XXIX. Supt dictatura mascată a lui Ion I. Brătianu
Liberalii biruiseră numai întrebuințind mijloace de brutală violență, mergînd pînă la acel „furt al urnelor” pe care li l-au reproșat continuu, cu indignarea pentru locurile pierdute cu înșelăciune, ardelenii, uitînd că sistemul fusese transmis doar de „popularii” amici ai generalului Averescu. După ce pățisem supt regimul acestuia la Brăila, era să fiu primit la Galați de o adevărată bandă, care întrerupea la întrunire pe preoți, pe profesori, pe onestul general Radian, în urlete feroce, vrednice de cea mai decăzută demagogie; a trebuit să înșel pe făptași declarînd adunarea încheiată pentru ca ei să se grupeze afară, pregătindu-și merele putrede și ouăle clocite de aruncat asupra noastră, iar noi ne-am putut termina astfel, cu ușile încuiate, cuvîntările. În Dolj am fost arestat într-un sat și oprit, un moment, de a intra în altui; mi-a trebuit răbdare și arătarea unei scrisori cu pecetea prințului Carol ca să îmblînzesc pe agentul guvernului, pe cînd aiurea alt jandarm ne întovărășea în vizitele electorale și ne arăta naiv speranța sa că vom învinge. Sătenii ni se dovedeau prieteni și, în multe locuri, la aceste suflete simple și bune, am putut constata porniri nobile care se cereau numai educate pentru ca votul universal, dat cu intenții care nu erau cu totul curate, să devie, nu un mijloc de nesiguranță și încurcătură pentru noua Românie, ci instrumentul popular atotputernic pentru refacerea ei politică și morală.
Fusesem ales și la Sibiu, ardelenii crezînd că nu pot răzbi altfel o furioasă acțiune guvernamentală. În starea în care erau relațiile noastre și în dispoziția de spirit în care mă găseam, nici n-am vrut să mă prezint alegătorilor. De a doua zi însă mi s-a cerut, de multe ori cu grosolănie, să înlătur pe partizanul meu de la Galați, ca să las locul unui general în rezervă care venea acolo, la Sibiu, după mine, și a trebuit să răspund cu toată hotărîrea insistențelor pe care le depunea d. Maniu însuși, gata să se frigă pe foc și pentru cel din urmă din aderenții săi.
Guvernul cel nou nu aducea nici un alt plan decît iluzia unei revizuiri a Constituției, care trebuia să însemne o nouă ediție a vechiului „pact fundamental”, doar cu o reglementare deosebită a alcătuirii Senatului, cu membri de drept, și ce putea oare să se aștepte de la bătrînețele rutinare, cu totul străine de spiritul vremii, ale unui C. Dissescu, notorietate artificială creată prin reclama gazetelor! Se adăugea pericolul care, în invazia pornirilor violente: antisemitism de lovituri și scandaluri, fascism, toate produse, înainte de toate, ale lipsei de educație, stătea în totalul despreț pentru orice acțiune a președintelui de Consiliu, care se credea chemat numai să troneze de la înălțimea moștenirii sale și a realizării unității naționale, ca și din lipsa de autoritate și de energie a celor cari-l înlocuiau la Ministerul de Interne. Pe cînd de sus se vorbea numai de grija „ordinii”, de înfrînarea spiritului revoluționar, anarhia pătrundea în toate domeniile vieții publice, și în fața regimului stătea hotărîrea, de-a dreptul pornită pe luptă civilă, a înlăturatului partid național din Ardeal și nepotolita veche ură, în adevăr de clasă, a „maselor muncitoare“ contra profitorilor.
Deocamdată aceste primejdii au fost acoperite de pregătirile încoronării și de strălucitoarele serbări, cu desfășurarea unui prestigiu militar asigurător, de la Alba-Iulia. Ion Brătianu, exasperat de planul generalului Averescu de a prezida acest act, care se credea necesar mai ales față de superstiția ardeleană, în special la unguri, a regelui încoronat – cineva a venit la mine ca să ofere coroana craiului ungur Ștefan Bocskai, și i-am răspuns, firește, că n-avem ce face cu dînsa —, ținuse neapărat ca acest act ultim al epopeii naționale desfășurate supt a sa oblăduire să nu se facă supt ocrotirea și spre folosul politic al altuia.
Partidul național din Ardeal a avut față de încoronare cea mai proastă ținută patriotică. Atunci cînd reprezintanții naționalităților au participat, pînă și ungurii iredentiști în fond, el a refuzat, în propria sa casă» să apară pentru a primi pe Suveran și pe membrii dinastiei, cu cele două regine balcanice venite și ele la bucuria cea mare a părinților. Niciodată o anume grobienie care deosebește școala dlui Maniu cel dibaci și întemnițat în gulerul solemn nu s-a arătat mai urît decît cu acest prilej, ceea ce regele Ferdinand, foarte vindicativ supt înfățișarea sa timidă, nu era să ierte niciodată (de altfel, în conversații particulare, d. Maniu își arăta cel mai adînc despreț pentru șeful statului). Ici și colo apărea doar, ca un fel de „informator american”, cîte un membru de a doua treaptă al grupării. Biserica unită, care întrebase la Roma dacă poate intra, la o asemenea împrejurare, într-o biserică „schismatică” și primise răspunsul pe care-l dorise, păstra aceeași atitudine, pe care cîte un episcop Hossu de la Gherla o dezaproba fățiș și însuși nunțiul papal se ferea să o laude, nu numai din acest scrupul confesional, ci și pentru că ea aparținea aproape întreagă partidului ce nu se putuse instala la putere. În ce privește pe averescani, generalul, îmbrăcat în uniformă, ca să arăte care e caracterul prezenței sale, nu se hotărîse a veni decît după ce un trimes, special al regelui, șef al armatei, mersese să-l invite.
