În bănci se găseau români cari mă vorbeau de rău ca unul care pompez mijloacele de călătorie și de la casa Blank și de la liberali și de la noul ministru de Instrucție, profesorul Costăchescu de la Iași, cu care n-avusem nimic în viață, dar în care voi recunoaște tot mai mult un excelent gospodar, un adversar loial în politică și un moldovean de pe vremea mea, plin de înțelegere și de simțire.
M-am întors răpede acasă, în toiul iernii, unde, dacă n-ar fi fost nervozitatea dlui Duca, gata să provoace o neplăcută scenă cu mine, și mai ales dîrzenia provocatoare a dlui Madgearu, care pornise cu prefacerea totală a Statului român după ideile și iluziile sale personale, aș fi putut găsi, dacă nu o adevărată muncă roditoare, măcar liniștea impusă tuturora de cumplita oboseală a atîtor frămîntări, violente pînă la paroxism.
Locul meu nu mai era împreună cu asociații din alegeri, prieteni ai generalului Averescu. Dacă unii din ei erau dispuși să-mi primească sfaturile, pasiunea dlui Goga pentru ieșirea la iveală a împiedecat orice acțiune concordantă. Generalului i s-a prezintat o glumă a mea din cuvîntarea la Adresă, cu privire la nesiguranța, verificată și la aderenții săi tipăriți în regulă, a înscrierilor în orice partid, ca o răutate voită și ca o jignire peste care nu se poate trece. Era departe acuma ziua banchetului, cînd d. Anibal Teodorescu, coleg de universitate, mă asigura că tot partidul îmi stă la dispoziție; ba era să vie chiar vremea cînd acest vorbitor obișnuit, de o deosebită distincție și eleganță, va osîndi în Cameră lipsa de „moralitate” de care dădusem dovadă acceptînd să servesc monarhia printr-o trecătoare prezidenție de Consiliu… Nu va trece mult, și generalul va găsi expresiile cele mai neobișnuit de insultătoare pentru a califica atitudinea mea politică. Eu însă n-aveam nimic să-mi reproșez nici față de alții, nici față de conștiința mea.
Nu era deocamdată mult de lucru în acest Parlament al cărui rol reformator fusese anunțat cu atîta emfază. O oboseală vădită cuprinsese pe toată lumea, și în afară de incinta Adunărilor. Numai astfel se poate explica interesul cu care, cîtva timp, s-a urmărit apriga luptă a doctorului Lupu în chestia datei serbării Paștelor, schimbată cu o imprudentă grabă, care era menită să aibă pînă azi urmările triste ale unei adevărate schisme, de un Sfînt Sinod complect dominat de ardeleni. De altfel grija împrumutului preocupa pe toți, și serbarea pentru Unirea Ardealului, care a fost încredințată dlui Sever Bocu, personaj cu exuberanțe tartarinesce, dar excelent român și la nevoie om de ispravă, servea ca un derivativ de la atîta nepăsare, ca un stimulent față de începutul unei adevărate paralizii progresive și, pentru ardelenii biruitori, pentru „masele” de la vechea Alba-Iulia, ea era, în Alba-Iulia cea nouă, a răsplătirilor, o încurajare și o mare satisfacție morală. Nu o dată în mulțimea lăsată fără călăuzire am fost salutat de glasurile acelora cari-și mai aminteau de mîngîierea ce avuseră de la mine în anii cînd le străbăteam mizeria fără orizont. Peste cîteva luni vom avea la Cluj un congres al Ligii, destul de bine primit.
În primăvară, un drum la Veneția, unde se aduna comitetul de istorie, m-a refăcut de impresia pe care o dădea o viață politică de o trăgănare așa de deziluzionantă pentru aceia cari, în deosebire de mine, așteptaseră de la schimbarea de regim minunile ce nu pot veni decît de la creșterea de vitalitate a nației însăși printr-un nou principiu moral de acțiune. Voi reveni în vară cu ascultătorii cursurilor mele și cu fetele de la Școala de misionare. Prezintarea cîntecelor noastre, a dansurilor înaintea unui public numeros, la Colegiul armenesc, frumoasă veche clădire centrală, a fost primită cu un interes real, și am avut plăcerea de a putea face pe ai mei, cu preoții cari mă întovărășeau, și cu episcopul de Constanța, găsit întîmplător acolo, să participe activ la serviciul divin din Biserica grecească, împărtășită odinioară de darurile familiei lui Petru-vodă Șchiopul, ginerele acestuia fiind îngropat în cimitirul din umbra marii și frumoasei clădiri. În toamnă voi avea prilejul să văd acea țară de muncă și credință națională care e Catalonia, unde Expoziția, cu tendință spaniolă, deci boicotată de naționaliștii locali, aduna o lume imensă din toate colțurile regatului, dar unde mă chema un congres internațional de istoria Spaniei, care a fost vizitat însă, pe lîngă spanioli, cu deosebire din cler, de mai mulți germani, ca Finke, ocupați de acest domeniu istoric. Condus de amicul meu Puig i Cadafalch, am avut prilejul de a vedea, pînă la Taragona, toată coasta, putînd prețui colecții de artă ca acelea din Muzeul de la Vix.
