Mi-am dat sama foarte răpede ce stătea supt aparenta sacrificare a intereselor părintelui Lupaș fostul protopop al cercului. Guvernarea partidului național supt forma Consiliului Dirigent fusese atît de rea, încît țeranii prinseseră groază de dînsul, și astfel s-a înscenat trecerea aderenților lui sălișteni la partidul naționalist al meu, și aceasta formal, prin actul, frumos caligrafiat și cu îngrijire iscălit, pe care-l posed și acum. De altfel, pe unde mă duceam, mi se punea de frumoșii și vrednicii săteni – o comoară, neprețuită îndeajuns, a neamului —, întrebarea, foarte serioasă, dacă nu cumva sînt și eu cu „dirigenții”. Părintele Lupaș m-a recomandat o singură dată acasă la dînsul, evitînd prea dese întîlniri cu alegătorii din alte părți ale cercului.
Nu era să ies la Săliște, reunită pentru ocazie cu alte localități, unde adversarul meu d. Bucșan – nu doctorul, mort tînăr de cancer, unul din tinerii ardeleni cari m-au înțeles mai mult și au fost mai aproape de inima mea, ci fratele lui, cumnatul dlui Goga —, om născut pe acolo, avea legăturile personale cele mai strînse, dar călătoria în Ardeal, prima călătorie cu scopuri politice după aceea, pentru cunoașterea și împăcarea naționalităților, ca președinte al Camerei Deputaților, mi-a fost de mare folos pentru a pătrunde și mai mult în sufletul acestui admirabil popor care, din nenorocire, nu și-a căpătat conducători, nu numai vrednici de dînsul, dar măcar asemenea cu dînsul.
Am fost pretutindeni, de obicei singur, ori cu vreun tinerel, care era în stare doar să-mi arăte drumul, din sat în sat, timp de mai mult de o săptămînă. M-am suit pînă sus în munte, dincolo de Rod, la „localitatea cea mai ridicată din tot fostul regat al Ungariei”, m-am învîrtit prin satele de oieri care, de la Săliște, se înfundă în valea îngustă a muntelui, am cercetat așezările de cealaltă parte a Sibiului și noaptea am trecut pe lîngă înaltele case solide ale acelui Amlaș care se ținuse o bucată de vreme, cu sași și români laolaltă, de stăpînirea feudală a vechilor Domni ai Țerii Românești. Cu populația săsească am avut mai puțin a face, oameni perfect disciplinați îi știam demult, de cînd, în Brașov, asistasem la o întrunire a lor, care trebuia să decidă dacă mai merg cu guvernul unguresc ori ba, după ce șeful sașilor „verzi” căpătase un rost de notar și unii îl socoteau deci ca trădător. Sala, în care fiecine era așezat după rangul său bine chibzuit, era vădit contra ungurilor și o ațîța apariția frumoasă a pastorului cu barba înflorită, care le amintea că la spatele lor e marele popor german din mijlocul căruia venea el; „trădătorului“ i se aruncă în față, cînd întreba ce a căpătat, că a mîncat un extrawurst, un „cîrnaț suplimentar”. Mă rog, revoluție și nu altceva, complecta răsturnare a conducerii; dar cînd a fost la vot, toți au mers ca unul singur cu acela care nu avuse o singură aprobare publică. Deci și acuma, cînd am stat să explic, în nemțește, cine sînt și ce vreau, am fost întrerupt ca să mi se spuie: „noi știm“, „ni s-a spus“. Dar cu ce conștiință politică vorbeau acești țerani, față de cari nu se putea întrebuința trucul nerușinat că, „neprezintîndu-se timp de jumătate de ceas nici un alegător, urna este închisă”!
La ai noștri nu erau numai primirile ospitaliere, cu călăreții ieșind în margenea satelor, cu covoarele scoase la ferești și florile pe masă, cu poftirile înlăuntrul frumoaselor case îmbulzite de mulțimea țesăturilor și ospățul împreună, cu închinările de păhare. Pe alocurea era și cîte cineva care mă știa; aiurea nu pătrunsese modesta mea notorietate. De obicei se asculta, cu o deosebită cuviință, cum se cade față de un oaspete: undeva, la căderea serii, oamenii au fost adunați de formidabilul glas al crainicului care, ca în vremi depărtate, pitoresc patriarhale, suit pe o dîlmă și puind mînile la gură, striga, de să se audă pînă în cea mai depărtată margene, că „o vinit un domn de la București, de la dipotați” și, într-un șfert de ceas, supt strașina bisericii erau strînși bătrîni și tineri, sprijiniți în „bote”, cu mînile supt bărbie, fără a spune nici da, nici ba, ca oameni pățiți, cari au trecut prin multe încercări. Întîmpinam și îndoieli: undeva, în margenea pădurii care duce spre Alba-Iulia, un sătean m-a întrebat, sincer ori mehenghiu, el o fi știut, ce trebuie să facă, de vreme ce unul îi spune azi una și mîni altul îi spune alta, pe cînd odată se știa una și bună (candidatul românesc, se gîndea el, desigur, opus celui străin) și i-am vorbit în parabolă:”D-ta ești însurat? – Sînt! —Dar cînd a fost să te însori, multe ți se vor fi îmbiat, și de nici una nu ți s-a fi spus că e chioară, șchioapă, proastă, leneșă și săracă; însă tot te-ai însurat cu una. Apoi, așa să faci și cînd ți se îmbie mai mulți candidați, fiecare lăudîndu-se, firește, pe sine”. Cei de față și-au dat din coate, iar omul a tăcut.