Ca ansamblu, serbările, afară de parada militară înaintea reprezintanților statelor amice, au fost lipsite de eleganță, care nu e desigur o specialitate liberală, că și de sinceritate, omorîtă de multă vreme în cîinoasele lupte politice, și de popularitate. Se adunaseră mii de țerani acolo, dar spiritul lor era foarte puțin pregătit pentru a înțelege măreția momentului și, cînd cordoanele poliției și armatei s-au rupt și mulțimea, în care erau amestecați și sași și mulți unguri și secui, a putut umplea străzile puține și înguste ale orășelului a cărui realitate modestă și banală corespunde așa de puțin legendei țesute mult timp în jurul unui nume de falsă romanitate, s-a putut vedea complecta dezorientare. Se începea astfel jucăria cu poporul care, cu steaguri, cu insigne, îndată și cu cămășile colorate, pe care, deprins cu Italia, le va inaugura cel dinții generalul Averescu, e chemat, ca vechii alegători ai colegiului al III-lea în Regat, în trenuri gratuite pentru a li se da pîne, brînză și cîte o pomană în bani. Altfel se cuvenea să-și puie pe cap coroana stropită cu mult și scump sînge acela căruia soarta îi dăduse neasămănata favoare de a culege după peste trei sute de ani moștenirea lui Mihai Viteazul, care, acesta nu era la dispoziția cetelor de boieri și nu trebuia să se supuie rezultatului ultim al intrigilor țesute în jurul său. Armata își aclama căpitanul, dar sufletul popular, voia milioanelor din care se fac și oștile nu era, luminată și încălzită, în ziua aceea de toamnă cînd razele unui soare sărac sărutau sfioase zdrențele glorioase ale stindardelor și crucea din gura vulturilor.
În mijlocul acestor mizerii și așteptînd pe acelea, mai grele, care erau să vie, am dat, pentru al doilea element de unitate și legătură în viața Europei, volumul State și dinastii, care e de fapt o istorie a epocei moderne, văzută din acest punct de vedere. O cercetare, care mi se îngăduise înainte de război, în arhivele Ministerului de Externe și pe baza căreia scrisesem un volum despre Politica externă a regelui Carol, învederînd felul prin care s-a ajuns la legătura, multă vreme în adevăr asigurătoare, cu Centralii, îmi dăduse un prețios material de copii și de rezumate, din care am făcut colecția, care s-a bucurat de o destul de largă răspîndire în străinătate, Correspondance diplomatique roumaine sous le roi Charles I-er. Traducerea cărții mele germane de Istorie a românilor era de multă vreme în manuscript la mine: adăugîndu-i ceea ce după atîta trecere de vreme era necesar – și am putut constata că îndreptările ce se impuneau erau cu totul neînsemnate —, am început, în condiții extrem de modeste, potrivit cu așa de puținele mijloace care mi se puseseră la dispoziție, în tipografia mea, dusă înainte necontenit cu atîta greutate, publicarea acestei versiuni, datorită fostei mele eleve, dna Enache Ionescu; apariția celor cinci volumașe, pornită la 1922, s-a terminat numai în șase ani, iar răspîndirea a fost aproape nulă. Pentru Liga Culturală începeam apoi o nouă ediție a poeziilor lui Eminescu, cu îngrijire verificată asupra textului din Convorbiri; e singura despre care nici bibliografii poetului n-au arătat să aibă vreo cunoștință.
Cum liberalii organizaseră la Florica pomenirea lui I. C. Brătianu și crezusem că trebuie să iau parte la onorarea unei așa de mari memorii – atunci am văzut marele castel de azi, cu biserica în stil românesc făcută de Lecomte du Noüy și, într-un. colț, odaia mică, goală, săracă, patul de fier, dur ca pentru un ostaș, pe care agonizase omul marilor creațiuni —, am publicat un studiu sintetic asupra anilor de tinereță ai ctitorului României, care a fost pe atunci un istoric plin de darul divinației și încălzit de statornice și îndrăznețe credinți. În sfîrșit, pentru serbările comemorative ale ziariștilor, președintele sindicatului, d. C. Bacalbașa, mi-a cerut un istoric al presei, care a apărut în același an, in mare parte pe baza materialului prelucrat în Istoria literaturii române în secolul al XIX-lea.
Dar lucrarea de căpetenie pentru acest an a fost o Istorie a vechii arte românești în limba franceză, care m-a reținut mai mult timp, pînă la sleirea puterilor. Participarea la Congresul de istoria artei în Paris îmi dăduse ideea. dar am pășit numai cu sfială la realizarea unei opere cerînd cunoștinți tehnice care-mi lipseau. Am încunjurat greutatea adresîndu-mă colegului meu de la Comisiunea monumentelor istorice, unde luasem moștenirea lui Dimitrie Onciul, d. G. Balș, care publicase studii de specialitate. Cred că prețioasa contribuție pe care mi-a dat-o atunci l-a îndemnat la seria de publicații bogat ilustrate care luminează astăzi așa de puternic dezvoltarea arhitecturii moldovenești. Din partea mea, căutam să învederez întîiași dată, pornind de la vechile constatări din Istoria românilor în chipuri și icoane, ele însele sprijinite pe cercetarea răbdătoare a celor mai multe din monumentele de veche artă, descrise pe scurt, dar nu fără stabilirea de legături, în Drumuri și orașe și mai ales în Sate și mănăstiri, că în clădirile domnești, boierești, negustorești și țerănești ale pămîntului românesc nu e o serie de imitații răzlețe, cînd de la unii, cînd de la alții, ci manifestarea progresivă, pe baza realităților naționale, locale, și cu adausul, chibzuit și cîntărit, al influențelor de aiurea, din multe și felurite părți, a unei concepții unitare și armonioase.
Tipărirea acestei opere întinse, terminată încă din 1921, la care trebuia să se alipească un mare număr de ilustrații, nu s-a făcut ușor, mai ales cu lipsa totală de înțelegere pentru folosul și în străinătate al unor asemenea lucrări. A trebuit o operație financiară pe care d. Titulescu o credea fericită ca să se poată consacra suma necesară tipăririi la Paris in bune condiții artistice a acestei cărți care, multă vreme, cu toate criticele grosolane pe care le-a întîlnit în țară, de la oameni cari nu o dată în viața lor mi-au prezintat scuze pentru mai vechi insulte, rugîndu-se umil de iertare, a servit – și în parte servește și astăzi – de bază cercetătorului pentru ceea ce am dat și noi tezaurului de frumuseță al omenirii. În 1922 Istoria vechii arte românești ieșea de supt teascurile tipografiei pariziene.
