După îndemnul lui Murgoci, unul dintre cei mai statornici sprijinitori ai cursurilor și mai frecvenți vizitatori ai orășelului meu, unde avea și cîte una din nenumăratele lui legături sentimentale, ne-au sosit pe neașteptate și englezi, care au vorbit în englezește: unul, un tînăr matematic foarte distins, care ne-a expus teoria, atunci așa de proaspătă, a lui Einstein și, cu soția sa, venerabilul lingvist Craigie, autorul marelui dicționar englez, care nu ne-a mai pierdut din vedere și în a cărui casă de la Chicago, unde-și petrece luni de iarnă, lucrînd, cu elevi americani, la aceeași vastă și grea operă, era să ne întîlnim peste cîțiva ani.
A strînge într-o mică localitate din podgoria munteană astfel de oameni veniți de pretutindeni, și ca să plece, de pe urma vizitelor prin împrejurimi, cu o cunoștință reală și simpatică a vieții adevărate a adevăratului nostru popor, nu e fără îndoială unul din lucrurile cele mai ușoare și nici din cele mai indiferente pentru prestigiul și bunul nume al poporului românesc.
Aceasta nu s-a băgat însă de samă, ca și multe altele pe care am ajuns, nu totdeauna peste măsură de ajutat, a le îndeplini. Și, de altminterea, participarea publicului românesc la aceste cursuri și la așezămintele adause, create din bani puțini și ținute și din daruri cu greu cîștigate, lăsa foarte mult de dorit. Aceasta în ciuda silințelor pe care ni le-am dat, cu ajutători așa de devotați ca dna Popescu, soția fostului meu elev și acum coleg la Universitate și la Academia Română, un timp și secretar al Patriarhiei, părintele Nicolae Popescu, și dna Dela Baia, al cărei soț, sucevean, mutat la Cluj, la o societate de asigurare, e un delicat poet și unul din cei mai buni traducători din limba germană, util colaborator pentru mine oriunde a putut fi de folos. Oaspeții erau găzduiți la școlile din localitate și, pentru a le ușura petrecerea, se întemeie și o cantină, în curînd stăpînă pe terenul și pe clădirile ei. Silințile unui Ardeleanu, secretarul secției din București al Ligii, și un timp, ale tînărului profesor Ioan Sîngiorgiu se adăugeau acestui devotament.
De la început, ceea ce a fost dureros pentru mine a fost lipsa aproape totală a ardelenilor și bucovinenilor, cari uitaseră așa de răpede ce cîștigaseră înaintașii lor la Vălenii de Munte și ce putea să le folosească și lor. Mai ales veneau basarabeni și mai ales basarabence, […] aducînd cea mai lăudabilă dorință de a învăța, multe suflete încrezătoare și calde fonmîndu-se și prin lecțiile și îndemnurile noastre. Din Ardeal, doar secția Ligii trimetea anual un număr de tineri, dintre cari unii au făcut apoi, prin politică, o carieră uimitor de răpede.
Odinioară, ascultătorii erau în cea mai mare parte oameni maturi, cărora li se puteau prezintă altfel problemele zilei, în legătura strînsă cu care era tot acest învățămînt al cursurilor, numite apoi, din ambiția unora dintre prietenii mei,”Universitate” și, adăugindu-li-se, fără să mă întrebe, numele meu. Acuma, nu atît nevoile vieții, din ce în ce mai grele, dar un fel de convingere dîrză și naivă că nu mai are nimic de învățat ținea la o parte acest public asupra căruia influența imediată poate fi mai prețioasă. Nu mai erau preoții, profesorii, militarii de pe vremuri, cu sufletele formate, cărora li se putea vorbi cu totul altfel. Doar vechile mele cunoștinți personale, legate de mine și prin participarea la aceeași activitate politică, dacă mai luau, și numai pentru puține zile, drumul Vălenilor de Munte, cîte unul, ca d. N. N. Lenguceanu, format în școlile pariziene, soț al fiicei lui Duiliu Zamfirescu, ambii așa de buni prieteni ai noștri. Înscriindu-se între conferențiari.