Într-un singur loc, la Apold, feuda familiei Beu, prieteni ai dlui Goga, am întîlnit agenți porniți pe gîlceavă, cari strigau îngăimat, și în prezența părintelui Lupaș, pe care aveau de ce, pesemne, să nu-l sufere, că generalul Averescu e așa și pe dincolo și deci n-aș avea ce să caut pe acolo. Le-am spus scurt că nu-i știam că sînt oameni de nu-și cunosc datoria față de cine-i cercetează și, cu toate protestările multora, mi-am urmat drumul către Amlaș. Îmi aduc aminte și de singuratece drumuri prin păduri, mult timp după miezul nopții, într-o biată căruță trasă de o iapă cu mînz, care se oprea în desișul nestrăbătut cu ochii pînă i se întorcea odrasla șugubeață, curioasă de a ști ce este prin toate cărările. De partea cealaltă, sfîrîiau automobilele oficiale, afișele guvernului se lipeau, și la Săliște, pe ușa bisericii, preoții se ascundeau, banii și făgăduielile de pămînt, de pășune, se uneau pentru încă una din falsificările cu care se ține „democrația” zilelor noastre.
Rezultatul era de așteptat. Unde ajungeam, urna se închisese, și înainte de amiazi. La Săliște, unde adversarul nu cutezase a se înfățișa măcar, biletele erau transparente și ofițerul, luat într-ales, știa bine ce trebuie să facă. D. Bucșan a fost proclamat deputat și, cînd metodele alegerii sale au fost aduse în Cameră, n-a știut cum să se furișeze de la o răspundere pe care așa de ușor o primise conștiința sa de om tînăr și cult.
În țara veche, încaltea se lucra mai pe față, supt conducerea operațiilor de un fost socialist, un „prieten al poporului”, un „democrat” convins și ireductibil, d. Atanasiu de la Galați, campionul cel mai fanatic al sufragiului universal. La Brăila am putut cunoaște toată brutalitatea, gata să meargă pînă la vărsarea de sînge, a metodelor puse în serviciul idolului popular, al părintelui nației, și în același timp am descoperit și cîtă vitejie se cuprinde în rezervele sufletești ale oamenilor de stînga, cu revoluția pe buze.
Eram acolo, cum lupta se ducea în numele unei „federații”, de fapt tot așa de sinceră ca și „blocul” dispărut, lîngă domnii dr. Lupu și Mihalache și, într-o sală micuță, plină de lume, vorbea un doctor de acolo, om pașnic și prin totala sa insuficiență oratorică. Deodată o ploaie de pietre s-a abătut asupra noastră, fără a ne putea clinti din loc. Cei chemați din cîrciumele portului și din prăvăliile lor de parlagii ca să ne spargă întrunirea nu s-au dat însă, cum se poate înțelege, cu una, cu două, și într-o clipă a fost smulsă stinghia din margenea scenei. M-am uitat în jur: șefii „democrației“ plecaseră, lăsîndu-mă singur cu d. Melic, secretarul partidului meu. Mîni furioase manevrau acuma stinghia și sfărîmau păharul, sticla cu apă. Înainte de război, prin cîte alegeri trecusem, așa ceva îmi era cu totul necunoscut. Am trecut în curte și acolo, urlînd, un cetățean mă apucă de mînă, pe cînd cealaltă căuta în brîu ce trebuia ca să mă spintece: dintre ai mei, unul s-a și ales cu pantalonul sfîșiat. Un gest al dlui Melic a venit tocmai la timp ca să nu simt în carnea mea ce înseamnă prima dictatură populară în România, după care erau să urmeze și alte dictaturi, mai puțin populare, dar cu aceleași năravuri, pînă ce, ca stare morală, țara a ajuns unde este. Și, cum românul e un om spiritual, d. Atanasiu observa că omul de la Brăila nu voia altceva decît „să-mi scurteze barba”.
Sforțările regelui Ferdinand de a aduce imposibila grupare a tuturora în jurul unui Ministeriu care avea în sarcină terminarea problemei agrare, marea și neapărata preocupație, strîns legată de inima lui, nu puteau decît să rămîie vane. Peste orice altă preocupație se impunea răsturnarea, cît mai curînd, a regimului care nu numai debutase astfel, dar era să continue cu atacuri personale, cu insulte, ca acelea pe care mi le striga, ca un lunatec, în rîsetele confraților, un energumen, inginer de profesiune, după ce un altul mă înhățase cu injuriile încă din secțiunile de verificare, împiedecîndu-se astfel orice înțelegere care, cu alte temperamente și cu altă pregătire, și atunci ar fi fost cu putință.