Arta cealaltă, a smeritului țeran, care nu pleacă de la idei abstracte, nici de la mîndria de a străluci, ci de la nevoia intimă, fundamentală, a sufletului românesc nefalsificat printr-o cultură de împrumut, de a da lucrul original, nou, plăcut la vedere, mă interesase de mult încă, de la cursurile de vară din Vălenii de Munte, unde am căutat să fixez și cicluri pe care le mențin și pînă acum pentru balada românească. Succesul lucrării despre marea artă mi-a inspirat dorința de a-i pune alături și pe aceastălaltă. Astfel, cu un scurt text și cu multe ilustrații, am alcătuit în limba franceză a doua lucrare, mai întinsă, în acest domeniu al artei, căutînd și aici să descopăr originile, principiul creator, mult mai vechi decît ființa poporului românesc deplin isprăvit pe aceste plaiuri, ca unul ce stă în arhaica înfăptuire a străbunilor traci, cari au lăsat această moștenire și tuturor celorlalte neamuri ce s-au așezat pe vatra lor de odinioară, de la greci, cu fustanela și falsul lor fes, la albanezi, al căror ilirism e însă mai puțin doritor de podoabe, la slavii din Balcani cari, de fapt, în ultima analiză, sînt așa de puțin slavi afară de limbă, apoi pînă la rușii apuseni, trăind și ei pe baza tracică, pînă la slovaci, la cehi, cu cojoacele lor înflorate, și pînă la ungurii din pustă, fără a mai socoti pe cine, venit tîrziu, a luat așa de mult de la păstrătorii acestei eredități milenare, ca sașii. Se putea desluși astfel o parte însemnată din întinderea și dezvoltarea artei stilizate, abstracte, geometrice, creațiune a celor dintîi neamuri așezate în sud-estul Europei, și îndrăzneam să găsesc influența acestui schematism rece și măsurat asupra naturalismului bucuros de adevăr, de realitate al grecilor înșiși.
Lucrarea a apărut, destul de îngrijită, la”Ramuri” în Craiova și, dacă în țară a stîrnit puțin interes, ea a fost favorabil primită în străinătate, o bună traducere italiană avînd să apară mai tîrziu; de una românească nu s-a simțit nevoie, cum nici pentru istoria artei cultivate.
Astfel mi se forma în minte ideea, care mă va stăpîni tot mai mult, a prezintării față de străinătate a unei întregi sinteze, la capătul căreia n-am ajuns încă, pe departe, dar a cărei realizare integrală îmi va fi poate îngăduită de soartă, a ceea ce poporul românesc, lăsat la o parte în toate privințile, așa de pe nedrept ignorat, și fiindcă el însuși nu și-a cerut niciodată dreptul, a fost in stare să deie civilizației.
Din această serie de revelații pentru alții face parte și alcătuirea, în 1925, a unei prezintări a pămîntului românesc însuși, luat pe văile în care se împarte și înfățișarea naturii și caracterele ființii omenești, și înșirînd, grup de sate după grup de sate, centru orășenesc după centru orășenesc, tot ceea ce se găsește pe linia trasă de cursul apei. Și această lucrare ilustrată, La Roumanie pittoresque, a fost editată de”Ramurile” craiovene, care n-a știut să-i dea o răspîndire peste graniță, la care avea dreptul. Ilustrația, foarte bogată, nu e așa de netedă, de precisă ca în Arta populară în România. De vreo traducere în românește n-a putut fi vorba, deși planul și felul de executare, deci și folosul, sînt cu totul altele decît în cartea, multă vreme iubită, a lui Vlahuță, în care sînt atîtea lucruri văzute de ochiul poetului liric, dar și altele de simplă închipuire, oricît de simpatic ar fi descrise.
Tot așa de puțin interes va trezi călăuza pe care am alcătuit-o pentru cercetarea monumentelor istorice de către străini, acel Guide historique de la Roumanie, precedat de vechea Introducere (tradusă și în italienește de bunul nostru prieten, așa de curînd dispărut, Michele Silvestri), care a apărut numai în 1927—1928.
Cînd, la 1925, s-a făcut, întîi la Paris, apoi la Geneva, și cu eolaborația dlui Henri Focillon, delicatul prețuitor al oricărei arte și cugetătorul original asupra principiilor ei, care devenise un obișnuit al țerii noastre, o expoziție a vechii arte pe care România o prezintase publicului apusean, am introdus și unele elemente noi în broșura sintetică, apărută la Geneva, Coup d’oeil sur l’art roumain (1925).
În legătură cu Congresul bibliotecarilor, am redactat apoi și o scurtă istorie a cărții românești (L’ornementation du vieux livre roumain, 1925), în care căutam să relevez originalitatea introdusă de noi într-o artă pe care, prin Muntenegru, o împrumutasem din Veneția lui Aldo Manuzio, această originalitate fiind căutată mai departe și supt raportul iconografic, prin note asupra tipului românesc al Adormirii Maicii Domnului, în Omagiul de la Praga al lui Kondakov. O conferință la Paris, precedînd o ședință de muzică românească a tînărului maestru Chirescu, la Societatea de geografie, m-a adus tot atunci să dau note scurte asupra cîntecuiui nostru (La musique roumaine). În Mercure de France, care-mi acorda reparație pentru o nedreptate, am arătat apoi ce datorește literatura cultă inspirației populare (La littérature populaire source de haute littérature). Literatura cultă însăși era pusă în legătură cu cele vecine în al doilea volum din acele Études roumaines – primul fiind, în legătură cu aceleași cursuri la Paris, o inițiare în influențele asupra vieții românești —; ambele volume au putut vedea lumina mulțămită bunelor amintiri românești ale unui harnic și, un timp, și norocos român, librarul Gamber, din Orșova, fost la librăria Socec (I, Influences étrangères; II, Idées et formes littéraires dans le Sud-Est de l’Europe). Două cursuri la Paris au încercat să prezinte toată viața noastră socială în secolul al XIX-lea prin literatura narativă și cea dramatică (Les écrivains réalistes en Roumanie și La société roumaine dans le théâtre roumain, 1926). Și comerțul nostru era atins în alt curs (Points de vue sur l’histoire du commerce de l’Orient, 2 volumașe: ev mediu și epocă modernă), în timpul cînd reluam primul volum din Istoria comerțului în românește, adăugind și pe al doilea. Culegînd și din gura unei tinere moldovence povești inedite, le-am dat o formă dezvoltată, în sensul apusean, prin acele Contes roumains, care au fost traduse și în armenește, la Beirut. În sfîrșit, pentru a înlătura lacuna în viața poporului nostru care ocupă cea mai mare parte a evului mediu, am trimes”Omagiului Uspenski” Danubiul de imperiu, învederînd permanența vieții romane imperiale pe Dunăre, și Revistei de istorie și filologie din Bruxelles un studiu care tindea să arăte participarea românească la statele slave din veacurile al VI-lea și al VII-lea pe malul stîng al Dunării. Aceeași taină o căutam și în studiul despre vechile cronici ungurești.
Adaug că alături de acea vădire a ce a putut să deie adîncul acestui neam în domeniul artei mă ocupasem, la Academie, într-o comunicație apărută apoi numai în Revista istorică, de felul cum oamenii fără învățătură și neadmiși la participarea în viața publică au putut înțelege evenimentele istorice, care se fac și cu dînșii, deși nu totdeauna pentru dînșii.
