Ce se cere, am aflat-o îndată. Atacul hotărît, fără nici o rezervă și nici o cruțare, contra unui regim care se părea că ar putea încă de atunci să se prăbușească. Astfel, judeca d. Argetoianu, conducerea mea „s-ar impune”. Am satisfăcut, în sesiunea prelungită asupra primăverii, această dorință a aliaților și tovarășilor mei, înfruntînd pe dictator care, profund jignit de îndrăzneala mea, și-a părăsit furios locul din fruntea băncii ministeriale.
Ce trebuia să am în această meșteșugită tovărășie, mi-a dovedit-o imediat acțiunea neobosită a dlui Maniu. Plîngeri, transmise cu aerul profund și misterios care i se cunoaște, de d. Argetoianu, m-au adus la. gestul generos de a ruga, printr-o scrisoare publică, pe d. Maniu să mă ajute, în același rost și cu aceleași drepturi, la conducerea unui partid în care se adunaseră, fără nimic comun, oameni de toate spețele. M-am grăbit să-i propun și o împărțire a rosturilor, eu rezervîndu-mi numai pe acela de direcție generală fără să mă amestec în ceea ce se numește, trivial, dar corespunzător cu adevărul, „bucătăria de partid”. În aparență satisfăcut astfel, căpetenia ardelenilor n-a întîrziat să facă uz de „drepturile” sale: n-am ajuns a prezida o singură dată comitetul de conducere, în care-l găseam totdeauna instalat și decis să înlăture orice imixtiune, fără ca el însuși să reprezinte o voință veșnic trează, sprijinită pe o adevărată cunoștință a lucrurilor, ca unul care se mira că la Bacău sînt felinare, și a oamenilor, cei din țara veche fiindu-i cu desăvârșire stăini. Bietul meu amic Cihodariu, care fusese așa de bucuros că s-a făcut fuziunea, a păstrat numai teoretic situația de secretar general, căci mînuitorul mașinii de partid nu recurgea niciodată la dînsul, ci se servea de tînărul fiu al prietenului meu, și politic, Lugoșianu, pentru ale cărui îndemînări, de englezește, căpătate în America, d. Maniu avea o admirație nemărgenită. Cînd a fost vorba și de înțelegerea cu țerăniștii, foarte dîrji, cu tăiosul cuvînt al drului Lupu, nu s-a putut ajunge la nici un capăt, întîlnirile fiind mai mult un prilej de certe și de jigniri, tocmai în momentul cînd se impunea mai mult o loială conlucrare.
La sentimentele pe care le aveam față de regimul care se eterniza fără să poată da o singură creațiune serioasă și durabilă se adăugi mai tîrziu revolta față de lovitura pe care, la începutul anului 1926, temutul domn neîncoronat al țerii, stăpînit din ce în ce mai mult de o păgînă patimă de a domni, strivind totul supt o mînă mult mai grea, deși înmănușată, decît „pumnul” de sfidare al dlui Argetoianu, o dădu în chiar cuprinsul dinastiei, pe care credea că o poate conserva numai în felul pe care i l-ar impune voința sa necruțătoare […].
Deși se vorbea, de la o vreme, dar foarte puțin, de cîțiva inițiați numai, de o nouă pasiune a prințului, deși o călătorie în Italia îl făcuse să capete simpatie pentru fascism și el descoperise ca agent al marii prefaceri tocmai pe d. Argetoianu, nimic în atitudinea și în actele sale nu arăta că în interesul țerii ar fi să se ia măsura, atît de extraordinară și plină de cele mai mari riscuri, a înlăturării violente – și în ce condiții de publicitate grosolană, unită cu cele mai urîte calomnii! – a unui tînăr frumos și voinic, stăpîn pe multe cunoștinți prețioase, inițiat în rosturile armatei și iubit de tînăra ofițerime care, apoi, schița și programe culturale potrivite cu nevoile morale ale țerii și cu dorințele unei generații asupra căreia lunga și greaua mea predică nu rămăsese fără influență. Și totuși Ion Brătianu era hotărît să sfarme ultima piedecă în calea unei dominațiuni, pe multă vreme asigurată, a partidului său și, astfel, el, șeful unui guvern impopular, al cărui sfîrșit se apropia, îndrăzni totuși să impună slăbiciunii unui tată bolnav de o teribilă boală, care se putea bănui încă de atunci, o hotărîre la care regele era îndemnat și de factori cari nu se pot numi fără durere, unii, și fără dezgust, alții.
Chemat la Sinaia pentru a exprima o părere într-o chestie pe care nimic nu făcea s-o presimtă alții decît puținii inițiați, am fost înștiințat din vreme de cîțiva prieteni, cari mirosiseră secretul, de ce e vorba. Cu toată puterea sufletului meu eram contra măsurii neîndreptățite și brutale. În drumul spre castelul unde așteptau și dnii Maniu și Vaida, ca și reprezentativul personaj rural care e d. Mihalache, prelucrat de intriga lui Stere, pus și el la cale de d. Știrbei, care avea motivele sale de a dori să se mîntuie cu prințul, am văzut ieșind în automobilul prezidenției pe Ion Brătianu. Înfășurat în blana părintelui său, cu căciula trasă pe urechi, sever și palid, el întrupa în acel moment ca privire și atitudine toată politica nemiloasă pe care o dusese lungi ani de zile, unind binele cu răul, dar totdeauna cu preocupația, decisivă, a intereselor grupării sale și a eerinților imensei sale mîndrii. De ambele părți ochii s-au întîlnit cu o expresie care corespundea unei absolute imposibilități de a ne găsi vreodată pe același drum. În acel moment, eu care nu mă pot opri mult timp asupra persoanelor, mersul lucrurilor însuși interesînd mai ales, cum e și firesc, pe istoric, uram pe Ion Brătianu.