O bucată de vreme, am avut mulți învățători. Îi îndemna și”Asociația” lor, condusă de d. Țoni, pe atunci nu încă mînat de o extraordinară ambiție, care l-a purtat și pe la Paris, cu speranța de o situație culturală acolo, să întemeieze din aderențele membrilor școlii primare, pe care de fapt o părăsise de mult, o armată politică pentru a-l sălta. Plecarea în 1927, supt un pretext oarecare, de lîngă omul al cărui nume îl strigase continuu timp de peste douăzeci de ani nu fără folos pentru cariera sa politică, a însemnat și o stăruitoare silință de a îndepărta pe aceia cari numai folos puteau să aibă venind la vechiul profesor de universitate, care avusese atîtea legături, total dezinteresate, cu dînșii. Pe de altă parte, statul, dominat de partide, făcea tot ce-l ajuta bugetul pentru ca să cheme pe învățători aiurea, la o pedagogie neînsuflețită, de pur formalism pretențios, și la o cultură generală făcută pe sărite, de oameni cari n-aveau nimic comun între dînșii.
Am avut, în schimb, și aceasta cu toată smomirea tineretului spre mișcările violente pe care nu m-am obosit să le dezaprob, studenți, tot mai mulți studenți, și mai ales dintre aceia cari mă ascultaseră la Universitate, unde cursul meu recîștigase popularitate. Elevii de curs superior, greu de supravegheat, s-au dezgustat răpede, lăsîndu-mi un auditoriu bine pregătit și al cărui suflet curat era deschis celor mai bune sfaturi pentru viață. Ei pot constitui și cea mai bună tovărășie pentru străinii culți ce vin la noi.
Aproape în același timp, lîngă tipografia dusă înainte cu atîtea greutăți și sacrificii, care a reușit să-și creeze un nume prin marea îngrijire, din partea unor lucrători formați în mare parte de vechiul ei conducător, C. Onciu, a unui tipar artistic și științific la care a venit și Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, se ridicau două așezăminte cărora le-am dat așa de mult din timpul meu, din munca și din iubirea mea.
Cel dintîi a fost școala de fete pe care am intitulat-o: „de misionare naționale și morale“ […]. Cu gîndul la lipsa de educație sufletească a fetelor noastre, ieșite din școli cu capul năuc de o învățătură zădarnică și împovărătoare, adevărat balast pînă dă Dumnezeu de se uită, la ținuta, pretențioasă sau umilă, fără demnitate umană și fără unitate de caracter, a celor care au fost deprinse atîția ani de zile cu impunerea de pe catedră, cu frica de pedeapsă, cu mijloacele degradante de a evita munca, și în dorința de a arăta ce se poate face cu un suflet tineresc atunci cînd i se îmbie părintește cunoștințile, fără a „scoate la lecție”, a „pune nota” și a „trece clasa”, și iarăși fără preocupații de carieră, care țin sufletul la gură într-o concurență sălbatecă și cînd elevele se găsesc ca în familie, în casa lor proprie, înțelegîndu-se și iubindu-se ca niște surori, ca să capete și una de la alta, fiind din clase și de nații deosebite, o învățătură folositoare pentru toată viața, m-am gîndit a întemeia în niște vechi case boierești, puse la dispoziție pentru acest scop de”Banca Almășanu”, căreia Cihodariu i-a clădit alături un alt sediu, o instituție care e astăzi la al doisprezecelea an, biruind încă toată dușmănia și neînțelegerea de care a fost necontenit încunjurată.
Planul era acesta: în jurul unor lecții de istorie, cuprinzînd toată viața omenească și ducînd astfel ele însele la toate ramurile celelalte de cunoștințe, afară doar de matematici, de fizică și chimie, care și acestea se pot preda într-o formă umană, cum o face un G. G. Longinescu sau un P. Sergescu, o inițiare treptată în cultură, fără nimic școlăresc și pedant; am luat asupră-mi, vorbind zi de zi în septembre, octombre, iunie și jumătate din iulie, aceste lecții. La ele se adaugă altele, făcute, nu de profesori secundari oarecari, ci de universitari, și în special de oameni cari, ca un Moisil în numismatică, sînt creatori în materia lor, de care vorbesc astfel cu un entuziasm de care sînt incapabili compilatorii și recitatorii de profesie. Elevele ascultă ce li se spune, fără catedră, în mijlocul lor chiar – și, pînă n-am moștenit stalurile de la desființatul Teatru Popular nu erau nici bănci —, și-și notează ideea ori ce li se pare mai caracteristic în formă. Aceste note și le compară și caută să alcătuiască astfel, dintr-o discuție, dintr-o colaborație vorbită, rezumatul cel mai corespunzător cu spusele profesorului. Iar, pe lîngă aceasta, lecturi cu totul libere, și din romane, care le sînt recomandate chiar, apoi exerciții fizice la voia lor, fără comandă, excursii întîmplătoare, totul în mijlocul unei naturi aproape ca la țară, în aerul bun de supt munte, între livezile bogate. Corul se formează de la sine și, la sfîrșitul anului, ai cele mai frumoase jocuri, la care iau parte, în costumele lor sau în cele românești, dacă singure și le-au vrut, minoritarele înfrățite cu ale noastre.
