Se strigase violent, atîta vreme, contra subsecretarilor de stat, dintre cari eu am făcut să se numească unul singur, la Interne. Acuma ei apar pretutindeni. La Finanțe, ministrul fiind regățean, se adauge d. Crișan, cunoscutul financiar ardelean; la agricultură doi își stau față în față, cordial opuși; la Sănătate s-a făcut gluma de a trimete pe părintele Coltor, viitorul mitropolit la Blaj, a cărui prezență, nici medicală, nici farmaceutică, are o singură explicație: trecerea pe acolo a reverendului fost protopop ortodox Lupaș, recomandabil și ca istoric, cunoscător al tuturor pestilențelor: Biserica unită nu putea să nu-și capete satisfacția.

II. SITUAȚIA FINANCIARĂ

    Motivul înlocuirii guvernului trecut era neplata lefilor, pensiilor, restanțelor și furniturilor. D. Vaida Voievod declarase că se simte în stare a birui toate greutățile, moștenite de mine, împreună cu o lege de organizare făcută ca pentru Franța de d. Titulescu și cu o administrație de partid plină de sabotori, de părtenitori, de nepricepuți și de șperțari. Și aceasta pentru ca apoi să declare drului Lupu, aprig luptător și voluptos revelator al secretelor cu-i vrea să-l înșele, că da, a spus regelui că poate, dar nu are nici un program și n-a luat în vedere nici una din măsurile care se impun.

    A primi programul meu, de revizuiri și de reduceri, de considerare, nu a funcționarului abstract și anonim, ci a omului funcționar, cu avere sau fără avere, cu nevastă sau fără nevastă, cu copii sau fără copii, se părea prea simplu pentru un Ministeriu de salvare publică, înaintea căruia s-au oprit toate manifestațiile care ni se făceau nouă: și ale învățătorilor, și ale profesorilor, și ale pensionarilor, și ale ipotecaților, și ale invalizilor, și ale văduvelor, ceea ce arată care era unul din motivele principale ale acestor înscenări. S-ar fi putut oare ca un”Ministeriu de alegeri” să proclame și el adevărul elementar care, pe zi ce trece, se va impune: sau statul românesc va merge la faliment, la cel mai rușinos din toate: falimentul ascuns, strecurat în rate, pentru ca, la urmă, să se lase altora sarcina de a face adițiunea și de a striga: nu mai plătim, adevărul acela că nu putem sprijini nici aceste lefi, nici atîția funcționari, ci unei societăți patriarhale, înșelată mult timp că e la nivelul celor evoluate economic, un singur regim i se potrivește, unul neted și hotărît patriarhal, care nu împiedecă nici sănătatea rasei, nici dezvoltarea minții, prea mult împiedecată prin politica difuză în toate straturile de a dovedi ce poate.

    Deci, de la început, pentru a cuceri voturile, s-a promis plata salariilor și pensiilor, lăsîndu-se restanțele în sama”Guvernului viitor”, a celui definitiv, dar strecurîndu-se că, oricum, cu provizoriu sau cu definitiv, se va face numai ce se poate, ca și cum aceasta ar fi o idee nouă-nouță, neștiută de nimeni și capabilă de a sprijini un regim.

    Om onest, dar silit îndată la măsuri care nu se potrivesc cu trecutul său de gospodar acasă, dator a fi gospodar tot așa și pentru țară, d. Mironescu declara încă înainte de jumătatea lui iunie, în intimitate, că „dacă ar fi știut situația, nu primea”.

    Dar partidul cere să i se facă de la Finanțe pregătirea electorală. Pe de-o parte să se găsească miliardul pentru alegeri, pe de alta să se plătească pe o lună, două, înaintea scadenței politice, funcționarii înfuriați, cari, fără a-și da samă de nevoile țerii și supuindu-se numai unei îndreptățite desperări casnice, își cer plata.

    Pentru a se atinge prima țintă, Banca Națională, – în care n-am înțeles niciodată ce drepturi are, față de acționari, față de Consiliu și, de o bucată de vreme, față de creditorii nebunului împrumut, cari lucrează prin ea și cu garanția ei, guvernatorul, un om de partid —, se arată largă peste litera statutelor sale. Se vor da deci banii pentru transporturile magistraților, soldaților și puțintel și conștiințelor.