Regele Ferdinand, la care am fost introdus după ce văzusem, nu fără greutate, pe regina Maria […], era un om descompus de durere, care, vorbind, cu neașteptate destăinuiri, îmi uda mînile de lacrimi. Fiul său, plecat la Veneția, nu răspunsese cum se aștepta la stăruințile părintești de a se întoarce: era o cumplită luptă de familie, întețită de răuvoitori interesați, care mă îngrozea. Am cerut favoarea de a interveni eu însumi pe lîngă prinț, gata să plec în Italia; am propus cu stăruință măcar o amînare a deciziunii, și mi se păruse că am căpătat-o, ceea ce m-a făcut să o comunic cu bucurie asociaților mei ardeleni, complect dezorientați și preocupați numai, ca toți ceilalți, de grija să nu piardă perspectivele de a ajunge la putere.
După-amiazi, la ceasurile cinci, în trista solemnitate a Castelului Peleș, în sala de Consiliu de pe vremuri, unde cu atîta demnitate și regală mîndrie prezidase regele Carol pe sfetnicii săi din boierime, cari știau să deie decență și actelor celor mai neplăcute, așteptam, miniștri, conducători de partide, cu dnii Maniu și Vaida împreună, sosirea, care întîrzia, a regelui, prins într-o ultimă sforțare de a-l duce la actul iremisibil.
Am descris aiurea neuitata scenă, cu șovăirile unor oameni fără caracter, cari căutau în resursele lor intelectuale, nu prea bogate, tot ce putea să fie echivoc și evaziune – d. Maniu biruind pe toți în această privință, pe cînd rotundul provincialism indiscret al dlui Vaida avea măcar francheță în acceptarea dorinții regale, îmbrăcată în formele cele mai dure, ca să pară că e voință, și că voința aceasta e a lui, numai a lui —, cu lipsa sfatului celui bun de la acel care, în suprema situație ierarhică a bisericii, ar fi putut vorbi mai tare decît oricine, cîrja lui fiind altceva decît bețigașul de orchestră al unui șef de partid, cu îngîmfarea lui Ion Brătianu, lovind cu pumnul și graseind maiestos felicitările pentru regele care „încă o dată s-a învins”, cu triviala satisfacție a lui Al. Constantinescu, strigînd ca imediat decizia să se dea la Monitor. Regele a trecut în fața acelora cari nu cutezaseră a împiedeca greșeala și, ajuns la mine, mi-a amintit exemplul lui Carp, care n-a vrut războiul și apoi totul a ieșit bine, iar, față de rechemarea aceasta a omului care n-a știut iubi, eu i-am observat regelui că în împotrivirea mea de unul singur era la mijloc și iubire.
Afară, bunul general Rasoviceanu, care mă conducea la gară, avea lacrimile în ochi. În tren, ceilalți vorbeau de orice, ca la capătul unei întîlniri fără importanță, d. Mihalache, retras la o parte, făcîndu-și cuvenitul raport lui Stere, care se vedea revenit pe scena politică prin interesatul sprijin al dlui Știrbei.
Au urmat acele audiențe din București în care regele căuta să vadă dacă numirea unei regențe e sau ba o necesitate imediată. După o conversație cu d. Hiotu, mareșal al Palatului, care mi-a spus în ce formă nedibace dusese la Veneția somația întoarcerii, am mers în odaia suferinților și îndoielilor, mascate cu aceeași aparentă energie și luare a întregii răspunderi, numai după ce fusesem asigurat că nu se va încerca a mă face să revin asupra unei nezguduite hotărîri. Îmi propusesem să nu ajut pe rege a vorbi și să dau un singur răspuns, acela al unei dezaprobări definitive a actului îndeplinit. M-am ținut de cuvînt și am căutat curajul care trebuia pentru a fi marturul chinului supraomenesc. Se pare că Suveranul a socotit ca o ofensă faptul că m-am ridicat după răspunsul unic pe care i-l dădusem, fără să aștept o concediere, și era mînie în glasul său cînd am aruncat acea responsabilitate pe care cavalerismul său jertfitor și-o atribuia, asupra „făcătorilor de rele” cari erau pentru mine miniștrii săi. – Sînt consilierii mei! – Și o țară întreagă se întreabă de ce nu se desparte maiestatea voastră de dînșii. Ne-am revăzut de atunci rareori, întîmplător sau cînd cerea o neapărată datorie, și regele Ferdinand, așa timid cum se înfățișa, nu era om care să uite, și n-a uitat.
Aceeași rușine ca în Consiliul de la Sinaia a fost la Cameră. Cutare nu știa cum să strige mai tare de la tribună aprobarea sa pentru hotărîrea regală, întrecînd și dîrzenia, cu aceeași încruntare de sprîncene și același gest de pumn, a primului ministru; alții, ca dnii Maniu și Argetoianu, nu știau cum să găsească o mai subtilă formulă de alunecare și se străduiau să-mi impună o tăcere pe care, cu o zbucnire de indignare în glas, am rupt-o pentru a-mi striga convingerea. Apoi toată lumea a trecut la grija intereselor momentului, gata firește să aclame la ceasul său pe acela la a cărui condamnare contribuise fiecare după puteri, fără ca el însuși, prins de o criză de voință, să fi făcut cel mai slab gest de apărare, ba mergînd chiar pînă la dezavuarea formală, în scris, a apărătorilor săi.