Am început școala în noiembrie 1923, reparațiile, foarte importante, fiind plătite dintr-o sumă pe care mi-o dăduseră la împlinirea de cincizeci de ani românii americani, ca o răsplată pentru că, mult timp, colaborasem la foaia lor, așa de îngrijit făcută, prin articolele pe care le-am strîns apoi în volum, supt titlul Scrisori către românii din America; unde nu s-a ajuns, mi-a dat un ajutor, de la Ministerul Muncii, Mârzescu, care a păstrat pînă la sfîrșit cele mai bune legături cu mine. Astfel am putut înveli din nou clădirea cea veche, care mergea spre risipă, și am refăcut frumoșii stîlpi care încunjură terenul. Mai tîrziu, nu știu cu ce bani, tot din dar, poate de la Banca Națională, care n-a uitat niciodată așezămintele mele, am putut adăugi clădirea cea nouă, în care sala de cursuri și cea de mîncare sînt desigur printre cele mai întinse și mai luminoase ale așezămintelor școlare din țară; am putut adăugi și cîte ceva din pînzele pe care le-a lăsat acel tînăr pictor, așa de înzestrat, Horațiu Dimitriu, care la Iași ilustrase ziarul meu și pe care, apoi, la București, am căutat să-l sprijin cît am putut, și care ne-a lăsat prea răpede. Erau, cînd am pornit acest învățămînt, de un alt caracter decît cel obișnuit, vreo patru fete numai, dintre care una din țara veche, o bucovineancă, fiică de profesor, și două basarabence, din regiunea Bolgradului: pe aceste două din urmă le-am regăsit apoi la Cluj, în școli de specialitate. Fără a mă gîndi la numărul mic al ascultătoarelor, la pregătirea lor desigur insuficientă, am făcut lecțiile mele de istorie ca pentru un număr însemnat de studente și am avut plăcerea să constat că, dacă învățămîntul oficial e aproape cu totul sterp și nu dă adeseori, ca lucruri care rămîn, nici măcar baza solidă pe care să se poată clădi mai departe, necum un edificiu desăvîrșit și armonios, în schimb orice expunere limpede, caldă, în care, mai ales, să vibreze umanitate și din care să radieze o părintească bunăvoință, își atinge scopul, folosul fiind cu mult mai mare decît al unei instrucții de pe catedră, formală, anonimă, întovărășită de grija examinărilor și de frica pedepselor. Ajungeam astfel inauguratorul sfios și modest al unei pedagogii nouă, ale cărei precepte le culesesem numai din inima mea, și mi-am putut da sama că, oricare ar fi fost valoarea cunoștinților însușite, sistemul meu contribuia esențial la formarea acelui fond moral de unde pot pleca apoi toate inițiativele. Aceasta se putea, și se poate, observa ușor, după cîteva săptămîni chiar cînd, cum le spun eu elevelor, „li se deschide capul”, în chiar ținuta lor, din care a dispărut stîngăcia, jena care diformează și pe cele mai înzestrate fizicește și le dă sau o înfățișare de cerșetorie sau una de revoltă.