    Lucrul nu se poate ascunde: proveniența banilor, ilegală și primejdioasă, iese la iveală. Și, pentru ca să nu se păstreze iluzii asupra viitorului, d. Auboin, a cărui situație exactă se caută la noi, dar pe care îl înțelegem ca supraveghetorul în numele bancherilor, trimete o scrisoare, răpede divulgată, în care arată că suma înaintată e un împrumut și împrumutul se plătește.

    Cînd? Cu ce?

    Pentru plata salariilor s-a recurs la un mijloc tot așa de criticabil și din punctul de vedere financiar și din cel moral și chiar dintr-un punct de vedere al cuviinții, asupra căruia s-a căpătat prea ușor învoirea însăși a Coroanei, care n-a putut înțelege, cînd s-a despărțit de Ministeriul meu, o soluție de această categorie și de această valoare. Anume s-a recurs la o patentă inflație, de adaus la dosarul Rist, repuindu-se în circulație ca bani buni moneda depreciată – și netopită din cauza lipsei de valoare reală – care poartă pe dînsa numele lui Mihai I rege.

    Cei ușurați aparent și momentan prin larga distribuire a acestui ban la care statul renunțase odată pentru totdeauna l-au primit, în anume locuri, în condiții care acopereau operația, urîtă în ea însăși, și de un perfect ridicul. La ministeriul de Externe funcționarii au fost trimeși, ni se spune de cine n-are nici un interes să inventeze, de la casier la servitorul de jos, care avea înaintea sa banița satisfacerii nevoilor funcționărimii. Ca pe vremea cînd turcii constatau astfel dacă haraciul de aspri al Țerii-Românești și al Moldovei este deplin, făcîndu-și socoteala în „poveri”, un cîntar indica suma care se cuvenea fiecăruia. Pentru transportul cantității de gologani ruginiți se ofereau grațios pungi care purtau firma unei cunoscute fabrici de bere bucureștene. Iar fericitul care-și ducea astfel greoaia agonisită putea să constate în cîteva minute de drum două lucruri: că la casele de bancă nu se schimba în hîrtie decît o parte, ca un serviciu personal – pînă să se trimeată înapoi întregi transporturi, prezintate pentru schimb, – și că la cîntar, dintr-un motiv sau din altul, se făcuse o mică greșeală.

    De vreo plată a restanțelor nici vorbă. Numai cît anume interesați au făcut să tacă gurile care, înainte, strigau de dimineață pînă seara, văzînd o lipsă de voință, o cîinoasă prigonire acolo unde nu era decît constatarea imposibilității patente de a acoperi aceste rămășiți, așternute în straturi groase de lipsa de îngrijire a mai multor regimuri.

    Dar, și în ce privește plata salariilor, s-au ivit protestări, care n-au putut fi oprite cu totul de a ieși la iveală. Un ziar semnala că și în armată, de exemplu la Sibiu, s-a împiedecat numai prin răpedea trimetere acasă a unui grup militar vădirea în fața regelui a neplății lefilor. Iar pensionarii au putut să-și dea sama că minunea care să umple deodată un tezaur sărăcit nu s-a îndeplinit încă de partidul „popularității”.

    Politicianismul știe însă multe drumuri. Dacă nu se poate tăgădui o grijă a încasărilor care a lipsit poate înainte, fără a se putea stabili exact și cu deplină dreptate a cui e vina, dacă s-a putut aduce cu bucurie – fiindcă e vremea tranzacțiilor, dar să așteptăm lunile grele de toamnă, de iarnă și de primăvară – vestea că de curînd s-a încasat peste un miliard pe lună, s-a recurs la șicane pentru a întîrzia cît mai mult plățile. Astfel s-a cerut aducătorilor de mandate să dovedească plata integrală a contribuțiilor. Dar acei cari nu erau plătiți de mult șt n-aveau o avere personală ar fi trebuit să primească întîi plata de la stat pentru a-și face datoria față de dînsul. Pînă la descurcarea însă a acestei chestiuni așa de voit complicate se cîștiga timp și se putea ajunge la”Ministeriul definitiv”, care acela știe și poate totul.

