237
Femeile au fost tratate până acum de bărbaţi ca nişte păsări rătăcite din drum, care au coborât din înalturi până la ei: ele treceau drept fiinţe mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare, mai inimoase decât bărbaţii -, dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-si lua zborul.
238
A da greş în privinţa problemei fundamentale a „bărbatului şi a femeii“, a tăgădui antagonismul abisal şi necesitatea unor relaţii veşnic încordate între ei, a visa că bărbatul şi femeia ar putea avea vreodată drepturi egale, educaţie nediferenţiată, pretenţii şi obligaţii similare: iată un semn tipic de obtuzitate, iar un gânditor care se arată obtuz tocmai în acest domeniu primejdios obtuzitate a instinctelor! - poate fi considerat suspect din toate celelalte puncte de vedere, ba mai mult decât atât, prin aceasta el s-a trădat, s-a dat de gol: probabil că, pus în faţa tuturor problemelor fundamentale ale vieţii, chiar şi ale vieţii viitoare, el se va dovedi la fel de „miop“, nefiind în stare să aprofundeze nici una din ele. Dimpotrivă, un bărbat care posedă o anumită profunzime a spiritului şi a dorinţelor sale, şi totodată bunăvoinţa capabilă de severitate şi de duritate, care se confundă lesne cu acestea, nu poate gândi în privinţa femeii decât într-un mod oriental: - şi anume, el trebuie să considere femeia o proprietate, un bun ce poate fi zăvorât, o fiinţă hărăzită servituţii, condiţie în care ea se poate desăvârşi, - el trebuie să se situeze pe poziţiile imensei înţelepciuni asiatice, a superiorităţii instinctuale a Asiei, la fel precum au făcut-o odinioară grecii, cei mai buni urmaşi şi învăţăcei ai Asiei,
- grecii care, după cum se ştie, de la Homer şi până în vremea lui Pericle, pe măsură ce făceau progrese mai mari pe calea civilizaţiei şi a forţei, au devenit din ce în ce mai severi, pe scurt din ce în ce mai orientali în privinţa femeii. Cât de necesară, cât de logică şi chiar omenesc dezirabilă era această atitudine: iată o problemă asupra căreia am face bine să medităm!
239
În nici un alt secol sexul slab nu a fost tratat de către bărbaţi cu atâta consideraţie ca în secolul nostru - aceasta face parte din tendinţele şi gusturile democratice, laolaltă cu lipsa de respect faţă de cei vârstnici -: ce-i de mirare dacă se şi abuzează numaidecât de această consideraţie? Femeia vrea şi mai mult, se învaţă să revendice, ajunge să vadă în acest tribut de consideraţie ce i se acordă aproape o ofensă, ar prefera concurenta şi chiar lupta pentru drepturi: pe scurt, femeia îşi pierde din pudoare. Să
adăugăm pe dată că ea îşi pierde şi din bunul ei gust. Ea se dezvaţă să se teamă, de bărbat: însă femeia
care „s-a dezvăţat de teamă“ îşi abandonează prin aceasta şi cele mai feminine instincte ale ei. Faptul că femeia prinde curaj de îndată ce calităţile inspiratoare de teamă ale bărbatului, s-o spunem pe şleau, când virilitatea lui nu mai este voită şi cultivată, acesta e un lucru normal şi chiar destul de uşor de înţeles; ceea ce-i mai greu de priceput este faptul că, totodată - femeia degenerează. Or tocmai aceasta se întâmplă în zilele noastre: să nu ne ascundem după degete! Pretutindeni unde spiritul industrial a ieşit biruitor din lupta cu spiritul militar şi aristocratic, femeia năzuieşte să cucerească
independenţa economică şi juridică a unui comis: „femeia-comis“ ne aşteaptă la porţile societăţii moderne în curs de formare. În vreme ce ea cucereşte astfel drepturi noi, aspiră la dominaţie şi îşi înscrie pe steagurile şi steguleţele ei lozinca „Progresul femeilor", vedem cu o cumplită claritate că se petrece de-a dreptul contrariul: femeia regresează. De la Revoluţia franceză încoace influenţa femeii în Europa a descrescut pe măsură ce drepturile şi revendicările ei sporeau; iar „emanciparea femeii“, în cazul în care este dorită şi cerută înseşi de femei (şi nu numai de către capete seci bărbăteşti) se dovedeşte a fi un simptom ciudat al slăbirii şi fărâmiţării progresive a principalelor instincte feminine.