Supt cele mai rele auspicii a început astfel noua legislatură. Un președinte de Consiliu, om de mari merite, dar care în Parlament se pierdea cu totul, spuind cu glas încet lucruri mai mult banale; un președinte de Cameră, scriitorul de mult talent care era Duiliu Zamfirescu, totuși un diplomat de carieră, roșu, nervos, gata să se arunce, luînd atitudini de campion, care trezeau la fiecare moment un imens scandal (o dată a promis unui deputat o regulare de socoteli îndată ce va termina de vorbit, și mi-am permis să-i observ momentul cînd trebuia să-și ție cuvîntul…); o majoritate de devotați, cari nu văzuseră în viața lor ce e o Adunare și cari credeau că datoria lor e să strige și să se arunce la orice provocare; un ministru de interne, d. Argetoianu, care cheltuia în zădar mijloace de îngrozire, incapabil să impuie, și credea că prin vorbe groase se poate dovedi geniul politic; un ministru ca d. Goga, care se și credea călare pe ducipalul dictaturii visate și se lua de păr cu oricine; un ministru al muncii, d. Trancu-Iași, a cărui jovialitate nu dezarma; iar, de partea cealaltă, o minoritate, unită ca”Opoziție Națională“ care, cu perfecta disciplină pe care o realizasem, pornea metodic la dărîmarea unui regim socotit ca uzurpator. De la începutul acestei obositoare sesiuni de vară, cineva care putea judeca împrejurările observa marea superioritate a acestei opoziții, și n-au trecut cîteva săptămîni fără ca ridiculul să se reverse larg asupra acelor cari apăruseră ca salvatorii țerii din anarhie și ca marii constructori sprijiniți pe asentimentul fanatic al mulțimilor idolatre. Se dovedea astfel încă o dată, și cu ce elocvență! că, totuși, oricare ar fi valoarea sentimentelor trecătoare, nu e nimic puternic, și nu e nimic durabil, decît ceea ce dă inteligența omenească, hrănită de tradiție și sfătuită de încercare. Marea experiență se dezlîna astfel zi de zi, compromițînd prestigiul, așa de necesar țerii, al unui mare general care era și un om perfect onest, un om de bine în cel mai deplin înțeles al cuvîntului.
La capătul acestei tumultuoase sesiuni supt cerul de foc al Bucureștilor nu era alt rezultat decît al învrăjbirilor care, tratate cu aceleași apucături de violență, trebuiau să ducă peste un an și ceva la plecarea guvernului și la dizolvarea celui de al doilea parlament care, totuși, bine condus, ar fi putut realiza, imediat, foarte multe, al României unite.
Diletantismul elegant al scepticului „marchiz” care era Matei Cantacuzino, minte de o extraordinară fineță și de o elocvență demnă de Franța secolului al XVIII-lea, ce putea face în mijlocul acestei turbate vulgarități, care a isprăvit prin a-l dezgusta!
Înainte de a mă ralia la cei ce vor căuta să lărgească mai mult reforma agrară care a format preocupația celei de a doua sesiuni, prima ordinară – fără ca în guvernul însuși, cu un conservator marghilomanist, d. Garoflid, la Agricultură să fie vreo unitate de vedere, vreo siguranță teoretică, pe care o făcea imposibilă, de altfel, și continua flotare între interesele marii proprietăți în desfacere și „generozitatea” țerănească reprezintată prin rotunjimile impozante, de țeran chiabur, ale dlui Potîrcă de la Craiova, al cărui nume singur era un întreg program rural —, o invitație la Paris, venită încă din vremea cînd prezidam Camera, m-a smuls pentru cîtva timp din acest haos de trivială frămîntare a poftelor, patimilor și iluziilor fiecăruia despre propria sa valoare. De acum înainte aceste vizite în lumea unde trebuia să întîlnesc interesul pentru idee, simțul pentru formă, tradiția de politeță a vremilor mai bune, prietenii de intelectuali care se vor confirma și spori din an în an, vor fi marea mea mîngîiere, mijlocul minunat prin care-mi voi recăpăta puterile stoarse în mizeria morală a unei vieți politice convulsionate, cu tot ce puteau aduce fundurile necurate răscolite de sufragiul universal, care e desigur marea dreptate, dar și marea primejdie a epocii noastre.
De la Congresul din Londra nu mai fusesem în străinătate. Reveneam acuma, în circumstanțe așa de onorabile, trebuind să vorbesc la Collège de France îndată după un om de valoarea epocală a unui Einstein, și un loc de membru corespondent la Academia de Inscripții, adunare științifică de mai mare prestigiu în lumea întreagă, se adăugi în același timp.
Mediul îmi era necunoscut. Nu mai trăia, dintre vechii mei profesori, Monod fiind luat de cancer după pierderea fiului său iubit, Bernard, care a fost martirizat în armată, Giry dispărut de mult, iar Roy, Lavisse își încheiaseră rostul înainte de război, decît Thévenin, pe care l-am descoperit complect sfîrșit în odăița sa, apoi încă tînărul Langlois, acum director al Arhivelor care, însurat cu fiica marelui chimist Berthelot, ne-a adunat cu ai lui la masa cu cidru de Normandia, și d. Bémont, a cărui continuă și mișcătoare bunătate întovărășise cu o caldă prefață părintească ediția pariziană, revăzută ca stil de dînsul, a Relațiilor dintre Franța și români, pe cînd vechiul meu coleg de la Roncière recomandase, în termini atît de amicali, articole din ziarul meu, frumos traduse de dra Alexandrina Dimitrescu, pe care Berger-Levrault le publicase, în vreme de luptă desperată, supt titlul de Pages Roumaines. Am cercetat pe venerabilul meu învățător de pe vremuri în biblioteca lui din rue Monsieur le Prince și am crezut că pot să-l tulbur fără a mă anunța dinainte – am simțit mai tîrziu greșeala ce făcusem în această societate de îndîrjită muncă, pe cînd la Moscova Ioan Bogdan putea să intre la miezul nopții pentru un păhar de ceai la profesorii săi, dacă mai vedea lumină la fereasta lor —, pe bătrînul filolog Havet, la care am pătruns străbătînd lungi culoare înțesate de cărți. Cu acest prilej am cunoscut întîii oameni între cari mă voi așeza pe urmă la Academia de Inscripții, ca seninul cercetător al literaturii grecești, d. Croiset, ca d. Diehl, maestrul studiilor bizantine, și nu numai în Franța, de care era să mă lege o caldă prietenie, apoi ca harnicul cercetător minuțios al iconografiei în arta aceluiași Bizanț, d. Millet. O întreagă lume nouă de cunoștinți, între oameni dintre cari unii aveau o vrîstă apropiată de a mea și cu cari trebuia să mă unească neapărat potrivirea, nu numai în ocupații, dar și în idei și sentimente.