Acuma nu mai erau doi stăpîni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de la Argeș biruise cu totul pe cea de la Sigmaringen. În neexperiența patriarhului, în formalismul juridic al magistratului Buzdugan, care totuși va încerca unele gesturi față de cine înțelegea a-i porunci ca unui subaltern de la un birou oarecare, în lipsa de chemare a prințului Nicolae, înzestrat totuși cu o sinceritate și un loialism care-i vor da în viață multe ceasuri bune, el nu putea să vadă nici o îngustare a unei autorități afirmate cu atîta strălucire.
Mai lipsea un lucru pentru deplina asigurare a acestei atotputernicii care nu bănuia că pe lîngă prevederile omului sînt și hotărîrile unor misterioase forțe care distrug cele mai solide edificii ale calculelor celor mai precise și că împotriva acestor sentințe nu e mijloc de apărare. Trebuia o lege electorală, împrumutată de la fascismul italian, care avea un întreit avantaj: acela de a distruge orice valoare a votului pe regiuni, unde se alege omul, pentru a-i substitui votul pe țară, unde se votează partidul, acela de a reduce importanța minorităților naționale și acela de a zdrobi, prin însuși acest vot pe țară, cît și prin clauzele care impun însemnate sacrificii bănești, tot ce se putuse înjgheba ca partid mic.
După promulgarea acestei legi, dictatorul se retrase ca să reapară, cînd ar fi vrut, mai puternic decît oricînd (mart 1926). Dar, pînă a nu ajunge la partea pe care mi-au dat-o împrejurările, și acum așa de vitrege, în rezolvirea crizei care se deschidea, prin aceea că despotul luase vacanță pe cîteva luni de zile, o privire asupra muncii intelectuale din acești doi ani în care ea a fost singurul meu adevărat sprijin și singura mea mîngîiere.
O mare parte din această activitate, pe care n-aș fi jertfit-o pentru nimic în lume ca să-mi restrîng tot gîndul și fapta asupra unei vieți politice sterpe, numai de intrigi și de interese personale, a fost în legătură cu drumurile mele în Apus.
Provincia franceză o cunoșteam nu numai prin întîiul drum de informație generală. Numit doctor de onoare al Universității din Strasbourg mersesem îndată după război, în capitala Alsaciei reocupate de Franța, unde am găsit urmele bogate, dar greoaie, ale șfertului de veac petrecut supt dominația germană și călduroasa dorință a francezilor de a relua legăturile de tot felul cu provincia care le aparținuse două veacuri. O mare operă de restaurare culturală se săvîrșea acolo, în umbra măreței catedrale, în fața Rinului care desparte două civilizații, aproape două lumi, și toate sacrificiile se făceau pentru ca instituțiile de acolo să fie la cel mai înalt nivel. În mijlocul colegilor înveșmîntați în togele lor colorate, după vechea și buna datină, am vorbit despre naționalitățile reale și cele aparente în sud-estul Europei și, destul de stîngaci, am vrut să schițez o privire generală asupra artei românești. Începuseră a veni acolo, unde cimitirul de război cuprinde pe bieții noștri soldați, puși de germani la minele de potasiu și, de fapt, lăsați să moară de foame, studenți în teologie de la noi – alții mergeau la protestanții din Paris, cu care am legat apoi relații așa de strînse, devenind și doctor de onoare al facultății. Am mai revenit apoi la Strasbourg, invitat de bunul general Berthelot care-și isprăvea cariera militară în situația de comandant al acestei Alsacii, și am fost găzduit – cine s-ar fi putut gîndi la o asemenea minune! – în chiar palatul de granit roz al lui Wilhelm al II-lea, am fost servit în farfuriile lui împărătești – și acest mediu pe care i-l dăduse desfășurarea tragediei istorice sugera fostului sol al Franței în mijlocul mizerelor noastre povestiri, cuprinse numai în parte – el însuși o spunea – în notele lui, care ar trebui găsite, despre momentele cele mai delicate și mai supuse discuției din legăturile lui cu șefii armatei românești.
La Lyon, unde mă aștepta, în chiar casa lui, buna primire a prietenului Focillon, mi se acordase aceeași distincție doctorală. Am putut cerceta în răgaz marele oraș unde primarul, un om politic de importanța dlui Herriot, făcea o așa de lăudabilă operă de ajutorare și înălțare a clasei muncitoare, dînd lucrătorilor, soțiilor și copiilor lor sănătatea și poezia grădinițelor din margenea imensei aglomerații: într-un discurs la primărie, șeful radical își arăta încrederea în viitorul socialismului rusesc, pe care-l invitase la vestitul bîlci lyonez și-l credea capabil – generoasă iluzie! – de a-și plăti datoriile față de toți creditorii și, firește, în rîndul întîi față de democrația franceză. Împreună cu drul Cantacuzino, care a ținut un frumos discurs, de o impecabilă rostire, am fost proclamat doctor de onoare în sunetul muzicei militare, cum cere obișnuința pompoasă a locului și din nou mi s-a oferit prilejul de a lămuri partea care ne revine în dezvoltarea artei de după Bizanț.
La Academia din Lyon, care primea și pe tînărul meu coleg și fost elev Oprescu, așa de strîns legat de d. Focillon, inițiatorul lui în studiile de artă, am vorbit, ca membru străin, despre problema situării regatului dac al lui Decebal în mijlocul lumii barbare și despre adevăratul sens al campaniilor lui Traian, arătînd că pentru marele împărat, continuator al lui August, nu era vorba numai de o acțiune locală, cu atît mai puțin de presupusa răzbunare a onoarei armelor Romei, învinsă supt Domițian, ci era o încercare îndrăzneață de a învălui pe la răsărit întreaga lume barbară, mai ales germanică, întocmai precum, cu atîtea veacuri în urmă, regele asiatic Dariu venise la gurile Dunării pentru ca să ia pe la spate incomoda și periculoasa barbarie scită.