Numărul elevelor mele a crescut apoi an de an, avînd eu mulțămirea de a face ființe sănătoase și vesele din atîtea epave ale unei școli nemiloase, inconștientă de ruinele trupești și de descurajările, de oboselile permanente de care se face vinovată. Din ce în ce mai mult m-am convins că e bine ceea ce fac și, cînd înaintea oaspeților cari-mi veneau și ascultau cîntecele bucuroase ale fetelor sau se amestecau în conversația lor – căci se făceau lecții de limba franceză, elevele germane, printre cele mai bune, începînd cu atît de distinsa profesoară din Sighișoara, dna Siegmund, puteau transmite colegelor lor cunoștința a încă unei limbi iar, la urmă, statul italian trimetea profesoare de această frumoasă și iubită limbă, care sînt, pentru românește, ele însele eleve – ori la Paris, înaintea unor profesori cu experiență, arătam care sînt înnoirile mele, căpătăm aprecieri care mă îndemnau și mai mult.
Astfel, venerabilul rector al Academiei din Paris, Appell, de care ajunsese a mă lega deosebite sentimente, îmi spunea într-un rînd că sînt fericite țerile tinere care pot face astfel de experiențe, acelea așa de vechi în cultură ca Franța fiind neapărat legate de glorioasele lor tradiții, care pot fi și o piedecă.
Legătura dintre ale noastre, româncele, și fetele naționalităților, între care, pe lîngă excelentele ascultătoare care au rămas totdeauna germanele – adăugindu-se uneori la cele din Ardeal și cîte una din Banat, erau și maghiare, a căror inițiare în românește era mai grea și a căror preparare școlară chiar mult mai slabă —, și destule rusoaice din Basarabia, deosebit de doritoare de a ști, se făcea răpede și era sinceră și durabilă. Ar fi fost de dorit ca ea să fi continuat și după părăsirea școlii în care cu toatele arătaseră că se simt așa de bine. Cum ajutam pe cele mai capabile și mai onest ambițioase să ajungă la universitate prin examenul îngăduit de lege învățătoarelor – și căpătasem și admiterea, cu studii corespunzătoare, a minoritarelor – și, pentru a le feri de un mediu tulbure și periculos, le dădeam locuința, în vechile odăi sărace ale Institutului sud-est european, devenit astfel, cum fusese și trecătorul sălaș al Ligii, și un internat de fete, ele se puteau găsi și mai departe împreună, continuînd prieteniile legate la Vălenii de Munte.
Între eleve a fost cîndva și o elvețiană de limba franceză, de la Șaba, în Basarabia de Jos; și domnișoara Olga Laurent, acuma învățătoare acolo, care nu știa decît foarte puțin românește, pe lîngă rămășițe de franceză amestecată cu multă rusească, a ajuns în cîteva săptămîni să poată urma lecțiile întocmai ca și colegele ei. Ba am făcut o dată, nu în ce privește limba, ci cultura, o experiență pe care mi-a plăcut adesea s-o menționez, și care-și poate găsi locul și aici.
Într-un sat de către munte din județul Bacău, la serviciul religios făcut cu deosebită grijă, din cauza concurenței preotului catolic din aceeași localitate, în care erau și români și unguri, am auzit Tatăl nostru cîntat cu o deosebită evlavie de un glas fără îndoială foarte frumos. Mi s-a spus că e al unei tinere țerance, trecută de vrîsta obișnuită a măritatului, foarte săracă și neavînd nici o cunoștință de carte. M-am gîndit că această voce ar putea fi cultivată, și am chemat pe Paraschiva la școala mea. Mi-a fost adusă tîrziu, frumos gătită de săteni, în starea de spirit a mediului ei de acasă, mirîndu-se de ce mare e capitala țerii, „de n-ar ști cum să umble la apă”. Am așezat-o alături de germane, fete din burghezie, foarte bine crescute. Era ca bună-cuviință și îngrijire trupească la același nivel, și în curînd a început a vorbi cu o deosebită observare de sine. Asculta lecții care au ajuns să-i smulgă interesul, și începusem acum a o pregăti pentru examenul primelor clase primare. Din cînd în cînd, cu prilejul excursiilor școlii care, ca totdeauna, aveau un program muzical și chiar de teatru – și ce talent dramatic dovedeau unele din școlărițele mele! – ea cînta înaintea unui public de care se sfia grozav, cu atîta mai mult, cu cît neprieteni îi spuseseră la plecarea din sat că am de gînd s-o pun „să cînte pe bani la iarmaroace și la panorame”, și cîntecul popular cel adevărat, cu ochii plecați la pămînt și fața concentrată, severă, impresiona publicul pînă la lacrimi. Mi-a pleca la Crăciun și, din nenorocire, nu s-a mai întors, legături care-mi fuseseră ascunse reținînd-o în satul ei. Dar am făcut astfel o experiență care s-ar putea relua în mai mare, de alții, în momentul cînd se tot vorbește, în discursuri și la zile mari, de”Universitățile țerănești ca în Danemarca”.