La Legația României am găsit pe d. Dimitrie Ghika, om de o aleasă politeță și de o intelectualitate extrem de fină și de complexă, pe care o împărtășea cu fratele său, acuma preot catolic, Vladimir, care, în mijlocul ocupațiilor, cînd îndreptate către o literatură de foarte înzestrat diletant, cînd reținută de nobila grijă a mizeriilor umane, păstra un mare interes pentru istoria Moldovei supt bunicul său, nobilul Grigore-vodă.
Călăuzul cel mai bun în acest nou Paris, în care mă recunoșteam așa de greu, mi-a fost d. C. Marinescu, unul dintre cei mai buni elevi ai mei, care, după ce trecuse prin încercările războiului, gustînd și din neajunsurile, suportate cu demnitate, ale prizonieratului în Germania, era acum, cu bursa de stat pe care o căpătase de curînd, ascultător, dincolo de obișnuiții ani de studiu, al profesorilor francezi, și în special al dlui Lot, pe care-l cunoscusem de departe ca tînăr luptător și era, acum, membru al Institutului și imul din profesorii cei mai respectați ai Sorbonei. Cu tînărul meu prieten am cutreierat acest Paris de după război care conserva tot caracterul său de pe vremuri, dar în care, a doua zi după izbăvire și biruință, pulsa o întreagă viață nouă, din care nu lipsea, ca la noi, solidaritatea. Tot d. Marinescu îmi găsise adăpostul la scumpul hotel Foyot, locuință cu numai două rînduri, comode pentru bătrînii cari în mărețul palat din față, al Ecaterinei de Medicis, puneau la cale rosturile țerii lor dar, căutînd a ne îndestula seara în odaie apetitul, nu îndrăzneam să ne apropiem de restaurantul de jos, pentru oameni mai bogați decît mine, care aveam numai retribuția conferinților mele.
În Paris am mai găsit însă pe cineva de care, de un timp, și cu toată povestea de la Iași a „cascadei tronurilor”, mă lega tot mai mult aceeași apreciare a oamenilor și împrejurărilor, aceeași orientare în ce privește mijloacele de a consolida minunata situație pe care ne-o dăduse sfîrșitul fericit al războiului. Nu văzusem pe Take Ionescu, după îndelungata lui desțerare, în lunile cînd, împreună cu Flondor și cu generalul Averescu, făcea o îndîrjită opoziție liberalilor, pentru ca, la căderea acestora, să nu se prezinte, cu slabele rămășițe ale unui partid evaporat odată cu avantajele bugetare, la alegeri. Dezgustat de adeziunile interesate care, în juru-i, simulaseră iubire și devotament, el intrase în formațiunea Averescu, deși știa bine ce sentimente-i poartă absorbantul ministru de interne. Cu dînsul se raliase la noul regim, căruia regele voia tot mai mult să-i ia caracterul de partid, ajungînd tot mai mult a-l considera ca un al doilea provizorat, fostul lui adjutant, tînărul care-i datora, cel puțin așa de mult ca talentului său de elocvență, în barou, o pripită și strălucitoare carieră, d. N. Titulescu, profesor de… formă la Universitatea din București. Dar acesta, care nu dorise întoarcerea șefului său și visa de nu știu ce nou partid radical pentru sine însuși, se grăbise a repudia orice legături cu prețiosul patron de odinioară, care i se părea acuma inutil. În ce privește popularitatea, pe care Take Ionescu o merita desigur prin frumoasa-i atitudine în timpul războiului, șeful unui partid conservator complect sfărîmat știa bine ce-l așteaptă de la alegătorii postbelici, complect dezorientați și uneori de o uimitoare inconștiență. Astfel el făcu abstracție desăvîrșită de împrejurările interne, cu nevoile și pasiunile lor și, foarte hotărît a nu crea printr-un nou patronaj al său o nouă serie de ingrați, se consacrase, stînd cît mai mult în străinătate, cînd darul său de vorbire, intact, nu era necesar pentru a drege gafele asociaților, servirii intereselor externe ale României.
Încă din vremea petrecerii la Paris, el fusese pentru o înțelegere cu sîrbii, cari doriseră în zădar ca imperiosul Ioan Brătianu, în drumul spre Apus, să se oprească un moment la Belgrad pentru a discuta chestia Banatului. Cu d. Beneș, profesorul ceh care-și luă de la început un loc de frunte lîngă filozoful creator al statului, d. Masaryk, pe care-l zărisem la Iași, el era să se întîlnească într-o complectă potrivire de idei. În alcătuirea pe oare regele Ferdinand multă vreme a răspins-o, a unei alianțe pentru apărarea noilor graniți contra Ungariei, el a jucat fără îndoială un rol de căpetenie, oricît ar fi căutat să i-l scadă mai ales acest bun neam de oameni cari sînt românii cu oarecare cultură. Nu uitase relațiile sale cu Grecia după încheierea primului tratat din București și era, pentru a i le aminti, numele de strada Atenei, dat aceleia în care el locuia după ce-și refăcuse casa, sălbatec devastată și spurcată de ocupanți […].
