Am căutat să întemeiez pentru studente căminuri care să le atragă prin posibilitatea unei vieți potrivite cu delicateța, oricît de brutalizată atîta vreme prin viața împreună și lipsa de orice îngrijire și supraveghere, a sexului lor. În casa Chițu le-am îndemnat să-și împodobească paturile lor, să le încunjure cu fotografii și amintiri de familie, creîndu-și un colțișor de pietate și iubire, ca la Vălenii de Munte, al căror exemplu li-l scoteam înainte. Le-am dat sfatul, pe care-l puteau primi de la un om de vrîsta mea, de a nu neglija ca pînă atunci cele mai elementare datorii față de corpul lor, și peste cîteva zile ele aveau altă înfățișare […] Nu pot zice că am atins tot ce doream, fiindcă peste cîteva luni unele care-și mîntuiseră studiile voiau să-mi impună rămânerea lor și mai departe și un tată a pretins să se așeze și el acolo lîngă fiica sa, neavînd altă locuință în București.

    Într-o frumoasă casă a primăriei în Strada Romană, pe care o refuzase unul din generalii împroprietăriți în Capitală, am așezat un mare număr de studente, și o străină bine crescută în vechea Rusie a știut să facă din acest adăpost răpede mobilat prin îngrijirile bunului și credinciosului meu colaborator în multe lucruri, secretarul rectoratului, Ioan Farcaș, o casă plăcută acelora care, cu deplină cuviință și bună rînduială, ajunseseră a locui într-însa.

    Alegerea la rectorat, după împlinirea lungilor ani de serviciu ai lui Pangrati, a cărui veche boală progresase așa de mult încît era aproape total orb – și Universitatea nu se putea să nu se resimtă de infirmitatea conducătorului ei în împrejurări așa de grele – a fost o biruință – întîia și cea din urmă, căci s-au luat toate măsurile ca ea să nu se repete, întrebuințîndu-se metode care se vor înfățișa mai departe – contra sistemului de a face să atîrne această situație, de un mare presgiu, de luptele dintre partide, care izbutiseră să acapareze mai pe toți profesorii. Colegul meu, drul Angelescu, a avut curajul să iasă din această practică nenorocită, sprijinind o candidatură care mi-a fost aproape impusă: unii dintre aceia cari credeau că pot primi o sarcină așa de grea s-au retras.

    Nu mi-a fost ușor să prezidez o lume de oameni atît de merituoși, dar cari erau prin conștiința firească despre propria valoare așa de refractari față de orice autoritate, chiar aceea care ieșea din dorința și din consimțămîntul lor. Ca și la Academia Română, fiecare înțelegea să vorbească oricînd, oricît, de ori cîte ori și acceptarea hotărîrii majorității li se părea un lucru deosebit de greu. Cînd era vorba de o numire, tabere de prietenie se formau care-și stăteau aprig față în față. Niciodată n-am făcut sforțări mai mari, nu mi-am biruit mai mult nervii fără a sacrifica nimic din ce datoram situației mele decît în timpul cît am prezidat pe colegii așa de greu de împăcat și de unit într-o liniștită acțiune solidară. Dacă am reușit în aceasta, o consider ca una din marile mele victorii.

    Material, Universitatea era în cea mai rea stare. Ca decan la Litere, a trebuit să iau măsuri care de fapt reveneau rectorului, cînd am impus respect și grijă de curățenie valului studențesc care se năpustea pe o singură intrare, îmbrîncind și tîrînd cu dînșii pe nenorociții de profesori pentru ca pe urmă să se reverse pe culoare, care deveniseră un adevărat loc de întîlnire și un fumoar, tineri ofițeri venind anume ca să însăileze o aventură „intelectuală”. Profesorii au căpătat la Facultate și apoi la Rectorat intrare deosebită, culoarele au fost complect curățite, creînd studentelor o odaie de așteptare – a fost și de lectură, dar nu se cetea, și cărțile, revistele trimese de mine erau odios mototolite – și un mic bufet, în chiar localul seminarului meu; servitorii, îmbrăcați cuviincios, recăpătaseră trecerea la care au dreptul cînd păzesc buna orînduială.

    Trebuia acum ca Universitatea să fie terminată, singure aripile de la Științi și de la Litere fiind gata, fiecare, din nenorocire, în alt stil. La mijloc era Senatul, iar vechea Facultate de Litere fiind de ani de zile în reparație fără să se poată înjgheba ceva, rîndul de jos fusese uzurpat, de întregi decenii, de către Muzeul Arheologic, ținut în cele mai proaste condiții ca pe vremea instalării lui Tocilescu, cu descărcarea obiectelor culese de pretutindeni.

    Era într-un moment cînd jena Statului se manifesta tot mai puternică și se negocia cu greu un împrumut de stabilizare pentru care a trebuit să se facă și ultimele concesii de autonomie financiară pînă la margenea contractului străin așezat oficial, fățiș. Mi-au trebuit lungi intervenții foarte stăruitoare pe lîngă ministrul de Finanțe, care era, cum se va vedea, după instalarea național-țerăniștilor, un om cu care păstram foarte bune relații, d. Mihai Popovici, și chiar pe lîngă revizorul finanțelor noastre, delegatul bancherilor împrumjutători, colegul parizian d. Rist, ginerele lui Monod și cunoscut mie din casa dlui Bémont, pentru ca din suma destinată învățămîntului superior, ca pentru o „investire productivă”, să capăt nu mai puțin de douăzeci de milioane.