Dar cercetările cu privire la propria noastră artă mi-au inspirat, în legătură și cu un curs la Universitate, ideea de a căuta și dincolo de margenile vieții noastre naționale explicații noi și o înțelegere mai deplină, întrebuințînd acea metodă care-mi dăduse foloase însemnate în urmărirea construcțiilor românești, cu podoabele pe care le cuprind sau care le acopăr. Istoria artei îmi apărea deci – afară de considerațiile tehnice, care, acestea ar putea forma un studiu deosebit: acela al evoluției tehnicei înseși, ca materiale și ca metode, ba chiar ca elemente umane întrebuințate —, nu ca o descriere literară a tablourilor și sculpturilor, cu urmărirea unei transmisiuni iconografice, care și aceea este un domeniu aparte, strict delimitat, și nici ca o serie de biografii ale maeștrilor, interesante desigur, dar care singure nu pot ajunge, ci ca o manifestare, încă o manifestare, a însuși spiritului unei epoce, înțeles în toată adîncimea, întinderea și varietatea lui. Astfel s-a format cărticica, plină de o ilustrație în mare parte rară, Istoria artei medievale și moderne în legătură cu dezvoltarea societății, care n-a găsit nici un fel de înțelegere, dar din care s-ar putea desface o expunere cît de largă, puind în altă lumină atîtea din aparițiile artistice în cursul vremurilor.
Tot mai mult în acești patru ani împliniți, și întrecuți, de guvernare liberală, dezordonată și istovită – oboseala, trebuie s-o spun încă de acum, explicîndu-se pe deplin prin necontenita reintrare pe scena puterii a unor oameni, tot aceiași, cari nu se putuseră reface nici ca idei, nici chiar ca puteri —, dezgustul de o viață politică de frămîntări sterpe mă prindea tot mai mult, îndreptîndu-mă, pe timp cît mai lung, spre acea străinătate, dătătoare de mîngîieri și îndemnuri – și Ion Brătianu avea delicateța și spiritul de dreptate de a-mi imputa o dată în plină Cameră că „mă primblu pe banii statului” (adecă modesta leafă de 100 000 de lei pe an pentru conducerea școlii pe care o creasem la Fontenay-aux-Roses) și „locuiesc în casa statului” (pe care fără mine statul n-ar fi avut-o niciodată). La una din întoarcerile mele de acolo voi găsi strada în puterea unui tineret gata de bătaie, care credea că servește în adevăr și cariera sa și interesele țerii și ale nației înlocuind munca și înțeleapta chibzuire a timpului său cu zădamice manifestări violente: spargeri de geamuri, atac contra trecătorilor, prin care fără îndoială nu se schimbă întru nimic inferioritatea noastră, dureroasă și plină de primejdii, față de populația evreiască, așa de numeroasă, de activă, de econoamă și de solidară, în domeniul economic și, de la o bucată de vreme, nu numai în acesta. Prăvăliile se închiseseră în semn de protestare, după o tentativă de devastare a lor, spectacol care nu se mai pomenise în viața publică a României și care era o încurajare pentru elementele anarhice, de care sînt pline mahalalele, complect needucate, ale orașelor noastre de nesupravegheată adunătură. Am atras în zădar, la Cameră, atenția primului ministru, al cărui autoritarism sistem Carp era tot așa de mult o simplă aparență ca și al „teribilului” fost ministru de interne al generalului Averescu, iar cărturarii cari ca subsecretari de stat conduceau acest minister nu aveau, am spus-o, nici hotărîrea, nici autoritatea care o poate susținea. Cîteva din frazele cărora Brătianu știa să le deie un așa de impresionant răsunet n-au contribuit întru nimic la o liniștire care se putea căpăta atunci. Îndată ce astfel de mișcări s-au dovedit posibile, iar puterea publică incapabilă de a li se opune, vocații dictatoriale au apărut, firește, generalul Averescu el însuși făcînd greșeala de a-și da această înfățișare. D. A. C. Cuza a primit să devie prizonierul acestor tineri turbulenți și peste capul d-sale și, de la o vreme, contra drepturilor d-sale, alții se vor ridica, începînd prin moarte de om o carieră care le va procura multe satisfacții politice.
M-am împărtășit și eu larg de neplăcerile, de la cea mai de jos calomnie la cea mai grosolană insultă, care trebuiau să atingă pe oricine ținea la ordinea și la numele bun al țerii, ca și pe orice profesor și educator cu simțul răspunderii sale. Anunțasem o conferință la Ateneu, în legătură, cred, cu Unirea Principatelor și, cum orice era pretext de noi demonstrații pentru gonirea din universitate a evreilor, cari trebuie întrecuți, nu excluși contra dreptului lor de cetățeni, s-au luat măsuri pentru ca scandalul să nu se mute din stradă în sala de cultură. Cei ce așteptau afară, „studenți” de prin licee și din suburbii, au fost înștiințați de oameni de treabă că eu am ordonat să nu fie primiți. Erau acolo în fața Ateneului cîteva mii de tineri exaltați, cari nu știau nici de ce e vorba, nici cu cine au a face, căci desigur nu-mi ascultaseră nici un curs și nu-mi cetiseră nici o pagină. Am fost salutat la ieșire cu obișnuitele huiduieli prin care se vădea o conștiință patriotică trează și o vitejie în masă. Cel care mă întovărășea, speriat, îmi dădu sfatul de a apuca pe o strădiță laterală; desprețuind acest îndemn de lașitate prin care se încurajează toate impertinențele, am mers drept la „adversarii“ mei nevrîstnici și i-am întrebat dacă au ceva să-mi spuie iar, după tăcerea în care așteptau să-mi întorc spatele pentru a mă huidui din nou ca pe cel mai rău dintre români – erau să descopere și suma cu care m-am vîndut bancherului Blank, pe care l-am văzut, pentru scopuri de cultură și interese de schimb ale școlii din Franța, de trei ori în viața mea —, le-am spus atîta:”Ferice de părinții cari au astfel de copii“. Dar, întors acasă, am declarat în scris ministrului de instrucție, colegul dr. Angelescu, că nu înțeleg a mai rămînea profesorul unui astfel de tineret. Preferam să-mi iau pensia și să adaug cîștigul modest al unor cursuri libere. Am revenit ceva mai tîrziu asupra acestei hotărîri a unui suprem dezgust, numai după stăruințile ministrului și mai ales ale adevăraților, deși tot mai puținilor mei elevi, opriți mult timp de la lecții de frigurile liceenilor rău crescuți, abia intrați în Facultate.