În acest an am publicat în limba franceză conferințile mele de la Sinaia, în care am căutat să arăt cum arta ca și literatura nu sînt, pentru fiecare epocă, decît manifestarea aceluiași spirit național. Cărticica, bine ilustrată după obiectele din Muzeul de la București, a plăcut; s-au dat, fără ca eu să fi stăruit pentru aceasta, o frumoasă ediție italiană, cu aceleași clișee ale noastre, și una olandeză, în tot așa de bune condiții. Am tipărit și cursul meu la Sorbona despre Caracterul comun al instituțiilor din Sud-Estul Europei, căutînd să arăt că, supt civilizațiile de aparență națională, acest caracter fiind tot mai mult exagerat de naționalismele contemporane, sînt de fapt tot transmisiunile unui vechi, foarte vechi fond, care e, în tot sud-estul Europei și în multe părți vecine chiar, cel trac și ilir. Asămănarea, care bate la ochi, mi-a îngăduit să dovedesc care e marea valoare, pînă astăzi trecută cu vederea în cercetările străinilor asupra acestui domeniu, a miilor de documente pe care, datorită păstrării neatinse a vieții noastre de stat, sîntem singurii cari le avem: lucrarea n-a trecut neobservată.
La”Amicii Universității” putusem prezintă, cu proiecțiuni, „cetățile apusene” de la noi, creațiuni ale genovezilor la Cetatea Albă, fundații ale Hunyadeștilor în Ardeal și Banat, influențe mai târzii venind din apusul francez. Un alt curs parizian a fost acela care a reluat examinarea maniheismului bogomilic și a credinților religioase românești, de un caracter adesea atît de arhaic și de expresiv, pentru a le înfățișa în dezvoltarea lor, formînd astfel Creațiunea religioasă în Sud-Estul european.
În legătură cu preocupările de desăvîrșire a reformei agrare am dat cărticica, retipărită apoi la Congresul internațional de agricultură, Evoluția chestiei rurale in România: era prezintarea în limba franceză a unei analize din ultimele volume ale Studiilor și documentelor, de mult părăsite, pentru Revista istorică, și întîmpinasem atunci critica răuvoitoare și neloială a bătrînului diletant Radu Rosetti, om de o mare inteligență și chiar de talent literar, pe care l-au împiedecat să prindă mai mult loc în știință și în viața publică un aspru spirit de castă și în timpul războiului, o urîtă atitudine.
Reluasem apoi Istoria armatei românești, tipărită în 1910 și 1919, și continuam reeditarea Istoriei literaturii românești. Făceam să apară în colecția”Cuvîntul” rezumatul conferinților din vară și astfel, în 1929, am dat Problemele de istorie universală, trecute, după obicei, ca și cum n-ar fi fost, deși erau înăuntru puncte de vedere ce ar fi meritat să fie discutate: cam pe atunci am rămas uimit cînd am văzut că profesorul Cîndea de la Cernăuți, spirit limpede, înzestrat cu vaste cunoștinți, a descoperit după vreo douăzeci de ani cercetările mele despre Austria și spiritul german, care datau din pribegia de la Iași și s-a interesat apoi și de lecțiile mele de istorie contemporană ținute la Academia de Comerț și date la lumină în două mici volume; nu-mi venea să-mi cred ochilor: o carte a mea care întîmpină nu injuriile tuturor nepricepuților săltați din călcîiele fireștii lor obrăznicii, ci atenția unui om deștept și care știe. Se mai întîmplă astfel de minuni în România, dar foarte rar!
Consider ca un lucru care poate să fie menționat și ediția, nu tocmai ușoară, a unui tratat al lui Nicolae Milescu, polihistorul moldovean, așa de neașteptat, din secolul al XVII-lea, tratat care în titlu arată că țintește pe musulmani, dar e un atac furios, și pe alocurea naiv, contra bisericii catolice. Manuscriptul fusese găsit de mine la Episcopia din Roman cu vreo douăzeci de ani în urmă. De atîtea ori întrebasem despre dînsul pe stăpînitorii eparhiei, unii dintre dînșii oameni culți: răspunsul invariabil era că n-a existat niciodată; după atîta vreme, cercetînd pe episcopul Lucian, am găsit cartea exact la locul unde o lăsasem după o răpede foiletare. Curioasa polemică n-a trezit interes decît la asumpționiștii din Constantinopol, din punctul de vedere confesional.
În sfîrșit, în legătură cu serbările ardelene, care au făcut să se cheltuiască mulți bani, creîndu-se și acel Ordin al lui Mihai Viteazul pus apoi pe atîtea inimi care numai pentru unitatea națională n-au bătut – dar ce nu se preface la noi, în afară de orice considerație a meritului, într-un mijloc de răsplătire a serviciilor de partid! – am putut da colecția bogată a Portretelor Domnilor români, foarte prețuită în străinătate, unde revelația acestei păstrări mîndre a splendorilor Bizanțului era neișteptată; și această publicație făcea parte în intențiile mele din seria care trebuia să arate în străinătatea total neinformată despre noi cît de onorabil e locul pe care, strîmtorați pesle măsură cum am fost, l-am putut juca totuși ca prin minune în mersul general al civilizației umane. Tot cu acest prilej am tipărit și o sinteză noua, total neobservată, a trecutului ardelenilor, în Faptă și suferință în Ardeal.