    S-a pus în aplicare legea cumulului, pe care, nu din a mea inițiativă, o zăbovisem, fiindcă îndreptări esențiale se impuneau. La votarea ei am observat că, pornită din invidie democratică și din dorința de a-și plasa partizanii încă necăpătuiți, iar nu din preocupații de moralitate și de justiție socială, ea nu-și poate atinge scopul. De fapt, se lovește în dreptul oricui de a-și vedea apreciată și plătită o muncă pe care altul n-o poate da decît în condiții inferioare. Ea stabilește la stat norme care nu se pot impune la înțelegerile particulare, în care omul de ispravă are posibilitatea de a primi cît este în stare să cuprindă. Din punct de vedere financiar, ea nu prezintă nici o ușurare, ci dimpotrivă: cine mai are o leafă poate primi ca un adaus o alta supt valoarea serviciului făcut, perind trebuie altă cheltuială cu acela care face din leafa unică baza însăși a vieții sale și a familiei sale. Nu cumulul în sine e reprobabil în împrejurările de la noi, ci altceva, care se poate împiedeca pe altă cale și pedepsi: anume neîndeplinirea reală a funcțiunii pe care ai solicitat-o și de care-ți bați joc, ori de e una singură ori de mai ai și altele pe lîngă dînsa. Dar aceasta n-o poate face un guvern de partid, care e silit, ca să nu mai piardă, și cît vor dovedi alegerile că are, pe partizanii săi, să tolereze lipsa de grijă a funcționarilor cari sînt și să puie cît mai multe locuri la dispoziția producției nouă de candidați.

    Deocamdată, prin aplicarea legii rău cugetate și rău alcătuite, pe lîngă că e viciată în chiar principiul ei, s-au realizat „economii” de același preț, material și moral, ca și cele de la mandatele refuzate pentru neplata integrală a contribuțiilor. Și, cum un articol pentru care stăruisem, ca să nu treacă locuri importante din învățămînt pe mîna nedibace a începătorilor, permitea ieșirea din lege a valorilor recunoscute din corpul didactic, nu s-a pus nici o grabă în formarea comisiunii care e chemată să decidă dacă este sau ba cazul unei excepții. Nu iese mult, dar totuși se mai pișcă puțintel în sistemul nou al guvernului „proaspăt și de popularitate”, cum se exprima la sfîrșitul lui mai suveranul.

    Cerusem pe vremuri ca statul să primească la ghișeurile sale hîrtia dată de dînsul în loc de plată. Deci, în ce privește hotărîrea care a admis-o, rămîne a se vedea la ce rezultate se va ajunge în practică, fiecare administrator financiar știind că se pune în evidență trimețînd cît mai mulți bani. Dar, pe lîngă aceasta, era de rezolvat chestia, de mult urgentă, desperată, – aducîndu-ne delegații peste delegații, punîndu-ne în vedere falimente de vechi case, cu trecut onorabil, adevărate creațiuni românești, care, dispărînd, ar fi aruncat pe stradă mii de muncitori, sortiți bolii și morții, sau instrumente de tulburare, gata de orice risc —, a datoriilor statului la furnizori.

    Mă gîndisem la anumite mijloace, a căror încercare, nu din vina mea, a rămas baltă, fără a mai pomeni legea de păsuire a dlui Vaier Pop, pe care acum creditorii străini vor s-o desființeze. Mă învoisem cu exponenții fabricilor să se alcătuiască o comisiune, cu delegați ai Camerelor de Comerț și ai Sfaturilor negustorești, cari să cerceteze de la caz la caz ce s-ar putea face, măsură care prezintă și marele avantaj național de a avea în sfîrșit o selecțiune între vechea industrie meritoasă – și același lucru în ce privește comerțul – și între aventurierii de toate neamurile cari ne-au năpădit după război. Într-o astfel de comisiune centrală și în sucursalele din fiecare județ s-ar fi făcut ceea ce se făcea odinioară în mijlocul breslelor serioase și „frățești”, în care se fixa deosebire între cine și-a meritat soarta și între cine scapătă numai din răutatea vremilor. Era, iarăși, aplicarea sistemului organic, care ține samă de om și de împrejurări, în locul ghilotinei abstracte a practicei franceze și a teoriilor berlineze de economie politică, așa de rigide încît – să mi se permită o amintire —, cînd, acum vreo douăzeci de ani, examinam pe d. Virgil Madgearu, candidat la o catedră de la Academia de Comerț, pe care i-a luat-o răposatul I. N. Anghelescu, și-l întrebam asupra breslelor la noi, mi-a prezintat teoria germană și, la obiecția mea dacă ea a fost verificată și asupra realităților de la noi, i s-a părut că aceasta n-are nici o importanță, odată ce s-a stabilit principiul.