    Am început imediat lucrul, ajutat de o comisiune, neplătită, de arhitecți prieteni și de neobositul zel al secretarului Farcaș. Cu mine nu se încăpeau zăbăvi: cum se încercau amînări supt pretext că nu și-a dat învoirea delegatul Finanțelor, am spus o dată că-mi fac și patul la minister pînă ce mi se va servi rata. Am putut astfel să termin pînă la începerea cursurilor toate lucrările în aripa începută. Și cu ajutorul inimosului decan de la Drept, tînăr la peste șaptezeci de ani, d. N. Basilescu, am avut și mobila rectoratului, în care s-au putut „ținea cu demnitate cele dintîi ședinți ale Senatului universitar.

    Senatul am izbutit să-l mut încă de la intrarea mea în funcțiuni, puind în vedere noului președinte al Consiliului că, la deschiderea Universității, mă voi prezintă în fruntea studenților pentru a ne relua ce era al nostru și ne fusese răpit ca pentru scurtă vreme pentru ca apoi această mizerabilă situație să se eternizeze.

    Pentru a se face și aici, unde s-a așezat Facultatea de Drept, Teologia fiind instalată în noua clădire, schimbările trebuitoare, am creat un timbru universitar care a produs sume însemnate și aveam în vedere și alte mijloace pentru ca să ajung la isprăvirea deplină a clădirii. Odăile mucede și pline de paraziți ale corpului de gardă al Senatului serviseră întîi, cu totul refăcute, pentru birourile rectoratului și au primit apoi Seminarul meu de istorie, pînă ce ele i-au fost luate dăunăzi fără să fiu măcar întrebat.

    Rămînea Muzeul, dar pentru a-l scoate din urîtele, întunecatele lui tainițe, trebuia să am o putere pe care mai tîrziu numai mi-au dat-o împrejurările, îngăduindu-mi astfel și această din urmă prefaaere.

    Pentru a da o idee de ce moștenisem trebuie să adaug că însăși curtea Universității era un depozit de murdării și că mi-au trebuit repetate intervenții personale pentru a face să se curețe ce rămăsese de la clădire și ce se adăusese prin reaua gospodărie care ne deosebește în orice aproape.

    Am ajuns astfel ca o lume care credea că mă batjocurește vorbind peste umăr de „idealist” și de „visător” să recunoască opera îndeplinită de cineva pe care numai sărăcia statornică îl împiedecase de a face și el ceea ce din generație în generație, pe pămîntul lor, în negoțul lor, făcuseră înaintașii de pe urma cărora au rămas clădiri care țin și pînă astăzi și urmele statornice ale unei activități care s-a prelungit de-a lungul vremurilor.

    Cu aceasta am ajuns însă departe de acel an 1928, în care era să se petreacă marea schimbare de regim, instalîndu-se stăpînirea, bănuitoare și egoistă, a unor oameni fanatici de idei împrumutate și grăbiți să le prefacă imediat, cu orice preț și cu orice risc, în realități românești pe care și le închipuiau solide ca granitul a doua zi după gestul satisfăcut cu care le creaseră.

    Încă din anul trecut, generalul Averescu îmi scrisese cîteva rînduri amabile care mă îndemnau la o colaborare, arătînd că, față de pretențiile enorme ale așa-numitei politice de mase – ca și cum „masele” în ele înseși, neînsuflețite de la sine și conduse de oameni cari n-au destul suflet pentru dînșii chiar, ar putea să însemne ceva în dezvoltarea vieții acelei unități morale care e, mai presus de toate, un popor —, grupările noastre, înțelegătoare, prevăzătoare și moderatoare, pot încă să aibă un rost și să aștepte o chemare. Am răspuns cu prietenia firească la această invitație, fără îndoială cu totul sinceră, și în toamnă am avut mai tîrziu și plăcerea de a primi în casa mea de la Văleni pe general. De atunci legăturile nu fuseseră însă reluate, mai mult din cauza îndelungatei mele lipse și din vina împrejurărilor. În gîndul meu, și pentru motive care n-aveau a face cîtuși de puțin cu preocupații personale, neputîndu-mi trece prin gînd că aș putea prezida pe un om mult mai în vrîstă și care fusese de trei ori președinte de Consiliu, nu putea fi vorba de o fuziune, ci numai de o onestă colaborare. L-am revăzut pe șeful Partidului Poporului numai la procesul dlui Manoilescu.

    Ceea ce a împiedecat încă de atunci o înțelegere pe care o doreau mulți dintre prietenii rămași în jurul meu erau și stăruitoarele oferte ale național-țerăniștilor cari, atîta timp cît aveau în față puternica și temuta amenințare a sumbrului Brătianu, despre care știau că nu-i iartă și nu-i suferă, erau foarte concilianți. În ajunul chiar al dispariției, atît de neașteptate, a omului care părea încă așa de voinic, am încercat o înțelegere între toate elementele opoziției și, după prudentul meu obicei, printr-o scrisoare adresată și generalului și dlui Maniu. Cel dintîi era gata de o înțelegere ca aceea care, cu doi ani în urmă, adusese victoria ia alegerile comunale și căderea regimului liberal. Rezistența șefului ardelean a fost însă absolută: nu se încrede în general. Ne-am oprit la acest răspuns și n-am mai lucrat nici în partea cealaltă, de unde, de altminterea, nu mi-a venit nici o nouă ofertă. Și în această tabără disciplina începea să fie foarte slăbită. În ce privește pe național-țerăniști, era evident că ei nu înțeleg a-și lua nici un angajament, siguri de cel mai important, de singurul hotărîtor dintre regenți, Buzdugan, fostul liberal, care totuși asigura că nu înțelege a se lega de nici un partid, și astfel ei credeau că viitorul le e pe deplin asigurat fără nici un concurs. De numele meu se făcea însă uz la orice ocazie potrivită, și gura păzită a dlui Maniu însuși a lăsat să se audă la o întrunire din Iași în ianuarie 1928, un bine primit „trăiască Iorga“.

