constituie deja un progres, un pas înainte în direcţia spiritualizării. Prin mimica creştină, prin rugăciuni şi psalmodieri, ţărănoasa bădărănie şi gravitate engleză dobândesc totodată un deghizament care le face mai suportabile, mai bine zis, le ornamentează şi le răstălmăceşte; iar pentru această
turmă de beţivi desfrânaţi care odinioară s-au învăţat să grohăie moraliceşte sub chinga metodismului şi o fac acum în rândurile „Armatei Salvării“, convulsiile de pocăinţă reprezintă într-adevăr cea mai înaltă treaptă a „umanităţii“ la care se pot înălţa: atâta lucru se cuvine să recunoaştem. Însă ceea ce ne displace chiar şi la cei mai civilizaţi englezi este lipsa lor de muzică, la figurat vorbind (dar şi la propriu -): în mişcările sufletului şi corpului lor nu găseşti nici un dram de ritm şi de dans, şi nici măcar nevoia de ritm, de dans, de „muzică“. Ascultaţi-i vorbind; priviţi-le pe cele mai frumoase englezoaice mergând - nici o tară din lume nu are porumbei şi lebede mai frumoase, - în fine: ascultaţi-i cântând! Dar asta ar fi prea mult -
253
Există adevăruri pentru a căror descoperire cele mai apte sunt capetele mediocre, căci ele sunt cel mai bine croite pe măsura acestora, există adevăruri care farmecă şi seduc doar spiritele mediocre:
- ne-am pornit să formulăm această idee supărătoare tocmai acum, când spiritul anumitor englezi re-marcabili, dar mediocri - îi numesc pe Darwin, John Stuart Mill şi Herbert Spencer - încearcă să se impună în zonele medii ale gustului european. De fapt, cine ar putea contesta utilitatea unei dominaţii temporare a unor astfel de spirite? Ar fi o greşeală să ne închipuim că spiritele superioare aflate în înalturi ar fi cele mai potrivite pentru a constata, aduna şi formula în concluzii o multitudine de fapte mărunte şi comune: - dimpotrivă, fiind nişte excepţii, ele se află de la bun început într-o poziţie defavorizată în raport cu „regula“. În fine, ele trebuie să realizeze ceva mai mult decât o simplă
cunoaştere - ele trebuie să fie ceva nou, să însemn e ceva nou, să reprezinte valori noi! Prăpastia dintre ştiinţă şi putinţă este poate mai mare şi totodată mai neliniştitoare decât se crede în general: cel înzestrat cu puteri uriaşe, creatorul, trebuie să fie pesemne un neştiutor, în vreme ce o anumită
mărginire, o anumită ariditate şi harnică scrupulozitate, pe scurt un anumit englezism te pot predispune destul de bine la descoperiri ştiinţifice de geniu celor făcute de Darwin. - Să nu se uite în sfârşit că, prin profunda lor mediocritate, englezii au cauzat deja Intr-un rând o scădere generală a nivelului spiritual european: faptul că aşa-numitele idei „moderne“ sau „ideile secolului al XVIII- lea“
sau „ideile franceze“ - aşadar ideile împotriva cărora s-a ridicat cu profund dezgust spiritul german -
au fost de origine engleză este un lucru incontestabil. Francezii au fost doar imitatorii şi comedianţii acestor idei, cei mai buni soldaţi ai acestora şi totodată, din păcate, cele dintâi şi cele mai grave victime ale lor: căci sub influenţa blestematei anglomanii a „ideilor moderne“ L'âme fr ançaise a devenit într-atât de diluat şi de sleit încât în zilele noastre aproape că nu-ţi mai vine să-ti aminteşti de înfăţişarea sa din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, de puterea sa profundă şi pasionată, de nobleţea sa inventivă. Însă trebuie să ţinem cu dinţii de echitatea istorică a acestei teze, trebuie s-o apărăm împotriva clipei şi aparentei: întreaga noblesse europeană - cea a sentimentului, a gustului, a moravurilor, pe scurt nobleţea luată în toate sensurile elevate ale cuvântului - este opera şi plăsmuirea Franţei, iar vulgaritatea europeană, plebeismul ideilor moderne - aceea a Angliei.
254
Chiar şi astăzi Franţa continuă să fie sediul celei mai spirituale şi celei mai rafinate culturi din Europa, o înaltă şcoală a gustului: dar trebuie să ştii s-o găseşti, această „Franţă a bunului gust“.