În această mişcare se află o doză de prostie, o prostie aproape masculină, de care o femeie normală -
aşadar, inteligentă - s-ar ruşina profund. A nu mai poseda flerul care îţi arată terenul pe care ai cele mai mari şanse de izbândă; a neglija antrenamentul în mânuirea armelor care îţi sunt proprii; a te arăta lipsită de scrupule în faţa bărbatului, mergând chiar până la „a scrie cărţi“ în locul bunei-creşteri şi modestiei distinse, rafinate de odinioară; a te strădui cu o neruşinare virtuoasă să distrugi credinţa bărbatului într-un ideal fundamental diferit ce s-ar ascunde în fiinţa femeii, credinţa într-un inefabil Etern-feminin, Inevitabil-feminin; a alunga cu o insistentă limbută din capul bărbatului ideea că
femeia trebuie întreţinută, îngrijită, protejată, cruţată asemenea unui animal domestic delicat, ciudat de sălbatic şi adeseori agreabil; neîndemânatica şi indignata cotrobăială pentru a depista toate aspectele sclavagiste şi iobăgeşti pe care le-a avut şi le mai are poziţia femeii în ierarhia socială (de parcă sclavagismul ar constitui un contraargument şi nu, mai degrabă, o condiţie a tuturor civilizaţiilor superioare, a tuturor progreselor culturale>: - ce altceva înseamnă toate acestea decât fărâmiţarea instinctelor feminine, renunţarea la feminitate? Fireşte, în rândul măgarilor instruiţi de sex masculin se găsesc destui prieteni ai femeilor, corupătorii lor, care le sfătuiesc să renunţe la feminitate şi să maimuţărească toate neroziile de care suferă ca de o boală „bărbatul“ european
„virilitatea“ europeană, - imbecili care ar dori să coboare femeia la nivelul „culturii generale“, al cititului ziarelor şi al practicării politicii. Se găsesc chiar unii care ar vrea să facă din femei liber-cugetătoare şi literate: de parcă o femeie lipsită de cucernicie n-ar constitui în ochii unui bărbat profund şi ateu o fiinţă absolut respingătoare şi ridicolă -; aproape pretutindeni, nervii le sunt distruşi prin cea mai morbidă şi cea mai primejdioasă muzică din câte există (ultimul răcnet al muzicii noastre germane), pe zi ce trece ele sunt făcute mai isterice şi mai inapte pentru a-şi îndeplini cea dintâi şi cea din urmă chemare a lor, anume aceea de a da naştere unor copii viguroşi. Se încearcă mai cu seamă
„instruirea“ lor şi, după cum se spune, întărirea „sexului slab“ cu ajutorul culturii: de parcă istoria nu ne-ar fi învăţat îndeajuns de insistent că „instruirea“ omului a mers întotdeauna braţ la braţ cu debilitarea lui - respectiv cu debilitarea, irosirea, îmbolnăvirea voinţei, şi că femeile cu cea mai mare putere şi influentă din lume (chiar mama lui Napoleon bunăoară) şi-au datorat puterea şi autoritatea asupra bărbaţilor tocmai puterii voinţei lor- şi nu dascălilor! Lucrul care inspiră respectul şi adeseori chiar teama faţă de femeie este natura ei, care e mai „naturală“ decât aceea a bărbatului, supleţea ei pură, şireată, felină, gheara ei de tigru ascunsă în mănuşă, naivitatea egoismului ei, ineducabilitatea ei, sălbăticia ei interioară; caracterul de neînţeles, amplu şi schimbător al dorinţelor şi virtuţilor ei...