    La întoarcere, în ultimele zile din mart, am găsit furtuna care părea că amenință să dărîme și să ia cu dînsa orice. D. Maniu se vedea la 1848, iar liberalii i se arătau ca niște unguri, dușmani din naștere, prigonitori de veacuri, contra cărora era dator să îndrepte o formidabilă artilerie de tunuri de cireș. Oameni cu simțul realităților, ba cîte unul, ca simpaticul avocat Mirto, capabili de ironie, erau siliți să urmeze această arheologie politică, în stare să miște lumea în Ardealul rămas încă naiv și încrezător, legat de o ideologie de mult perimată. Guvernul era pus „în afară de lege”, orice fiind îngăduit față de uzurpatori, „legiunile” țerănești se vor aduna, cu „tribunii” lor, cari erau altfel, în viața obișnuită, băieți de treabă, și se vor îndrepta spre București, nu cu puterea locală a unui partid ca oricare altul, ci cu însăși „națiunea română” de peste munți, care la București va opune strînsorii de clubiști din Dealul Mitropoliei o adevărată”Adunare Națională”, cu președinte, cu birou, cu un regulament dar, din nenorocire, fără diurnele care la nevoie se puteau lua de dincolo, de la „hoții de urne”.

    Era desigur în această’ acțiune complect demodată, bună de spectacol istoric la Arenele Romane, cu d. Maniu călare în fruntea unor oști de reconstituire arheologică și, la unii, un oarecare grad de sinceritate; trebuie să se recunoască însă de oricine că la cei mai mulți, poate cu însuși șeful, era o simplă mașină de demagogie, pentru țerănimea ardeleană și pentru cine ar fi dispus să se sperie la București. Ca punct final, și absolut decisiv, al meșteșugitei înscenări era să fie – aceasta se și apunea prin șoapte lesne-crezătorilor – coborîrea din avion a prințului Carol, întrebuințat, ca și toți ceilalți, pentru reușita loviturii.

    Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea față de o țară care nu trebuie primejduită pentru înguste scopuri de partid și pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simțul meu de critică și de decență în manifestările publice se ridica împotriva acestei periculoase arlechinade. Pe de altă parte, nu înțelegeam ca atitudinea mea să ajute la consolidarea unui regim a cărui stîrpiciune, în lipsa de oameni, în goliciunea de idei, era evidentă.

    Lăsînd deci regenței hotărîrea în ce privește o succesiune care nu putea zăbovi și pe care, recomandînd răbdare național-țerăniștilor, Buzdugan o voia pașnică dar, în același timp făcîndu-mi datoria, îndeplinită și la consultarea din novembre 1927, de a afirma că nu se poate trece asupra popularității, de orice origine și de orice caracter ar fi, a supușilor noului Avram Iancu, am făcut, odată cu nezguduitul refuz de a merge și eu la Alba-Iulia, declarația că „recunosc partidului său dreptul de a fi valorificat într-un viitor guvern cum va înțelege regența”. Răspunsul nu cuprindea nici un angajament, și firește mi se întărea tot mai mult convingerea că o colaborare cu astfel de oameni nu e cu putință, rămînînd ca, dacă vreodată împrejurările o vor cere, să încerc metodele mele pentru a da țerii o guvernare cu totul deosebită ca tendințe și înfăptuiri.

    Din fericire, „masele” din Ardeal s-au mulțămit să aplaude pe oratorii extraordinar de încălziți și să ia cu asalt, fără plată, trenuri care duceau acasă, în același timp cînd se striga cu toată convingerea: „la București”, și mai aproape nu. Cînd, peste cîteva săptămîni, am mers în Ardeal pentru o manifestare culturală, n-am găsit nici cea mai mică urmă a vijeliei artificiale cu care se încercase prăbușirea revoluționară a regimului. Oamenii își căutau de nevoile lor și lumea nu se tînguia că”Adunarea” din București își închisese zgomotoasele ședințe, pe care nimeni în lumea politică nu căutase a i le împiedeca.

    La întoarcerea de la Oslo, pe sfîrșitul lui August, am regăsit frămîntarea, pe care n-o potolise nici căldurile verii. Se vorbea de o nouă încercare cu d. Știrbei, care era puternic susținut, din locul de unde ambiția de a domina nu putea să se manifeste fățiș. Se încerca și cîștigarea dlui Maniu, pe care nu-l bănuiau cît e de inexorabil în cultul de sine însuși, pentru această formațiune, absolut imposibilă, și acesta era sensul darurilor făcute de regina văduvă, în numele soțului ei, șefilor ardeleni ai național-țerănismului. Liberalii făceau imposibilul pentru a împiedeca această zădarnică experiență, deschizindu-mi și mie perspective de moștenire, la care împrejurările, atît de nouă, îmi permiteau, desigur să mă gîndesc. Alții din clanul lor erau pentru un guvern Maniu, dar cu miniștri străini cari să garanteze pentru colegii lor și să-i supravegheze de aproape.

