Altfel ar fi să se distrugă învățămîntul de bază, pe care Maiestatea Voastră a declarat că-l socoate principalul, și nu eu aș fi ministrul care să prezidez la această operă de distrugere.

    Dar orice sacrificiu la școli trebuie acceptat numai cînd celelalte ministere ar face reduceri corespunzătoare.

    Legații împovărate cu funcționari inutili, birourile cu superfluități birocratice, creațiunile făcute cu atîta îmbelșugare la Ministeriul Muncii supt regimul trecut, subsecretariatele inutile trebuie să sufere ceea ce se cere departamentului meu.

    O discuție în adevăr folositoare nu se poate face decît într-un Consiliu de miniștri prezidat de Maiestatea Voastră, care și-a arătat, la orice prilej, dorința ca, față de un Ministeriu care n-a fost impus de luptele de partid, să aibă cuvîntul hotărîtor.

    Îmi permit deci a solicita de la Maiestatea Voastră prezidarea unui Consiliu de miniștri în cea mai mare grabă, dacă se poate chiar marți, pentru ca deriziunile luate de noi să-mi arăte dacă mai pot purta cu conștiința liniștită sarcina cu care Maiestatea Voastră a binevoit a mă onora, iar eu am primit-o la anii mei destul de înaintați ca un sacrificiu greu, pe care-l datoresc Maiestății Voastre personal, pentru care am avut în zile rele și în zile bune atîta iubire, și țerii, față de care ca și față de Maiestatea Voastră răspund.

    Al Maiestății Voastre prea-supus și plecat servitor.

    Ministrul Instrucției și Cultelor, președinte al Consiliului de miniștri.

    Vălenii de Munte, 11 octombre 1931.”

    Comunicîndu-i ministrului de Finanțe aceste observații, întîmpin o nervozitate pe care o scuzează grelele griji care apasă asupra lui, dar care, firește, nu mă face a părăsi punctul meu de vedere: că plata de către comune se poate face, în parte, numai prin organele de stat. El este aprobat și de rege.

    În audiența aceasta de la 12 octombre revin asupra situației guvernului, care nu are a se teme de Parlament, nici de opinia publică sănătoasă, nici de străinătatea informată, ci numai de intrigile care necontenit se strecoară și care trebuie tăiate odată ca să putem lucra cu inima întreagă.”Regele trebuie să na atîrne de nimeni, să fie liber. Nici să nu se amestece în viața partidelor, asupra cărora păstrez vechile păreri, dar înțeleg ca el să aibă legături cu ele, trebuind să ajungă cîndva și la un guvern de partid, însă la vremea lui. Pînă atunci e necesar să susție guvernul său, măsurînd ce se dă adversarilor lui… Un guvern de patru ani ar dovedi că hotărîrile regelui nu se schimbă continuu. Și slabul guvern de patru ani al lui I. I. Brătianu a fost un mijloc de consolidare a țerii. Patru guverne bune, dar scurte, nu fac cît unul singur guvern rău. O spun principial. Astfel, cum n-am cerut, nu mă importă plecarea. Dar, rugat, am alte drepturi decît un șef de guvern obișnuit.”

    Din partea sa, regele, hotărît a nu interveni în lupta pentru șefie din partidul național-țerănesc, pe care vădit îl urmărește în toate acțiunile lui, a aflat de intenția dlui Iunian de a așeza în frunte pe d. Titulescu: părerile asupra acestuia, reținut zece zile după numirea mea, acoperit de atenții, propus ca ministru de Externe (și n-am putut primi), apoi considerat ca inspiratorul campaniei contra Coroanei pînă într-atîta încît s-a pus chestia înlocuirii lui, care, lăsînd locul de la Londra tînărului Tillea, ar fi fost însărcinat cu conducerea generală a politicei românești, s-au schimbat cu totul, pentru interese de oportunitate. Cum fusese vorba de schimbări de persoane în Ministeriu și d. Argetoianu credea că s-ar putea face printr-o demisie și numire a mea din nou, arăt că, orice s-ar avea contra unor miniștri, eu nu pot primi sistemul: „am avea aerul unor pomanagii reconfirmați“.

