anticipând un gust care a devenit între timp o politică - cu vehemenţa ce îi era proprie s-a pornit să
predice, dacă nu chiar să urmeze drumul spre Roma. - Pentru ca aceste ultime cuvinte să nu-mi fie înţelese greşit, as vrea să iau într-ajutor câteva versuri viguroase care vor lămuri chiar şi urechilor mai puţin subtile ceea ce vreau să spun, - ceea ce vreau să-i reproşez lui „Wagner cel din ultimii ani“ şi muzicii Parsifalului său:
- Mai e ceva german aici?
Germană-i inima ce plânge-n sumbru scrâşnet?
German să fie trupul ce singur se sfâşie?
Germane, aceste blagosloviri popeşti,
Această tămâiere de simţuri aţâţate?
Aceste lânceziri, căderi şi ameţeli
Si- a clopotelor dulci bălăngăneli?
Aceste ochiade monahale, acest dangăt chemând la rugăciune,
Extazuri măsluite cu ochii-n ceruri, peste ceruri?...
- Mai e ceva german aici?
Chibzuiţi dar fără grabă!
Staţi în prag, luaţi aminte...
E-al Romei glas ce auziţi
- credinţa ei, fără cuvinte!
Partea a noua: ce este aristocraţia?
257
Toate înălţările tipului „Om“ au fost şi vor fi şi de acum înainte opera unei societăţi aristocratice, a unei societăţi care crede într-o lungă scară a ierarhiei şi a diferenţelor valorice dintre un om şi celălalt şi care, într-un sens sau altul, are nevoie de sclavagism. Fără patosul distantei care ia naştere din deosebirile înrădăcinate dintre clasele sociale, din necontenita privire de sus în jos pe care casta stăpânitoare o îndreaptă asupra supuşilor şi uneltelor, din exercitarea neîncetată a supunerii şi poruncirii, a menţinerii la distanţă şi în subordine, fără patosul acesta n-ar putea lua naştere nici celălalt patos, mai tainic, dorinţa de a realiza noi şi noi distanţări în interiorul sufletului însuşi, de a produce stări din ce în ce mai elevate, mai rare, mai îndepărtate, mai ample, mai cuprinzătoare, adică
tocmai înălţarea tipului „Om“, permanenta „depăşire de sine a omului“, ca să dăm unei formule morale un sens supramoral. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii umanitariste cu privire la istoricul apariţii unei societăţi aristocratice (aşadar a condiţiilor necesare înălţării tipului „Om“): adevărul e crud. să recunoaştem dar fără menajamente care au fost până acum începuturile oricărei civilizaţii superioare! Oameni cu o fire care era încă naturală, barbari în toate sensurile înspăimântătoare ale cuvântului, oameni de pradă posesori încă ai unei vreri şi ai unor dorinţi de putere intacte s-au aruncat asupra unor rase mai slabe, mai şlefuite, mai paşnice, rase de negustori sau de crescători de animale de pildă, sau asupra unor civilizaţii bătrâne şi epuizate care îşi risipeau ultimele forţe vitale în sclipitoare jocuri de artificii ale spiritului şi corupţiei. Dintotdeauna casta aristocratică a fost la începuturi o castă a barbarilor: superioritatea lor consta în primul rând în forţa psihică, şi nu în cea fizică, - ei erau oameni mai com pleţi (ceea ce înseamnă şi „brute mai desăvârşite“ din toate punctele de vedere) decât ceilalţi.
258
Corupţia, ca expresie a faptului că înlăuntrul instinctelor domneşte o stare de ameninţătoare anarhie şi că edificiul pasiunilor numit „viată“ este zdruncinat: această corupţie apare în ipostaze fundamental diferite, în funcţie de fiinţele la care se manifestă. Astfel de pildă, în cazul unei aristocraţii ea aceea a Franţei la începutul Revoluţiei, care îşi azvârle cu un dezgust sublim privilegiile, jertfindu-se pe sine de dragul unei extravagante a sentimentului său moral, este vorba de corupţie: -
căci ceea ce s-a întâmplat a fost în fond doar actul final al unei corupţii seculare, în virtutea căreia aristocraţia a renunţat una câte una la prerogativele sale senioriale şi a decăzut până la a fi doar o funcţie (si în cele din urmă o podoabă şi găteală) a monarhiei. Însă o aristocraţie bună şi sănătoasă
doreşte esenţialmente să se considere nu o funcţie - fie ea a monarhiei sau a comunităţii -, ci sensul şi suprema lor justificare, acceptând pentru aceasta eu conştiinţa curată sacrificarea a nenumăraţi oameni care în interesul ei vor trebui oprimaţi şi reduşi la o stare de mutilare, de sclavie, de simple unelte. Credinţa ei fundamentală trebuie să fie că societatea există nu de dragul societăţii, ci numai în chip de temelie şi schelă care oferă posibilitatea unei elite să se înalţe spre misiunea sa superioară şi, în general, spre o existenţă superioară: asemenea acelor plante agăţătoare avide de soare ce cresc în Java - li se spune Sipo Matador -, care înlănţuie un stejar cu braţele lor, până când, în cele din urmă, rezemate de el, dar înălţate mult deasupra-i, ajung să-şi deschidă în plină lumină corolele, mândrindu-se de a lor fericire.