O invitație stăruitoare a dlui N. P. Comnen, care în timpul războiului făcuse însemnate servicii propagandei românești în Elveția, unde acum se întorsese ca ministru la Berna și reprezintant pe lîngă Societatea Națiunilor, m-a adus în minunatul oraș de supt Alpi, în fața limpedelui lac asupra căruia se abat albe păsări de mare venite prin larga deschizătură a Ronului. Acolo, găzduit cu cea mai largă prietenie de acest om atît de primitor, am ținut conferințile despre sud-estul european pe care, cu altele, le-am adunat la 1924: Cinq conférences sur le Sud-Est de l‘Europe. Am cunoscut acolo o societate corectă, discretă, dușmană a tot ce e frază și aparență, păstrînd din calvinismul strict al secolului al XVI-lea rare însușiri de caracter și o simplicitate așa de simpatică. Voi mai reveni acolo, de pe urma acelorași stăruinți amicale, spre a vorbi despre cultura și literatura bizantină, despre perioadele acesteia, despre Fotie, sfărîmătorul momentan al legăturilor cu Roma pontificală, și mi se va decerne, în acele forme de o colegialitate fără zgomot, titlul, confirmat printr-un vot, greu de căpătat, al Adunării cantonului, de doctor de onoare al unei universități unde nu lipsesc românii. Între profesorii ei, unul ne cunoscuse demult prin călătoriile sale de explorație antropologică în muzeul de neamuri al Dobrogii, și el ne va reveni, pînă și în colțul meu de la Vălenii de Munte: d. Eugène Pittard, un adevărat și bun prieten, pe care-l întovărășea în excursii nu totdeauna ușoare de făcut soția sa, femeie de un mare talent literar, care a iscălit cu pseudonimul Noëlle Roger pagini adînc dureroase despre spitalele războiului (Notes d’une infirmière) și a creat cu o imaginație cutezătoare și absolut nouă o întreagă lume inedită în romanele ei; d. Pittard va fi și patronul expoziției noastre de veche artă la Geneva. Gînditor curajos și spirit de largă sinteză, sufletul omului întrece chiar și opera, atît de solidă, și el se exprimă în marii ochi de caldă lumină, în generozitatea romantică a bărbii sale larg răspîndite, în fiecare din gesturile temperamentului său meridional, excepție în cetatea rezervelor puțintel cam reci. Am colaborat un timp și la Revue de Genève, publicație foarte stimată în lumea internațională, a acelui spirit revoluționar care e d. Robert de Traz.
În 1923 și 1924 am primit o îndoită invitație, determinată desigur și de legăturile noastre politice recente, de a vizita Cehoslovacia și Polonia, dînd conferințe în centrele universitare ale acestor țeri de o așa de energică revenire la viața națională liberă și așa de mîndre să arate opera impunătoare realizată în așa de scurtă vreme.
Pregătită de multă vreme, în toate domeniile, printr-o îndărătnică muncă inteligentă, de o perfectă solidaritate, pentru ca, la vremea care ar veni, toate să fie gata și la locul lor, ca să lucreze într-o perfectă armonie, Cehoslovacia, condusă de senina înțelepciune a cugetătorului Masaryk și, în afară, apărată de stăruința și încrederea fostului profesor Eduard Beneș, pe care am avut ocazia a-l cunoaște, descoperind cîtă vitalitate activă și prevăzătoare se ascunde în trupul mic și nervos, în mintea iscoditoare de proiecte care nu se mai părăsesc odată formate, putea servi ca model oricărei țeri, cît de veche, din Europa. Masele populare, în care nu lipsea totuși sămînța de nemulțămire, erau ținute într-o ordine exemplară, ajutînd la aceasta și o cultură elementară bine îndrumată, iar puternica minoritate germană, la început cu fireștile aspirații peste hotare, era potolită prin chemarea de a participa la o muncă atît de fecundă și evident folositoare tuturora. Agricultura fusese regenerată științific, și prin strînsa legătură cu o industrie așa de puternică, urmînd pe cea de supt Austria și păstrîndu-i debușeurile, care s-au întins chiar și pînă la hăinăriile din București și la porțelanele cu vederi din Vălenii de Munte, pentru România, pînă la depozitele pe care le-am găsit tocmai în fundul Californiei, dincolo de San-Francisco, pe drumul Mexicului. Școala răspundea unor nevoi reale și învățămîntul mai înalt servea cu spor o întoarcere bruscă de la tradițiile subgermanice la orientarea spre Franța sprijinitoare, iar cursuri de limbile popoarelor vecine făceau ca la Praga, unde lucra și profesorul macedonean, așa de primitor față de noi, Staca, să se găsească și destui cari să fi învățat românește, trimesului la București recomandîndu-i-se chiar o cît de răpede inițiare in limba pe care un Kunzl-Jezerski ajungea să o înțeleagă și să o scrie curat. În sfîrșit, cultul trecutului era întreținut cu o nesfîrșită iubire și, pretutindeni, grijile edilitare erau perfecte.
Am vorbit la universitatea cehă din Praga, nu numai de relațiile noastre cu cehii, prin husitismul secolului al XV-lea, trezitor și pentru literatura noastră, ca și prin petrecerea în acel oraș a lui Mihai Viteazul fugar, dar și de raporturile ce putea să aibă acea mare mișcare reformatoare nu numai în domeniul religios, cu Anglia lui Wycliffe firește, dar și cu Franța agitată de idei înnoitoare în epoca, atît de cunoscută mie, și mai ales în această privință, a lui Philippe de Mézières. Am găsit aici, unde ministrul României, d. Hiotu, ne crease o atmosferă așa de simpatică, și un tînăr industriaș, menit unei triste soarte, a cărui elegantă soție era fiica unui avocat din București.