De atunci școala n-a fost școală, și în jurul anarhiei școlare, care atrăgea tineretul și fiindcă nicăiri nu i se dădea un teren pentru o energie ațîțată de ce văzuse în anii din urmă, s-a alcătuit o alta. Cei cari, atîta timp cît erau pe băncile universității, se gîndiseră mai mult a striga”Jos jidanii!”, a împărți ghionturi, a păta rochii cu cerneală, a sfida pe profesori și a organiza procesiunile supt steaguri cu „crucea bîrligată” – așa-zisa svastică importată de la Berlin —, după datina pentru „ziua studențimii”, aceea cînd se produsese prima revoltă, nu puteau să intre de-a dreptul în viața normală, ordonată, așa cum făcuserăm, la vremea noastră, după generațiile care ne precedaseră, noi. Succesul obținut cu discursuri fără idei și fără talent, cu foițe „studențești” care vădeau o complectă nepregătire în materie de gramatică, ca și subvențiile venite din partea unor bieți negustori români înghesuiți de jidovimea încunjurătoare, perfect solidară contra lor, toate acestea îi îndemnau a continua în politica țerii ceea ce făcuseră între zidurile universității, acum fără nici o ordine și cu așa de puțin folos în studii. Aceia dintre liberali, dintre prietenii generalului Averescu – ca nesăturatul de putere domn Goga, căruia frumoasa-i literatură de pe vremuri ajungea a-i fi o amintire neplăcută, aproape o insultă —, cari credeau că se vor putea folosi pentru partid din această efervescență, s-au înșelat:”Conducătorii studențimii“ voiau ceva pentru ei înșii. Nu va trece vremea, și d. Cuza chiar, căruia i-au rămas credincioase satele bucovinene […], va fi întrecut, și cu exemple din Germania, pe cale de a se supune ultranaționalismului războinic al unui Hitler, cu amintiri din romane în fascicule și din spectacolele de cinematograf în care nu e decît foc și sînge, se vor forma, pentru fericirea nației, care se poate căpăta altfel, legiunile Gărzii de fier, avînd în frunte pe ucigașul prefectului de poliție de la Iași. Caragiale era învins, și Ponson du Terrail, Xavier de Montépin înviau. O, Dramele Parisului și „d. de Morley care se lupta cu lupii”, ce realități românești ați ajuns astfel! Mult în urmă rămăseseră anume planuri ofițerești de dictatură militară, cu maiorul Băgulescu, autorul unei duioase cărți despre război, și cu alții, pînă la unii generali, vorbindu-se în acele cercuri, unde se făceau jurăminte pe pumnale și revolvere, cu liste de proscripție, și de adeziunea prințului moștenitor.
Față de asemenea manifestări bolnăvicioase atitudinea mea va rămînea neschimbată. În fața neputinții sau relei-voinți a oficialilor, cari-și făceau și mai departe calculele lor greșite și nu îndrăzneau un gest energic față de conspirație ca și față de demagogie, acuma singurele forțe vii într-o țară de politică moleșită și interesată, continuam o dezaprobare fățișă, publică, hotărîtă, care nu putea decît să-mi cîștige uri ce vor fierbe multă vreme în jurul meu și pe care le voi desprețul pînă la capăt. Ele se manifestau prin calomnii strecurate în mizerabile foi de întețire, afirmîndu-se de oameni fără conștiință și repetîndu-se de mulți oameni fără minte că eu, care totdeauna mi-am ținut casa și, pe alături, tipografia fără cîștig, Dumnezeu știe cum, am luat bani, bani mulți, de la evreii cărora m-aș fi aservit, și se specifica și de la tribuna Camerei, nu numai de d. Cuza, dar și de pasiunea de a pîri și de a urmări pe adversari a dlui Madgearu, adevărat Fouquier-Tinville al iacobinismului român, că d. Blank tînărul mi-a plătit Istoria românilor în limba franceză și că l-am făcut să întreție la studiile de inginerie pe fiul meu Mircea, pe lîngă alte afaceri neștiute și desigur deosebite de ale politicianilor onești, cari, fără competință financiară, erau în comitetul acelei bănci. În zădar se răspundea limpede, la orice nou atac, că lucrarea franceză fusese cerută de bancă pentru a o edita fără a-mi prevedea nici o plată, că fiul meu era liber să-și angajeze serviciile viitoare la orice întreprindere onestă, că școlii de la Fontenay aceeași bancă îi dăduse doar, ei, acestei școli de stat și nu mie, mobilierul extrem de modest al unei singure odăi, că la Teatrul Popular, întemeiat de d. Blank pentru a pierde un milion, eu nu eram decît președintele gratuit al Consiliului de administrație, din singura dorință de a-i da și de a-i păstra o bună direcție culturală.
Și oameni altfel cumpăniți se infectau de această cumplită mizerie morală în plină creștere. O dată, Al. Constantinescu mi-a cerut o întîlnire la Cameră și după multe îndoieli am acordat-o bătrînului și, de altfel, totdeauna foarte amabilului ministru liberal. Într-o secție a Camerei, pe tonul misterios al unui judecător de instrucție care-și îndeplinește funcțiunea, mi-a vorbit de un „dosar” al meu la banca Blank, unde el participa la administrație, și mi l-a arătat la distanță cuvenită ca nu cumva, văzîndu-mă descoperit, să caut a-l smulge și nimici. Era înăuntru contractul fiului meu cu fabrica”Vulcan” și mai ales zeci de chitanțe ale mele ca director al școlii din Franța, care-și avea bugetul depus la sucursala din Paris a casei Blank; ba era și o cartă de vizită prin care rugam personal pe bătrînul ei conducător, cu care n-am schimbat o vorbă în toată viața mea, să înainteze unui student, înainte de vărsarea sumei bugetare, cheltuielile plecării la Paris. Cu un gest de infinită viclenie, puind răpede „dosarul” în buzunar, ca și cum s-ar fi făcut dovada și nu-mi mai rămînea decît să fiu la dispoziția istețului descoperitor, mă invita acuma să stau de vorbă asupra politicii, „ca să văd că adevărații mei prieteni sînt aceia pe cari m-am obișnuit a-i crede dușmani”. M-am ridicat, l-am anunțat că aduc „șantajul” în fața Camerei, și am și făcut-o, pe cînd el, care încercase, speriat, a mă opri, se grămădea într-un colț al băncii ministeriale, ca și cum n-ar fi fost vorba de dînsul. Cer iertare cetitorilor onești pentru aceste vădiri, care mi se par necesare pentru a se fixa atmosfera ticăloasă în care ajunseserăm a trăi și care nu se va curăți, ci va deveni din ce în ce mai otrăvitoare.