    Situația i se pare însă regelui astfel încît, de ziua nașterii sale, răspunde felicitărilor guvernului în acești termeni, care sînt cei în adevăr culeși de colonelul Stoicescu:”Domnule Președinte, am fost foarte viu și adînc mișcat de cuvintele calde rostite din tot sufletul și cu toată convingerea. Pentru mine e o mîngîiere în aceste zile de grea cumpănă, pentru întreaga omenire, ca și pentru țara noastră, de a vă fi găsit pe d-voastră, cari ați priceput că a guverna nu înseamnă a vă face reclamă.

    Ar trebui să fie și țara fericită de a fi găsit astfel de oameni, cari înțeleg sacrificiul ce au de făcut în împrejurări atît de grele.

    Încrederea pusă în voi, unii n-o pot pricepe; istoria nepărtenitoare însă o va judeca. Și sînt fericit că în fruntea guvernului stă istoricul erudit, care a scris istoria lumii, acela menit să scrie o pagină de scăpare a acestei țeri.“

    Nu știu de ce, peste cîteva ceasuri, se comunică presei altă redactare, aceasta:”Am fost adînc mișcat de cuvintele calde, rostite din tot sufletul domniei voastre și din toată convingerea d-voastre. Pentru mine este o mare mîngîiere în aceste zile de grea cumpănă, pentru întreaga omenire și deci și pentru țara noastră, de a vă fi găsit pe domniile voastre, cari ați priceput așa de bine că a guverna nu înseamnă a se lăuda, ci că este operă de sacrificiu pe care noi toți o am întreprins pentru binele țerii. Încrederea ce am pus-o în voi nu este împărtășită de toți, dar puteți avea mîngîierea că, dacă astăzi unii nu pricep munca ce o depune guvernul, stați în fața istoriei, care va ști să judece eforturile și faptele domniilor voastre.

    D-ta, care ești capul acestui guvern, ești unul a cărui menire a fost și este de a scrie și tălmăci istoria; astăzi aveți cinstea de a fi unul dintre acei cari făuriți istoria în zile deosebit de grele.“

    Am arătat că, fiind vorba de plecarea mea la Paris, „aș dori cuvîntul regelui că nimic nu s-ar schimba în lipsa mea”. Regele mă asigură că, orice schimbare s-ar face, ea nu poate fi decît cu voia mea.

    De mult nu avusem o zi așa de bună.

    Un consiliu de miniștri e convocat pentru stabilirea noului budget. El cade în momentul cînd Banca Blank, hrănitoarea atîtor politiciani, cărora nu le cerea împrumutul îndărăt, la rîndul ei nu poate să-și satisfacă deponenții și Banca Națională n-o poate ajuta. Încercarea ministrului de Finanțe de a împiedeca dezastrul se oprește la acest refuz. Peste socrificiul de două miliarde pentru salvarea băncilor mari nu se poate merge desigur. O sută de milioane s-au cufundat în zădar. Consultat, la Văleni, de fratele guvernatorului Băncii Naționale, răspunsul meu e scurt:” Avînd să aleg între deponenți și funcționari, aleg pe aceștia din urmă“.

    Cu acest prilej îmi aduc aminte de articolul meu din vară, așa de criticat, în care puneam în perspectivă asemenea rezultate ale jocului nebun cu banul anonim. Și, la 21 octombre, găsesc în notele mele:”Ce drepte erau prevederile mele din vară, pentru care presa aservită băncilor a montat o odioasă campanie!”

    De altfel și un membru distins al majorității, cunoscător în chestiunile economice, a arătat, în Argus, că nu se mai poate sacrifica mai departe budgetul peutru „asanarea” băncilor. Ministrul de Finanțe însuși îmi declară, la 24 octombre, că banca Blank nu mai e de salvat, și regretă numai că băncile nu s-au solidarizat după dorința lui.

    În aceeași zi cînd se termină, în strigătele revoluționare ale dlui Țoni, congresul de două zile al învățătorilor, cărora în zădar le-am predicat cumințenie, și, a doua zi după ce mareșalul Averescu, care totuși văzuse pe rege și se pusese și el, la dispoziția lui, a vorbit la întrunirea partidului său de”Caligula” și a făcut gestul de a demisiona pentru ca apoi, în absența dlui Goga, care era vizat, să i se facă plăcerea de a i se vota supunere necondiționată, avem Consiliul prezidat de rege pentru budget (26 octombre).