Din notele culese în cursul drumurilor mele am dat, adăugind stenogramele conferinților făcute la București despre acest subiect, volumul consacrat Norvegiei și Suediei (Țeri scandinave: Suedia și Norvegia), precum și, despre țermul catalan, cărticica O mică țară latină, Catalonia și expoziția din 1929: exemplarele destinate amicilor mei din Barcelona, cari au tipărit conferința mea ținută la dînșii despre sensul Bizanțului, nu le-au ajuns niciodată, așa de mult urmărea guvernul spaniol de atunci tot ce putea să contribuie la întărirea sentimentelor de separatism, pe care de altminterea ei le afișau la orice ocazie. Voi face cu privire la dînșii – între cari acel mare erudit Rubio i Llúch pe care l-am găsit acasă la dînsul cu vederile aproape pierdute, dar trecînd și mai departe la studiul întipăriră catalane asupra răsăritului bizantin și clasîndu-și metodic vasta corespondență —, cercetări asupra cronicarului așa de pitoresc al bătăioasei lor cruciate Ramon Muntaner și asupra romanului istoric, în limba lor, al lui Iacub-celebi.
Piesele mele istorice erau din ce în ce mai bine primite la Teatrul Național, în ciuda cui își temea propria fabricație de eroi sunînd a gol și de fraze trîmbițate în deșert, ofensă pentru trecutul astfel înfățișat și caricatură a adevăratului teatru, care, orice domeniu ar atinge, trebuie să cuprindă, nu numai mișcare și spectacol, care nu trebuie exagerate, căci se cade în spectacolul de bîlci și în cinematograf ci, ca și literatura, idee și simțire, deopotrivă de adevărate. Contrar tradițiilor de rodomontadă frazeologică și de atitudine romantică, am înfățișat, în Fratele păgîn, tragedia unuia din frații lui Radu-vodă Mihnea din legătura de harem pe vremea turcirii tatălui. Nimic din formulă nu se întîlnește în desfășurarea simplă a dramei. Ea s-a tradus în italienește, ca și una din piesele în proză care trecuseră pe la Teatrul Popular, Fatalitate învinsă, în care atacam problema moștenirii de violență pe care numai farmecul suveran al femeii o poate birui, piesă care, tradusă în ungurește, a fost reprezintată de două ori peste munți înaintea unui public foarte simțitor pentru conflictele pasionale, și o a doua, Fiul cel pierdut, în care puneam față în față printr-un vechi zugrav credincios și prin fiul său, mutat și în Apus, dar ajungînd la capătul pocăinților să ducă mai departe opera tatălui său, chestiunea conflictului între generațiile care se urmează și totuși, chiar contra voinții lor, se și continuă. Frumoasa fără trup, dramatizarea unui subiect de poveste cunoscut și de Eminescu, n-a fost reprezintată decît mai tîrziu la Chișinău, fără nici un răsunet […].
Viața politică mă reținea tot mai puțin, cu toată lupta furioasă dată în vară în jurul unei reforme administrative, creată și apoi repudiată de cugetătorul tăinuit și ocult al național-țerăniștilor, care ducea supt noul regim furia neglijării sale, creatorul de doctrină atît de desprețuitor față de celait candidat la această funcțiune inspiratoare, d. Madgearu, otrăvitul revoluționar răspins de cîtă conștiință publică mai există la noi, Constantin Stere; mi-am arătat vechea credință despre necesitatea celulei organice și istorice în legătură cu acest proiect care, pe lîngă o restaurare a satului, incapabilă de a reuși, în atmosfera politicianismului conrupător, cuprindea multe măsuri imposibile și unele absurde, ca dublarea prefecților, meniți să se ciocnească în capete. Aprobarea aceasta din parte-mi, a principiului unei vieți administrative pornind de la sat – dar de la satul real, întreg, solidar, cum a fost pe vremuri, iar nu de la singurul club de sat – a stîrnit mirare la membrii unei opoziții care nu admitea conlucrarea nici atunci cînd guvernul, oricare ar fi el, încearcă a realiza idei la care ții, și de multă vreme. Se spera, din cauza împotrivirii regenței la o prefacere așa de revoluționară, care înlocuia principiul de autoritate prin acela electiv, într-o răsturnare a național-țerăniștilor, și se pare că n-a lipsit mult pentru ca aceasta să se și întîmple.
În acest moment de amenințătoare criză ca și în toate celelalte, șeful guvernului, totdeauna foarte vizibil, era complect inoperant, taumaturgul dovedindu-se nedestoinic de a face una singură din minunile cu a căror revărsare se lăudase așa de mult; înfășurat într-un prestigiu de jachetă și de guler, impozanta fantoșă, instalată în palatul, închiriat, al Cantacuzinilor, singurul care, după refuzarea mai modestei case Crețulescu, i se părea că-i poate da cadrul cuvenit unei vane exhibiții cotidiane, el figura, „prezida”, făgăduia și se admira pe sine însuși, haosul continuînd cu miniștri, între cari lipsea nu numai orice simț de colaborare, dar orice prietenie, mai mult chiar: orice politeță.
O știam, cu toate amabilitățile personale, care-mi ascundeau cu îngrijire informația asupra situației actuale, asupra intențiilor ce se urmăreau; o va ști toată lumea atunci cînd neprevăzuta moarte a lui Buzdugan, ceea ce însemna de fapt desființarea regenței, a pus în față, cu dorința de a domina a reginei Maria, ajutată de fiul ei, grava întrebare a complectării surogatului de regalitate.