Ceea ce era în sălile de studiu ale Universității, deprinsă a se revărsa în stradă cu o sălbătăcie total inculturală. ceea ce fierbea în adunările tăinuite ale unor băieți pe cari-i înnebunea misterul și cari visau de ultimul act al cinematografului lor, trebuia să se întîlnească, în formele corespunzătoare, și în Parlament. Încetul pe încetul se pierdea obiceiul, care dura de atîtea decenii, al întrunirilor publice la Dacia, îmbulzită pînă în culoare, în curte, pe acoperișuri, de o lume, mai mult curioasă, ca și de țerani aduși din cele mai apropiate vecinătăți ale Bucureștilor, cu discursurile răsunătoare către un „popor” […] care iubea mai mult pe tumultuosul doctor Lupu, și poate-l și vota, cu declarațiile fulgerătoare din balcon, cu mîndria de a ținea în curte „a doua întrunire”, cu ieșirea în grup, scoțînd în față pe acei șefi cari nu credeau că e mai prudent să se strecoare acasă, tiptil, încă înfiorați de ultimele accente ale propriei lor cuvîntări, ba chiar cu înfruntarea, de altfel, pacifică, a armatei, care suna desperat din trîmbiți, pentru ca orice ciocnire cu vreun soldat ungur din garnizoană să fie prezintată a doua zi ca un atentat cu premeditare la viața „fruntașului politic” și, în sfîrșit, cu încercările, întovărășite de zgomotoase urale, de a trece pe la spatele soldaților și de a avea suprema satisfacție a manifestării înaintea Palatului Regal, strigînd”Jos guvernul” și cîntînd, ca buni dinastici, la zăbrelele închise și în fața gărzii insensibile, un vibrant”Trăiască Regele”. Erau preferabile acum alte metode, învățate frumos de la studenți: șobolani spînzurați la clubul din Calea Victoriei al unei ramuri mai iscoditoare din opoziție, ca să moară de năcaz liberalii cari, cum se știe de la cumplitele sforțări ale lui C. Mille, nu sînt altceva decît rozătoare din pivnițele Băncii Naționale și ale băncilor sucursale, pugilate la tribună, răsturnare de urne, rupere a balustradei, întocmai ca în vechiul parlament unguresc, unde naționalitățile căutau, firește, să facă un „scandal european” și să dărîme o țară; ba un cucernic părinte rural din Teleorman, suflet dat de mult pe bătaie, cu oricine ar fi, a putut aduce la ședință niște fiole de gaze asfixiante, care ne-au făcut să răbdăm, în paguba plămînilor noștri, vreo zece minute pînă a plecat d. Ștefan C. Ioan, înainte de care, socotit cel mai fricos din toți, nimeni n-avea curajul să fugă.
Lui Ion Brătianu, căruia i se strigau cele din urmă insulte, iar majoritatea n-avea curajul să-l apere, i s-a întâmplat să trebuiască a vorbit stenografilor, pe cînd viteji membri ai opoziției huiduiau de să se dărîme cupola: d. Răutu de la Dorohoi dovedea însușiri cu totul superioare în această privință, cum le dovedise și contra generalului Averescu. În zădar noul regulament de supt averescani prevedea pedepse, pînă atunci necunoscute, pentru zurbagii.
Așa se discuta noua Constituție, elaborată de creierul atît de obosit al lui Dissescu și revizuită de omul tuturor punerilor la punct, Al. Constantinescu. Regele ceruse să fie aproape ca și cea de pînă atunci, și cu păstrarea dreptului la succesiune al rudelor de la Sigmaringen care, după datoria lor, de altfel, luptaseră în armata germană ca să ajungem la pacea de la București. Ardelenii, țerăniștii nu voiau să știe de un astfel de act pe care Camerele, improvizate Constituante, nici n-aveau dreptul să-l voteze. Cînd toate celelalte mijloace s-au istovit, pînă și la sticluțele părintelui, opoziția cealaltă a părăsit incinta. Am rămas deci singur, încercînd să introduc unele schimbări pe alocurea, ca în ce privește caracterul național al Statului, drepturile celei de-a doua Biserici românești și așa mai departe. Firește că atitudinea mea era socotită ca a unui trădător, iar mulțămita de la aceia cărora le dădeam totuși o opoziție era aproape nulă. Mîrzescu, omul cel mai înțelegător, cel mai liber față de șeful în fața căruia ceilalți stăteau tîmpiți și încremeniți și, adaug, cel mai sincer dintre conducătorii liberali, era de părere că s-ar putea trece la o guvernare a mea, cu ce aș reuși a strînge în jurul meu; ceilalți, cu toate simpatiile pe care mi le arăta d. Duca pînă la cel mai apropiat conflict cu nervozitatea sa, aveau în vedere și pregăteau o succesiune a dlui Averescu dar, bineînțeles, nu fără a se împlini întreaga legislatură de patru sesiuni și fără a se păstra aparența că, opera fiind terminată, partidul liberal ia vacanța de care însuși și sfingur a simțit nevoie.
Aceasta era cu atît mai necesar intereselor partidului, cu cit puterea trecuse de fapt în mînile lui Vintilă Brătianu, a cărui țintă era să creeze alor săi o bază materială permanentă prin „comercializarea” în folosul lor a averii statului, decretat ca incapabil de a conduce; prieteni devotați persoanei lui, dar mai ales intereselor proprii, ca d. Tancred Constantinescu, așa de dezagreabil la ascultat, îi stăteau împrejur pentru noua și energica ofensivă economică, pe lîngă care treceau în al doilea plan greutățile, tot mai mari, mai evidente și mai amenințătoare, ale Tezaurului, pentru a cărui ușurare ministrul de finanțe fusese chemat la Londra de d. Titulescu, acum auxiliar al regimului liberal – și, magnificent cum; este fostul amic al lui Take Ionescu și al generalului Averescu, modestul și patriarhalul răzeș de la Florica îmbrăcase cel mar corect costum de la English taylor-ul fastuosului nostru ambasador în Occident.