    Ar fi fost desigur o soluție care nu cere vreo bătaie de cap: plata în bonuri. Singur numele acesta al bonurilor trezește cele mai urîte amintiri. Abia, după o imensă trudă, scăpasem, nu de povara lor, care s-a adaus la datoria publică, dar de nesiguranța în care bonurile aruncaseră întreaga situație financiară a țerii. La bonuri de tezaur ne-am gîndit într-un singur moment – înainte ca un geniu popular și agrar să fi propus îmbogățirea vistieriei cu nu știu cîte miliarde rupîndu-se hîrtia monedă în două —, atunci cînd eram de părere – și nu s-a crezut că e bine – ca funcționarii să primească o parte din salariul lor în astfel de hîrtii, a se plăti atunci cînd starea tezaurului o va permite. În loc de aceasta guvernul Vaida Voievod a făcut o împărțire, sacrificînd pe pielari și pe ceilalți în folosul postăvarilor, cărora li se pun în vedere – văd soluția anunțată în ziarele favorabile regimului – 250 de milioane în bonuri, care s-ar plăti în… decembre. Pe ce disponibilități iernatece se contează pentru aceasta o știe „guvernul definitiv“ și mai ales Dumnezeu, care e mai definitiv decît noi toți.

    De la începutul guvernării mele m-am ridicat cu toată energia unui om care s-a deprins să aibă milă de țara lui, chiar dacă aceasta e permanent nedreaptă și nerecunoscătoare față de dînsul, contra leftenului refugiu al împrumuturilor, a căror acumulare necugetată ne-a adus unde sîntem astăzi. Cuvîntul însuși de împrumut mă îngrozea, și, din orice buze l-am auzit, am răspuns cu aceeași indignată răspingere. Cînd mi s-a pomenit de plasări productive ale capitalului străin în vreo întreprindere românească – silozuri olandeze, punere în valoare a terenurilor inundabile, pescuirea în deltă sau orice alta —, am păstrat scepticismul pe care-l impune situația generală, care împiedecă orice risc și e dușmană chiar a oricării inovații. N-am crezut un singur moment că simpatiile care vin largi către d. Titulescu cînd dă o masă bună sau promite mirifice avantaje în România s-ar putea păstra și atunci cînd valoarea d-sale europeană ar face apel la o pungă închisă cu zece noduri. Totuși ziarele au anunțat că un necunoscut domn Naum, din regala suită a ministrului nostru la Londra și la Lido, a plecat cu misiune specială pentru a face să reușească la Geneva un plan titulescian și european de a cărui izbîndă ar atîrna fericirea României, care va avea tot ce vrea fără a-și lua nici o îndatorire. Ce bine e cînd într-o țară strîmtorată se mai păstrează colțuri de o atît de perfectă simplicitate!

    Căci nu poate fi decît o simplicitate apostolică și eremitică a se proiecta în viitor, ca o scăpare din toate releie, geniul „guvernului definitiv” și însușirea de a căpăta oricînd oricîți bani de la salvatoarea Genevă a dlui Nicolae Titulescu.

III. ALEGERILE

    Popular cum îl credea suveranul, partidul național-țerănesc, despre care un ziarist italian anume invitat spunea că n-are decît să spuie”Maniu” pentru ca îndată orice țeran din Ardeal să se ridice și să ducă mîna la căciulă, a simțit oarecare îngrijorări.