Revăzîndu-mă la Paris cu dînsul, el mi-a arătat toată prietenia. Fusese, în negociațiile sale, la Londra și, întors de acolo foarte obosit, ținuse totuși să asiste la o conferință despre arta românească pe oare am făcut-o la Legația României. Ba, plecînd în țară, îi dădu în minte să mă însărcineze cu reprezintarea țerii la o conferință financiară din Bruxelles, onoare pe care firește că am refuzat-o, rugînd să se trimeată un om de competința fostului profesor la Universitatea din Iași, d. Neculce.
Conferințile mele s-au întins asupra întregii vieți a poporului românesc prezintată ca o sinteză, și ele au apărut întîi, în parte, cred, și în ziarul cultural pe care-l scotea la Paris poetul Cincinat Pavelescu, și apoi în broșura Les Latins d’Orient. Căutam să învederez că noi nu sîntem numai o națiune latină, ci însăși latinitatea orientală, cîtă și cum a rămas după ce prin atîtea i-a fost dat să treacă. Rezumatul fiecărei conferințe o redactam imediat la hotel.
Mă apropiasem de catedra pariziană, după atîția ani de cînd nu vorbisem franțuzește în public decît, la anume ocazii, pentru scurte manifestări, cu o sfială dureroasă, care a răpit desigur foarte mult din ceea ce, în altă stare de spirit, socot că aș fi putut să dau.
Era, acolo, totul de reluat, și invitarea la Collège de France a fost prilejul pentru începerea unei întregi opere de propagandă, menită să scoată la iveală originalitatea și, prin aceasta, valoarea poporului românesc, asupra căreia, și în Franța ca și oriunde aiurea, se făcuse obișnuința de a trece, în orice domeniu, fără a i se recunoaște rostul în lume.
Am putut vorbi la o societate unde prezidenția trebuia s-o aibă însuși Poincaré. Fostul președinte de Consiliu era însă prins în dificultățile unei crize de guvern. Întîiul contact cu cercurile politice franceze mi-a dat încrederea trebuitoare pentru a încerca și mai departe cu trezirea prieteniilor așa de necesare în vremuri tulburi, cînd totul era răsturnat din ceea ce fusese și, pentru orice popor, chiar pentru cele mai mari, se impunea o revizuire și întregire a legăturilor și amicițiilor. La mesele colegiale care mi s-au dat, ca unui oaspete neobișnuit, am putut să întind și să adîncesc relațiile create astfel.
Înaintea unui public foarte numeros, în sala Richelieu a Sorbonei, am căutat să prezint apoi farmecul peisajelor și monumentelor noastre: conferința a apărut supt titlul de Voyage en Roumanie. Verva mi-o tăiaseră insă două personaje solemne, care păreau că-mi cîntăresc fiecare cuvînt și că se opresc asupra fiecărei nuanțe de stil, refuzîndu-mi orice zîmbet la glumele pe care le riscam. Nu puțină mi-a fost surprinderea cînd am aflat prin prezintarea lor că presupușii nemiloși critici, pe cari nu i-aș fi putut satisface, nu erau decît consulul român Ghiță Ioan, nepotul lui Take Ionescu, și bătrînul profesor grec de la Iași, un coleg și amic de pe vremuri al marelui bizantinolog german Krumbacher, d. N. Dosios, care pe vremuri îmi solicitase un articol de recunoaștere în Epoca.
Între profesorii francezi mai tineri, cunoscusem la București, cu ocazia venirii misiunii franceze, pe acela care, elev al lui Gaston Paris și al lui Paul Meyer, se ocupa de mult cu limba românească, pe care o cunoaște ca un român, și cu literatura noastră, care-l interesa ca filolog, d. Mario Roques. În convorbirea cu acest om așa de vioi și de întreprinzător, oare a devenit apoi și mîna dreaptă a lui Albert Thomas în opera de organizare economică a acestuia, mi-a răsărit ideea unor cursuri la Sorbona despre subiecte interesînd pe români și mediul în care i-a pus soarta. Încă de atunci am făcut cîteva conferinți cu cuprins românesc și, ceea ce cred că nu s-a mai întîmplat în sălile ilustrei universități, d. Roques singur izbutind a o face, am dat studenților români, plecați în mare parte fără a-și cunoaște țara și trecutul ei, cîteva lecții de istorie in românește.
Puțini le-au ascultat. Încă de la această primă vizită mi-am putut da samă cît lipsește acestui tineret, venit la Paris pentru a-și pregăti o carieră ori numai pentru a urma o modă, aceea ce leagă pe un om pe toată viața de țara de unde se trage, de neamul din care face parte. Pe cînd studenții de altă origine caută orice posibilitate de a se afirma ca grup național, la ai noștri pare că le-ar fi rușine să arate ce sînt, ce înțeleg a rămînea în străinătate. În ciuda celor cîteva întîlniri cu mai multe serii dintre dînșii, căutînd să li învederez singura și marea datorie, pe care o afirmau cu o așa de elocventă mîndrie înaintașii lor de pe la 1848: aceea de a strînge cît mai multe cunoștinți și cît mai multă experiență pentru patria lor, am păstrat continuu această impresie: că o rea creștere în școlile de acasă îi trimete cruzi într-o lume uriașă, așa de impresionantă, în care șubrezimea lor sufletească nu le poate păstra bruma de individualitate venită mai mult din instinct.