Ceea ce inspiră milă, în ciuda fricii, faţă de pisica primejdioasă şi frumoasă care e „femeia“ este că ea pare mai suferindă, mai vulnerabilă, mai dornică de mângâieri şi mai osândită la decepţii decât oricare alt animal. Teamă şi milă: iată sentimentele cu care a stat până acum bărbatul în faţa femeii, mereu cu un picior lunecând în groapa tragediei, cea care te sfâşie, desfătându-te. - Cum? De-acum s-a sfârşit cu asta? Se lucrează la eliberarea femeii din vrajă? Încetul cu încetul, ea va deveni mereu mai plictisitoare? O, Europa! Europa! Cunoaştem animalul încornorat, cel pentru care ai simţit dintotdeauna cea mai mare atracţie, cel din partea căruia te ameninţau mereu primejdiile! Vechea-ţi fabulă s-ar putea preface iarăşi în „istorie“, - o enormă nerozie ameninţă să se înstăpânească din nou asupra ta şi să te răpească! şi sub această nerozie nu-i ascuns vreun zeu, nu! doar o „idee“, o „idee modernă“! -
Partea a opta: popoare şi patrii
240
Am ascultat deunăzi - şi parcă era din nou ca pentru întâia oară - uvertura la Maeştrii cântăreţi de Richard Wagner: aceasta e o artă pompoasă, supraîncărcată, greoaie şi târzie care are orgoliul de a presupune pentru înţelegerea ei două secole de muzică încă în viaţă: - îi cinsteşte pe germani faptul că
un astfel de orgoliu şi-a găsit justificarea! Ce de seve şi forţe, câte anotimpuri şi climate se amestecă
de-a valma în această muzică! Ea ne pare când învechită şi străină, când aspră şi juvenilă, la fel de capricioasă uneori pe cât de fastuoasă şi tradiţională alteori, nu arareori poznaşă, dar mai deseori dură şi brutală, ea are înflăcărare şi îndrăzneală, înfăţişându-se totodată în coaja moale şi îngălbenită
a fructelor care n-au mai apucat să se coacă la vreme. Ea se revarsă largă şi plină: şi apoi, pe neaşteptate, apare un moment de ezitare inexplicabilă, asemenea unei lacune ce se interpune între cauză şi efect, o apăsare ce ne incită la visare, apăsarea unui coşmar parcă -, dar se şi revarsă şi se lărgeşte iar vechiul fluviu al plăcerii, al plăcerilor multiple, al vechilor şi noilor bucurii, laolaltă mai ales cu bucuria pe care o află artistul în a se asculta pe sine, bucurie pe care nici nu încearcă să o ascundă, uimita încântare pe care i-o dă conştiinţa înaltului grad de măiestrie al mijloacelor întrebuinţate, mijloace artistice noi, dobândite recent şi încercate pentru întâia oară aici, după cum pare să ne destăinuiască el. Muzica aceasta, în sfârşit, nu are în ea nimic frumos, nimic sudic, nici urmă din delicata seninătate a cerului meridional, nici un dram de graţie sau de dans, şi cu atât mai puţin vreo voinţă de logică; se simte chiar o anumită neîndemânare, care mai este şi accentuată, de parcă artistul voia să ne spună: „ea este intenţionată, eu am vrut-o astfel“; o înveşmântare greoaie, ceva barbar şi solemn cu bunăştiinţă, o scânteiere de savante şi venerabile giuvaire şi daniele; ceva german, în sensul cel mai bun şi cel mai rău al cuvântului, adică multiplu, inform şi inepuizabil; o anumită vigoare germană, o abundenţă sufletească ce se ascunde fără teamă sub rafinamentele decadentei, - de-abia acolo simţindu-se poate cel mai în largul ei; o emblemă veritabilă şi autentică a sufletului german, suflet tânăr şi în acelaşi timp îmbătrânit, răscopt şi totodată prea-bogat în viitor.
Acest gen de muzică exprimă de minune părerea mea în privinţa germanilor: ei sunt de alaltăieri şi de poimâine, - ei n-au încă un Azi.
241
Noi, „bunii europeni“: avem Şi noi ceasuri în care ne permitem câte o doză bună de naţionalism, câte o recădere şi recidivă în braţele vechilor noastre iubiri şi mărginiri -v-am dat adineaori un exemplu de acest gen -, ceasuri de efervescenţă naţională, de angoase patriotice, ceasuri inundate de valurile tuturor celorlalte sentimente arhaice. Se prea poate că spirite mai greoaie decât ale noastre ar avea nevoie de mai mult timp pentru a parcurge până la capăt evenimentele care în cazul nostru se desfăşoară şi se consumă în câteva ore; unora le-ar trebui o jumătate de an, altora o jumătate de viată, potrivit rapidităţii şi capacităţii de digestie şi „metabolism“ a fiecăruia. Îmi pot chiar imagina rase confuze şi şovăitoare care, în Europa noastră cea grăbită, să aibă nevoie de câte o jumătate de veac pentru a reuşi să