    În București întîi. E adevărat că pentru orice politician al Ardealului care n-a ieșit din găoacea sa, Capitala României, orașul a vreo sută de domni, centrul activității intelectuale a tuturor românilor, locul de unde s-au proclamat cele mai înalte idealuri și s-a dat impulsul pentru servirea, pînă la moarte, a celor mai nobile cauze, e un centru de conrupție care trebuie desființat. Aici orice bărbat e un hoț, chiar dacă n-a avut încă putința de a se manifesta, orice femeie poate fi acostată pe stradă pentru a-i cere o clipă de dragoste, orice avere este suspectă, deși bucureștenii n-au pretins niciodată că la Chitila au mine de aur. Patria, ziarul patriei celei mici, în care nu sînt numai români, ceruse pur si simplu desființarea acestei adunături de briganzi și de cocote în care orice român e plămădit din legătura spurcată dintre un grec ortodox și o țigancă fără religie. Așa e, dar Bucureștii au 800 000 de locuitori – numai adunături, fără un pic din sîngele drăguțului de Traian, continuat astăzi prin înțelepciunea dlui profesor Casiu Maniu de la Universitatea din Cluj, – și între aceștia sînt vreo cîteva zeci de mii de oameni cari votează. Și măcar partea țerănistă a partidului crede că este nevoie și de învietorii Sodomei.

    Pentru a cîștiga pe bucureșteni se crede că trebuie întruniri publice, la Dacia, la Eforie, oriunde se pot strînge reprezintanții autentici ai „cetățenilor Capitalei”, chiar dacă e să-i aducă în opinci din fața Turtucaii sau de la Vadul Oilor. Deci bucureștenii, cari n-o meritau, și-au căpătat discursurile de întrunire publică, la care s-a manifestat politic pentru întîia oară d. ministru Gusti.

    Întrunirea cea mare a fost impozantă. Rostul ei real era însă altul: să arate cine, dintre dd. Madgearu și Ioanițescu, poate să adune mai mulți din țeranii meniți să exprime cea mai autentică, mai burgheză și mai intelectuală opinie a Bucureștilor. Au vorbit rînd pe rînd fruntașii, cari, lovind în adversarii firești, liberalii, și făgăduind ce n-a vrut să primească țara, n-au știut nici ce să critice în trecut, nici ce să puie înainte în viitor.

    Adunarea mai avea încă un scop: să prezinte Bucureștilor săi „iubiți“ – și probabil și „stimați“, cele două calificative mergînd împreună la d. Maniu pentru aceia pe cari nu-i poate suferi de fapt – pe omul providențial care e chemat să facă, la ceasul pe care-l va crede potrivit, pentru sine și pentru România, pentru poporul românesc,”Ministeriul definitiv“ de la care au să plece toate binefacerile. Scena a fost impunătoare și duioasă. Aceluia care se considera numai ca un „umil gregariu“, cu sentimente de adevărat schimnic al politicii, urmărind pe moșia sa, la vizita vreunui gazetar bucureștean, cuiburi de potîrnichi sau de prepelițe, i s-a impus, de glasul vladimirescian al „șefului” său (stimat și iubit”), d. Mihalache, să revie la conducerea partidului, ceea ce pentru un moment n-a crezut că poate să promită, dînd în schimb unul din acele discursuri de fluență vagă și nulă în care plutesc ca bucățile de carne într-o ciorbă de cazarmă neplătită idei care ar fi făcut succesul unui licean de la 1890.

    Un partid popular nu se poate mulțămi însă numai cu aceasta: trebuie și manifestația de stradă.

    Ar fi să arăt puțină stimă față de cetitor dacă aș lămuri ce înseamnă această cea mai ieftenă din armele unei demagogii răsuflate. În treizeci de ani de viață politică am văzut de atîtea ori pe oamenii placardelor de injurii și de cereri nerealizabile. Ovreiași din prăvăliile de prin Lipscani, liceeni fugiți de la școală, așteptînd voluptatea spargerilor de geamuri, țerani veniți pentru „un pol” (acuma suta de lei) și o pîne. Știe doară oricine că, așa discreți cum ne-a făcut Dumnezeu, nu putem, oricît am voi, oricît ni s-ar cere, oricît am crede în anume idei și în anume oameni, să ne înfățișăm, cu gesturi și strigăte, care nu se potrivesc cu firea noastră, pe Calea Victoriei, pentru ca, răzbătînd cu luptă, după lovituri în poliție și în armata care, înțepenită, asudă și scrîșnește din dinți că e expusă la toate insultele, să speriem pe rege la Palat, dovedindu-i că partidul poate scoate în luptă zeci de mii de „cetățeni”.