    El e prezintat de ministrul de Finanțe ca unul de „paralizie generală”, pe care-l impun lipsurile încasărilor.”S-a încasat un miliard și ceva la începutul anului; două și ceva pe urmă: trebuiau peste trei. Avem un deficit vechi de șase miliarde, pe care speră a-l putea reduce la trei.” Dar va trebui să puie în „budgetul extraordinar”, cu venituri extraordinare, rămășițile și cheltuielile neprevăzute. Formidabilele amputări, „armonizarea lefilor”, trecerea la comune și județe a unei jumătăți a salariilor învățătorești, „curba” pe ale funcționarilor particulari sînt avute în vedere. Propunerea mea ca într-o familie să fie o singură leafă e înlăturată de regele. Ministrul Armatei a mers pînă la o reducere de cinzeci la sută.

    În așteptarea deschiderii Camerelor, fac drumul la Paris unde m-au precedat dd. Duca, dr. Angelescu și alții, cari, conduși de ministrul României, vizitează pe oamenii politici, desigur în calitatea de moștenitori prezumptivi ai Guvernului, față de care, în țară, continuă a se menținea într-o prudentă rezervă. Explicațiile pe care le dau cu privire la condițiile venirii mele la putere și la convenția, încă neaplicată, cu Germania satisfac. Și presa e deosebit de prietenoasă, din moment ce acțiunea uneltitorilor național-țerăniști nu se poate exercita fără a fi răspinsă. Președintele Republicii asistă pentru întîia oară la o promoție de doctori de onoare. Primul ministru Laval, d. Tardieu se arată foarte prevenitori. Mi se făgăduiește a se ajuta exportul nostru de cereale. Au fost de ajuns cîteva zile de limbaj sincer și ferm pentru a sparge tot painjenișul vast de minciuni și calomnii pe care l-au țesut emisarii cluburilor.

XII. A DOUA SESIUNE A CAMEREI

    La 15 novembre, regele fiind încă bolnav de amigdalită, la Sinaia, cetesc Camerelor Mesagiul Tronului, în care se înseamnă numai, pe scurt, măsurile de realizare imediată. Atmosfera e aceeași ca în iulie. Despărțită în atîtea grupuri, majoritatea se va regăsi întreagă la vot, iar opoziția, compusă din partide care ne privesc cu bănuială în vederea unei succesiuni pe care unii o socotesc apropiată, va păstra calma atitudine de discuție obiectivă pe care a avut-o în sesiunea extraordinară. Injuriile ziarelor au scăzut: e în aer o oarecare acalmie, care nu strică nimănui.

    În Mesagiu s-a anunțat „ușurarea claselor agricole”.

    De mai mult timp, prin articole ale dlor Madgearu și Manoilescu, în conflict de aprecieri și de soluții, ca totdeauna, se agitase chestiunea datoriilor țerănimii, pe care firea aprinsă a drului Lupu o vînturase apoi, nu fără scopuri strîmte de partid, în toată țara. Supt guvernul meu, din Bucovina veneau știri rele, cum s-a arătat și mai sus. După o călătorie în Ardeal, d. Vaier Pop adusese și el impresia că anume măsuri trebuiesc luate. Regele însuși pusese în legătură încă de la 12 septembre rostul Guvernului și redeschiderea acestei chestiuni prea mult timp zăbovite. La întoarcerea din Paris, ziarele anunțau, ca o „lovitură» a ministrului de Finanțe, mult așteptata „conversiune». Bine că nu era făgăduita „iertare a datoriilor»!

    Pasagiul privitor la acest proiect e salutat cu lungi aplauze, la care se unesc și membri ai opoziției, singură”Liga” dlui Filipescu, pe cale să se transforme în „partid conservator”, făcîndu-și rezerve pe care le crede datorite titlului viitor și tendințelor firești ale unei asemenea grupări. Șefii țerăniștilor sînt absenți, ca și drul Lupu, d. Gheorghe Brătianu și aderenții mareșalului Averescu, mai pregătiți decît oricînd de luptă contra regelui, personal. Neplăcuta afacere a căsătoriei secrete a prințului Nicolae ar avea un substrat în care unii descopăr un complot liberal contra suveranului, care cu nici un chip nu arată a voi să „ierte” opoziția din iunie 1930.