259
A te abţine reciproc de la practicarea ofensei, a violentei, a jafului, a recunoaşte voinţa semenului ca fiind egală cu a ta: acestea pot deveni într-un sens general reguli de bună-cuviinţă între indivizi, în caz că există condiţiile necesare pentru aceasta (şi anume, o reală asemănare a puterilor şi criteriilor indivizilor, precum şi apartenenţa lor comună la unul şi acelaşi corp social). Însă din momentul în care s-ar încerca extinderea acestui principiu, mergându-se chiar până la considerarea lui ca principiu fundamental al societăţii, el s-ar arăta pe dată în adevărata sa lumină: aceea de voinţă
de negare a vieţii, de principiu al descompunerii şi decăderii. În acest domeniu trebuie să pătrundem temeinic până în străfunduri şi să ne stăvilim toate slăbiciunile sentimentale: viaţa însăşi este în esenţă deposedare, rănire, biruinţă asupra celui străin şi asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunerea cu forţa a formelor proprii, asimilare sau, cel puţin şi în cel mai blând caz, exploatare, - dar la ce bun să întrebuinţăm mereu aceste cuvinte în care s-a întipărit din vremuri străvechi un sens defăimător? (chiar şi corpul în interiorul căruia, după cum s-a presupus mai sus, indivizii se tratează
ca egali - aceasta se întâmplă în toate aristocraţiile sănătoase -, acest corp este obligat el însuşi, în caz că e un corp viu şi nu unul muribund, să întreprindă împotriva celorlalte corpuri fapte de la care indivizii care îl alcătuiesc se abţin reciproc: el va trebui să fie întruchiparea voinţei de putere, el va dori să crească, să se extindă, să acapareze, să dobândească preponderenţa, - şi aceasta nu pe temeiul vreunei moralităţi sau imoralităţi oarecare, ci din cauză că el trăieşte, şi pentru că viaţa este tocmai voinţă de putere. Însă nu există chestiune în care conştiinţa comună a europenilor să fie mai refractară sfaturilor decât în aceasta; în prezent se visează pretutindeni, chiar şi sub deghizamente ştiinţifice, la tot felul de organizări viitoare ale societăţii, care va trebui să-şi piardă „caracterul
exploatator“: -în urechile mele aceste cuvinte răsună de parcă prin ele s-ar făgădui inventarea unei vieţi care să se abţină de la toate funcţiunile organice. „Exploatarea“ aparţine nu unei societăţi corupte sau imperfecte şi primitive: ea aparţine esenţei vieţii, ca funcţiune organică fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zise, cea care e însăşi voinţa de a trăi. - Presupunând că în teorie acestea ar fi o inovaţie, - în realitate, ele constituie de fapt factorul primordial al întregii istorii: să fim măcar atât de cinstiţi ca s-o recunoaştem!