    Totuși scena ridiculă s-a produs. Legiunile ilfovene, vlășcene, poate și baraganice ale amatorilor de ministere bune s-au înșiruit, au apucat prăjinile placardelor și, firește, fără nici o opunere a forței publice, din care anume elemente se găseau poate chiar între manifestanți, au mers pînă la Palat. Respectuos față de papularitatea de care vorbise la schimbarea Ministeriului, Carol al II-lea a crezut, cum credea în Franța Ludovic-Filip înainte de 1848, că datorește poporului să apară în balcon pentru a primi cele mai inteligente și mai sincere din aclamații. Fără să așteptăm gestul cui și-a permis să invite pe regele României la demonstrația în pregătire, pe altă duminecă de spectacol, a Partidului Poporului, am simțit o adîncă durere cînd m-am gîndit că glorioasa regalitate a României se poate pleca, încîntată și recunoscătoare, înaintea acestui vulgar dezmăț, acestui act de comedie suburbioară.

    Dar scopul ce se urmărea era atins: acela de a se arăta că suveranul, care a voit acest guvern, deși nu era nici o indicație, constituțională sau morală, pentru dînsul, ține ca el să biruie în alegeri și, cu”Ministeriul definitiv“, să ducă țara la un liman de mîntuire pe care cîrmaci mai puțin experți nu l-ar fi putut nemeri.

    Demonstrația pusă la cale cu atît de abundentă sudoare de om gras și bun de către d. Trancu-Iași, vechi tribun, a și avut loc, firește fără prezența suveranului invitat. Dar, pentru a strica efectul primei apariții, harnicii aderenți, devotați și convinși, ai dlui mareșal Averescu, ostași glorioși ai șomajului bucureștean, au izbutit să facă, la rîndul lor, ca regele României să omagieze prin apariția sa aceastălaltă manifestare a aceluiași „popor”.

    Aici însă s-a produs un incident pe care analele populare ale Capitalei noastre nu-l cunoșteau încă. O domnișoară făgărășeancă a avut eroicul curaj de a se opune cu succes mijloacelor bogate ale dlui Trancu- Iași. Cîștigînd prin singurele sale argumente politice un număr de onorabili servitori ai caselor bogate din București, a putut scoate în fața aceluiași Palat un număr aproape egal de apărători ai tronului. În ceea ce privește calitatea, ei ar putea fi considerați chiar ca superiori prin tot ce un țeran poate să capete în contact cu bucătăriile boierești, iar, ca alimentare, acești bine hrăniți ai ziselor bucătării ar fi fost în stare să facă praf pe bieții jigăriți ai șomajului fără termin.

    Astfel de scene jenează mai tîrziu pe toți aceia cari, în căldurile electorale, au participat la ele. Dar ele rămîn în paginile ziarelor, în fotografiile luate de amatorii cărora le place să facă haz, și ele se înscriu pe latura comică a istoriei contemporane. Se înscriu cînd? : atunci cînd o nație amărîtă, stoarsă pînă la măduvă de luptele fără sens și fără folos ale asociațiilor de căpătuială supt nobile forme de împrumut occidental și-a pus toate nădejdile într-o tînără căpetenie regală, pe care n-a chemat-o cu toată puterea devotamentului pentru ca fruntea regală să se plece înaintea bandelor mabilizate de un guvern care întrebuințează Coroana în vederea unor vulgare succese electorale.

    Dar, deși în Basarabia, în Ardeal s-au cerut voturile pentru oamenii regelui, ai „împăratului”, cari n-ar fi, ferească Dumnezeu, cunoscuții oameni de partid, trebuiau căutate aiurea garanții mai puternice ale unei reușite încă foarte problematice.

    Aparatul administrativ a fost chemat atunci în ajutor fără o șovăire, brutal, imediat, de la un capăt al țerii la altul.

    Dreptul de a-l schimba în ajunul alegerilor îl poate reclama și exercita un regim care s-ar prezintă în alte condiții decît acela, cu mască de „guvern electoral”, al partidului național-țerănesc. Anume acel regim fără caracter de partid care găsește în fața sa o administrație politicianistă, despre care se știe că va merge, nu după ordinele ministrului neinteresat, pentru a împiedeca doar revărsarea injuriilor, spargerea capetelor și falsificarea rezultatelor electorale, ci după al șefilor politici și, apoi, acel regim sau oricare altul n-a avut niciodată pretenția că e de ajuns să apară în fața țerii pentru ca fanatice aclamații să-i salute mărețul răsărit.

