Ăst munte îngheţat nu-n cinstea voastră
Gătitu-şi-a cu roze azi faţa-i cenuşie?
Pâraiele vă caută, şi-n păsăresc azur
Se fugăresc, se luptă, cercând să vă zărească
Nostalgici nouri, vânturi.
Căci aşternut-am vouă pe piscuri masă mare:
– Învecinat cu stele, prăpăstii abisale
S-o mai găsi vreunul ca mine, cine oare?
Mai fost-a un regat întins c-al meu, vreodată?
Iar mierea mea cea dulce - de cine-a fost gustată? . . . .
- şi iată-vă, prieteni! - O, vai!
Dar nu-s eu cel Spre care vă-ndreptarăţi?
Voi ezitaţi, surprinşi - mai bine, ocărâţi!
Schimbatu-mi-am dar pasul, şi mână, `nfăţişare?
De nu sunt eu, amici, o, spuneţi, - cine-s oare?
Un altul s-a născut din eul meu fugit
Si-nstrăinat de mine?
Un luptător ce ades s-a-nvins mereu pe sine
Si-n contra forţei sale prea des s-a opintit,
Iar propria-i izbândă l-a-ncătuşat, rănit?
Căutam tărâmuri reci, bătute-n lung şi lat
De vântul îngheţat?
Om nu trăia alături, ci doar vreun urs polar,
Uitat-am Omul, Zeul, uitat-am ruga, hula?
Păşesc de-acum, stafie, spre nepătat gheţar?
- Cum, prieteni de demult! Iată, voi păliţi,
Iubind şi plini de spaimă!
Plecaţi de-aci mai bine! şi făr-de supărare!
În ger şi printre pietre voi n-aţi şti să trăiţi:
E ţara caprei negre, ţinut de vânătoare.
Slab vânător sunt eu! - Priviţi-mi arcul
Ce-ntins se înfioară!
Arcaşul cel mai vajnic a-l mânui doar poate –
Dar plângeţi, vai! Săgeata mea omoară,
Fugiţi de-aci, e timpul, de nu - vă bate ceasul! .....
Aţi şi plecat? - O, inimă, iubirea, Speranţa ţi-e întreagă:
Deschide-ale porţii braţe spre noi prieteni, iar
La cei bătrâni renunţă, şi uită amintirea!
De tânără tu fost-ai, mai tânără eşti acum!
Speranţa-n unic brâu ne-nlănţuia pe vremuri,