D. Maniu, îmbătat de iluzia că pînă ce regența nu va fi în trei, ea nu ființează și deci regele e d-sa, se zbuciuma în aparență ca să găsească a treia persoană din Treime, care trebuia să fie, ceea ce n-a băgat de samă, însuși Sfîntul Duh, Tatăl fiind firește părintele patriarh, iar tînărul prinț Nicolae Fiul. După un zbucium compromițător pentru autoritatea supremă s-a ajuns, prin surprindere față de neinițiați și spre marea indignare a cercului de la Cotroceni, unde marele sfătuitor ajunsese a fi însuși Stere, la persoana bunului, blîndului și corectului magistrat Constantin Sărățeanu, pe care această demnitate necerută părea a-l strivi și fizicește. Din acel moment, la elementele țerăniste, care credeau că, în tovărășia așa de puțin închegată, „frații” ardeleni își fac un loc prea larg, a început – pretinzîndu-se deocamdată înlăturarea dlui Mihai Popovici, cumnatul noului regent —, o luptă de fiecare moment, în fruntea căreia se afla delicata ființă a dlui Iunian, avocatul gorjean în fața căruia trecea fantoma solidă a lui Tudor Vladimirescu și care, nereușind în Bucureștii dlui Maniu, a știut găsi drumul la Parisul unde prințul Carol, deși greu lovit prin divorțul impus de liberali, cu toate silințile mele de a-l împiedeca, principesei Elena – dar sînt sentimente omenești care nu pot fi forțate —, arăta tot mai mult dorința de a reveni, unii din prietenii săi cei mai indiscreți comițînd chiar greșeala de a încerca o candidatură, total nepregătită și deci compromițătoare, la locul rămas liber în regență, și astfel între mamă și fiu a izbucnit din nou unul din acele conflicte care numai prielnice dinastiilor, chiar celor mai vechi decît a noastră, nu pot să fie.
Astfel lăsam țara – căreia îi vorbisem de posibilitatea unei forme de alcătuire mai corespunzătoare cu imperioasele nevoi ale momentului, înlocuind vaga reprezintare individuală a ambițiilor de club cu o adunare de exponenți ai muncii naționale în deosebitele ramuri, ca în Italia – pentru a-mi face obișnuitul curs la Paris. Am vorbit acolo despre interesanta formațiune romanică, de autonomie orășănească, a Ragusei, auditorii mei, dîrji unii în fața celorlalți și cîntărindu-mi fiecare cuvînt, fiind de o parte italienii, de alta iugoslavii, cu fratele marelui poet raguzan Voinovic în frunte și, alături, în legătură cu istoria noastră, am înfățișat pe călătorii orientali, deci și români, în Franța.
Dar acuma lipsa mea trebuia să fie mai lungă și călătoria să mă ducă foarte departe. Invitat de românii din America, nu fără o legătură și cu Oficiul american pentru profesorii străini, m-am îmbarcat, la mijlocul lui ianuar 1930, pe frumosul vas italian Roma, care, încunjurînd pe la Gibraltar sudul european, se îndrepta, pentru un drum de nu mai puțin de unsprezece zile, spre New York.
Despre Statele Unite, unde-și găsiseră de lucru atîția harnici țerani ai noștri din Ardeal, uneori și din Bucovina, deși bucovinenii se îndreptau de obicei spre vastele pămînturi fără stăpîn ale Canadei, pe lîngă epave din orașele vechii Românii, n-aveam decît ideile vage și în mare parte false ale europenilor. Cald primit de la coborîrea din vas de vechiul amic politic d. Davila, acum ministru al României acolo, de români și cetățeni români, evrei cari păstrau cultul țerii lor celei vechi și nu se săturau să întrebe de dînsa, dorind în fundul inimii să se îngroape lîngă oasele înaintașilor, am avut de la început, supt grija de fiecare clipă a dlui Nicolae Benchea, devenit managerul meu, toate posibilitățile de a vedea în toate locurile, în toate domeniile și la toate îndeletnicirile, cum n-o pot face obișnuiții călători literari, această imensă și admirabilă societate care înfățișează de fapt, cu o cutezătoare încredere, un alt fel de a trăi, de a gindi, și de a simți chiar, lucrînd la crearea unei rase nouă.
În curs de aproape două luni, biruind orice oboseală pentru a vedea cît mai răpede, cît mai mult, am străbătut o foarte largă parte a Americii de Nord, călăuzit tot de d. Benchea și, mai tîrziu, de secretarul de legație Boncescu, care avea cele mai multe și mai bune legături în multe cercuri. De la New York, unde am stat mai multă vreme fără să am iluzia că o întreagă lume, așa de variată, și totuși mișcată de un singur resort: cîștigul prin muncă, prin cea mai reală și mai încordată muncă, se rezumă la uriașa cetate de „zgîrie-nori” înfipți în stînca tare, dar îngustă de la Manhattan, și unde m-am întors pe urmă, am stat, găzduit de d. Davila, în Washingtonul plin de negri și deci fără drepturi politice, un fel de Hagă nobilă și tradițională a unei țeri care-și are adevăratele centre aiurea; am cercetat uriașa improvizație de la Chicago, pe malul lacurilor prinse de ger în încrețită mișcare a undelor trezite de vînt, i-am cercetat suburbiile locuite de muncitorii români și am beneficiat de pompoasa ospitalitate a cetățenilor, cu muzici, defilări, procesiune la primărie, încredințarea cheii minuscule a orașului, cu banchetul plin de solemnitate, de spontaneitate, și din partea autorităților, și de multă demagogie față de numeroasa colonie românească, purtîndu-mă de la Indiana Harbour, la Gairy și aiurea, așezări de lemn și de piatră, răsărite în jurul vieții industriale subit țîșnite; am putut vedea apoi ce au fost în stare să facă în corectul și liniștitul Cleveland cei cîțiva intelectuali români din mijlocul acestei harnice muncitorimi, și în jur am atins localitățile unde ai noștri s-au strîns mai mult: Youngstown, puternic și posomorît, Campbell, Newcastle, Warren, unde am văzut minunile realizate din profitul oțelăriilor, care mănîncă vlaga alor noștri, puși la cea mai grea muncă, am trecut la Pittsburgh, și m-am abătut la noul Canton.
