usque recurret.

265

Cu riscul de a indispune nişte urechi inocente, vreau să arăt că egoismul aparţine esenţei sufletului aristocratic, şi mă refer la credinţa de nezdruncinat potrivit căreia nişte fiinţe „ca noi“ au absolută trebuinţă de alte fiinţe care să li se supună şi să se jertfească pentru ele. Sufletul aristocratic îşi acceptă egoismul ca pe o stare de fapt, fără să-şi pună nici cea mai mică întrebare, fără să resimtă

nici un sentiment de duritate, de constrângere, de arbitrariu, ci mai degrabă ca pe un fenomen ale cărui temeiuri trebuie să se afle în legea primordială a lucrurilor: - dacă ar căuta să denumească într-un fel acest sentiment, ar spune că „este justeţea însăşi“. În anumite situaţii, care îl fac la început să

şovăie, îşi mărturiseşte că există oameni care au drepturi egale cu el; din momentul în care s-a lămurit în privinţa acestei probleme a rangului, se mişcă neşovăielnic în cercul acestor semeni şi egali, manifestând faţă de ei aceeaşi pudoare şi acelaşi respect delicat pe care şi-l acordă sieşi, -potrivit unei înnăscute mecanici celeste pe care o cunosc toate astrele. Această fineţe, această reţinere în relaţiile cu cei de o ' seamă cu el este o prelungire a egoismului său - toate stelele 'sunt asemenea egoiste-: el îşi respectă propria persoană în ceilalţi şi în drepturile pe care le acordă lor, fără să se îndoiască de faptul că schimbul de onoruri şi drepturi face parte şi el din condiţia firească a lucrurilor, în chip de esenţă a tuturor relaţiilor. Sufletul aristocratic dă la fel precum ia, mânat de instinctul pasionat şi susceptibil al răsplăţii pe care îl poartă în străfundurile sale. Noţiunea de „îndurare“ n-are nici sens, nici aromă

inter pare; se prea poate că există un chip sublim de a lăsa să se reverse asupră-ti daruri de sus, pentru a le sorbi apoi însetat strop cu strop: dar sufletul aristocratic nu e înzestrat pentru această artă

şi atitudine.

Egoismul său este cel care îl împiedică: în general, lui nu-i place să privească în „sus“, - ci drept î nainte, orizontal, domol, sau în jos: - căci el se ştie în înalt.

266

„Poate fi stimat cu adevărat doar cel care nu se caută pe sine însuşi“ - Goethe către consilierul Schlösser.

267

Există o zicală pe care mamele chineze o repetă adesea copiilor lor: x iao-xin, „fă-ţi mică

inimioara!“ Aceasta e adevărata tendinţă fundamentală a civilizaţiilor târzii: sunt convins că cel dintâi lucru după care ne-ar putea recunoaşte un cetăţean al Greciei antice, pe noi, europenii de astăzi, este autodiminuarea noastră, - atât doar, şi ar fi îndeajuns pentru a nu fi „pe potriva gustului său“.

268

Ce este, în sfârşit, vulgaritatea? - Cuvintele sunt nişte simboluri vizuale mai mult sau mai puţin exacte ale senzaţiilor care revin frecvent şi împreună, ale unor grupuri de senzaţii. Nu e suficient să

foloseşti aceleaşi cuvinte pentru a te putea înţelege cu ceilalţi; mai e necesar să întrebuinţezi aceleaşi cuvinte pentru desemnarea aceluiaşi fel de trăiri interioare, în fine, să posezi o experienţă în comun cu ceilalţi. Iată de ce ,oamenii aparţinând unuia şi aceluiaşi popor se înţeleg între ei mai bine decât cei aparţinând unor popoare diferite, chiar dacă aceştia din urmă uzează de aceeaşi limbă; sau, mai mult decât atât, atunci când oamenii au convieţuit îndelung în condiţii identice (in aceeaşi climă, pe acelaşi sol, expuşi aceloraşi primejdii, având aceleaşi necesităţi, îndeplinind aceeaşi muncă), din aceasta ia naştere o comunitate care „se înţelege“, un popor. În suflete, un număr egal de experienţe ce reveneau frecvent a ieşit biruitor din lupta cu alte experienţe cu o apariţie mai puţin frecventă: în privinţa lor se cade de acord repede, şi din ce în ce mai repede - istoria limbajului este istoria unui proces de abreviaţie -; pe temeiul acestei înţelegeri rapide se creează o unitate strânsă, din ce în ce mai strânsă.