biruiască astfel de accese atavice de patriotard mărginit la glia strămoşească şi să se reîntoarcă la raţiune, vreau să spun, la „bunul europeanism“. Iar în vreme ce gândul mă ducea la toate aceste posibilităţi, s-a întâmplat să fiu martorul unei discuţii între doi „patrioţi" bătrâni - amândoi erau fără îndoială cam tari de urechi, căci nu vorbeau în şoaptă. „Ăla n-are mai mult respect şi habar de filozofie decât un ţăran sau un studenţaş oarecare - spunea unul din ei -: nu se pricepe deloc, e neştiutor. Dar ce-are a face asta în ziua de azi! Secolul acesta este secolul maselor: ele se gudură în faţa tuturor celor masive. în politicis aşijderea. De se găseşte un om de stat care să le înalte un nou turn Babel, un imperiu enorm cu o putere monstruoasă, ele îl vor numi «mare»: ce-are a face că noi, mai prudenţi şi mai rezervaţi, n-am renunţat încă la vechea noastră credinţă potrivit căreia marea idee, numai ea, poate conferi măreţie unei fapte şi unei cauze. Presupunând că un om de stat şi-ar pune poporul în situaţia de a fi silit să practice de acum înainte o «politică mare» pentru care are prea puţină aplicaţie şi pregătire: astfel că ar trebui să-si sacrifice virtuţile sale vechi şi neîndoielnice de dragul
unei noi şi îndoielnice mediocrităţi, -presupunând că un om de stat şi-ar osândi poporul la «a face politică» pur şi simplu, în vreme ce acesta s-a îndeletnicit şi a cugetat până acum la alte lucruri, mai bune, şi în străfundul sufletului n-a reuşit deocamdată să se elibereze de un anumit dezgust prudent faţă de agitaţia, goliciunea şi ciorovăiala infernală a popoarelor care s-au închinat cu adevărat politicii: -presupunând că un asemenea om de stat ar aţâţa pasiunile şi dorinţele adormite ale poporului său, că i-ar înfiera timiditatea de până acum şi plăcerea de a se ţine la distantă în chip de stigmate, că l-ar învinovăţi pentru admiraţia faţă de cele străine, pentru nemărginitul pe care îl poartă
în sine, că i-ar deprecia pornirile cele mai dragi, că i-ar întoarce conştiinţa pe dos, că i-ar strâmtora spiritul, că i-ar impune un gust «naţional», cum! un om de stat care le-ar înfăptui pe toate acestea, care ar ispăşi întreg viitorul poporului său, presupunând că acesta are într-adevăr un viitor, un asemenea om de stat ar fi oare mare?“ „Fără îndoială! îi răspunse înfocat celălalt bătrân patriot: altminteri nici n-ar fi putut să izbutească! A fost o nebunie să dorească una ca asta? Dar poate că la obârşie toate cele măreţe au fost nebuneşti!“ - „Abuz de expresie! strigă interlocutorul său: = puternic!
puternic! puternic şi nebun! Dar nu mare!“ Bătrânii se înfierbântaseră vizibil, în vreme ce-si azvârleau astfel adevărurile unul în obrazul celuilalt; însă eu, pierdut în a mea fericire de pe altă lume, măsuram timpul ce trebuie să se scurgă până ce peste cel puternic se va înstăpâni un altul şi mai puternic, şi îmi
spuneam că în vreme ce spiritul unui popor se aplatizează, spiritul altuia, prin compensaţie, câştigă în profunzime.
242
Fie că se foloseşte noţiunea de „civilizaţie“ sau de „umanizare“ sau de „progres“ în încercarea de a-l eticheta pe europeanul de astăzi, şi chiar dacă se foloseşte o formulare simplă, lipsită de laudă sau dojană, bunăoară expresia politică mişcare democratică europeană: îndărătul întregului decor moral şi politic care se manifestă prin astfel de formulări se desfăşoară un monstruos proces fiziologic aflat într-o continuă amplificare, - europenii sfârşesc prin a se asemăna între ei, detaşându-se din ce în ce mai mult de condiţiile în care iau naştere rase legate de climă şi de clase sociale, ei se eliberează din ce în ce mai mult de orice milieu determinat care în decursul secolelor putea să-şi lase amprenta, prin necesităţi comune, asupra sufletelor şi trupurilor, - se desfăşoară aşadar procesul lent al apariţiei unei umanităţi fundamental supranaţionale şi nomade care, din punct de vedere fiziologic, posedă ca trăsătură distinctivă un maximum. de adaptabilitate. Acest proces al europeanului în devenire, proces al cărui tempo poate fi încetinit prin recidive apreciabile, dar care devine mai vehement şi se adânceşte poate tocmai datorită acestora - una din recăderi fiind turbatul Sturm und Drang al