Dar curiozitatea mea nu s-a oprit aici. Peste cîteva zile eram la Detroit, în margenea lacurilor de către Canada, unde am aruncat o privire, cunoscînd o lume cu totul alta, de liniștită provincie engleză, învrîstată aici cu atîta francezism. Tocmai în sud-vestul Statelor Unite, prin regiunea unde rîul „colorat” se strecoară printre păreții colosali ai „canioanelor”, pe malurile Pacificului, care se pare în adevăr un sfîrșit de lume, am intrat în domeniul unor amintiri spaniole care nu se pot dezrădăcina stăpînind pînă azi, în ciuda skyscraper-urilor care răsar și acolo și a dispariției limbii originare, toată arhitectura, în mare parte gospodăria de cîmp, destul din viața socială și din caracterul oamenilor, la cari se adaugă necontenit imigrația mexicană. De la San Francisco la „orașul îngerilor“, Los Angeles, prin Claremont, am ajuns, pe la San Diego, la hotarul Mexicului, pe care l-am trecut, cufundîndu-mă deodată într-un mediu cu totul deosebit, cu dubla moștenire umană a indienilor și a colonizatorilor spanioli, cu neliniștea politică și încetineala la lucru, dar cu iubirea priveliștilor strălucitoare, a hainelor luxoase, a cîntecelor și dansurilor.
La întoarcere, trecînd pe lîngă imensele mori de la Kansas City și prin Chicago, m-am găsit pe cîmpul de bătălie dintre Nord și Sud, pentru libertatea umană potrivit Evangheliei, la Gettysburgh, plin de monumentele împăciuitoare ale celor două tabere care au sîngerat. Și am călcat iarăși pe terenul din care a crescut la sfîrșitul secolului al XVIII- lea independența, la vechi cuiburi de ideologie și credință peste care a trecut zborul demonilor materialismului contemporan: Baltimore, Philadelphia, cu numele grecesc așa de sentimental, Boston, cu amintiri de învățătură protestantă atît de riguroasă odinioară și de cerc închis al intelectualilor, mai mult teologi.
Declarasem, de la început, unuia din jurnaliștii, așa de numeroși, bărbați, femei, fetițe tinere, studente, eleve de liceu, cari apar, întovărășiți adesea de fotograf, fără a cărui vizită un străin apare dezonorat, deci unuia din acești reporteri cari-și iau manuscrisul și încearcă să-l vîndă unui ziar pentru a-și cîștiga astfel pînea, că n-am venit să mă speriu de clădirile cu pînă la șaizeci de rînduri ridicate cu cîteva mașini, din fier încheiat, și ciment de umplutură, în vreo șaizeci de zile, clădiri care se văd numai pînă la un anume punct, și strada mărgenită de ele fiind prea îngustă pentru a le contempla avîntul către cer, nici fabricile care mănincă atîta pădure, atîtea măruntaie ale pămîntului, atîta viață de om, puind la muncă puterile apelor iuți, ci oamenii lor; de aici s-a răspîndit de la o gazetă la alta că vine omul ciudat care nu vrea să vadă mașinile, ci să cunoască suflete omenești.
Și, de fapt, mașinile nu le-am văzut, afară numai de fabrica în care am fost poftit cu insistență de un inteligent și norocos evreu de la noi, care primea în creațiunea sa, făcută din nimic, trunchiul voinic furat codrilor depărtați și depunea la celait capăt tot felul de practice mobile pentru copii, specialitatea lui, aproape unică, ajungînd astfel în contact cu muncitori de toate aspectele și de toate proveniențele: de la cehoslovacul blond cu înfățișarea de muzicant visător la negrul imbecilizat de o muncă veșnic aceeași, de un gest infinit repetat, și la negroaicele vioaie ca niște maimuțe și nerușinate ca și dînsele, trăgînd continuu cu ochii la orice bărbat intra, și la coreligionarii patronului, cari împachetau obiectele ori le treceau sama în registre.