Cu cât mai mare e primejdia, cu atât mai mare va fi şi necesitatea de a cădea iute şi lesne la înţelegere în privinţa celor de făcut; a te putea înţelege bine în caz de primejdie, lată ceva de care oamenii nu se pot în nici un chip lipsi în relaţiile dintre ei. În toate prieteniile, în toate iubirile se reface această

experienţă: şi toate încetează să mai dureze de îndată ce se descoperă că prin aceleaşi cuvinte unul din cei doi simte, gândeşte, presimte, se teme, doreşte altceva decât partenerul său. (Teama de „eterna neînţelegere“: iată geniul binevoitor care retine atât de des două persoane de sex diferit :de la o uniune pripită la care îi îndeamnă simţurile şi inima şi nu vreun „geniu al speciei“ schopenhauerian

- !) Care sunt primele grupuri de senzaţii ce se deşteaptă în interiorul unui suflet, care iau cuvântul, care dau porunci, iată criteriul care decide întreaga ierarhie, care îşi impune în cele din urmă tabla de valori. Evaluările valorice ale unui om ne trădează câte ceva despre structura sufletului său, despre felul în care acesta îşi consideră condiţiile de existentă, propriile-i necesităţi. Presupunând acum că

dintotdeauna necesitatea i-a apropiat doar pe oamenii care puteau desemna prin semne identice trebuinţe şi experienţe identice, rezultă în fine că, dintre toate forţele de care au dispus vreodată

oamenii, lesnicioasa com unicabilitate a nevoii, adică la urma urmei trăirea exclusivă a unor experienţe mediocre şi comune trebuie să fi fost cea mai puternică. Oamenii mai asemănători între ei, mai comuni au fost şi mai sunt şi acum avantajaţi, iar cei aleşi, mai delicaţi, mai rari, mai incomprehensibili ajung să fie lesne izolaţi, doborâţi în solitudine de accidente şi reuşind arareori să

se perpetueze prin urmaşi. Trebuie chemate într-ajutor uriaşe forte contrarii pentru a fi opuse acestui natural, mult-prea natural progresus în simile, evoluţiei omului în direcţia similitudinii, a obişnuitului, a mediocrităţii, a spiritului de turmă a vulgarităţii!

269

Cu cât mai insistent se apleacă un psiholog - un psiholog înnăscut, predestinat, un ghicitor în suflete - asupra cazurilor excepţionale şi oamenilor de excepţie, cu atât mai mare va fi primejdia la

care se expune, aceea de a se sufoca din pricina compătimirii: el are nevoie mai mult decât oricine altcineva de duritate şi de seninătate. Căci pieirea, eşuarea oamenilor superiori, a sufletelor de elită