Acestei porniri către noile afaceri, care neapărat trebuiau să se producă, mulți oameni așteptînd doar atîta pentru a-și reface propriile finanțe – și sistemul va trece întreg, cu și mai mare cinism, la ideologii democrați cari făceau zîmbre la ușa puterii —, m-am împotrivit din toate puterile mele. Arătam că Statul, calomniat pentru ocazie de oameni cari de fapt nu-l vedeau și nu-l înțelegeau decît pe dînsul nu e, pe departe, un așa de rău gospodar, că noi n-avem capitaluri mari de scos la luptă, că ne lipsesc și competențele și energiile, că acest sultan-mezat cu ce bruma ne mai rămăsese nu va face decît să trezească toate poftele și să adauge la infecția morală a vremii. Pe aceeași linie, alții se gîndeau și mai departe, pentru a se da o și mai puternică temelie ideii de partid. Pe cînd, de la tribuna pe care o ocupa cu ceasurile, exasperînd cu acuzații de necinste și pe Vintilă Brătianu și pe auxiliarii lui, d. Madgearu căuta să dovedească malversațiile săvîrșite de oamenii regimului, aprigul compulsator de dosare și înlănțuitor de cifre se gîndea la crearea pentru amicii săi a paradisurilor care vor fi regiile autonome în care se va desface administrarea de stat a departamentelor lui. Un economism sigur de sine, gata de toate riscurile pe socoteala noastră, a tuturora, cîștiga primul loc în preocupațiile timpului, măsură de măsură, reformă de reformă succedîndu-se fără a face mai bună situația unei țeri căreia nu-i trebuia alta decît ceva mai multă muncă, și mai bine chibzuită.
În acest timp, din acele motive care s-au arătat mai sus, și care erau străine de conștiința mea, am propus dlui Maniu o înțelegere mergînd pînă la fuziune și, cum cunoșteam destul de bine cu ce psihologie specială aveam a face, n-am pierdut o singură clipă cu obișnuitele „pertractări”, care se pot întortochea sau pur și simplu tăgădui pe urmă, ci am procedat prin scrisori, care rămîn. Răspunsul șefului ardelean, persecutat de ideea că totul se poate îndrepta numai de el însuși cu vechii prieteni personali și cu niscai „regnicolari” ca grupul takist care trecuse cu zgomot mare la dînsul, a fost cum se putea aștepta. Cîțiva vechi politiciani, credea d-sa, se pot răpede topi în masă – și nu era să fie așa; altfel e însă cu oameni pe cari-i leagă un crez și atîtea suferinți și nedreptăți îndurate împreună. Înfășurat în formele de o rece politeță, cu care e deprins „reprezintantul Ardealului”, răspunsul a fost un refuz. Altceva atrăgea încă de atunci pe d. Maniu: zestrea de voturi a aglomerației așa-zise țerăniste, și mîna luptătorului pentru eliberarea alor săi se întindea frățească spre omul trădării din timpul războiului, spre sumbrul ambițios care sacrificase țara sa sugestiilor unei nemărgenite vanități, pentru ca acest dibaci conspirator să-și retragă mîna a doua zi după ce, cu obișnuitul acompaniament de orchestră în presă, legătura ardelenilor cu țerăniștii se pecetluise acum.
Pe atunci, o altă imensă dorință de a stăpîni se desfăcuse de la acela care nu înțelegea să acopere cu numele său de mare general o politică, personală și de coterie, care nu era a sa. Nu știu ce pot fi legăturile într-o guvernare comună cu generalul Averescu, de care mă ținusem totdeauna departe, din cauza metodelor sale, ca și din cauza unei înfățișări care îmbie numai la supuneri, dar am putut prețui pe urmă ce înseamnă, mai ales la guvern, legăturile eu rebelul, răpede excomunicat pentru călcarea îndatoririlor ierarhice, d. Argetoianu. Cîțiva prieteni politici de atunci, ca d. Șeicaru, ca amicul său de la Craiova, d. Făgețel, viitor membru, de pe urma datoriilor de la Ramuri, al partidului liberal, îmi vorbeau cu entuziasm de calitățile, și de inimă, ale omului care mă jignise așa de adînc dar, între jignirile de fiecare zi ale vieții politice din România postbelică, cine să ție minte prea mult timp și pe cele mai urîte și mai grosolane!
Mă îndemna la o înțelegere, oferită astfel, cu toată căldura și convingerea, prietenul politic care de mai mulți ani acuma stătea lîngă mine, dîndu-mi tot ce putea veni de la prețioasele sale calități, de ordine, de rînduială, de organizare, pe care le datora, pe lîngă temperamentul său de gospodar moldovean ca pe vremea veche, și pregătirii și ocupațiilor sale de inginer, Constantin Cihodariu, devenit secretarul partidului. Pentru dînsul partidul trebuia să fie o realitate disciplinată și efectivă, o realitate ca toate celelalte în viața politică, cu înscrieri și registre, cu o corespondență urmată, cu plata regulată a cotizațiilor, cu adunări și manifestații. El trebuia neapărat să ajungă la putere, să guverneze. Cum, odinioară, contra dlui Cuza, a cărui părere fusese că avem să creștem tineri cari pe urmă să se poată duce oriunde, apărasem ideea că trebuie să-i păstrăm într-o legătură de partid, astfel acum Cihodariu—contra mea, care nu prețuiam adeziunile de formă și de interes și ținerea lor împreună prin mijloace exterioare și artificiale care, apoi, nu admiteam cultivarea speranțelor de guvernare și răspingeam tovărășiile utile poate pentru un moment, dar scăzătoare și compromițătoare pentru o viață întreagă —, reprezintă, cu o convingere și o căldură impresionantă, concepția că nu trebuie să fie în jurul meu, cum zicea el, un simplu „cerc de admiratori personali”, ci că aveam a ținea samă de cerințile vieții, că e indispensabil să ne adaptăm realității și să-i facem oarecare concesii pentru ca, în schimb, răsplata să fie cu mult mai mare. De aceeași părere erau, de altfel, și alții din prietenii mei politici, cari credeau, uitînd ce am putut face singuri în 1919, că a ne ținea izolați înseamnă a ne distruge și cari, autori ai pronunciamentului de ieri pentru „unirea cu oricine“, afirmau că o asociație singură ne poate asigura participarea la viața publică: intelectuali și funcționari, ei nu-și dădeau sama că la ei înșii, la munca lor stăruitoare de propagandiști, e cheia viitorului și nu-i învăța în această privință nici exemplul țerăniștilor, de obicei oameni mediocri și de o cultură inferioară, cari însă străbăteau, în camioane, în căruțe, pînă și prin cele mai depărtate văi, sau al studenților, cari agitau la cîrciumă și se amestecau în viața de toate zilele a satelor, cu toate greutățile și suferințile ei.
