche, a trebuit ca, în casa primitorului primar Sava, să ascult propuneri ale dlui Maniu din care nu se desfăcea altceva decît nevoia unui modest concurs electoral, de care nu s-ar lega însă nici un angajament. Era, mai mult decît o discuție politică, un interesant experiment al unei psihologii așa de deosebită de tot ce cunoscusem în vreo patruzeci de ani pînă atunci, încît mă puteam întreba dacă nu e, în fond, mai mult decît o totală deosebire de educație: o diferență de rasă.
Totuși, cum în partid era și mintea românească și neted europeană a dlui Popovici, om purtat prin lume, căruia nu i s-a recunoscut cît de mult a știut să dreagă și greșelile cui nu-i era nepot, s-a ajuns, dacă nu la o refacere a „blocului”, primit la timpul său cu atîta greutate, măcar la un front electoral comun. Mi s-a încredințat sarcina de a mă face ales, pe lîngă candidaturile, care după vechea lege trebuiau să ducă la izbîndă, din regat, în cercul, așa de simpatic mie prin călătoriile ardelene din vremile de robie, al nobilei Săliște țerănești.