De la Praga am trecut la Brno, Brünnul austriac, așa de vesel în acele zile de primăvară, cu arborii în floare ai străzilor largi, iar deasupra cu stînca, plină de prigonitoare amintiri, a Spielbergului, închisoarea politică veșnicită de Silvio Pellico; am găsit casa veche, cu larga curte și zidurile înalte, pe poarta căreia se păstrează, așezat în răgaz pe vine, cu ciubucul în gură și fața fericită de huzurul unei captivități voite la creștini, un Alexandru-vodă Ipsilanti de piatră.
Puțină lume se putea strînge aici pentru o conferință în limba franceză, în afară de profesorii cari m-au întîmpinat cu atîta prietenie. Și mai puțină însă în vechiul Pojon al strămoșilor noștri, devenit acuma, pe baza unor deducții istorice, Bratislava, centru pecetluit pentru totdeauna cu marca Ungariei tereziane, banal și prăfos, fără monumente, patriarhal și leneș, dar totuși lăfăit pe malurile Dunării purtătoare de atîta viată și peste albia căreia trece vîntul învietor al atîtor civilizații. Aici am găsit însă pe fosta noastră elevă de la București, răspînditoarea harnică a cunoștinților despre români, mai ales în domeniul literaturii, dra Jindra Flajshansova, fiica unui profesor din Praga, membru al Academiei cehe: era să fiu mai tîrziu și doctor de onoare al universității acesteia din Bratislava. […] La Varșovia, am regăsit atmosfera de secol al XVIII-lea, dar cu atîta mișcare liberă pe care timpurile rusești n-o cunoscuseră, cu atîta bucurie de a trăi, masiva catedrală aurită a rușilor, sora mai mare a celei împlîntate în mijlocul Bucureștilor, fiind osîndită la dărîmare ca „lipsită de trăinicie”: dominația rusească de peste un veac părea că n-ar fi fost niciodată. Funcționarul de la Externe care mă întovărășea m-a făcut să cunosc pe șefii, meniți unei existențe efemere, cari dominau atunci viața politică, astfel: pe impresionantul președinte al Seimului, pe pitorescul”Mihalache”, polon, care păstrase din costumul de acasă numai lipsa de guler, mulțămită căreia ajunsese și președinte de Consiliu, pe cutare mărunt, nervos și desigur nu peste măsură de frumos reprezintant al extremei stîngi. Am fost prezintat și președintelui Wojcechowski, bun bătrîn cu barbișon alb, vechi refugiat prin Elveția, care vorbea încet, obosit, dar cu o patriarhală amabilitate, o germană cu accent. Dar, împotriva sfaturilor ce mi s-au dat, am cerut neapărat să vizitez, la retragerea de lîngă oraș, într-o căsuță cu scara de lemn nevăpsit, păzită de garda lui credincioasă, pe omul așa de puternic și în această abdicare momentană, care pregătea o lovitură de stat; cu mareșalul Pilsudzki am vorbit mult timp despre multe lucruri, cu ochii la fereasta care se deschidea asupra vastei întinderi a șesului pe care larga Vistulă călătorea spre marea depărtată.
Data aceasta, capitala polonă mi-a vădit și altceva decît tainele arhivelor și bibliotecilor sale. Am căutat prin toate colțurile urmele de trecut și, în luxosul castel, de stilul francez iubit de tînăra și neastâmpărata soție, al lui Ioan Sobieski, la Willamow, am pătruns prin odăile micuțe unde regele ostaș a gustat, între planurile războinice, care l-au dus de două ori în Moldova, huzururi casnice de care era așa de doritor, cu poezia ascunsă într-un așa de voluminos trup; împrejur, copacii bătrîni spuneau din zvonul frunzelor povești din vremile pompoase și eroice. Am avut și curiozitatea de a răzbate în ghetou, unde strada nu e decît locul permanent de întîlnire a grupelor în laibere lungi care amețesc învîrtind mărunte afaceri, femeile cu peruca pe capul ras după tradițiile cele mai vechi amestecîndu-se în roiul zbîrnîitor, pe cînd de la fiecare din ferești cîte zece capete cu zulufi se întind ca să audă ceva din ce se vorbește jos.
De la Varșovia am mers la Vilno cea rîvnită de lituanieni, curios și interesant oraș, în care cîteva minute-ți ajung ca să treci de la cetățuia vechiului cneaz litvan din veacul al XIV-lea, azi în mijlocul unui parc bine îngrijit, la bisericile masive, în stilul iezuit al secolului al XVII-lea, pe cînd supt culoarul întunecos toată lumea se descoperă înaintea icoanei Maicii Domnului. Pe străzile pietruite zgrunțuros trăsurile se hurducă zgomotos și cafenelele adună tot felul de lume, între care și vădiți aderenți ai ideilor Rusiei vecine. Aici am regăsit pe un oaspete simpatic al cursurilor de la Vălenii de Munte, autorul unei scurte istorii a literaturii polone pe care ne-am îngrijit să o traducem în românește, tînărul meu prieten Glixeli. Pentru o conferință la universitatea care poartă numele vecinului nostru de pe vremuri Ștefan Báthory, cel mai mare suveran al Poloniei moderne, dar odată simplu voievod, purtat și prin Moldova, al Ardealului, am luat cu mine iscăliturile de amintire ale colegilor cari peste cîtva timp îmi vor face onoarea de a mă proclama doctor de onoare al universității lor.
Am trecut la Poznan, recuperat de la prusieni, amestec de tradiții ale burgheziei medievale din casele de cărămidă roșie cu vîrfuri ascuțite și de „impunătoare” ziduri ale mîndrului stat german care, ca la Strasbourg, înălța palate și puterii împărătești ca și culturii; mare oraș plin de mișcarea unei populații deprinse cu disciplina și puse la muncă din generație în generație: aici dorita îndreptare către Franța era numai la începuturile ei.