    Dar partidul național-țerănesc venise numai din cauza presupusei sale popularități, mai ales în ce privește Ardealul – „am pacificat Ardealul“, zisese regele. Și în fața lui nu se găseau în administrație oamenii puși de un partid puternic, avînd cu ce să umple și ultimul loc, ci funcționari de carieră, de cari nu se gîndise a se atinge nimeni – n-am numit pe nimeni pentru că era aderent al nostru – și, în ce privește comisiunile interimare, am lăsat de cele mai multe ori ce am găsit, ori ne-am adresat la oameni pe cari nu i-am întrebat dacă se duc la cutare sau la cutare club sau dacă sînt obișnuiți să voteze pe unul sau pe altul. Cea mai mare parte mi-au rămas absolut necunoscuți.

    Totuși, din Jimbolia pînă la Cetatea-Albă, a fost o hecatombă de destituiri și de strămutări după indicațiile șefului local, care pe alocurea își atribuise astfel de puteri încît „primea” sau „nu primea” pe acela care era recomandat sau, uneori, numai tolerat de ministrul său. Cînd i se învedera, cu iscăliturile fruntașilor locali, dlui adevărat ministru de interne Armand Călinescu valoarea celor izgoniți, el se mulțămea să promită că după adegeri va încerca să-i restituie.

    Ce s-a întîmplat în toate județele o arată declarația fostului prefect de Gorj, profesorul Miron Constantinescu, un om de o perfectă onestitate, într-o scrisoare care nu era menită să fie publicată, deci nu poate fi socotită că urmărea un efect: „în douăzeci și patru de ore au schimbat Consiliile interimare, în trei zile au mutat notarii dintr-un loc în altul, au dat afară și au suspendat pe perceptori, agenții de percepție, secretari, casieri. La Prefectură, directorul, pretorii și funcționarii au fost parte suspendați, parte înlocuiți. Comandantul de jandarmi a fost înlocuit în două zile. Comisari, subcomisari scoși, și numiți alții cu duiumul”. Aceste rînduri, elocvente prin simplicitatea și sinceritatea lor, se pot aplica oricărui județ. În Prahova, revizorul ieșit prin concurs a căpătat o delegație de inspector pentru ca în locul lui să fie numit altul spre a face funcțiune electorală.

    Pentru propagandă s-au întrebuințat tocmai acele elemente care nu trebuie să se amestece în uriciunea pătimașă și venală a acestor operații așa cum se practică la noi. Discuțiile la validări în Cameră au învederat pînă unde coboară acest detestabil sistem pe învățători și pe preoți, pe cari, ca ministru al Instrucției, în mai 1931, îi îndemnasem, punîndu-le în vedere aspre pedepse, să nu înjosească misiunea ce au și „haina pe care o poartă. D. M. Negură, liberal, a prezintat pe preotul din cutare sat vasluian, care „împreună cu alți bătăuși, a început să joace și să cînte în jurul» unui sătean înjunghiat pentru că voise să voteze contra guvernului. D. G. A. Cuza pe „preotul Vasile Popa, din acel județ, care a scos pistolul de la brîu și a ucis pe un liberal georgist».

    D. Mitache pe „preotul de la Stelinești, care, cu afaceri în curs de judecată”, își îndeplinise pentru ispășire funcțiunea de agent electoral. D. Petru Andrei a schițat pe „învățătorul Adam Vasile, care, împreună cu un fierar, a bătut pe alt învățător în chiar casa lui”. Mi-i scîrbă să mai continuu.

    Studenții n-au fost uitați. Pe cînd unii făceau antisemitism, agitînd satele, iar alții se jucau de-a pistolul în serviciul celor doi Codreni, cari și în Comera nouă vor amenința cu împușcarea, pe cînd”Cetatea Universitară” trecea, din profundă convingere și cu o matură chibzuire a împrejurărilor, de la dictatura mussolinică a dlui Goga la nutritorul cazan democratic al cinstitei cîrmuiri, alții, fără să mai fi făcut vreun stagiu de facsimil idealist, mergeau la Ministeriul de Interne și luați de acolo, împreună cu merindele de drum, recomandația către prefectul local, care avea să se îngrijească de rest. După ce oamenii de treabă cari se luptau pentru conducerea României făcuseră ca studenții rătăciți să pumnească pe rector, să dea cu praf de ardei în ochii soldaților și să ardă în fața Senatului cu geamurile sparte un camion al poștei, acuma se creștea tineretul în practica violențelor și murdăriilor unor alegeri pătate. […]