    Atunci generalul Averescu mi-a propus formal o înțelegere: fiecare din noi, dacă fuziunea, de care-mi vorbise din nou, nu se poate face, se va prezenta regenței în cazul crizei de guvern, arătînd că, dacă ar fi chemat să formeze Ministeriul, e sigur de concursul moral al celuilalt, chiar dacă n-ar fi să fie o colaborare pe banca ministerială.

    E sigur că, în regență, măcar patriarhul, care-și păstra însă legăturile ardelene, și prințul Nicolae doreau acel Ministeriu național pe care pînă în ultimul timp al vieții sale îl sperase regele Ferdinand. Dar hotărîrea zăbovea, și Guvernul, căruia i s-a îngăduit prezidarea serbărilor comemorative de la Constanța, care au dat, ca și cele de la Chișinău, cu cîtva timp înainte, dovada bunei pregătiri a armatei și au provocat un moment de solidarizare națională, credea să o mai poată duce o bucată de vreme. Dar peste cîteva zile i se comunica într-o formă aproape brutală necesitatea de a se încheia o agonie prea lungă după ce prin Ion Brătianu dispăruse însuși principiul lui de viață.

    În momentul chiar cînd, despărțindu-mă de la masa pe care mi-o oferiseră, mie și alor mei, ca unor colaboratori de mîne, prietenii generalului Averescu, pentru a pecetlui astfel public legătura, mergeam la Mitropolie, unde erau adunați pentru consultații membrii regenței, am întîlnit pe unul din nepoții cu numele de Boilă ai dlui Maniu care venea să-mi ofere ce vreau, ca locuri în Parlament și pe banca ministerială, dacă aș fi în stare să-mi calc cuvîntul și să-i recomand pe dînșii. Își poate închipui oricine care a fost răspunsul meu.

    Aduceam cu mine un memoriu scris, care trebuie să fie și în hîrtiile mele și în arhiva regenței, dar pe care neregăsindu-l, nu l-am publicat niciodată; după cît îmi aduc aminte, erau prevederi în ce privește guvernarea național-țerăniștilor, cari nu formează măcar un partid în adevăratul înțeles al cuvîntului, ceea ce s-a adeverit. Prințul Nicolae era indignat de rezistența dlui Maniu la orice propunere care n-ar cuprinde dominația lui absolută fără nici o condiție și fără nici o rezervă, ca un biruitor care nu e dispus să discute și să facă tranzacție cu nimeni.

    Cum regența era totuși de părere că singurul regim care se impune, mai ales în vederea greutăților împrumutului de stabilizare, necontenit amînat din cauza pretențiilor draconice ale bancherilor, era unul de mai multe partide, s-a recurs la d. Titulescu, sosit anume la București din petrecerea sa în străinătate, ca ministru la Londra, după ce fusese, despărțit de Take Ionescu, colaboratorul generalului Averescu. Omul sigur de marea misiune care-l așteaptă în viața poporului său și încredințat că oricine are datoria de a-l ajuta întru aceasta ca un șef impus de geniul său diplomatic și politic, pe cînd acest răsfățat n-a fost niciodată dincolo de margenile unui avocat de talent, s-a dus la fiecare ca să-i ceară o adeziune absolută, și firește unul i-a pretins una, altul alta. Cu mine, de o amabilitate forțată, s-a înțeles ușor: n-am de ce să-l ajut, n-am de ce să-l combat.

    Rămînea deci inevitabilul: d. Maniu – nu național-țerăniștii ca atare, ci d. Maniu, pentru care această grupare artificială nu era decît un instrument, dar unul de care n-a știut să se servească la Guvern istețul uneititor de opoziție. În jurul său a strîns cît mai multă lume, pînă la douăzeci și unu de miniștri – iar eu apucasem abia șapte cîrmuitori – numai pentru a potoli poftele și a măguli vanitățile, dar intenția era aceea a unei tăcute și ascunse dictaturi iacobine, umbra lui Robespierre, de care, de altfel, desigur nu auzise niciodată omul care nu cetește nimic, așezîndu-se lîngă atotputernicia lui. Urletele străzii, cu tot felul de rîndași cari socoteau că a sosit ziua lor, salutau această înscăunare domnească și spectacolul acesta, unit cu formidabila îmbulzire de la clubul din Calea Victoriei, de la ministerul de Interne, era de-a dreptul neliniștitor. Oricum, Capitala României nu mai văzuse niciodată un asemenea dezmăț demagogic.

    În ce mă privește, rămîneam, după neizbînda, care nu lovea în speranțe pe care avusem grija, cunoscînd oamenii, să nu mi le fac, cu și mai puțin decît înainte. O parte din prietenii mei, „indignați” – pînă la necuviința în propria mea casă, ipocrizia, îndelung ferită, a dlui Țoni, vădindu-se astfel cinic și violent, în drumul spre învingătorii cari l-au lăsat „independent” —, s-au îndreptat aiurea fără să fi ajuns nicăiri la onorabila situație pe care, chiar cu merite foarte modeste, o avuseră la mine. Cu greu mi-am putut recăpăta locul în Cameră, luptînd cu urgia unei demagogii nebun dezlănțuite, cu grija de a se ascunde orice amestec oficial. Decît la mulți dintre ai mei, am găsit însă omenie la membri ai noii Adunări cari nu puteau să uite fiecare prietenia sinceră de care se împărtășiseră atîta vreme de la mine și partea pe care o avusem în elaborarea părții cuminți a crezului lor, ca și în lupta grea, care nu-mi folosise la nimic, dar contribuise așa de mult la ridicarea lor.