Încolo, numai acei oameni, al căror suflet căutam să-l gîcesc. În primul rînd, ai noștri, așa de bucuroși să vadă pe unul de la ei de acasă, mai ales că nu le spunea, ca un aprig politician de la noi, că în țară el se bate de la egal la egal cu regele Ferdinand („ascultă, rege» etc.) și nu le arăta dorința de a fi ajutat din banii lor, așa de greu cîștigați. Împovărați în general de ocupațiile care „rup oasele» și despărțiți mai tot timpul de societatea femeilor, rămase cu copiii în acele înjghebări de lemn vechi, lipsiți de cetire și prea adeseori de conducere, cu o preoțime, mai ales ortodoxă, prea de multe ori improvizată, din oricine, cu diplome de la vlădici ruși făcînd comerț din aceasta, ei erau ctitori de biserici, adesea largi, frumoase, bine împodobite, pe care le-ar fi lăsat bucuroși odraslelor desnaționalizate însă pe încetul, de o școală dibace, și pierduți în masa americană, de multe izvoare; întemeietori de societăți prospere, unii dintre ei erau proprietari mîndri de case cu lux mai mult decît cu gust mobilate, negustorași cu clientelă, antreprenori îndrăzneți, avocați, oameni de afaceri; se adunau, în costume scumpe, rareori și în acele de acasă, la banchete unde se consumă conservata carne vînătă și alte dezgustătoare feluri, singurele lucruri în adevăr de mîncat în America pripită fiind fructele în compot și admirabilul lapte în vase pecetluite dar, prin locuri mai sărace ni se prezintau la mese improvizate bunele sarmale ardelenești, gătite de gospodine care nu-și uitaseră de vechile lor îndeletniciri. La conferințile pe care mă trudeam să le fac cît de pe înțeles, stăteau ca la biserica unde serviciul, chiar incompetent, era făcut cu atîta grijă și respect, unindu-se corul glasurilor dureroase, în care vibra un dor mergînd pînă la Dumnezeu și, pe cînd fălcile mestecau odioasa gumă care a asigurat descoperitorului și fabricantului acestui mijloc de tîmpenie o adevărată suveranitate de insulă pe coastele singuratece ale Pacificului, unii ochi jucau în lacrimi. Prin casele lor erai întîmpinat ca un sol al Cerului și ți se arătau cu mîndrie ceva cărți românești, pe lîngă cele engleze din care se făcea învățătura, fatal transformatoare, a băieților meniți să ia alte drumuri, a fetelor pe care, de fragede încă, le ispitea prietenia cu cîte un străin. Nemulțămire, cîrtire față de țară, lăudăroșie pentru noua situație, care atîrna de un joc de bursă, de o închidere de fabrică, întîlneai numai la sufletele pierdute din vechea Românie, între care, trebuie s-o spun, n-am găsit un singur om simpatic. Unii se dădeau drept prinți și conți Popescu și cîștigau soții bogate, care-i părăseau îndată ce ajungeau a-i cunoaște. Pînă în California am găsit însă bătrîni din România neliberă, cu copiii lor, al căror vis era corabia de îmbarcare.
Evreii mi-au fost o surprindere. Informațiile de „pogromuri” de la noi, care li se serveau mai în fiecare săptămână, nu ajungeau să-i facă a uita tîrgușorul moldovean, dughenița părinților, pietrele drepte care înnegreau în cimitirul lor. Bogați și săraci, ei pomeneau țara, se informau de dînsa, o apărau față de ceilalți americani, și unii aveau situații universitare care le dădeau autoritatea trebuitoare pentru aceasta. Se apropiau de românii de sînge, îi ajutau cu bani, în condiții pe care nu le-ar fi găsit aiurea, și aceștia nu le arătau prin nimic un despreț care n-ar fi fost meritat. Foștii soldați luau poziție înaintea drapelului și la sunetele unui imn care avea răsunet în sufletele lor.
Nu lipseau prieteni, de diferite nații, cari fuseseră la noi: consulul Morris, fost ministru american, pe vremea războiului, în Suedia, d. Wopicka, pe aceeași vreme ministru la București, care apărase cu atîta energie populația românească supusă capriciilor brutale și lacome ale ocupanților, d. Andrews, fostul secretar al Legației americane la Iași, […] acum profesor universitar într-un mare centru, d. și dna Craigie, în al căror popas plin de cărți ne aminteam de întîlnirea de la Vălenii de Munte; ba pînă și învățatul și inteligentul fost reprezintant al Bulgariei la București, d. Radev, care reprezintă acuma țara sa la Washington, preocupat și aici de lucrări istorice și arătînd față de România alte sentimente decît acele pe care ne obișnuisem a i le presupune.
Cu negustori și financiari n-am avut a face, neatribuindu-mi nici un rol în frămîntările de afaceri ale lumii; ce am știut, mi-a fost comunicat de experiența și pătrunderea dlui Boncescu. Dar la o conferință făcută în chiar salonul legației noastre și la recepțiile date cu prestigiu de d. Davila, la unele prînzuri oferite mie de americani am putut cunoaște o societate bogată, uneori fabulos de bogată, în care bărbatul muncea pînă la complecta istovire și agonia de sanatoriu pe cînd idolul feminin nu știa îndestul cum să-și piardă o vreme al cării prisos putea să ducă și la frecventele alunecări, pe care cu o publicitate nerușinată, întovărășită de ilustrații, le popularizau îndată ziarele, care-și aveau informatori invizibili. Toaletele pariziene se înfrățeau cu neprețuite giuvaere, împodobind figuri adeseori uimitor de frumoase, dar uneori și odioase măști de oboseală și de dezgust. Colecții de o artă amestecată șl dubioasă se exhibau cu trufie.
Conversația era lîncedă, cu toată curiozitatea, așa de vie, ca a unor copii. Cei de altă rasă decît cea anglo-saxonă erau foarte bucuroși cînd se întrebuința limba lor de acasă. Undeva o bătrînă doamnă, auzindu-mă vorbind franțuzește, a alergat la mine, pomenindu-mi, mișcată, de Noul Orléans al originilor sale, unde rămășițile francezilor se apără în ultimul lor refugiu de valul cuceritor care-i încunjură, nesățios să-i înghită.