O dată, la un An nou, înaintea unor ascultători între cari era bunul general Berthelot și dra Văcărescu, rămasă lîngă bătrîna sa maică, o boieroaică din vremile vechi, româncă pînă într-atîta încît, și vorbind cu străinii prieteni, printre cari și-a creat un așa de mare loc, amestecă vorbe românești, s-a prezintat ce e mai acru și amar în criticile lui Caragiale, întovărășind o asemenea lectură pentru o zi mare, încunjurată de așa de frumoase datini, și de alte manifestări nepotrivite, în sunetul viorilor țigănești gîdilite la ureche; n-am putut răbda și, ca semn de adîncă indignare, am părăsit sala. Era aceeași stare de spirit, de o așa de complectă inconștiență, pe care o puteam constata cu același prilej la legație – care, de altfel, continua vechea tradiție de indiferență față de ce se petrecea în colonie și mai ales în această studențime —, unde grija unică era asaltul sălbatec asupra bufetului, un fel de inițiare la viitoarea pradă a bugetului. Cîtă deosebire față de vremea, cu atîtea decenii în urmă, cînd secția din Paris a Ligii făcea așa de mult pentru popularizarea cauzei românești în străinătate! Și, chiar atunci, cîtă deosebire față de sîrbi cari, în jurul omului cu inimă caldă care e d. Spalaicovici, se adunau la hramurile lor, observînd și cel mai neînsemnat din riturile lor populare, bărbați și femei, de toate vrîstele, stînd ca la biserică în sala plină de o mulțime așa de mult cu gîndul la vetrele ei, încît ochii li se umpleau de lacrimi!
Și erau mulți români de la Paris – nu numai studenți, bucuroși unii dintre dînșii să rămîie acolo pentru totdeauna, ca marele învățat de laborator, d. Livaditi din Iași, însurat cu una din fiicele drului Istrati, naționalistul înflăcărat venit să moară la Paris, descendența lor topindu-se cu totul în mediul francez. Pensionari, ca un Cosmovici de la căile ferate, aventurieri cu un trecut detestabil la noi, petrecători de toate nuanțele, oameni comozi, cari nu înțelegeau să participe la greaua muncă de reconstrucție după război, se îngrămădiseră prin toate colțurile imensului oraș, fiecare trăind pentru sine, între ai săi, fără să caute contactul, socotit compromițător, cu alți români. Cîteva bătrîne singure se vedeau la capela românească, pe lîngă care se păstra o tradiție muzicală care făcea ca multă lume străină să alerge la producțiile corului; o bibliotecă de mult părăsită a trebuit să fie cernută pentru a se pune la adăpost ce era mai rar și mai de preț într-insa.
Așa de mare fusese asaltul la închipuitele plăceri continue ale Parisului, care ar fi să se ofere gratuit aliaților români, încît, îndată după încetarea ostilităților, la Legația Franței, unde era însărcinat de afaceri spiritualul de Flers, pe care apoi nu l-am mai putut revedea la Paris, nu se mai răzbea cu vizarea pașapoartelor. I-am spus lui de Flers că, dacă-i mai ajută să plece, „nu vor mai rămînea români în România”.”Il y aura», mi-a răspuns el cu un nobil gest, „des Français qui reviendront”. Și nu începuse încă emigrarea, pusă la cale și de anume deputați, furioși cînd strigam în Cameră că, decît oamenii noștri să umple străinătatea, mai bine să crape de foame în țara lor, a țeranilor de peste munți, gospodari împovărați de datorii, cari înțelegeau a face în Franța, țară cu salariile mari, ceea ce înaintași de-ai lor făcuseră, nu fără folos, în America și cari, după ce-și vînduseră pe nimic strămoșeasca moșie, debarcau fără sprijin și fără sfat în acest furnicar uman, în care foarte adeseori erau întrebuințați la un lucru pe care-l desprețuiau arabii și cei din urmă dintre oameni, puși la curățitul gunoaielor. Unii și-ar fi dat ani din viață ca să-și revadă brazda și să și-o știe iarăși a lor; rareori îi întovărășeau femei, fete, care se pierdeau, în cazul cel mai bun, prin slugăritul parizian. Și erau niște oameni așa de buni, de curați, de creștini în suflet! Unul, dăunăzi, căruia îi vorbeam de scăderea și amînarea datoriilor, îmi răspundea, el, care de ani de zile trăia ca rîndaș fără să-și dea un ceas de distracție și mîngîiere:”Am luat la nevoia mea de la un om de omenie, ruda mea, și, ca un om de omenie, trebuie să-i dau banii înapoi la nevoia lui”. Pe cînd polonii își au șefii lor firești, recunoscuți de statul francez, preoții și bisericile lor, școlile lor, și ambasada polonă nu-i pierde o clipă din ochi, ai noștri sînt părăsiți nu numai mizeriei materiale care-i atinge la ceasul crizelor de șomaj, cînd ei sînt îndată atinși, dar și desperării morale, care-i aruncă în categoria dușmanilor oricărei societăți și în rîndul întîi ai aceleia care a ținut așa de puțin samă de dînșii.