Dacă, deci, acel dar al americanilor, apoi ideea mea veche a altei școli, așa cum o schițasem demult, înaintea lui Haret, interesat, dar și speriat puțintel, la cercul profesorilor secundari. În conferința O utopie didactică, pe care unii n-au uitat-o și care mi-a fost amintită cu prilejul celor cincizeci de ani ai mei și, în sfîrșit, amintirea pierderii fetițelor mele Elena și Adriana mă îndemnaseră să întemeiez școala aceasta fără catedră și fără salarii, cu un mic ajutor de la stat, dat mai mult ca o favoare personală decît ca o dovadă de înțelegere de la comandamentul suprem al cazărmilor școlare de ambe-sexe, serbarea aniversării de șaizeci de ani a regelui Ferdinand, care arăta încă așa de voinic, nimeni nebănuind ce boală cumplită era să cadă asupră-i, m-a făcut să creez, anume pentru găzduirea la cursurile de vară a minoritarilor, o bucată de vreme atît de numeroși și atît de distinși iar, în restul anului, a fetelor de altă nație, care, pe lîngă o pregătire specială, ar urma lecțiile Școlii de misionare, un așezămînt deosebit.
Un sas, de mult așezat în Vălenii de Munte, crease, pe o mică bucată de pămînt cultivată cu dragoste, o fermă-model, cu copaci de specii rare și în mijloc cu micile lui căsuțe pitorești. El se gîndea să plece la Viena, după o fată măritată acolo, încheind o lungă viață de trudă, în care-și hrănise familia din ce dăduse cu o bună îngrijire acel petec de pămînt. Mi-ar fi părut rău să ajungă în mini leneșe și distrugătoare, și astfel am ales această modestă proprietate pentru așezămîntul meu, încredințînd administrația directorului școlii de băieți din localitate, ajutat de o soră deosebit de harnică, dra Popescu, care dădea și lecții de inițiare minoritarelor. Mai tîrziu am cumpărat un teren de complectare, tot așa de întins.
Banii i-am căpătat dintr-o subscripție pe care a îngăduit-o Universul și, cum ei nu erau îndestulători, m-am gîndit la suma adunată de Camera de Comerț pentru un”Așezămînt Ferdinand”. La început, cererea mea a fost admisă dar, pe urmă, politica de partid a descoperit că, statul gîndindu-se și el la o astfel de creațiune, într-acolo ar trebui să meargă ce mi se promisese mie. A trebuit intervenția regelui însuși pentru a mi se libera suma […].
Iarăși ca totdeauna, multe piedeci mi-au fost puse în cale, pînă ce am nemerit un frumos teren, pe care l-am căpătat cu 800.000 de lei și, după planurile arhitectului prieten, care e d. Toma Socolescu, care mă ajutase gratuit și pentru noua clădire de la Misionare, am început clădirea frumoasă care nu s-a isprăvit pînă acuma, dar pe care trag nădejde să o pot aduce, și pe aceasta, pînă la capăt. Prințesa se interesa și de liniile aleilor de care era să se îngrijească artistul grădinar al Cișmigiului, d. Rebhuhn […].