La Oficiul universitar mi s-a spus că am fost anunțat prea tîrziu, dar totuși recomandații oficiale mi-au îngăduit să pot vorbi în multe locuri, de la New York și Washington la Claremont și Los Angeles, prin universități, prin școli înalte, la adunări doritoare de a cunoaște în zece minute cîte una din chestiunile la ordinea zilei, la capătul unei mese date de colegi.
Auditoriul era totdeauna sincer și activ, urmînd, peste insuficiențele de pronunție pe care în așa de scurt timp nu le puteam birui – arareori am vorbit în limba franceză […] în vasta sală, plină de lumea cea mai aleasă a Universității Georgetown —, orice idee, orice dezvoltare de subiect, orice informație nouă, cîte unul venind din fund și cerînd să vorbesc mai tare iar, la urmă, mînile càre se tot mișcau întinzîndu-se lacome ca pentru a prinde concluzia. Într-o Universitate din Vest, cum toate orele erau prinse, am vorbit într-o elegantă odaie de primire, înaintea cîtorva din tinerii cari ajută pe profesori, despre ceea ce credeam că am adaus ca explicații în domeniul istoriei universale. Aiurea am fost introdus în chiar clasa profesorului de limbi romanice, tratînd despre latinitatea noastră, în franțuzește, pînă în momentul cînd zgomotul de la ușă m-a înștiințat că trebuie să isprăvesc – o întîrziere peste termenul de zece minute înainte de oră te poate face să pierzi, cum am pățit-o cu biata mea primă conferință la Universitatea din Washington, tot auditoriul studențesc. Și aiurea, pînă la marea Universitate Columbia din New York, am vorbit de la catedra obișnuită a profesorilor, la Georgetown purtînd și costumul docenților locali.
Viața studențească însăși putea să intereseze în cel mai înalt grad pe străin. Murgoci, care fusese pe acolo, mi-o prezintase ca intolerabil de neorînduită și de arogantă. N-am găsit-o așa: un respect de sine însuși era pretutindeni vizibil; și apoi nu era vorba doar de copii, cari pot face și multe prostii ci, în bună parte, de oameni cari-și aveau o profesiune, cari se îngrijeau de o întreprindere și reveneau din cînd în cînd pentru a-și continua studiile. Mulți făceau pe urmă donații importante școlii unde învățaseră; părinți lăsau biblioteci splendide universității la care trimeseseră pe fiul lor, menit unei morți premature. Am văzut tineri lucrînd greu la probe care li se cer pentru anumite termene, și li se îngăduia să cetească în biblioteca însăși, ajutîndu-se singuri. Studenți, studente servesc în restaurante, fetele fiind foarte respectate. Ce se spune prin unele cărți franceze și chiar prin romane din America despre conrupția între acești tineri mi s-a dovedit fals.”Din cauza simțului de demnitate și de onoare”, mi-a spus un profesor; „din cauza prostiei băieților”, mi-a explicat o studentă.
Încă din gimnaziu sînt deprinse ambele sexe să stea împreună, și o rubrică specială îi notează pentru atitudinea sexuală, care nu trebuie ignorată, ci constatată și supravegheată. Apoi timpul lipsește pentru aventuri, și o formidabilă educație fizică tîmpește asemenea apetituri. Căminuri comune nu sînt, și acela al fetelor de la Scripp’s College samănă cu o mînăstire de cea mai srictă regulă, ca și de cea mai frumoasă înfățișare. În ce privește instalarea, mijloacele de lucru, bibliotecile de seminar, adaosul religios, terenurile de sport la dispoziție, aceste așezăminte universitare nu-și au părechea în lume. Iar cine vorbește de inferioritatea în domeniul literar a producției științifice americane, n-a cetit acele teze pentru care studentul are la dispoziție toate cărțile care-i trebuie, din bogatele dotații particulare care susțin cele mai multe din aceste școli, și tot răgazul trebuitor pentru a da opere în adevăr definitive.
În ce privește pe profesori, am întîlnit la dînșii o iubire dezinteresată pentru știință, o pasiune de a descoperi, un sentiment părintesc față de studenți, cu cari locuiesc adesea împreună sau cărora le fac un loc in propria lor casă, o prietenie largă, sinceră, spontană față de colegul străin, ale cărui lucrări le cunosc atît de bine prin acele mărețe biblioteci – la aceea a”Congresului“ din Washington, al cării catalog se întîlnește în toate universitățile din toate statele, am găsit nu mai puțin de șaizeci lucrări de ale mele, și din cele românești – care le fac cea mai mare onoare. Pe lîngă aceia pe cari-i văzusem în Europa, ca pe d. Muzzie ori pe profesorul cehoslovac de la Universitatea din San Francisco, am găsit pe altul de aceeași origine, d. Roucek, care a venit apoi în România, cu soția sa, și a străbătut satele noastre, culegînd știri directe, personale pentru o bună carte despre România, pe d. Healey de la Georgetown, de o așa de largă prietenie pentru mine, care a creat pe numele meu și un premiu de istorie a românilor pentru elevii săi și mai ales pe d. Maro Jones de la Claremont, care avea o mică bibliotecă de cărți românești studiate pînă în amănunte și al cărui vis, adesea mărturisit prin scrisori, e și pînă acuma acela de a ne cerceta acasă la noi. Am văzut în viața mea multe țeri, dar nicăiri n-am întîmpinat, pe lîngă însușiri așa de înalte ale sufletului în adevăr consacrat științii, atîta simpatie pentru România și români; cine fusese pe la noi ne păstra o deosebită stimă și o afecțiune sinceră.