constituie o regulă: şi e îngrozitor să ai neîncetat în faţa ochilor o astfel de regulă. Martiriul mereu reînnoit al psihologului constă în a descoperi într-o bună zi această pieire şi apoi de a regăsi, aproape mereu de-a lungul întregii istorii, cazul disperat şi fără scăpare al omului superior, acest veşnic „Prea târziu!“ în toate sensurile cuvântului, -nefiind exclus ca acest martiriu să-l determine la un moment dat să se înverşuneze împotriva propriului său destin, să facă o încercare de a se distruge pe sine însuşi, -de a „pieri“ el însuşi. La aproape toţi psihologii se poate observa o predilecţie manifestă, o înclinaţie semnificativă pentru relaţiile cu oamenii banali şi potoliţi: prin aceasta ei îşi trădează nevoia continuă de a-şi tămădui rănile, de a se refugia într-un fel de uitare, departe de toate cele ce li s-au revelat în căutările şi vivisecţiile lor, pe scurt, departe de „meseria“ care le apasă conştiinţa. Teama de propria memorie este o trăsătură caracteristică a psihologului. Judecăţile de valoare ale altora îl reduc cu uşurinţă la tăcere: cu o mină impasibilă el ascultă felul în care se venerează, se admiră, se iubeşte, se transfigurează acolo unde el se mărginise să privească - sau îşi mai şi disimulează tăcerea, raliindu-se formal unei oarecare opinii superficiale. Situaţia lui paradoxală poate ajunge de-a dreptul înspăimântătoare în momentul în care, tocmai acolo unde se deprinsese să nutrească marea compasiune îngemănată cu marele dispreţ, mulţimea, oamenii instruiţi, fanaticii se deprind la rândul lor cu marea veneraţie, - veneraţia faţă de „oamenii mari“, fiinţele-minune în persoana cărora este binecuvântată şi stimată însăşi patria, lumea, demnitatea umană, oameni aşezaţi ca model în faţa tineretului şi care servesc la educaţia acestuia... şi cine ştie, poate că în toate cazurile memorabile s-a întâmplat până acum acelaşi lucru: mulţimea diviniza un zeu, - iar „zeul“ nu era decât un biet animal de jertfă! Succesul a fost dintotdeauna cel mai mare mincinos - iar „opera“ însăşi este un succes; marele om de stat, cuceritorul, inventatorul sunt într-atât de deghizaţi în creaţiile lor încât nu mai pot fi recunoscuţi; „opera“, fie ea a artistului sau a filozofului, numai ea este aceea care îl inventează pe creatorul său, pe cel considerat a fi creatorul; „oamenii mari“, în felul în care sunt veneraţi, par nişte lamentabile poezioare scrise ulterior; în lumea valorilor istorice domneşte moneda falsă. Marii poeţi bunăoară, aceşti Byron, Musset, Poe, Leopardi, Kleist, Gogol (nu mă încumet să-i numesc pe cei mai mari, dar îi subînţeleg), - iată-i arătându-ni-se aşa cum sunt, poate aşa cum sunt obligaţi să fie: oameni ai clipei, entuziaşti, senzuali, copilăroşi, uşuratici şi pripiţi când trebuie să-şi manifeste încrederea sau neîncrederea; cu suflete care au de obicei câte o fisură de tăinuit; răzbunându-si adeseori prin opere vreo terfelire intimă, căutându-şi des uitarea în avânturi, urmăriţi de o memorie prea fidelă, rătăciţi între smârcuri şi aproape înamoraţi de nămolul lor, până ajung să se asemuie amăgitoarelor flăcărui ce pâlpâie în jurul mlaştinilor dându-se drept stele probabil că norodul îi numeşte atunci idealişti, - luptându-se ades cu un îndelung dezgust, cu o fantomă a necredinţei care reapare mereu îngheţându-i şi silindu-i să tânjească după glorie şi să înfulece lacomi „încrederea în sine“ din palmele linguşitorilor ameţiţi: - ce m artiriu sunt aceşti mari artişti, şi oamenii superiori în general, pentru cel care i-a ghicit! Cât de lesne de înţeles e faptul că tocmai din partea femeii-cea atât de clarvăzătoare în materie de suferinţă şi totodată avidă să ajute şi să salveze, dorinţă ce îi depăşeşte cu mult puterile, din păcate - ei se bucură de acele accese de com pasiune nelimitată, de devotament absolut pe care mulţimea, mai ales mulţimea adoratoare nu o înţelege, răstălmăcind-o prin interpretări curioase şi orgolioase. Această compasiune se amăgeşte mereu în privinţa puterilor sale; femeia ar vrea să creadă că iubirii totul îi este cu putinţă, - aceasta-i superstiţia ei. Dar vai, cunoscătorul inimii îşi dă seama cât de săracă, neajutorată, uzurpatoare, neîndemânatică şi mai degrabă capabilă de distrugere decât de salvare este chiar şi cea mai bună, cea mai profundă iubire! -