    Astfel am plecat odată cu începutul anului 1929 la Paris, unde am început la Sorbona seria de conferințe despre Armenia Mică. Am întîmpinat acolo calda recunoștință a coloniei armenești, care a mers pînă acolo încît au preferat o dată ascultarea mea serbătoririi patriarhului armean unit care sosise tocmai atunci: pe lîngă calitățile înnăscute ale acestei energice rase era în aceasta și tot ceea ce o lungă și grea suferință produce, întreține și dezvoltă în sufletul omenesc, pe cînd la noi o soartă de o bucată de vreme favorabilă peste orice greșeli, fie și cele mai mari, crease o stare de spirit în care orice e frumos și bun e menit să se înece, permițînd cele mai zgomotoase victorii instinctelor celor mai rele.

    În bănci se găseau români cari mă vorbeau de rău ca unul care pompez mijloacele de călătorie și de la casa Blank și de la liberali și de la noul ministru de Instrucție, profesorul Costăchescu de la Iași, cu care n-avusem nimic în viață, dar în care voi recunoaște tot mai mult un excelent gospodar, un adversar loial în politică și un moldovean de pe vremea mea, plin de înțelegere și de simțire.

    M-am întors răpede acasă, în toiul iernii, unde, dacă n-ar fi fost nervozitatea dlui Duca, gata să provoace o neplăcută scenă cu mine, și mai ales dîrzenia provocatoare a dlui Madgearu, care pornise cu prefacerea totală a Statului român după ideile și iluziile sale personale, aș fi putut găsi, dacă nu o adevărată muncă roditoare, măcar liniștea impusă tuturora de cumplita oboseală a atîtor frămîntări, violente pînă la paroxism.

    Locul meu nu mai era împreună cu asociații din alegeri, prieteni ai generalului Averescu. Dacă unii din ei erau dispuși să-mi primească sfaturile, pasiunea dlui Goga pentru ieșirea la iveală a împiedecat orice acțiune concordantă. Generalului i s-a prezintat o glumă a mea din cuvîntarea la Adresă, cu privire la nesiguranța, verificată și la aderenții săi tipăriți în regulă, a înscrierilor în orice partid, ca o răutate voită și ca o jignire peste care nu se poate trece. Era departe acuma ziua banchetului, cînd d. Anibal Teodorescu, coleg de universitate, mă asigura că tot partidul îmi stă la dispoziție; ba era să vie chiar vremea cînd acest vorbitor obișnuit, de o deosebită distincție și eleganță, va osîndi în Cameră lipsa de „moralitate” de care dădusem dovadă acceptînd să servesc monarhia printr-o trecătoare prezidenție de Consiliu… Nu va trece mult, și generalul va găsi expresiile cele mai neobișnuit de insultătoare pentru a califica atitudinea mea politică. Eu însă n-aveam nimic să-mi reproșez nici față de alții, nici față de conștiința mea.

    Nu era deocamdată mult de lucru în acest Parlament al cărui rol reformator fusese anunțat cu atîta emfază. O oboseală vădită cuprinsese pe toată lumea, și în afară de incinta Adunărilor. Numai astfel se poate explica interesul cu care, cîtva timp, s-a urmărit apriga luptă a doctorului Lupu în chestia datei serbării Paștelor, schimbată cu o imprudentă grabă, care era menită să aibă pînă azi urmările triste ale unei adevărate schisme, de un Sfînt Sinod complect dominat de ardeleni. De altfel grija împrumutului preocupa pe toți, și serbarea pentru Unirea Ardealului, care a fost încredințată dlui Sever Bocu, personaj cu exuberanțe tartarinesce, dar excelent român și la nevoie om de ispravă, servea ca un derivativ de la atîta nepăsare, ca un stimulent față de începutul unei adevărate paralizii progresive și, pentru ardelenii biruitori, pentru „masele” de la vechea Alba-Iulia, ea era, în Alba-Iulia cea nouă, a răsplătirilor, o încurajare și o mare satisfacție morală. Nu o dată în mulțimea lăsată fără călăuzire am fost salutat de glasurile acelora cari-și mai aminteau de mîngîierea ce avuseră de la mine în anii cînd le străbăteam mizeria fără orizont. Peste cîteva luni vom avea la Cluj un congres al Ligii, destul de bine primit.