Muzeele americane, pentru care s-au dăruit averi de cei cari și le cîștigaseră cu o muncă grea, sînt cele mai larg și mai luxos instalate din lumea întreagă și, în același timp ca și bibliotecile, unde se întrebuințează tinere femei pline de toată bunăvoința, cele mai la îndemînă și spre ajutorul publicului, pînă la clasele cele mai puțin împărtășite de cultură, și cele mai deschise pentru școli, care găsesc aici complinirea necesară a învățămîntului de catedră. Venisem nu numai cu foarte multe cărți de dăruit, dar și cu covoare alese printre cele mai bune. Am răspîndit vreo șaizeci prin deosebitele muzee; ele erau primite numai după o serioasă cercetare a valorii lor, și pe alocurea am găsit secțiuni speciale, conduse mai mult de femei, care aveau în săltare specimene ale artei teatrului în toate țerile și timpurile perfect clasate și etichetate, arta noastră fiind și ea reprezintată.
Cu această prețioasă experiență mă întorceam din America, în mart 1930, prin Italia, vorbind la Turin, cu ajutorul învățatului și prietenosului coleg Bartoli, în aceeași zi cu un propagandist ungur, căruia i-am furat publicul – am văzut pentru prima oară castelul de acasă al lui Toma de Saluzzo – ca să găsesc la noi aceleași vechi intrigi politice, la care se adăugeau două chestiuni deosebit de mari: marea jenă a bugetului, necomprimat după putințile Statului, alături de nemulțămirea unor basarabeni pentru aruncarea peste bord a vechiului cadavru politic al lui Stere, și bătaia studenților cu armata în chestia prințului Caro!
În april am fost chemat în Anglia, unde cele două venerabile capitale universitare, Oxford și Cambridge, își împărțeau onoarea de a găzdui pe membrii comitetului internațional de istorie, acordînd în același timp gradul de doctor onorar cîtorva din personalitățile reprezintate.
La Cambridge, unde s-au ținut întîi ședințile la început, am văzut întîia oară o viață studențească pe care n-o cunoscusem în prima mea trecere la Oxford, pentru cîteva ceasuri numai, atîta cît îmi trebuise ca să caut și să cetesc scrisoarea de îndemn către pace a lui Philippe de Mézières către tînărul rege englez, pe atunci de mari speranțe, Richard al II-lea, iar o doua oară, după Congresul din 1913, petrecusem o singură noapte în turnul medieval al găzduirii mele. Vechi clădiri în care după putință nu se schimba nimic: cămăruțe pentru studenți, vechi holuri gotice pentru examene și solemnități, pajiști întinse pentru jocuri care nu sînt un împrumut de aiurea realizat astăzi, ci tradiția veacurilor care n-aveau încătușările noastre și formalismul în care putem trăi, lîngă orașul creat de universitate și oarecum vasal al ei, prin ale cărui străzi lunecă toată ziua velocipedele ducînd băieți și fete în severul costum negru cu cocheta pălăriuță colțurată sau profesori cari, mergînd la curs, și-au aruncat pe umeri indispensabila pelerină de aceeași coloare. Am fost găzduit la istoricul cel mai pătrunzător și mai liber de prejudecăți, de orice fel, al lui Napoleon, d. Holland Rose, care lucra atunci la istoria coloniilor engleze în marea operă istorică pentru totdeauna legată de numele acestui centru de studii.
La Oxford, care mi-a reapărut, a treia oară, cu fațadele roase, fărîmițate de invizibilul dinte mărunt al secolelor, primit pentru cîteva ceasuri într-o foarte tînără familie universitară, am început cercînd pentru ceremonia ce era să se desfășure îndată toga roșie cu lampasuri cenușii și căciulița doctorală pe care a dat apoi să mi-o copieze și mi-a dăruit-o ministrul României în Anglia, d. Titulescu care, așa genial cum este, după mărturisirea mai multor continente, cobora un moment privirile sale asupra puținătății unui biet profesor și, circumstanță agravantă față de d-sa, totuși profesor de imemorială absență, care își ține cursurile. După-amiazi, împreună cu trei colegi, un austriac, d. Dopsch, un spaniol, impozantul Rafael de Altamira, creatorul istoriei patriei sale cu jertfa legendelor trecutului, și un polon, atît de amabilul conte Dembinski, eram dus din capela unde nu ne rugasem decît poate în gînd și, oricum, după alte rituri, în holul solemnităților, între ușieri cu bastonul de argint, ca să auzim în latinește lauda meritelor pe care le-am fi putut avea și, închinîndu-ne înaintea reprezintantului Facultății, așezat în vîrful scărilor, să luăm locul pe bănci în aplauzele amicilor și conaționalilor. Adînc impresionantă scenă, pe care nu voi putea-o uita niciodată și care răsplătea cu prisos studii îndelungate, în mare parte necunoscute din cauza limbii noastre, dar din care unele, ca acelea despre secolul al XIV-lea franco-englez, mă apropiaseră de preocupațiile principale de aici. În frumosul costum care mă acoperea am dat apoi o raită la anticari ale căror prețuri erau la nivelul unor studenți și profesori cari nu sînt totdeauna dintre cei mai bogați oameni ai Angliei. […].