Nu voiam să mi se impute vreodată că am confiscat pentru o politică de o inflexibilă puritate vieți omenești care-și reclamă firești satisfacții și că am cerut un eroism antic unor români de pe la 1920. Astfel, după ce d. Argetoianu, om de talent și în scris, în care păstrează cele mai sigure tradiții de elegantă preciziune franceză, așa de deosebită de felul său obișnuit de exprimare orală, îmi adresase o scrisoare de explicații față de atitudinile sale din trecut, socotindu-se astfel mai mult sau mai puțin angajat pe viitor, am consimțit, la sfîrșitul anului 1924, să ne întîlnim în casa lui Cihodariu pentru a vorbi despre o eventuală fuziune, în care asociatul meu, care-și rezerva inițiativa în ce privește chestiunile financiare și economice, aducea de fapt un restrîns număr de amici foarte personali și o reputație politică în care nu era numai o pricepere, în care credea ca într-o religie, și o energie, care nu se va putea verifica totdeauna asupra chestiunilor curente.
Abia după cîtva timp s-a putut face, la un club care-mi mirosea puțin a joc de cărți, acea legătură prin care amicii mei se credeau garantați în ceea ce privește viitorul lor politic. De la început, tovarășul care binevoia să accepte conducerea mea ca președinte își fixase punctul de vedere: ideologia s-a isprăvit, chestiunile economice ocupă locul întîi; lumea nu mai luptă pe baricade pentru un crez, ci se străduiește dureros pentru interesele ei. Nu era tocmai ce făcusem o viață întreagă și ce înțelegeam să fac de acuma înainte, în ce mă privește pe mine, care voi crede pînă la sfîrșit că la originea tuturor lucrurilor este starea de spirit, factorul moral, și că ele au exact valoarea și trăinicia pe care le-o dă acesta. Dar din acel moment, rezervîndu-mi toată conștiința, nu făceam decît să-mi servesc prietenii pe linia pe care le-o arăta timpul lor. Formula „eu nu sînt eu” o puteam rosti încă de atunci, fiindcă ea corespundea realității.
Scopul dlui Argetoianu, credincios tradițiilor nepotolitei boierimi oltene, gata oricînd de frămîntări și de harțe: odată pe cîmpiile de luptă, unde Domnii se înfruntau cu pretendenții, apoi în fundul ietacelor fanariote, meștere în prefaceri și răsturnări, era obținerea puterii, pentru alții pe alături, pentru d-sa în primul rînd, îmbătătoarea putere din care se desface o singură și imensă satisfacție, aceea de a-ți simți toată lumea supt picioare, atribuindu-ți dreptul de a face cu dînsa tot ceea ce vrei. O întreagă clasă politică, așa de activă încît nu o dată a fost nenorocirea țerii, lucra din adîncimile vremilor asupra unui suflet ca al său, în care erau atîtea puteri și atîtea rezerve, deși mult mai puține decît îi plăcea să și le atribuie cine le poseda.
Deci alcătuirea însăși a „partidului naționalist al poporului” era pentru amicul meu numai un pas, insuficient, în drumul spre ținta ultimă. Contra partidului liberal, pe care-l atacasem eu însumi totdeauna, de la o legislatură la alta, din antipatie față de un doctrinarism pe atît de îngust și de demodat, pe cît și de nesincer, și față de apucăturile sfidătoare ale unui despotism personal care nu era nici fecund în fapte, nici amabil față de adversarii onești și patriotici, trebuiau să se adune toate puterile opoziției, de la noua noastră formațiune pînă la naționalii din Ardeal, de fapt ardeleno-takiști, pînă la țerăniștii de orice nuanță și de orice calitate. Programele, declarațiile de principii îi păreau acestui om, care credea că de fapt tot el va hotărî situațiile, forme schimbătoare ca haina de ceremonie, arhaică și uneori ridiculă, pe care n-ai ce face și o pui la ocaziile solemne, iar pe „șefii” succesivi îi judeca simple figuri decorative, pe care ești silit a le întrebuința fiindcă personal n-ai încă atîta trecut, atîta popularitate și atîta putere de a trezi simpatii pentru a lucra pe sama proprie.
Sentimentul că vechea mea politică s-a isprăvit, înlocuită de îmbulzeala vulgară a unor neînfrînate ambiții nealegîndu-și mijloace, a făcut ca, încă de atunci, fie și numai pentru a face să înceteze intolerabila tiranie a liberalismului decăzut și căruia-i lipseau deopotrivă și simțul vremurilor și valori umane mai distinse, să mă declar înțeles cu orice încercare de a grupa împreună opoziția, fie și într-o fuziune, forma fiindu-mi indiferentă. Astfel, cînd, la sfîrșitul anului în cursul căruia naționalismul-democrat, care era o școală de etică, abdicase în fața spiritului nou, indiferent la asemenea considerații, am plecat eu la Paris pentru lecțiile și cercetările mele, și i-am dat în scris dlui Argetoianu, care-șiurmărea cu stăruință scopul, voia de a încheia cu naționalii, la cari acum dorința de putere biruia totul, înțelegerea pe care ar crede-o de cuviință, n-am schimbat un singur cuvînt asupra condițiilor, gata de a le primi cu același despreț pe care contingențele politice mi-l inspiraseră și care nu făcea decît să crească din zi în zi. Eram hotărît să mă întorc din străinătate numai după sfîrșitul unor tratative pe care le bănuiam că vor fi lungi și grele, deși erau la îndemînă punctele pe baza cărora d. Maniu făcuse trecătoarea înțelegere cu țerăniștii; se pare că singure asigurările dlui Argetoianu, totdeauna bine la Curte, că regele Ferdinand, doritor de a scutura stăpînirea lui Ion Brătianu, e dispus să dea moștenirea unei asociații a noastre cu ardelenii, a hotărît pe aceștia din urmă a se uni cu noi, într-o formulă pe care o lăsau așa de vagă anume pentru ca apoi să reclame pentru dînșii ceea ce doreau mai presus de orice și ce erau să și aibă de fapt: conducerea.
Mi se scrisese la Paris de d. Argetoianu că toate s-au aranjat, că va căuta să-mi asigure o conducere pe care n-o cerusem, și fiindcă-mi dădeam samă ce ar putea ea să însemne cu astfel de oameni, crescuți astfel și deprinși cu un astfel de sistem politic. Toate aceste amănunte personale îmi erau, de altfel, atît de indiferente, încît, cînd am fost întrebat dacă primesc ca fuziunea să se facă și mai larg, cu însuși generalul Averescu, a cărui acțiune, imitînd pe a fascismului italian, o criticasem aspru, socotind-o periculoasă, și pentru aceea că alții, fără nici un scrupul, vor imita-o, am telegrafiat că admit bucuros și „fără vreo ranchiună”.
Veneam deci, după luni de fericită muncă intelectuală, de care va fi vorba în altă parte, în acest mediu de nesinceritate și de intrigă, așa de defavorabil pentru pregătirea unui regim cu totul deosebit de al liberalilor, cum îl doream eu, fără să știu ce sînt în noua combinație și ce se cere de la mine.