    De fapt în Parlament băncile liberale arată o mare dorință de harță. D, Tătărăscu va ataca violent guvernul incapabil, producător de anarhie, autor de legi fără rost, descoperitor al Coroanei. Se cunoaște efectul vizitei la Paris, unde, de altfel, imediat va apărea rivalul d. Gh. Brătianu. Marelui discurs de sfidare al dlui Duca, la 3 decembre, în prezența statului major al partidului adunat în tribune, prefer să nu-i răspund. De ce i-aș fi răspuns? Forma o făcuse, și atîta.

    Cum era vorba de a se lua față de prinț măsuri pe care eu le judecam intempestive, venisem la micul sfat de la Sinaia cu demisia în buzunar. La plecare, ascultîndu-mi-se cuvîntul, am întrebat pe regele ce fac cu dînsa. A spus, zîmbind, că”,mai bine s-o rup”.

    Greutatea financiară se menține. Sînt interpelat de la început cu privire la restanțele învățătorilor, la „curba” aplicată salariilor preoțimii ardelene, la universitățile în lipsă de bani. Funcționarii comerciali agită contra unui impozit al cărui insucces se prezice: deputăției lor ajung a-i spune că, la nevoie, vom plăti numai armata și poliția, dar acestora trebuie să li se asigure bune condiții de trai.

    Întrebînd din nou, la 20 novembre, pe d. Brătescu asupra motivelor acestor zăbăvi de plată, el îmi răspunde, aproape textual, așa:”Lefile se plătesc greu pentru că înlocuitorii dlui Auboin opresc, pentru sumele cheltuite în ianuar-mart, două miliarde. Ar fi necesară degajarea lor, ca și a sumelor reținute pentru Căile Ferate, care zac poprite fără dobîndă.”Propun o adunare săptămînală a secretarilor de ministere. Vorbim și de alte mijloace pentru a ajuta clasa funcționarilor: așa, de exploatarea ca ansamblu, după același plan, a pămînturilor școlare.”

    Peste șase zile, altă întrevedere cu d. Brătescu în chestia restanțelor de lefi și pensii.”Lui și dlui Argetoianu le-am scris în chestia pensionarilor și profesorilor, cari încep a deveni agresivi, ca unii cari mor de foame. Ministrul de Finanțe s-a declarat de părerea mea că e mai bine a se da aconturi la toți. D. Brătescu lucrează cu comisia pe care a format-o și-mi promite a întrebuința de acum înainte „mandate mici».”

    Un moment situația e îngreuiată și de conflictul dintre ministrul de Finanțe și d. Manoilescu, care nici aiurea nu se mai bucură de simpatii. Toate silințile mele pentru a înlătura o ciocnire sînt zădarnice. Guvernatorul Băncii Naționale, acuzat de sobotaj, refuză să demisioneze și e înlocuit cu d. Angelescu. Campania anunțată contra Coroanei, nu se produce însă, cum fusesem înștiințat.

    Cu toate aceste măsuri de administrație, ministrul de Finanțe îmi pune în vedere altele, pe care se temea să nu i le saboteze fostul guvernator al Băncii Naționale: „mijloace pentru ca Banca Națională să poată emite hîrtie pentru mai mult de un miliard, cu angajamente de plată în doi ani, punerea la dispoziție a 200 de milioane de la Monopoluri, folosirea redevențelor de la petrol”. El îmi vorbește de marele fi nanciar Mannheimer, de curînd venit în țară, care ar fi constatat că”România formează, cu Franța, Olanda și Elveția, cele patru oaze de siguranță financiară», și, dacă se menține așa pînă în mai, el ar fi dispus să ofere un împrumut cu 5%, care nu mă seduce deloc.

    În campania național-țerăniștilor se fixează tot mai tare o deosebire. Ea continuă a fi violentă din partea grupului de la Cluj, care nici nu participă la ședințele Parlamentului, încasînd mai mult sau mai puțin diurna, și între a țerăniștilor, vechi cunoscuți, prieteni chiar, cu cari colaborarea e rodnică și nu odată chiar plăcută. La 5 decembre „i-am spus dlui Mirto că liberalii dlui Duca nu pot succeda și nici nematuritatea dlui Gh. Brătianu, că mareșalul Averescu” – care pregătește în Senat un mare atac contra trecutului ministrului de Finanțe – „e imposibil. De ce nu se împacă ei, țerăniștii, cu un stagiu de doi ani în opoziție, ca să revie apoi pentru patru? Ideea șefiei dlui Titulescu nu se poate realiza”.