    Alegerile au fost pătate, dar în aparență libere. Jandarmii n-au intervenit, dar pretutindeni oamenii partidului – să zicem și: partidelor, fiindcă la toate le-a dat drumul salvatoarea deriziune regală de la 31 mai – își pregăteau armata electorală. Inaugurînd o tactică nouă, se lucra înainte de ziua alegerii, care aceasta trebuia să fie albă, curată ca o mireasă fără prihană, prezintîndu-se certificatul regelui, care e presupus că nu știe nimic decît ce i se spune de interesați. La Buzău bandele s-au întîinit, s-a tras cu revolverul și rănitul, un măcelar, susținător al guvernului, și-a strîns mațele cu mîna, s-a răpezit acasă pentru a-și lua arma, a sărit peste scările tribunalului și a regretat, ucizînd în grămadă, că n-a putut să-și plătească mai bogat încă moartea iminentă. Morți, răniți au fost mai pretutindeni, pe cînd în alegerile trecute nu s-a vărsat o picătură de sînge. Iar, unde nu se ajungea așa de departe, funcționa bîta. A fost bătut generalul Negrei, fostul prefect Bastache, atîția alții. Cine a fost cuminte și-a dat samă de situație și a rămas la dînsul acasă.

    Dar lupta electorală a unui partid popular, chemat la putere de suveran fiindcă e popular, și anume ca să cruțe banul public, neîmpărțindu-l la agenți și bătăuși, are și părțile ei dulci. S-au prezintat în Cameră hîrtii de cinci sute de lei rupte transversal în două: era vorba de opozanți; din partea cealaltă s-ar fi putut prezintă alte dovezi asemenea. Carăle cu rachiu s-au oprit la porțile tuturor satelor ardelene. Pe alocurea oamenii veneau așa de beți încît și-ar fi pus pecetea, cu care băteau toate paginile caiețelului candidaților, și pe nasul lor propriu sau pe fruntea dlui magistrat președinte. Oamenii s-au deprins așa de mult să cîntărească buzunările candidaților, încît și aceia dintre dînșii cari-și păzesc obrazul și detestează astfel de metode au trebuit „să puie la bătaie” pînă la o sută de mii de lei în cele mai mici județe. A te prezintă altfel a ajuns a fi o naivitate. Alegerile democrației române de sufragiu universal sînt exact la nivelul celor engleze de pe vremea Georgilor, cînd oratorul vorbea pe butoi, iar alegătorii operau la cep. Orice valoare reprezintativă a unor astfel de manifestări populare se înlătură de la sine. E o luptă a pumnilor și o luptă a pungilor. Făgăduielile de a se da păduri – că atîta a mai rămas —, de a se cumpăra vaci, de a înmulți banii, de a ridica prețul grînelor și vitelor trec numai în al doilea rînd: omul vrea să vadă ce are în palmă, ca să voteze alandala ori să înjure din toată puterea bojocilor pe acela căruia i-a dat, ca om „onest”, votul prealabil plătit.

    Mă tem chiar că și așa am spus prea mult admițînd că jandarmeria n-a operat. Căci ziarul Țara Noastră (XI, 96) prezintă telegrame de la judecători prezidenți de birouri electorale basarabene în care se arată că „autoritățile“ au mințit satele anunțînd o falșă amînare și că jandarmii, cu șeful în frunte, călări, opreau sate întregi, care nici n-au votat.

    Nici așa, cu scoaterea suveranului în balcon, cu aruncarea banului public, împrumutat ori falsificat, cu înhăitarea bețivilor și epilepticilor pentru a apăra „programul partidului” – ce pricep ei dintr-însul cînd nu l-au priceput nici acei cari l-au făcut! —, cu tocmirea studenților, „floarea de tineret a țerii“, cărora li se plăteau ratele întîrziate ale pantalonilor, „popularii“, „imparțialii“, electoralii“ nu erau încă siguri; ei au căutat alianțe.