În această călătorie la Paris am căutat să învederez și altfel decît prin cuvînt ce poate să înfățișeze în domeniul culturii nația noastră. Adusesem cu mine schițele lui Stoica, marele desenator, pe urmă harnicul pictor, descoperit de mine întîmplător, cînd, aproape copil, dădea prin arta sa corespunzătorul Sămănătorului în literatură, un timid, expus prin acest simpatic defect al său tuturor tăgăduirilor și nedreptăților în țara sa, precum și documente originale din colecția pe care o putusem aduna; și fotografii se adăugeau la aceste mărturii ale unui suflet național aproape complect necunoscut. Niște odăi închiriate de legație pentru scopuri de propagandă, de pe vremea cînd d. Vaida apăruse cu o suită de magnat și cînd d. Pelivan, reprezintînd Basarabia sa încă primejduită, se lupta mai mult cu cocoanele solicitatoare de împrumuturi și subvenții – uneia care nu voia să creadă că „nu e acasă”, a apărut însuși ca să i-o confirme: „cine poate s-o știe mai bine?” […] —, îmi stăteau la dispoziție, și în ele, cu ajutorul a doi funcționari, dintre cari unul va sta ani întregi lîngă mine în opera întreprinsă în capitala Franței și-mi va fi un prețios colaborator și un bun prieten, tînărul jurist ieșean Victor Ianculescu, am alcătuit o mică expoziție, care a fost cercetată și ținută în samă.
Va lipsi însă, mai ales după ce propaganda oficială, foarte costisitoare, va fi lichidată, un centru al acestor sforțări, pînă ce voi putea să creez”Școala românească în Franța”, a cărei istorie, legată de a școlii surori de la Roma, e de intercalat aici, deși punerea în picioare a acestor două așezăminte va trebui, dar tot supt regimul Averescu, să zăbovească o bucată de vreme.
Admirabilele și atît de periculoasele silinți ale ungurilor, nerăbdători a reveni la ceea ce fuseseră, iscodiseră și ideea, sprijinită pe amintiri revoluționare comune, de pe vremea lui Kossuth, de o parte, a lui Garibaldi și Mazzini, de alta, a unei școli maghiare la Roma. Această afirmație națională trebuia neapărat să întâmpine pe a noastră, sprijinită pe altceva decît pe un episod ideologic: adecă pe comunitatea de rasă, pe potrivirea de suflet. Am prezintat Camerei proiectul de inițiativă parlamentară prin care se cereau aceste două focare de studii și de iradiere națională în același timp – eu așa le-am înțeles – din cele două mari capitale latine.
Duiliu Zamfirescu a îmbrățișat cu căldură ideea și, fără să mai cerem părerea finului cugetător filozofic, icoană a maestrului său Maiorescu pînă și la cel mai mărunt dintre gesturi, dar mult mai personal în idei și mai stilist în formă, care era ministrul de Instrucție Publică, profesorul P. P. Negulescu, proiectul, care va merge răpede și la Senat, a trecut la un obosit sfîrșit de ședință, în care calculul voturilor se face, uneori și cu scopuri bune, mai mult aproximativ. Dar ministrul jignit n-a arătat o deosebită căldură pentru legea astfel votată și Pangrati se și grăbise să alerge cu gîndul de a preface școala de istorie, filologie și artă din Franța într-un mai mare institut, și pentru științe, ceea ce i-ar fi permis amestecul pe care-l dorea.
Astfel numai cu multă trudă s-a ajuns la o înfăptuire ale cării foloase nu eu le voi spune, și aici. Mă îngrijisem ca ambele așezăminte să scape de jocul de partide care domină statul, și astfel directorii, pe viață, vor fi numiți de Academia Română; regulamentul a fost elaborat de mine, de Vasile Pârvan și de căldurosul nostru prieten Ramiro Ortiz. Eu însumi am propus pentru Roma pe Pârvan, a cărui faimă de arheolog era larg răspîndită în străinătate și cu care relațiile, întrerupte un timp de pe urma ambiției lui de a domina, nemărgenită, erau atunci cele mai bune. El a luat cu chirie un modest apartament pe care numai după mulți ani era să-l înlocuiască măreața clădire ridicată din sacrificiul Băncii Naționale. Eu, gospodar moldovean, n-am voit să încep într-o trecătoare casă străină. D. Ghica îmi propunea înțelegerea cu un liceu francez care ar fi adăpostit pe ai noștri: mi se părea supt demnitatea unui asemenea institut național. Și, astfel, cu prilejul unei vizite la d. Lot, care trebuia să-mi ajungă un așa de bun prieten, m-am apucat să cercetez casele de vînzare din minunatul mic centru de banlieue al Parisului care e Fontenay-aux-Roses, plin de grădini și lipsit de fumul uzinelor: a doua pe care am văzut-o era ca făcută pentru noi. Avînd la spate două livezi întinse, o clădire cu patru rînduri alcătuite din odăi ca pentru un hotel sau un sanatoriu, se ridica în fața unor atenanse potrivite pentru orice destinație: o bătrînă văduvă ocupa un colț din acest modest castel din care așa de greu s-a hotărît să plece. Halul de infecție în care se aflau acele atenanse, pline de familii muncitorești, cu bătrîne oarbe, pisici favorite și colonii de ploșnițe, nu ne-a dezgustat; gospodarul din naștere care e d. Ianculescu, instalat ca subdirector, a știut să aducă lumină, curățenie, mulțămire. Am smuls lui Take Ionescu suma necesară cumpărării, pe care ministrul de Finanțe, d. Titulescu, o promisese, dar uitase a o plăti, am mobilat cum am putut cele douăsprezece odăițe, și, în frunte cu d. C. Marinescu, pictorul Catul Bogdan-Duică, fiu de alsaciană, și cîțiva alții, puțini, am început ceea ce consider ca una din cele mai mari opere ale vieții mele.