Reprezentanţii ei se ascund cu dibăcie: - pesemne că ea se încarnează şi trăieşte într-un număr redus de indivizi care se pare că nici măcar nu se ţin prea bine pe picioare, unii dintre ei fiind fatalişti, pesimişti, bolnavi, iar alţii nişte răsfăţaţi şi afectaţi al căror orgoliu constă în a sta ascunşi. O trăsătură
le e comună tuturora: ei îşi astupă urechile la auzul neroziei turbate şi a pălăvrăgelii zgomotoase a democraţilor bourgeois. Ceea ce se vântură în prim-plan este de fapt o Franţă prostită şi abrutizată, -
deunăzi, cu ocazia funerariilor lui Victor Hugo ea s-a dedat la o adevărată orgie de prost gust şi de autoadulare. Ei mai au încă ceva în comun: dorinţa lăudabilă de a se opune germanizării spiritului francez - împreună cu şi mai lăudabila incapacitate de a reuşi s-o facă! Se poate spune deja că în momentul de faţă Schopenhauer este mai aclimatizat şi mai naturalizat în această Franţă a spiritului, care e şi o Franţă a pesimismului, decât a fost vreodată în Germania; nemaivorbind de Heinrich Heine, de care liricii parizieni mai subtili şi mai exigenţi s-au pătruns deja de mult din cap până-n picioare, sau de Hegel, care în persoana lui Taine - adică în persoana primului istoric în viaţă -
exercită astăzi în Franţa o influentă aproape tiranică. În ceea ce îl priveşte pe Richard Wagner: cu cât muzica franceză se va deprinde mai bine să se modeleze pe potriva cerinţelor reale ale a celui âme moderne, cu atât se va „wagneriza“ mai mult, aceasta putem s-o prezicem, - căci ea o face deja! Cu toate acestea există trei lucruri cu care francezii se mai pot încă mândri la chip de moştenire şi particularitate care le aparţine, indieni intact al unei vechi superiorităţi culturale asupra Europei, în pofida germanizării şi plebeizării voluntare sau involuntare a gustului lor: în primul rând, aptitudinea de a se deda pasiunilor de ordin artistic, de a se dărui pe altarul „formei“, pasiune pentru care a fost născocită, printre alte mii, expresia L'art pour L'art: - de trei secole încoace Franţa n-a dus niciodată
lipsă de astfel de născociri care, datorită respectului ce i s-a acordat „minorităţii“, au înlesnit apariţia în literatură a unui gen de muzică de cameră pe care zadarnic ham căuta în restul Europei. Al doilea lucru pe care îşi pot întemeia francezii superioritatea asupra Europei este vechea şi multipla lor cultură moralistică, graţie căreia chiar şi mărunţii romanciers ai ziarelor şi ocazionalii boulevardiers de Paris dau dovadă de o anumită sensibilitate şi curiozitate psihologică de care Germania de pildă
nici măcar nu are habar (darmite s-o posede!). Germanilor le lipsesc pentru aceasta câteva secole de travaliu moralistic de care, după cum am spus, Franţa nu s-a cruţat defel; cel care din această cauză îi numeşte pe germani „naivi“, le elogiază un defect. (În chip de contrast cu inexperienţa şi inocenta germanilor în voluptate psychologica, calităţi destul de strâns înrudite cu anostitatea vieţii de societate germane, - şi, totodată, în chip de cea mai fericită expresie a unei curiozităţi şi ingeniozităţi autentic franceze în acest domeniu al fiorurilor delicate, poate fi citat Henri Beyle, acest om uimitor,
anticipator şi premergător care, într-un tempo napoleonian, a cutreierat în lung şi lat ţara sa Europa şi numeroasele secole ale sufletului european, ca un adevărat explorator şi descoperitor al acestui suflet:
- au fost necesare două generaţii pentru a-l ajunge oarecum din urmă, pentru a dezlega o mică parte a enigmelor care l-au torturat şi extaziat pe acest straniu şi enigmatic epicurian, cel din urmă dintre marii psihologi ai Franţei -). Mai există şi un al treilea motiv care justifică pretenţia la superioritate: în caracterul francezilor se realizează o sinteză destul de reuşită între Nord şi Sud, ceea ce le dă
posibilitatea să înţeleagă multe lucruri şi îi îndeamnă la înfăptuirea multor altora, lucruri pe care un englez nu va fi în stare să le priceapă vreodată; temperamentul lor, orientat periodic în direcţia Sudului, în care se revarsă în răstimpuri clocotul sângelui provensal şi liguric, îi ocroteşte de oribilul orizont searbăd-cenuşiu al Nordului, de fantomaticele noţiuni lipsite de soare şi de sânge, - boala noastră germană, maladia gustului, împotriva crizelor căreia am prescris pentru moment şi cu cea mai mare fermitate o cură de sânge şi de fier, vreau să spun: „,marea politică“ (conform unei terapeutici periculoase care m-a deprins cu aşteptarea îndelungă, dar nu încă şi cu speranţa-). Chiar şi acum în Franţa mai pot găsi înţelegere şi ecou acei oameni rari şi arareori satisfăcuţi al căror spirit e mult-prea cuprinzător pentru a se mulţumi cu un patriotism oarecare, oameni care ştiu să îndrăgească
Sudul atunci când sunt în nord, ştiu să iubească Nordul aflându-se în sud, - mediteranieni înnăscuţi,
„buni europeni“. - Lor le-a închinat muzica Bizet, acest ultim geniu care a întrezărit o frumuseţe nouă, o seducţie nouă, - cel care a descoperit un crâmpei de Sud al muzicii.