    La 18 decembre vorbesc în același sens fostului subsecretar de la Interne, Armand Călinescu, un pasionat luptător politic, dar și un om de omenie. Îi spun că „s-ar putea evita o criză de succesiune, național-țerăniștii intrînd în Ministeriu pe rînd pentru ca la urmă să rămîie un guvern de partid”.

    La Palat situația Ministeriului pare neclintită, dar legată de conversiune. Adresei Camerei regale i-a răspuns, la 10 decembre, cerind lucrul împreună pentru binele țerii, mai presus de partide și persoane, și votul acestei legi. Din nenorocire, căutîndu-se tocmai asentimentul general, proiectul, alcătuit de subsecretarul de stat Radian, e supus unor interminabile discuții, care-i strică armonia interioară, cîtă este, și dau prilej ca fiecare să introducă nuanța care-i convine. Și senatorilor li se vorbește tot așa.

    În dorința unei cît mai mari asigurări a legii conversiunii, în jurul căreia s-a făcut ca totul să se învîrte, se zăbovesc alte legi, ca lunga, dar buna lege a drumurilor, prezintată de d. Vîlcovici, o lege agrară, legi militare, de o urgentă necesitate, și se fac concesii care scad autoritatea guvernului. Astfel la legea plății învățătorilor se dau și promisiuni irealizabile. Cînd, la 11 decembre, opoziția e adusă pentru a da solidar o lovitură guvernului și izbutesc a demasca motivul pentru care se dă lupta, înștiințînd pe liberali că nu-și pregătesc o succesiune a lor și că vor avea surprinderi, ministrul de Finanțe declară, în absența mea momentană, că admite a se căuta de o comisiune din toate partidele fondul care poate înlocui baza comunală și județeană a salariilor. Aceasta permite dlor Mihalache și Lupu să-și atribuie un merit, care consistă numai într-aceea că s-au luat 300 de milioane de ia suma alocată drului Cantacuzino, acesta fiind trimis la acel izvor al tuturor despăgubirilor imposibile: budgetul extraordinar. Și Bisericii unite i se făgăduiește tot așa fără nici o garanție suma de 30 de milioane, fără a uita o mîngîiere de aceeași valoare pentru ortodocși.

    Serbătorile Crăciunului se apropie însă și, cu supapa unui moratoriu de două luni, pînă la 15 februar, pentru toate datoriile agricole, continuarea discuțiilor privitoare la conversiune se amînă după vacanță. Marii proprietari reuniți în Congres au căpătat asigurarea că și ei vor veni la rînd cu țeranii și, din nenorocire, mulți alții, cari numai pentru îmbunătățiri agricole nu și-au contractat datoriile. Chestia zahărului, ridicată, cu mult talent tînăr, de d. A. C. Cuza, cu veche experiență în acest domeniu, pentru a se ajunge la o reducere de preț, ceea ce aduce protestările violente ale capitaliștilor străini interesați, așa încît trebuie să se introducă, la Senat, frîul unei contingentări a importului printr-un jurnal al Consiliului de miniștri, e primită cu nemulțămire, cu enervare chiar, de toți aceia cari văd în conversiune singura rațiune de a fi, singurul folos al guvernului. Aceeași soartă o are și legea învățămîntului superior votată de Universități, amendată de Senat, reamendată la Cameră, și în care toți caută să menajeze interese mai mult sau mai puțin legitime.

    Dar a ne închide în conversiune, aceasta avea o îndoită primejdie: se atribuia unui Ministeriu de mari prefaceri în toate domeniile o misiune, oricît de importantă, dar limitată, dincolo de care așteptau, firește, toate competițiunile, și se răpea mult din atenția de fiecare clipă care trebuia cheltuită pentru a face ca noul budget să dea putința de a se plăti lefile întîrziate, din care se va hrăni, suflînd partidele interesate, prin oamenii lor de încredere, furtuna de răsturnare. Nu ajungea votarea unor impozite fiscale, de un „rendement” aleatoriu, ca acela al patentelor, al modificării legii petrolului și legea, foarte combătută, a alcoolului.