    În primăvară, un drum la Veneția, unde se aduna comitetul de istorie, m-a refăcut de impresia pe care o dădea o viață politică de o trăgănare așa de deziluzionantă pentru aceia cari, în deosebire de mine, așteptaseră de la schimbarea de regim minunile ce nu pot veni decît de la creșterea de vitalitate a nației însăși printr-un nou principiu moral de acțiune. Voi reveni în vară cu ascultătorii cursurilor mele și cu fetele de la Școala de misionare. Prezintarea cîntecelor noastre, a dansurilor înaintea unui public numeros, la Colegiul armenesc, frumoasă veche clădire centrală, a fost primită cu un interes real, și am avut plăcerea de a putea face pe ai mei, cu preoții cari mă întovărășeau, și cu episcopul de Constanța, găsit întîmplător acolo, să participe activ la serviciul divin din Biserica grecească, împărtășită odinioară de darurile familiei lui Petru-vodă Șchiopul, ginerele acestuia fiind îngropat în cimitirul din umbra marii și frumoasei clădiri. În toamnă voi avea prilejul să văd acea țară de muncă și credință națională care e Catalonia, unde Expoziția, cu tendință spaniolă, deci boicotată de naționaliștii locali, aduna o lume imensă din toate colțurile regatului, dar unde mă chema un congres internațional de istoria Spaniei, care a fost vizitat însă, pe lîngă spanioli, cu deosebire din cler, de mai mulți germani, ca Finke, ocupați de acest domeniu istoric. Condus de amicul meu Puig i Cadafalch, am avut prilejul de a vedea, pînă la Taragona, toată coasta, putînd prețui colecții de artă ca acelea din Muzeul de la Vix.

    În acest an am publicat în limba franceză conferințile mele de la Sinaia, în care am căutat să arăt cum arta ca și literatura nu sînt, pentru fiecare epocă, decît manifestarea aceluiași spirit național. Cărticica, bine ilustrată după obiectele din Muzeul de la București, a plăcut; s-au dat, fără ca eu să fi stăruit pentru aceasta, o frumoasă ediție italiană, cu aceleași clișee ale noastre, și una olandeză, în tot așa de bune condiții. Am tipărit și cursul meu la Sorbona despre Caracterul comun al instituțiilor din Sud-Estul Europei, căutînd să arăt că, supt civilizațiile de aparență națională, acest caracter fiind tot mai mult exagerat de naționalismele contemporane, sînt de fapt tot transmisiunile unui vechi, foarte vechi fond, care e, în tot sud-estul Europei și în multe părți vecine chiar, cel trac și ilir. Asămănarea, care bate la ochi, mi-a îngăduit să dovedesc care e marea valoare, pînă astăzi trecută cu vederea în cercetările străinilor asupra acestui domeniu, a miilor de documente pe care, datorită păstrării neatinse a vieții noastre de stat, sîntem singurii cari le avem: lucrarea n-a trecut neobservată.

    La”Amicii Universității” putusem prezintă, cu proiecțiuni, „cetățile apusene” de la noi, creațiuni ale genovezilor la Cetatea Albă, fundații ale Hunyadeștilor în Ardeal și Banat, influențe mai târzii venind din apusul francez. Un alt curs parizian a fost acela care a reluat examinarea maniheismului bogomilic și a credinților religioase românești, de un caracter adesea atît de arhaic și de expresiv, pentru a le înfățișa în dezvoltarea lor, formînd astfel Creațiunea religioasă în Sud-Estul european.

    În legătură cu preocupările de desăvîrșire a reformei agrare am dat cărticica, retipărită apoi la Congresul internațional de agricultură, Evoluția chestiei rurale in România: era prezintarea în limba franceză a unei analize din ultimele volume ale Studiilor și documentelor, de mult părăsite, pentru Revista istorică, și întîmpinasem atunci critica răuvoitoare și neloială a bătrînului diletant Radu Rosetti, om de o mare inteligență și chiar de talent literar, pe care l-au împiedecat să prindă mai mult loc în știință și în viața publică un aspru spirit de castă și în timpul războiului, o urîtă atitudine.

    Reluasem apoi Istoria armatei românești, tipărită în 1910 și 1919, și continuam reeditarea Istoriei literaturii românești. Făceam să apară în colecția”Cuvîntul” rezumatul conferinților din vară și astfel, în 1929, am dat Problemele de istorie universală, trecute, după obicei, ca și cum n-ar fi fost, deși erau înăuntru puncte de vedere ce ar fi meritat să fie discutate: cam pe atunci am rămas uimit cînd am văzut că profesorul Cîndea de la Cernăuți, spirit limpede, înzestrat cu vaste cunoștinți, a descoperit după vreo douăzeci de ani cercetările mele despre Austria și spiritul german, care datau din pribegia de la Iași și s-a interesat apoi și de lecțiile mele de istorie contemporană ținute la Academia de Comerț și date la lumină în două mici volume; nu-mi venea să-mi cred ochilor: o carte a mea care întîmpină nu injuriile tuturor nepricepuților săltați din călcîiele fireștii lor obrăznicii, ci atenția unui om deștept și care știe. Se mai întîmplă astfel de minuni în România, dar foarte rar!

    Consider ca un lucru care poate să fie menționat și ediția, nu tocmai ușoară, a unui tratat al lui Nicolae Milescu, polihistorul moldovean, așa de neașteptat, din secolul al XVII-lea, tratat care în titlu arată că țintește pe musulmani, dar e un atac furios, și pe alocurea naiv, contra bisericii catolice. Manuscriptul fusese găsit de mine la Episcopia din Roman cu vreo douăzeci de ani în urmă. De atîtea ori întrebasem despre dînsul pe stăpînitorii eparhiei, unii dintre dînșii oameni culți: răspunsul invariabil era că n-a existat niciodată; după atîta vreme, cercetînd pe episcopul Lucian, am găsit cartea exact la locul unde o lăsasem după o răpede foiletare. Curioasa polemică n-a trezit interes decît la asumpționiștii din Constantinopol, din punctul de vedere confesional.