255
Cred că e nimerit ca muzicii germane să i se opună o doză bună de prudenţă. Un om care iubeşte Sudul precum îl iubesc eu, ca pe o mare şcoală a vindecării, atât a spiritului cât şi a simţurilor, ca pe o imensă abundentă şi transfiguraţie solară ce se aşterne asupra unei existenţe suverane şi încrezătoare în sine: ei bine, un astfel de om se va feri oarecum de muzică germană, căci ea, pervertindu-i din nou gustul, ameninţă să-i distrugă odată cu acesta şi sănătatea abia dobândită. Un astfel de meridional de credinţă şi nu de obârşie, visând la viitorul muzicii, va trebui să viseze implicit şi la eliberarea ei de sub influenta Nordului, el va auzi răsunând în fiinţa sa preludiul unei muzici mai profunde, mai puternice, poate mai crude şi mai misterioase, a unei muzici supragermane care să nu se stingă, să nu se ofilească, să nu pălească, ca întreaga muzică germană, în faţa mării albastre şi voluptuoase şi a seninătăţii cerului mediteranean, o muzică supraeuropeană care îşi va păstra frumuseţile chiar şi în faţa asfinţitului ruginiu al desertului, o muzică al cărei suflet e înrudit cu palmierul şi care se va simţi ca acasă printre marile, frumoasele şi solitarele animale de pradă, şi va cutreiera pustiul alături de ele ......
Îmi pot imagina o muzică al cărei farmec ar fi acela de a nu mai şti nimic despre Bine şi Rău, poate cel mult un soi de dor de casă, vagi umbre aurii şi slăbiciuni gingaşe adiind deasupra-i: o artă
care, scrutând zările îndepărtate, ar vedea venind spre ea culorile unei lumi morale aproape ininteligibile aflate pe pragul declinului, o muzică îndeajuns de ospitalieră şi de profundă pentru primirea acestor fugari întârziaţi.
256
Din cauza înstrăinării bolnăvicioase dintre popoarele Europei pe care a provocat-o şi o provoacă
şi în zilele noastre delirul naţional, din cauza politicienilor miopi dar îndemânatici care au parvenit cu ajutorul ei pe culmi fără să bănuiască cât de lipsită de durabilitate este politica de diviziune pe care o practică, - din cauza acestor lucruri şi a altor câteva care azi mai sunt încă absolut inexprimabile, se întâmplă că semnele prevestitoare cele mai univoce cu putinţă sunt trecute cu vederea sau sunt răstălmăcite într-un mod samavolnic şi eronat, semne care prevestesc dorinţa de unificare a Europei.
Adevărata direcţie generală spre care tindea tainicul travaliu sufletesc al tuturor oamenilor profunzi şi cuprinzători din secolul acesta a fost aceea de a deschide drumul ce duce spre această
nouă sinteză
şi de a-l anticipa, cu titlu de experienţă, pe europeanul viitorului: dacă acei oameni s-au raliat vreodată unei „patrii“, aceasta s-a întâmplat doar într-un mod superficial, sau în momentele lor de slăbiciune, sau poate la bătrâneţe, - deveneau „patrioţi“ doar pentru a se deconecta de ei înşişi. Mă
refer la oameni ca Napoleon, Goethe, Beethoven, Stendhal, Heinrich Heine, Schopenhauer; sper că
nu-mi va fi luat în nume de rău dacă îl voi trece în rândul lor şi pe Richard Wagner, în privinţa căruia nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de confuzia pe care a făcut-o cu propria-i persoană, - geniilor de felul său arareori le e dat dreptul să se înţeleagă pe sine. Cu atât mai puţin trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de zarva necuviincioasă prin care se încearcă stăvilirea influentei lui Richard Wagner în Franţa:
- orice s-ar întâmpla, e un fapt de netăgăduit că între romantismul târziu francez al anilor '40 şi Richard Wagner există o înrudire dintre cele mai strânse şi mai intime. Ei sunt înrudiţi fundamental prin întreaga elevaţie şi profunzime a aspiraţiilor lor: Europa, unica Europă e cea al cărei suflet se avântă şi năzuieşte spre înalturi în arta lor complexă şi tumultuoasă - încotro? spre o nouă lumină?