În sfîrșit m-am întors prin Galiția, așa de cunoscută mie și unde am regăsit vechi prieteni, a căror primire a fost mai mult pentru oaspetele trimes de România amică și pentru fostul președinte de Cameră, deci deosebit de ceremonioasă, cu primiri în gări, defilări pe stradă și prezintări solemne ale colegilor. Abia întors prin faimosul „coridor”, unde reviziile alternative ale celor două țeri nu te lasă să dormi, am ascultat la universitatea Iagelonică, de glorios trecut, din Cracovia, toate cuvîntările unei ședinți solemne a Academiei pentru ca la urmă să mi se comunice alegerea mea ca membru al ei – și ce bucuros m-am scuturat de toropeala discursurilor pe care nu le înțelegeam! În casa profesorului Morawski, uriaș așa de blînd și atît de harnic cercetător al trecutului școlii sale seculare, am putut cunoaște lumea intelectuală cracoviană, și un foarte priceput profesor de istoria artei mi-a explicat amabil biserici și bisericuțe, colțuri de veche frumuseță, care-mi rămăseseră necunoscute.
La Liov am aflat nu numai ceea ce cunoșteam așa de bine, oameni și lucruri, dar și o primire afectuoasă în cercuri dincolo de cele universitare, vechea nobilime polonă invitînd pretutindeni, cu bucuria de oaspeți și inegalabila ei amabilitate, în care trăiește încă spiritul delicatului secol al XVIII-lea. Și, acolo unde s-a strecurat atîta viață moldovenească, am urmărit-o în piața unde trei Domni ai Moldovei au pierit de sabie din ordinul sultanului, ascultat la Varșovia ca și la Iași, apoi în biserica lui Constantin Corniact, vameșul bogat al lui Alexandru Lăpușneanu și al lui Miron-Vodă Barnovschi, în aceea pe care a înălțat-o Vasile Lupu și care-i poartă încă zimbrul în frunte, în mînăstirea Basilitanilor, unde s-au coborît, în veacul al XVI-lea, oase domnești. Era o cufundare în afacerile ca și în dramele trecutului nostru înainte de a mă întoarce cu atîtea impresii nouă și cu atîtea materiale de istorie românească.
Despre Cehoslovacia am vorbit într-o serie de articole care n-au fost niciodată retipărite, în ziarul Adevărul, care, cu cîteva luni înainte, publicase și observațiile mele asupra Parisului de după război. Conferințile de la Praga, pe care le-am reconstituit, au fost editate de casa”Orbis” de acolo, supt titlul Roumains et Tchécoslovaques, résumé de trois conférences faites à l’Université de Prague en 1923. Impresiile polone au fost cuprinse în cărticica Note polone din 1923, iar conferințile ținute în deosebitele orașe se află rezumate în Chosés d’Orient et de Roumanie, din același an. Academia Română a publicat apoi ce găsisem ca informație istorică nouă, în alte Note polone, la 1924; acolo se găsește și de mulți neobservata și cu totul neașteptata de mine însumi descoperire din Arhivele de la Poznan cu privire la importanta colonie de români macedoneni care trăia în acel oraș, foarte prețuită, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, și în mijlocul căreia funcționa ca păstor sufletesc Ucuta. autorul unei rarisime cărți de gramatică a dialectului său, tipărită tot la Poznan.
Între aceste călătorii se așază, încă în 1924, și oprirea la Genova vechilor și spornicelor mele studii, unde totdeauna m-a așteptat cu prietenie dna Tomellini, româncă măritată cu un așa de distrat și de simpatic medic și profesor la universitatea de acolo, care numai a disecator legist de cadavre cu cîntec nu samănă. Primit acolo cu o deosebită afecțiune, am căutat să amintesc la universitate vechile noastre raporturi cu nobila cetate italiană avîndu-și contoarele la Chilia și la Cetatea-Albă, trimețîndu-și negustorii de clopote și piper de la Pera Constantinopolei la Suceava secolului al XV-lea. Un rezumat al cuvîntării a apărut într-o publicație locală subt titlul de I Genovesi nel Mar Nero.
Dar lucrul cel mai mare pentru mine în ce privește relațiile cu o străinătate căreia trebuia să ne revelăm în toate privințele a fost succesul, privit de multă lume de la noi cu obișnuita invidie, care veștejește totul, al congresului, primului congres de studii bizantine, care s-a ținut la București în april 1924, cu durabile rezultate, ce se continuă, pentru cel mai mare folos al științii, și pînă acuma.
La Congresul de științi istorice de la Londra, în 1913, se hotărîse că Viitoarea adunare se va ținea la Petersburg și, cuprins în comitetul de organizare, păstrez încă circulara cu frontispiciul acestui comitet „mejdunarodnîi”. Războiul a zădărnicit însă acest plan, a cărui realizare ar fi fost așa de interesantă. Congresul s-a ținut deci, la 1923, fără participarea dușmanilor noștri din conflictul abia încheiat, la Bruxelles, într-o atmosferă de aliați politici, singur numele orașului ocupat și terorizat atîta timp de germani ajungînd pentru a aminti teribila tragedie, ca și de altfel prezența izbucnitorului mare istoric belgian Pirenne, o bucată de vreme oaspete, pentru credința față de patria sa, al unei fortărețe germane. Cu toată lipsa germanilor, a austriecilor și a amicilor lor, afară de cei cari intraseră în Societatea Națiunilor, în care se puneau atunci, la început, cele mai mari speranțe, Congresul a fost plin de viață și de voie bună, într-o atmosferă de o solidaritate perfectă, hrănită de amintiri recente care se întindeau și asupra altor domenii decît ale științii. Venit cu o zi mai tîrziu, am găsit locul meu în comitet ocupat de elvețianul de Crue, cercetător al secolului al XVI-lea, dar mi s-a oferit compensația de a ținea cuvîntarea de închidere, la care s-a adaus, fără invitație, aceea a unui american. Aceste cîteva cuvinte, pline și ele de aluzii firești la situația morală a lumii în acel moment, au fost primite cu căldură de omul care știa mai multe decît oricare din contemporanii săi și care le avea la îndemînă în fiecare moment, Salomon Reinach: de atunci datează legături care m-au onorat foarte mult, făcînd din el și un colaborator al revistei franceze în care se va transforma în curînd Buletinul institutului meu.