Lucrul literar și științific mergea mai încet și în acest an, în mijlocul unui mediu îndreptat aproape exclusiv către problemele politice și sociale. Comemorarea lui Tudor Vladimirescu la o sută de ani după o încercare lipsită și de orientarea necesară și de neapărata solidaritate națională m-a îndemnat, pe de o parte, a strînge izvoarele, așa de risipite, și prin ziare, ale mișcării lui neizbutite, și aceasta a dat volumul Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu și, pe de alta, a căuta într-o formă populară din colecția”Steaua”, pe care o păstra încă rîvna dlui P. Gîrboviceanu, explicarea acestei cariere tragice, cu privire la care erau să se adauge încurînd, printr-o descoperire în șura unei familii boierești din Craiova, neașteptate revelații, și astfel am adaus, pe lîngă broșura despre Mihai Viteazul și aceea despre îngerescul mitropolit moldovean Veniamin Costachi, cărticica Un apărător al săracilor:”Domnul Tudor» din Vlădimiri. Pentru aniversara lui Dante am reunit cu discursul la Academie înfățișarea dramatică a suferinții și a speranțelor magului poetic al Italiei medievale.
Viața în Franța îmi dădu, de altfel, putința de a cerceta țara în provinciile ei oare, cu tot îndelungatul timp pe care-l petrecusem la Paris ca student, îmi rămăseseră cu totul necunoscute.
Am luat astfel pe rînd Normandia, cu pașnicul Rouen, plin de amintirea Ioanei d’Arc, arsă pe rug, Picardia vechiului meu Philippe de Mézières, cu acel Amiens, mîndru de splendida-i catedrală gotică și plin încă de casele bătrîne, cu coastele de lemn și ascuțișurile din vîrf, pe canalurile mucede strecurîndu-se printre paianta lor. Apoi Bretania unde, la Rennes, așa de curata reședință a ducilor de pe vremuri, am nemerit, pentru numele lui istoric, într-un hotel”La Bertrand Duguesclin» unde, pentru o observație a soției mede cu privire la curățenia odăii, am fost pur și simplu dați afară ca sales métèques în pragul nopții, iar polițaiul, fost jurnalist în ceartă fricoasă cu popii atrași de cumplitul hotelier, era să-mi dea promisa satisfacție publică în această formă aproximativă:”Fostul președinte al Camerei uneia din națiunile care a luptat alături de Franța, părăsind viața politică, face o călătorie de informație în țara noastră și, sosit la Rennes, într-un hotel care poartă numele unuia din ostașii eroici medievali, pare a fi fost expus la procedări neamabile din partea hotelierului; pentru care-i arătăm părerile de rău ale populației”. În jurul Parisului chiar, am rătăcit prin pustiile străzi acoperite cu iarbă ale încîntătorului Senlis, și el împodobit cu o biserică, clin vremile cele mai bune pentru artă, Burgundia am cunoscut-o la Dijon cu catedrala prefațată de gingașe coloane și cu moștenirea de artă a lui Claus Sluter. Largul, bogatul Lyon mi s-a înfățișat, întins pînă departe pe malurile rîurilor puternice, supt înălțimea de la Fourvières, Forum Veterem, cu amintirea lui Traian, ca și pitorescul Avignon al Papilor. Fără a ajunge pînă la Marea de Miazăzi, m-am găsit, la Nîmes, la Orange, în mijlocul celei mai stăruitoare permanențe a vieții romane și m-am desfătat, cu tot puternicul vînt care mă izbea în păreți, de tot ce e poezie pastorală, mireasmă de cîmpii arse de soare, în Arles, legat de vechea Romă tot așa de mult ca și de cultul inimitabilului poet provensal Frédéric Mistral. Din aceste amintiri, consemnate pe un colț de masă, am scos cartea ilustrată Din Franța, care se așază printre cele cu totul neînțelese și aproape necunoscute.
Comemorarea lui Petru Maior la Academia Română mi-a cerut o privire generală asupra rostului învietorului teoretic al drepturilor noastre. Prin conferința Schimbarea de direcție și caracter a comerțului românesc întregeam volumul publicat înainte de război.
Vizita la București a prințului Sapieha, prin care s-a pregătit, după marea victorie, pe care n-o ajutaserăm prin nici un gest, de la Varșovia, înțelegerea defensivă cu Polonia, mi-a dat prilejul de a publica un studiu asupra relațiilor dintre un strămoș al acestui descendent, prin Vișnoviețchi, al Domnilor Moldovei și dintre Mihai Viteazul. Tot atunci am dat, în românește și apoi în limba franceză, un studiu asupra raporturilor dintre poloni și români. Căsătoria prințesei Elisabeta cu moștenitorul tronului grecesc a prilejuit broșura Grecs et Roumains – pe lîngă note asupra relațiilor literare ale acestor două națiuni —, căreia i-a urmat o alta pentru legăturile cu sîrbii, la căsătoria dintre principesa Maria și regele Alexandru al Serbiei, pe care-l văzusem la București și care-mi arătase o deosebită prețuire. O conferință făcută la Paris în cercul închis de pe lîngă Curtea de Casație a fost tipărită pentru membrii singuri supt titlul de Spiritul public în România. Îi răspunse conferința bucureșteană despre Secretul culturii franceze. O scurtă istorie a românilor pentru sași a fost tipărită în același an. Vrancea și vrîncenii vine dintr-o conferință la Focșani, dorința veche de a asculta literatură și știință prin viu grai trezindu-se din nou la poporul care dă cel mai numeros și simpatic auditoriu pentru astfel de comunicări, căci dorința de a se instrui e la dînsul mult mai mare decît priceperea întru a o satisface. Alături îi stă broșura despre originile românimii bihorene.