    În sfîrșit, în legătură cu serbările ardelene, care au făcut să se cheltuiască mulți bani, creîndu-se și acel Ordin al lui Mihai Viteazul pus apoi pe atîtea inimi care numai pentru unitatea națională n-au bătut – dar ce nu se preface la noi, în afară de orice considerație a meritului, într-un mijloc de răsplătire a serviciilor de partid! – am putut da colecția bogată a Portretelor Domnilor români, foarte prețuită în străinătate, unde revelația acestei păstrări mîndre a splendorilor Bizanțului era neișteptată; și această publicație făcea parte în intențiile mele din seria care trebuia să arate în străinătatea total neinformată despre noi cît de onorabil e locul pe care, strîmtorați pesle măsură cum am fost, l-am putut juca totuși ca prin minune în mersul general al civilizației umane. Tot cu acest prilej am tipărit și o sinteză noua, total neobservată, a trecutului ardelenilor, în Faptă și suferință în Ardeal.

    Din notele culese în cursul drumurilor mele am dat, adăugind stenogramele conferinților făcute la București despre acest subiect, volumul consacrat Norvegiei și Suediei (Țeri scandinave: Suedia și Norvegia), precum și, despre țermul catalan, cărticica O mică țară latină, Catalonia și expoziția din 1929: exemplarele destinate amicilor mei din Barcelona, cari au tipărit conferința mea ținută la dînșii despre sensul Bizanțului, nu le-au ajuns niciodată, așa de mult urmărea guvernul spaniol de atunci tot ce putea să contribuie la întărirea sentimentelor de separatism, pe care de altminterea ei le afișau la orice ocazie. Voi face cu privire la dînșii – între cari acel mare erudit Rubio i Llúch pe care l-am găsit acasă la dînsul cu vederile aproape pierdute, dar trecînd și mai departe la studiul întipăriră catalane asupra răsăritului bizantin și clasîndu-și metodic vasta corespondență —, cercetări asupra cronicarului așa de pitoresc al bătăioasei lor cruciate Ramon Muntaner și asupra romanului istoric, în limba lor, al lui Iacub-celebi.

    Piesele mele istorice erau din ce în ce mai bine primite la Teatrul Național, în ciuda cui își temea propria fabricație de eroi sunînd a gol și de fraze trîmbițate în deșert, ofensă pentru trecutul astfel înfățișat și caricatură a adevăratului teatru, care, orice domeniu ar atinge, trebuie să cuprindă, nu numai mișcare și spectacol, care nu trebuie exagerate, căci se cade în spectacolul de bîlci și în cinematograf ci, ca și literatura, idee și simțire, deopotrivă de adevărate. Contrar tradițiilor de rodomontadă frazeologică și de atitudine romantică, am înfățișat, în Fratele păgîn, tragedia unuia din frații lui Radu-vodă Mihnea din legătura de harem pe vremea turcirii tatălui. Nimic din formulă nu se întîlnește în desfășurarea simplă a dramei. Ea s-a tradus în italienește, ca și una din piesele în proză care trecuseră pe la Teatrul Popular, Fatalitate învinsă, în care atacam problema moștenirii de violență pe care numai farmecul suveran al femeii o poate birui, piesă care, tradusă în ungurește, a fost reprezintată de două ori peste munți înaintea unui public foarte simțitor pentru conflictele pasionale, și o a doua, Fiul cel pierdut, în care puneam față în față printr-un vechi zugrav credincios și prin fiul său, mutat și în Apus, dar ajungînd la capătul pocăinților să ducă mai departe opera tatălui său, chestiunea conflictului între generațiile care se urmează și totuși, chiar contra voinții lor, se și continuă. Frumoasa fără trup, dramatizarea unui subiect de poveste cunoscut și de Eminescu, n-a fost reprezintată decît mai tîrziu la Chișinău, fără nici un răsunet […].

    Viața politică mă reținea tot mai puțin, cu toată lupta furioasă dată în vară în jurul unei reforme administrative, creată și apoi repudiată de cugetătorul tăinuit și ocult al național-țerăniștilor, care ducea supt noul regim furia neglijării sale, creatorul de doctrină atît de desprețuitor față de celait candidat la această funcțiune inspiratoare, d. Madgearu, otrăvitul revoluționar răspins de cîtă conștiință publică mai există la noi, Constantin Stere; mi-am arătat vechea credință despre necesitatea celulei organice și istorice în legătură cu acest proiect care, pe lîngă o restaurare a satului, incapabilă de a reuși, în atmosfera politicianismului conrupător, cuprindea multe măsuri imposibile și unele absurde, ca dublarea prefecților, meniți să se ciocnească în capete. Aprobarea aceasta din parte-mi, a principiului unei vieți administrative pornind de la sat – dar de la satul real, întreg, solidar, cum a fost pe vremuri, iar nu de la singurul club de sat – a stîrnit mirare la membrii unei opoziții care nu admitea conlucrarea nici atunci cînd guvernul, oricare ar fi el, încearcă a realiza idei la care ții, și de multă vreme. Se spera, din cauza împotrivirii regenței la o prefacere așa de revoluționară, care înlocuia principiul de autoritate prin acela electiv, într-o răsturnare a național-țerăniștilor, și se pare că n-a lipsit mult pentru ca aceasta să se și întîmple.