    Călătoria ministrului de Finanțe la Neapole, la Roma, la Paris și la Londra va lăsa și mai mult cîmpul deschis pentru intrigi, și ministeriul de Finanțe, lipsit de un șef de o așa de mare autoritate, va lucra insuficient în lunile acelea de iarnă cînd încasările se fac cu mai multă greutate. Dar d. Argetoianu întreprindea această lungă și obositoare călătorie pentru a găsi noi mijloace de a sprijini o situație deficitară, deși nu în măsura în care era să se vădească în curînd. La 24 decembre el îmi arată un plan, care mi s-a părut realizabil, nefiind vorba de un împrumut, imposibil.”Un ajutor dat de Banca Franței Băncii Naționale, o liberare a Casei Monopolurilor pentru o jumătate de miliard, un depozit de aur pentru anume eventualități și poate, la capăt, cum în Franța s-a îngrămădit atîta aur, servirea de Banca Franței a cuponului, în schimbul unei rate anuale, – acestea toate liberînd două miliarde pe an.”

    Se va întîlni, firește, și cu d. Titulescu dar în numele acestuia Agenția”Sud-Est” dă o declarație „autorizată”, „din cercuri inițiate”, în care se spune că d-sa nu va căuta pe ministru de Finanțe, care „îl va putea găsi” la Londra, dacă d. Titulescu nu va fi dus la Lausanne, unde-l cheamă declarațiile lui Brüning. Dar nu e dispus să-și „acorde“ prezidenția unui Ministeriu de concentrare „sprijinit“ de d. Argetoianu, ci menține integral „condițiile“ puse în april 1931. Trebuie să fie cineva orb ca să nu vadă ce fierbe în dosul guvernului, amenințat din prima clipă. Un comunicat oficial arată deci că „ministrul la Londra“ n-a putut da această declarație.”Nimeni nu i-a putut face oferte, guvernul bucurîndu-se de încrederea regelui și de sprijinul tuturor acelor din Parlament cari-și dau samă de situație”, iar acel care a fost desemnat ca vicepreședinte al guvernului Titulescu poate spune că n-a cunoscut zisele „condiții”, regelui avînd a i se prezintă numai „opinii și dorinți”. Cu un articol al lui Pertinax încep în presa franceză atacurile contra dlui Argetoianu.

    De Anul Nou regele, răspunzînd, la Mitropolie, Patriarhului și guvernului, vorbește de nevoia în care ne aflăm de a recurge numai la puterile poporului nostru: dacă nu putem schimba cele din afară, pe cele dinăuntru sîntem stăpîni. În cuvîntarea mea, plină de tristeță, arătasem că înțelegem a fi pentru Coroană un ajutor, nu o povară. Așteptam la aceasta un răspuns care, poate printr-o scăpare de vedere, n-a venit.

XIII. PREGĂTIREA SUCCESIUNII PARTIDULUI NAȚIONAL-ȚERĂNESC

    Într-o convorbire cu un amic al regelui, îi arăt că guvernului nu-i poate veni o lovitură decît de acolo de unde în astfel de împrejurări trebuie necontenit să se ție sus prestigiul unui guvern contra căruia se țes atîtea intrigi. Eu nu pot pleca așa cum pleacă oamenii cari s-au impus voinții suveranului.”Dacă guvernul ar ținea patru ani, eu singur aș face loc unui Ministeriu de alegeri, compus din magistrați. Atunci partidele ar fi în așa stare încît s-ar impune regrupări asupra cărora regele ar avea o mare influență și deci nu i s-ar putea impune guverne de partid.” Aceasta, bineînțeles, o propuneam în cazul cînd nu s-ar fi voit succesiunea propusă țerăniștilor din Regat, oameni cu cari lucrasem împreună și cu cari, în afară de urîtul caracter de clasă al grupării lor, aveam atîtea puncte comune.

    Dar, la dejunul din ziua de 4 ianuar, la Sinaia, nu se atinge nici un subiect politic. Pentru moment e la ordinea zilei stăruința Franței și a Poloniei ca să încheiem un nou pact de neagresiune cu Sovietele […].