Spre un soare nou? Dar cine poate formula cu exactitate ideea pe care aceşti maeştri ai noilor mijloace de expresie n-au ştiut s-o rostească lămurit? Cert este că ei, aceşti ultimi mari exploratori, au fost zguduiţi de aceleaşi vijelii şi imbolduri revoluţionare, că şi-au îndreptat căutările în aceleaşi direcţii!
Cu toţii, posedaţi ai literaturii până-n măduva oaselor - cei dintâi artişti cu o cultură literară
universală -, adeseori ei înşişi scriitori, inovatori, mediatori şi mozaicari ai artelor şi simţurilor (Wagner trebuie considerat un muzician printre pictori, un poet printre muzicieni, în general un artist printre actori); cu toţii, fanatici ai expresiei „cu orice preţ“ - l-aş aminti în special pe Delacroix, artistul cel mai îndeaproape înrudit cu Wagner -, cu toţii, mari descoperitori în domeniul sublimului, dar şi în cel al urâtului şi al oribilului, şi mai mari inventatori în materie de efecte, de mizanscenă, în arta expunerii, cu toţii artişti al căror talent le întrece cu mult geniul -, virtuoşi din cap până-n picioare, posedând o dibăcie înspăimântătoare de a folosi toate mijloacele menite să seducă, să ademenească, să constrângă, să zguduie, inamici înnăscuţi ai logicii şi ai liniei drepte, ahtiaţi de tot ceea ce e străin, exotic, monstruos, întortocheat, contradictoriu; ca oameni, tantali ai voinţei, plebei parveniţi care atât în viată cât şi în creaţie se simt incapabili de un tempo aristocratic, de un lento - gândiţi-vă, de pildă, la Balzac, - lucrători înverşunaţi ajungând prin muncă aproape până la autodistrugere; antinomişti şi rebeli în materie de moravuri, ambiţioşi şi nesăţioşi lipsiţi de echilibru Şi de bucurii; cu toţii sfârşind prin a se zdrobi şi prăbuşi la picioarele crucii (şi pe bună dreptate: căci care dintre ei ar fi putut fi îndeajuns de profund şi de original pentru a zămisli o filozofie de Antihrist?) -, în general, un soi de oameni superiori, îndrăzneţi şi temerari, splendizi şi violenţi, oameni ai marilor înălţimi şi ai înălţărilor năvalnice, care au propovăduit pentru întâia oară secolului lor - secolul mulţimii! -
noţiunea de „om superior“... Să binevoiască prietenii germani ai lui Richard Wagner să-şi pună
întrebarea dacă există oare în arta wagneriană vreun grăunte cât de mic de germanism, sau dacă nu cumva distincţia ei constă tocmai în faptul că ea îşi are obârşia în izvoare şi impulsuri supragermane: nu trebuie să uităm nici cât de indispensabil i-a fost Parisul lui Wagner pentru a-şi desăvârşi caracterul, tocmai Parisul la care, prin instinctele sale profunde, tânjea în perioada sa cea mai decisivă; să nu uităm de asemenea că întreaga sa atitudine, apostolatul pentru propriile-i idei n-ar fi putut atinge perfecţiunea dacă el n-ar fi avut în faţa ochilor exemplul socialiştilor francezi. Se prea poate ca pe baza unei comparaţii mai subtile să se descopere, în favoarea temperamentului german al lui Richard Wagner, că în tot ceea ca a înfăptuit, el s-a dovedit mai puternic, mai cutezător, mai dur şi mai mare decât ar fi putut fi un francez din secolul al XIX-lea, - aceasta din cauză că noi germanii suntem mai apropiaţi de barbarie decât francezii-; poate că cea mai uimitoare creaţie a lui Richard Wagner va rămâne de-a pururi inaccesibilă, străină, inimitabilă pentru întreaga rasă latină pe cale de decădere: e vorba de personajul lui Siegfried, al acelui om deosebit de Liber, probabil mult prea liber, prea dur, prea jovial, prea sănătos, prea anticatol ic ca să fie pe gustul bătrânelor şi slăbitelor popoare civilizate. Se prea poate ca acest Siegfried antiromanic să constituie de-a dreptul un sacrilegiu faţă de romantism; ei bine, Wagner si-a răscumpărat din plin acest păcat în zilele sumbre ale bătrâneţii când -