Atunci cunoșteam întîia oară voioasa capitală a Belgiei, oraș modern în mare parte, lîngă vechile cartiere din margene pline de un umbrit pitoresc; alei largi, străzi bine trase și perfect legate între ele, masive construcții, ambițioase într-o țară care abia era pe pragul centenarului ei; o lume bucuroasă de a trăi și înfățișîndu-și cu mîndrie bogata viață de familie. După măreția puțin cam sumbră a Parisului, marele oraș belgian părea că trăiește, și în zilele reci ca de toamnă., supt razele unui soare care nu se obosește.
Voi reveni acolo, regăsindu-mi cunoștințile, în curînd prietenii, pe cari mi-i făcusem în timpul congresului. În primul rînd al lor era d. Henri Grégoire, cea mai uimitoare figură de răscolitor al tuturor problemelor din toate locurile și timpurile iar, în materie de limbi, știind rusește și gata să învețe românește, trecînd tot așa de ușor de la versul elenic din tragediile pe care le-a tradus la formele artificiale ale bizantinismului și ajungînd pînă la greceasca de azi, pe care fostul membru străin al școlii franceze din Atena o vorbea ca pe propria sa franceză, precum și prietenul său, un distins arheolog, d. Graindor, ambii reprezintanți ai unui tineret belgian, grupat la revista de actualități Le Flambeau, care intra în viață plin de energia trezită de suferințile și încordările războiului.
În secția destinată studiilor bizantine s-a ivit într-o zi, dintr-o conversație cu d. Grégoire, ideea unui congres special pentru această materie, așa de bogată și mai ales cu atîtea prelungiri în viața popoarelor care se găsesc pe teritoriul fostului Imperiu de Orient și care au moștenit atîta din formulele și manierele Bizanțului. Am oferit ca prim loc de întîlnire, pe care l-ar desemna și inițiativa mea din 1913 de a uni în aceleași cercetări pe toți epigonii bizantini, Bucureștii, și propunerea a fost primită cu căldură, rămînînd să se capete asentimentul unor factori așa de hotărîtori ca d. Diehl și descoperitorul rosturilor iconografiei bizantine, ale cării linii le-a fixat de la început, printr-o carte de neînchipuită răbdare, d. Gabriel Millet.
Foarte răpede, în deosebire de alte pregătiri care țin ani întregi de zile, am luat primele măsuri pentru adunarea care era să se ție în 1924. Guvernul român, influențat de obișnuitele interese și pasiuni politice, nu se arăta deloc bucuros să sprijine o inițiativă a cării îndeplinire, fie și tn ciuda multora, trebuia să facă onoare României. Dacă ministrul de Înstrucție, bunul meu coleg dr. C. Angelescu, un amorezat de școală, a acordat o neînsemnată sumă pentru a preîntîmpina bine socotitele cheltuieli, dacă ni s-a acordat gratuitatea pe căile ferate și vagoane cu paturi pentru excursia finală, care trebuia să lase neuitate amintiri oaspeților noștri, Ion Brătianu declara că Statul nu poate patrona ceea ce i se părea o aventură ușuratecă a acelui Iorga căruia numai după succes era să binevoiască a-i recunoaște singurele însușiri de „animator” (și cum s-a prins de răpede calificativul pentru a mărgeni cît mai strîns rostul ce aș putea să-l am, și în orice!. Cînd însă învățații francezi și belgieni au aderat cu plăcere, cînd s-au anunțat participări italiene, cînd s-au înscris vecinii noștri, chiar și bulgarii, prin merituosul arheolog Filov – sîrbii, iugoslavii în genere, pînă la un simpatic german de la Ljubljana- Laybach, care nu ne va uita niciodată, anunțîndu-se în număr mare, iar grecii avînd a fi reprezintați prin maestrul studiilor de arheologie medievală la ei, d. Sotiriu, și prin profesorul Kugeas care, ce e drept, a obiectat că nici țara, nici omul n-ar fi trebuit să vie în primele rînduri ale bizantinologiei —, cînd s-a aflat că din Anglia va veni ilustrul bătrîn Ramsay, în drum spre Asia Mică a studiilor sale permanente, și chiar America și-a ales un participant, acea otrăvită lume politică a înțeles că nu-i rămîne decît să dea adunării concursul oficial. Regele și regina erau în călătorie prin Apus, și ni s-a refuzat în lipsa suveranului o recepție la palatul regal, dar prințul moștenitor și grațioasa lui soție au primit cu atenție pe congresiști, cărora această tînără păreche, atît de unită încă, le-a făcut cea mai bună impresie; prințul Carol a schițat chiar frumosul gest de a aduce cu banii săi pe gloriosul bizantinolog rus, patriarhul studiilor de artă în acest domeniu, Kondakov, refugiat la Praga, de unde a întreprins la noi ultima sa călătorie pentru a ne face o conferință, bogat ilustrată, despre costumul bizantin.