    În acest moment de amenințătoare criză ca și în toate celelalte, șeful guvernului, totdeauna foarte vizibil, era complect inoperant, taumaturgul dovedindu-se nedestoinic de a face una singură din minunile cu a căror revărsare se lăudase așa de mult; înfășurat într-un prestigiu de jachetă și de guler, impozanta fantoșă, instalată în palatul, închiriat, al Cantacuzinilor, singurul care, după refuzarea mai modestei case Crețulescu, i se părea că-i poate da cadrul cuvenit unei vane exhibiții cotidiane, el figura, „prezida”, făgăduia și se admira pe sine însuși, haosul continuînd cu miniștri, între cari lipsea nu numai orice simț de colaborare, dar orice prietenie, mai mult chiar: orice politeță.

    O știam, cu toate amabilitățile personale, care-mi ascundeau cu îngrijire informația asupra situației actuale, asupra intențiilor ce se urmăreau; o va ști toată lumea atunci cînd neprevăzuta moarte a lui Buzdugan, ceea ce însemna de fapt desființarea regenței, a pus în față, cu dorința de a domina a reginei Maria, ajutată de fiul ei, grava întrebare a complectării surogatului de regalitate.

    D. Maniu, îmbătat de iluzia că pînă ce regența nu va fi în trei, ea nu ființează și deci regele e d-sa, se zbuciuma în aparență ca să găsească a treia persoană din Treime, care trebuia să fie, ceea ce n-a băgat de samă, însuși Sfîntul Duh, Tatăl fiind firește părintele patriarh, iar tînărul prinț Nicolae Fiul. După un zbucium compromițător pentru autoritatea supremă s-a ajuns, prin surprindere față de neinițiați și spre marea indignare a cercului de la Cotroceni, unde marele sfătuitor ajunsese a fi însuși Stere, la persoana bunului, blîndului și corectului magistrat Constantin Sărățeanu, pe care această demnitate necerută părea a-l strivi și fizicește. Din acel moment, la elementele țerăniste, care credeau că, în tovărășia așa de puțin închegată, „frații” ardeleni își fac un loc prea larg, a început – pretinzîndu-se deocamdată înlăturarea dlui Mihai Popovici, cumnatul noului regent —, o luptă de fiecare moment, în fruntea căreia se afla delicata ființă a dlui Iunian, avocatul gorjean în fața căruia trecea fantoma solidă a lui Tudor Vladimirescu și care, nereușind în Bucureștii dlui Maniu, a știut găsi drumul la Parisul unde prințul Carol, deși greu lovit prin divorțul impus de liberali, cu toate silințile mele de a-l împiedeca, principesei Elena – dar sînt sentimente omenești care nu pot fi forțate —, arăta tot mai mult dorința de a reveni, unii din prietenii săi cei mai indiscreți comițînd chiar greșeala de a încerca o candidatură, total nepregătită și deci compromițătoare, la locul rămas liber în regență, și astfel între mamă și fiu a izbucnit din nou unul din acele conflicte care numai prielnice dinastiilor, chiar celor mai vechi decît a noastră, nu pot să fie.

    Astfel lăsam țara – căreia îi vorbisem de posibilitatea unei forme de alcătuire mai corespunzătoare cu imperioasele nevoi ale momentului, înlocuind vaga reprezintare individuală a ambițiilor de club cu o adunare de exponenți ai muncii naționale în deosebitele ramuri, ca în Italia – pentru a-mi face obișnuitul curs la Paris. Am vorbit acolo despre interesanta formațiune romanică, de autonomie orășănească, a Ragusei, auditorii mei, dîrji unii în fața celorlalți și cîntărindu-mi fiecare cuvînt, fiind de o parte italienii, de alta iugoslavii, cu fratele marelui poet raguzan Voinovic în frunte și, alături, în legătură cu istoria noastră, am înfățișat pe călătorii orientali, deci și români, în Franța.

    Dar acuma lipsa mea trebuia să fie mai lungă și călătoria să mă ducă foarte departe. Invitat de românii din America, nu fără o legătură și cu Oficiul american pentru profesorii străini, m-am îmbarcat, la mijlocul lui ianuar 1930, pe frumosul vas italian Roma, care, încunjurînd pe la Gibraltar sudul european, se îndrepta, pentru un drum de nu mai puțin de unsprezece zile, spre New York.

    Despre Statele Unite, unde-și găsiseră de lucru atîția harnici țerani ai noștri din Ardeal, uneori și din Bucovina, deși bucovinenii se îndreptau de obicei spre vastele pămînturi fără stăpîn ale Canadei, pe lîngă epave din orașele vechii Românii, n-aveam decît ideile vage și în mare parte false ale europenilor. Cald primit de la coborîrea din vas de vechiul amic politic d. Davila, acum ministru al României acolo, de români și cetățeni români, evrei cari păstrau cultul țerii lor celei vechi și nu se săturau să întrebe de dînsa, dorind în fundul inimii să se îngroape lîngă oasele înaintașilor, am avut de la început, supt grija de fiecare clipă a dlui Nicolae Benchea, devenit managerul meu, toate posibilitățile de a vedea în toate locurile, în toate domeniile și la toate îndeletnicirile, cum n-o pot face obișnuiții călători literari, această imensă și admirabilă societate care înfățișează de fapt, cu o cutezătoare încredere, un alt fel de a trăi, de a gindi, și de a simți chiar, lucrînd la crearea unei rase nouă.