Cu aceeași îndrăzneală am început, la București. Palatul Ligii Culturale, a cărui plănuire are o lungă poveste. Pentru aceasta organizasem serbările dinaintea războiului la Parcul Carol și adunasem vreo 200.000 de lei aur, cari au luat, ca multă avere românească, diurnul Moscovei, pentru a nu mai reveni. După întoarcerea din Iași, în odăile cu chirie, din care ocupanții luaseră totul și din care, pe urmă, cu sentință judecătorească în toată forma, proprietarul ne-a dat afară, rămînînd ca sediul central al societății, cu cărțile și tablourile ce mai putuseră fi salvate, să se adăpostească la dărăpănatul Institut Sud-Est European, am reluat ideea și, cu bieți 150 000 de lei hîrtie, plus admirabilul optimism al prietenului Cihodariu, am început, pe un teren dat de Primărie și pe care l-am fi pierdut altfel, căci se găseau destui amatori, înălțarea, după planurile arhitectului Traianescu, a unei imense clădiri de șase rînduri, care e astăzi una din podoabele Bucureștilor. A trebuit toată ingeniozitatea nesfîrșită și continua muncă a casierului Ligii, d. Scraba, minte preocupată de multe și înalte probleme și în același timp cel mai dezinteresat prieten și administratorul cel mai vigilent, pentru a se găsi mijloacele de a continua: nu o dată am crezut că ne vom opri definitiv, lăsînd ca dovadă a bunăvoinței noastre ziduri ruinate, ca ale statului și în București și în atîtea alte locuri; de fapt, n-am putut întinde clădirea pe tot locul, și pentru desăvîrșirea ei așteptăm timpuri mai bune. O loterie rău condusă n-a adus decît foarte puțin. Guvernul Averescu ne-a îngăduit un împrumut la Casa de Depuneri, cu promisiunea că suma va fi apoi preluată de stat, ceea ce nu s-a făcut, așa încît datoria de zece milioane ne apasă și astăzi. O altă datorie s-a contractat la Creditul Industrial și chiria plătită de Căile Ferate, chirie necontenit scăzută și nu o dată amenințată, e luată întreagă de creditorii noștri, împiedecîndu-ne de a lucra, potrivit cu scopurile societății. Dar, oricum, după atîta trudă și atîtea griji, am avut marea satisfacție de a inaugura clădirea în prezența Prințesei și a multora din lumea oficială cari, aceștia, ne-au lăudat destul și ne-au făgăduit atîtea, fără a se îndeplini, firește, nimic. Dar frumoasa zidire rămîne și dacă nu noi, ctitorii, alții după noi, pe cari-i dorim onești și lipsiți de preocupațiile de partid, pretutindeni pîngăritoare, vor putea să ajute, din bogatele ei venituri, dezvoltarea culturii populare și naționale, de care avem atîta nevoie.
În sfîrșit, drumurile dese la Veneția, cunoștința tezaurului pe care-l cuprinde și cu privire la istoria românilor, dorința de a împărtăși pe cît de mulți români de ceea ce poate da ca frumuseță, în toate domeniile, natură, artă, oameni, cetatea unică, m-au făcut să plănuiesc întemeiarea acolo a unei case de cultură românească. Mi s-a oferit întîi locuința, cu mult prea scumpă, în care stătuse atîția ani de zile prietenul meu Horațiu Brown, care se stinsese de curînd în țara lui, unde se retrăsese. Un simpatic bătrînel, care-și petrecuse mulți ani în România ca șef de muzică militară, d. Marin, pe care-l cunoscusem întîmplător, mi-a vorbit de un apartament în palatul Correr, apoi Revedin, de pe piața Santa Fosca, împodobită cu statuia inimosului luptător Paolo Sarpi. Cele cîteva odăițe de supt coperemînt, în care era așezată modesta familie tînără, foarte primitoare, a unui căpitan de corabie, mi-au plăcut de la prima vedere și, cu o sumă a Institutului sud-est european, cu bani de subscripție, cu ceva ajutor de la Banca Națională, am putut peste cîteva luni să deschid acest adăpost. Apoi lucrurile au mers de la sine. Ministerul de Comerț, gîndindu-se la burse care nu s-au dat pînă astăzi, a cumpărat mezaninul, puindu-l la dispoziția noastră, adecă a Institutului, care rămînea stăpîn pe toate achizițiile, și pe prăvălia de jos ce putea să ne creeze un oarecare venit. În sfîrșit, cum pe același palier al primului apartament se deschidea intrarea într-un șir de odăi luxoase, cu uși de nuc vechi și plafonul împodobit cu stuc din secolul al XVII- lea, care făceau parte din palatul vecin, m-am riscat și la această cumpărătură. Rămînea numai un etaj, care ne-a fost deseori oferit, fără a-l putea căpăta pînă acuma, acela căruia-i aparțin marile ferești gotice din fațadă. Cu alte jertfe am putut face, supt îngrijirea consulului prieten d. Bombardella și cu entuziasmul elevului meu Barbu Teodorescu, și mobilarea palatului nostru, devenit o”Casa ramena”, răpede popularizată, și pînă la ultimul hamal. Deschiderea solemnă s-a făcut în 1930, și am avut mulțămirea de a putea găzdui în pacea elegantă de acolo – un ministru parvenit, cu gîndul la milioanele cheltuite pentru marele palat al Școlii române din Roma, va striga însă: „ce mizerie!”—, nu numai studenți și membri ai Școlii de la Fontenay-aux-Roses, cari vor face frumoase lucrări de istorie, dar și cete întregi de pelerini români, chiar și de la cursurile de vară, cari altfel n-ar fi îndrăznit să încerce drumul la Veneția, apoi personalități culturale distinse și alți vizitatori de la noi, ba chiar mulți străini de distincție, cari au ajuns astfel să intre în legătură cu țara noastră, și-i păstrează o bună amintire. O chioggiotă harnică, așezată acolo de la început, dă cercetătorilor o altă masă decît aceea, așa de scumpă, de la restaurante.