„sentimentu-lui naţional“ aflat încă în plină dezlănţuire, laolaltă cu anarhismul în ascensiune -: pesemne că acest proces va duce la rezultate pe care naivii săi promotori şi elogiatori, apostolii „ideilor moderne“ au scontat cel mai puţin. Noile condiţii, proprii în general dezvoltării unei umanităţi egalitare şi mediocre - a unui animal de turmă util, harnic, bun la toate şi descurcăreţ- sunt totodată
deosebit de propice să dea naştere unor oameni ai excepţiei de cel mai primejdios şi seducător soi. În vreme ce pe de o parte această forţă de adaptabilitate, pusă neîncetat în faţa unor condiţii de existenţă
mereu noi şi luând-o de la capăt o dată cu fiecare generaţie, aproape cu fiecare deceniu, face imposibilă afirmarea viguroasă a tipului uman; în vreme ce impresia generală pe care o vor face aceşti europeni ai viitorului va fi probabil aceea a unor muncitori multilaterali, flecari, slabi de vrere şi deosebit de adaptabili, care vor avea nevoie de un stăpân, de un comandant ca de pâinea lor cea de toate zilele; în vreme ce aşadar procesul de democratizare a Europei tinde să producă un tip uman pregătit pentru sclavie în cel mai subtil sens al cuvântului: pe de altă parte, în cazuri izolate şi excepţionale, omul puternic nu va putea decât să devină şi mai puternic, şi mai înzestrat decât a fost vreodată, - aceasta datorită educaţiei sale lipsite de prejudecăţi, uriaşei diversităţi a deprinderilor, talentelor şi măştilor sale. Ceea ce vreau să spun este că procesul de democratizare a Europei constituie totodată una din cauzele care duc involuntar la formarea tiranilor, - cuvântul luat în toate sensurile posibile, chiar şi în cel spiritual.
243
Mi-a făcut plăcere să aflu că soarele nostru se deplasează cu rapiditate în direcţia constelaţiei Hercule: mi-e îngăduit să sper că omul de pe acest pământ va face aşijderea? Cu noi în frunte, noi, bunii europeni!
244
A existat o vreme în care se obişnuia să li se acorde germanilor epitetul măgulitor de „profunzi“: însă
astăzi, când tipul cel mai eficient al noului germanism aspiră la cu totul alte onoruri, regretând poate lipsa de „tupeu“ a tuturor celor profunde, este actuală şi totodată patriotică bănuiala că elogiile de odinioară n-au fost decât nişte amăgiri: pe scurt, nu-i exclus ca profunzimea germană să fie de fapt un lucru completamente diferit, mai rău, - un lucru de care, slavă Domnului, suntem pe cale să ne descotorosim cu succes. Să încercăm aşadar să ne revizuim concepţia despre profunzimea germană: pentru aceasta avem nevoie doar de un pic de vivisecţie a sufletului german. - Sufletul german este înainte de toate multiplu, eterogen, fiind mai degrabă o combinaţie şi o suprapunere decât o construcţie veritabilă: aceasta din pricina originii sale. Un german care s-ar încumeta să afirme „o, vai, în pieptu-mi două suflete eu port“ ar păcătui faţă de adevăr, mai bine zis, ar rămâne dator faţă de acesta cu o mulţime de suflete. Fiind un popor alcătuit din cea mai extraordinară amestecare şi corcire a raselor, poate chiar cu o preponderenţă a elementelor preariene, „popor de mijloc“ în toate sensurile cuvântului, germanii sunt din această cauză mai incomprehensibili, mai cuprinzători, mai contradictorii, mai necunoscuţi, mai imprevizibili, mai surprinzători şi chiar mai înspăimântători decât îşi închipuie a fi celelalte popoare: - ei scapă oricărei definiţii, acest lucru fiind suficient pentru a provoca disperarea francezilor. Pe germani îi caracterizează
faptul că la ei întrebarea „în ce constă germanismul?“ nu încetează să-şi facă apariţia. Kotzebue îi cunoştea destul de bine pe germanii săi: „suntem recunoscuţi“, spuneau ei, aplaudându-l, -dar şi Sand îşi închipuia că îi cunoaşte. Jean Paul ştia ce face atunci când protesta furios împotriva linguşelilor şi exagerărilor ipocrite dar patriotice ale lui Fichte - dar pesemne că Goethe avea o altă părere despre germani decât Jean Paul, chiar dacă i-a dat acestuia dreptate în privinţa lui Fichte. Care a fost de fapt părerea lui Goethe despre germani? - Au fost destule lucruri în jurul său asupra cărora el nu s-a pronunţat niciodată lămurit, dând dovadă de-a lungul întregii sale vieţi că stăpâneşte meşteşugul tăcerii delicate: pesemne că a avut motive întemeiate pentru aceasta. Cert este că nici „războaiele de eliberare“ şi nici Revoluţia franceză n-au reuşit