260
În peregrinarea mea prin tot felul de morale, mai subtile şi mai grosolane, care au stăpânit până
acum sau mai stăpânesc încă pe pământ, am găsit anumite trăsături care revin mereu împreună, conexate; astfel că în cele din urmă mi s-au desluşit două tipuri de bază, iar în faţa privirii mi-a apărut o deosebire fundamentală. Există morale de stăpâni şi morale de sclavi; - vreau să adaug îndată că şi în toate civilizaţiile superioare şi neomogene se întâlnesc încercări de mediere între cele două morale, mai adeseori o amestecare haotică a acestora, neînţelegeri reciproce şi uneori chiar conflicte puternice - aceasta în fiinţa unui şi aceluiaşi am, în cuprinsul unui singur suflet. Diferenţierile dintre valorile morale au luat naştere fie în rândul rasei dominante care se bucura din plin de conştiinţa deosebirii ei faţă de rasa dominată, - fie în rândul celor dominaţi, al sclavilor, al celor subordonaţi din toate categoriile. În primul caz, în care stăpânitorii sunt cei care determină noţiunea „binelui“, stările sufleteşti elevate şi trufaşe sunt resimţite ca distinctive, ele determinând ierarhia. Aristocratul îndepărtează din faţa lui fiinţele în care se manifestă
contrariul unor astfel de stări elevate şi trufaşe: el le dispreţuieşte. Să remarcăm pe dată că în cazul acestei prime varietăţi de morală antagonismul „bun“ şi „stricat“ echivalează cu „nobil“ şi „detestabil“: -
antagonismul „bun“ şi „rău“ are o altă origine. E dispreţuit laşul, fricosul, meschinul, cel care se preocupă
doar de stricta utilitate; de asemenea, suspiciosul cu privirea-i strâmbă, cel care se umileşte, omul de soi câinesc care se lasă maltratat, lingăul milog, şi mai ales mincinosul: - e o credinţă înrădăcinată a tuturor aristocraţilor că norodul e mincinos. „Noi, veridicii“ - astfel îşi ziceau nobilii în Grecia antică. E evident faptul că pretutindeni calificativele morale au fost aplicate mai întâi asupra oamenilor şi doar mai târziu, prin extindere, asupra acţiunilor: de aceea, istoricii moralei care iau drept punct de plecare întrebări de genul „din ce cauză acţiunea caritabilă a trecut drept lăudabilă?“ comit o gravă eroare. Aristocratul simte că
el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu are nevoie să obţină încuviinţarea cuiva, apreciind că ;,ceea ce îmi dăunează mie, este dăunător în sine“, el fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor, care creeaz ă valori. El preţuieşte tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În prim-plan se află sentimentul belşugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni, conştienta unei avuţii dornice de a se dărui şi cheltui: - şi aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor, dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundentei de putere. Aristocratul respectă în propria-i fiinţă pe omul puternic, stăpân asupra lui Însuşi, pe cel care se pricepe să vorbească şi să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate şi duritate faţă de sine însuşi şi care se înclină cu veneraţie în faţa tuturor celor severe şi dure. „De piatră-i inima ce Wotan în pieptu-mi aşeză“, se spune într-o veche Saga scandinavă: şi pe bună dreptate, căci e o vorbă izvodită de sufletul unui viking mândru. Un astfel de om se mândreşte tocmai cu faptul de a nu fi născut pentru compasiune: şi de aceea eroul acestui Saga adaugă avertizând: „cel căruia inima nu îi e de tânăr dură, nu o va avea nicicând dură“. Aristocraţii şi cutezătorii care gândesc astfel se situează la antipodul moralei care vede tocmai în compătimire sau în acţiunea în folosul semenului sau în desinteressement simbolul moralităţii; încrederea în sine, mândria de sine, ostilitatea absolută şi ironia faţă de „altruism“, acestea fac parte şi ele în mod categoric din morala aristocrată, laolaltă cu o uşoară desconsiderare şi prudentă faţă de compasiune şi de „inimile calde“. Puternicii sunt acei care se pricep cu adevărat să
venereze, aceasta- i arta lor, domeniul în care îşi exercită inventivitatea. Respectul profund acordat bătrâneţii şi tradiţiei dreptul se bazează în întregime pe acest respect dublu -, credinţa şi prejudecata care acordă prioritate strămoşilor, în defavoarea generaţiei viitoare, iată trăsături tipice ale moralei celor puternici; şi invers, faptul că oamenii „ideilor moderne“ cred aproape instinctiv în „progres“ şi în
„viitor“, neglijând din ce în ce mai mult respectul faţă de bătrâneţe, e suficient pentru a ne dezvălui originea lipsită de nobleţe a acestor „idei“. Însă, pentru gustul prezentului, lucrul cel mai străin şi mai dezagreabil din morala stăpânitorilor rămâne severitatea preceptului potrivit căruia aceştia au obligaţii doar faţă de cei de o seamă cu ei; faţă de fiinţele de rang inferior şi faţă de străini ei pot acţiona după cum cred de cuviinţă sau „după voia inimii“, în orice caz „dincolo de Bine şi de Rău“ - : iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea şi alte sentimente asemănătoare.
Aptitudinea şi obligaţia unei recunoştinţe îndelungi şi a unei răzbunări îndelungi - ambele numai faţă
de cei de o seamă -, subtilitatea represaliilor, rafinamentul noţiunii de prietenie, o anumită nevoie de a avea duşmani (aceasta servind oarecum drept canalizare a sentimentelor de invidie, agresivitate, aroganţă, şi înlesnind de fapt posibilitatea unei adevărate prietenii): toate acestea sunt caracteristici tipice ale moralei aristocratice care, după cum am arătat, nu este identică cu morala propovăduită de