Mă bucuram de aceste creațiuni pentru alții, pentru nația mea întreagă ca și cum ceva s-ar fi adaus la averea casei mele. Cu multă osteneală am reușit să-mi clădesc un adăpost de munte pe locul care de multă vreme îmi fusese vîndut de Eforie la Sinaia cînd terenuri au fost oferite funcționarilor: temeiul modestei zidiri a fost pus prin conferințe publice înaintea unui public compus în mare parte de „pleziriști” de mai multe națiuni, cari ascultau și nu prea ascultau. Astăzi mă pot retrage uneori, la o parte și de datoria corecturilor din fiecare seară – de vreo treizeci de ani de zile! – ale tipografiei mele, acolo, în mijlocul codrului care-mi vorbește în diminețele sîngerate deasupra muntelui și în misterioasele amurguri fîșîitoare, cu glasuri pe care-mi pare că le cunosc de mult și le înțeleg, venind din aceeași mare ființă care este și în bradul care-și mișcă acele la vînt și în cugetarea și simțirea mea înseși; aici se poate căpăta acea contopire în totalitatea, cu multiple înfățișări, a lumii din care noi facem cu atît mai rău, cu cît ne dezlipim egoist, prin mîndria noastră umană, mai mult, atunci cînd, de fapt, la o înțelegere mai adîncă, toți și toate sîntem totuna și la ansamblul comun trebuie să raportăm orice. Senină și supremă împăcare, pe care numai în astfel de locuri singuratece și tăcute poți să o capeți. Sau, pe un loc luat tot împreună cu altă sărăcime intelectuală în fața mării singuratece de la Mangalia, cele cîteva odăițe din vîrful cărora poți privi, pentru același simț integral al tuturor vieților, marea singură, măreț de calmă în zilele bune, cînd pescărușii o brăzdează cu un colț din alba lor aripă veșnic călătoare, ori furios spumegătoare, cînd o bate furtuna prinsă în cazanul malurilor închise, care mușcă lacom din înaltul mal galben căptușit cu algele putrede.
Sînt oameni buni cari cred că pentru atîta trudă de o viață întreagă care, pentru sine și pentru ai săi, și-a interzis aproape orice distracție – nu știu de cîte ori, într-o așa de lungă petrecere la București, am călcat cu ai mei într-un teatru și am stat la o masă de grădină, și în tinereță n-am știut ce e un vagon de dormit ori un prînz la un restaurant de gară, mergînd pînă la Paris cu proviziile de acasă în hîrtie! —, e prea mult ceea ce numai aceste păgîne osteneli de pînă la zece ceasuri pe zi au putut să-mi deie mie, care am intrat în cariera mea cu hainele singure de pe mine. Ba chiar au socotit milioanele, o, cît de multe! pe care le-am întrebuințat pentru „vilele” pe care nu le-am văzut niciodată, și le-au și găsit originea: în ce am răpit statului ca ministru de un an de zile. S-a întîmplat chiar ca, la Mangalia, unde se știe că am îndemnat pe orice datornic, pe orice învățător, pe care eu nu l-am plătit, să se arunce în mare, niște suflete caritabile s-au oprit înaintea casei mele, încă necomplect plătită, și cu glas tare înaintea copiilor mei și-au arătat părerea că am clădit-o din banul public, pe care am avut cutezanța să mi-l însușesc…