Temele tratate au fost foarte felurite și de un deosebit interes. Eu am vorbit despre „originile iconoclasmului”, semnalînd neașteptata potrivire a politicii religioase urmate de împărații dușmani ai icoanelor adunătoare de averi și hrănitoare a legiunilor de călugări cu aceea pe care față de monahismul budist au urmat-o, din aceleași motive fiscale și în general laice, împărații depărtatei Chine; scrisorile familiei Doamnei Ecaterina, găsite odinioară la Veneția, au servit pentru a semnala unele fenomene din greceasca vulgară. Tînărul istoric Gheorghe Brătianu, abia întors de la studiile făcute în Paris, dădea cele dintîi concluzii, privitoare la Pera, culese din cercetările sale privitoare la comerțul Levantului. Organizatorul de fapt al congresului, fostul meu elev C. Marinescu, cel mai bun cunoscător după Rubio i Llúch, – care și el și-a trimes comunicarea – al relațiilor Aragonului cu Orientul, și-a atras, cu statul său major de ambe sexe, recunoștința tuturora, în același timp cînd a luat o parte foarte onorabilă și la lucrările științifice; d. Gh. Murnu a înceraat să cîștige pentru români pe Comnenii imperiali, și în discuțiile de drept între d. Paul Collinet, de acum strins legat de noi, și un tînăr adversar italian a intervenit profesorul cernăuțean Spulber, care era să publice și să traducă unul din textele juridice bizantine. Numai profesorul de studii bizantine la Universitatea din București, d. Demostene Russo, om de cunoștinți așa de vaste, dar și insondabile, rezervîndu-și totdeauna ceva neștiut pentru a-l scoate înaintea oricui s-ar ocupa de același subiect, și proprietarul unei imense biblioteci, s-a ținut, afară de relații personale cu consîngenii săi, total la o parte: dacă n-ar fi păstrat aceeași atitudine față de congresele următoare, s-ar fi putut atribui această separație unei jigniri de amor-propriu pe care nimeni n-avuse de gînd, și n-avuse de ce să i-o aducă.
După cele trei zile ale Congresului, în cursul cărora chiar au fost recepții și excursii – și la casele de țară, așa de luxoase, ale dlor Știrbei și Valentin Bibescu, fostul rege al Greciei, Gheorghe, și prințesa Elisabeta găsindu-se în fața celor doi republicani din clanul care-i răsturnase —, și totul s-a încheiat prin daruri făcute de noi oaspeților, în produse ale artei populare, au urmat excursiile, potrivite în așa fel, încît în cel mai scurt timp și fără nici o osteneală să se vadă ce posedăm ca artă post-bizantină, tot așa la mînăstirile Domnilor moldoveni în Bucovina unde, de la copacii înfloriți ai capitalei românești, ne-am trezit într-o întârziată fulguială de munte, ca și la creațiunile stăpînilor Țerii Românești, și în Oltenia, de la Neagoe Basarab pînă la celălalt Basarab, din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, Brîncoveanu. Pretutindeni această revelație a impresionat adînc, putîndu-se verifica în ce privește frescele bucovinene părerea mai veche, așa de admiratoare, a unui Strzygowski; intram în acel moment în conștiința de frumuseță a atîtor fruntași ai științii apusene; de pe platoul cetății Sucevei, d. Gay, de la Universitatea din Lille, privind în amurg larga desfășurare a satelor albe cu ascuțitele turnuri ale bisericilor răsărind din mijlocul livezilor, totul așa de potrivit cu această țărînă gălbuie din care se desfăceau cele dintîi tufe de iarbă deasă, nu s-a putut împiedeca de a spune că e una din cele mai frumoase priveliști pe care le-a văzut. Lumea participa, primăriile ca și particularii, în chipul cel mai călduros la întâmpinare, și mesele oferite erau prilejul unei adevărate înfrățiri a sufletelor: rareori în viața mea m-am simțit așa de mîndru și de fericit ca față de această spontanee realizare. Vintilă Brătianu el însuși a fost prins de o patriotică emoție și prin nepotul său Gheorghe mi-a declarat că pune la dispoziție cîteva milioane pentru a se întemeia la București un institut de studii bizantine, pe care nu-l avem nici acum, el pretinzînd mai tîrziu că voia să facă dintr-însul un fel de adaus la Seminarul respectiv de la Universitatea bucureșteană, adăugindu-se, după părerea lui, și reprezintanți ai celorlalte, care nu s-au adunat însă niciodată.
Iugoslavii au cerut al doilea congres la Belgrad, unde erau să se adune peste trei ani și reprezintanții statelor pînă ieri dușmane, care intraseră pînă atunci în tovărășia de pace. Înainte de a ne despărți, dnii Diehl, Millet, Grégoire și cîțiva încă din principalii reprezintanți naționali, s-au întîlnit în casa mea pentru a decide că, pe lîngă așa de meritoasa revistă de la München a lui Krumbacher, la care colaborasem și eu cu un studiu despre Latini și greci în Orient în secolul al XIV-lea și cu care avusem multe legături trecătoare, să se creeze încă una, de limbă franceză și de un caracter mai puțin strict filologic; s-a ales titlul de Byzantion și se oferiră s-o organizeze și s-o conducă dnii Grégoire și Graindor: ctitoria aceasta a primului Congres de bizantinologie, care a adus mari servicii științii, trăiește și pînă acum, bine asigurată pentru viitor și bucurîndu-se de o largă colaborație, și din partea rușilor, de toate categoriile. Și alte planuri se întrevedeau încă de atunci. Din parte-mi, cu acest prilej am prefăcut supțirele meu Buletin al Institutului sud-est european, într-o mult mai încăpătoare revistă trimestrială, Revue Historique du Sud-Est Européen.