Se prea poate ca sfânta legendă şi deghizamentul vieţii lui Iisus să ascundă unul dintre cele mai dureroase cazuri de martiriu îndurat de omul care cunoaşte iubirea: martiriul unei inimi preacurate şi pline de un dor fără seamăn, nesăţioasă de iubire omenească, o inimă care cerea să iubească şi să fie iubită, atât şi nimic mai mult, şi o cerea cu duritate, cu furie, cu teribile izbucniri de mânie împotriva celor care îi refuzau iubirea; povestea unui biet om însetat şi nesăţios de iubire care a trebuit să

născocească iadul pentru a-i trimite acolo pe cei care refuzau să-l iubească, - şi care, învăţându-se în cele din urmă să cunoască iubirea omenească, a trebuit să inventeze un dumnezeu alcătuit din iubire pură, din putinţă de a iubi, - un dumnezeu căruia iubirea omenească, atât de nevolnică, atât de neştiutoare îi inspira milă! Cel care simte astfel, cel care se pricepe astfel la iubire, - acela caută

moartea. - Dar la ce bun să ne lăsăm pradă unor astfel de gânduri dureroase? Doar dacă am h obligaţi 270

Orgoliul şi dezgustul intelectual al oricărui om care a suferit profund- gradul de profunzime al suferinţei pe care îl pot atinge oamenii fiind aproape suficient pentru a determina locul lor în ierarhie-, înspăimântătoarea certitudine cu care este el impregnat şi colorat din cap până-n picioare, certitudinea de a şti mai mult, datorită suferinţei sale, decât pot şti cei mai inteligenţi şi cei mai înţelepţi, explorarea multor lumi îndepărtate în care domneşte oroarea, lumi în care a vieţuit „ca la el

acasă“ şi despre care „voi nu aveţi habar!“ - acest taciturn orgoliu intelectual al suferindului, această

mândrie a alesului cunoaşterii, a „iniţiatului“, aproape a victimei sale, îl obligă să recurgă la toate formele de deghizament pentru a se feri de atingerile mâinilor indiscrete şi miloase şi, în general, de tot ceea ce nu este pe măsura lui întru durere. Suferinţa profundă face din noi nişte aristocraţi; ea ne însingurează. Una din formele cele mai subtile de deghizament este epicureismul şi afişarea unei anumite bravuri a gustului care ia suferinţa în derâdere, împotrivindu-se tuturor tristeţilor şi profunzimilor. Există „oameni joviali“ care uzează de jovialitatea lor, pentru că ea îi face de nerecunoscut: - ei vor să fie de nerecunoscut. Există „oameni de ştiinţă“ care uzează de ştiinţă pentru că ea le conferă o aparenţă de seninătate, pentru că ştiintificitatea dă posesorului ei o tentă de superficialitate: - ei vor să ne inducă spre această concluzie eronată. Există spirite libere şi insolente care caută să tăinuiască şi să tăgăduiască că sunt doar nişte inimi zdrobite, orgolioase, incurabile (cinismul lui Hamlet- cazul Galiani); uneori însăşi nebunia este masca unei certitudini nefaste şi neîndoielnice. - De unde rezultă că respectul faţă de „mască“ şi abţinerea de la o practicare anapoda a psihologiei şi a curiozităţii sunt indicii ale unui umanism delicat.

271

Lucrul care poate arunca o prăpastie profundă între doi oameni este sensul şi gradul diferit al curăţeniei. Zadarnică-i întreaga cumsecădenie şi utilitate reciprocă, zadarnică-i întreaga bunăvoinţă: până la urmă ei ajung la acelaşi rezultat acela de „a nu se mai putea înghiţi“! Instinctul suprem al curăţeniei îl aruncă pe omul care îl posedă în cea mai uimitoare şi mai primejdioasă însingurare, asemănătoare cu aceea a unui sfânt: căci sfinţenia constă tocmai în spiritualizarea supremă a instinctului amintit. Un fel de intuiţie a indescriptibilei plenitudini pe care ţi-o dă euforia îmbăiatului, un fel de ardoare şi însetare care îmboldeşte neîncetat sufletul din noapte spre dimineaţă, din întunecime şi „mâhnire“ către limpezime, strălucire, profunzime, subtilitate -: pe cât te distinge o astfel de înclinaţie - o înclinaţie aristocratică -, tot pe atât te şi izolează. - Compasiunea sfântului este compasiunea faţă de jegul tuturor celor omeneşti, prea-omeneşti. şi există grade şi altitudini la care compasiunea însăşi este resimţită de către acesta ca o necurăţie, o murdărie...

272

Semne de nobleţe: a nu căuta nicicând să-ti cobori îndatoririle la nivelul îndatoririlor tuturor; a refuza să cedezi altora, să împarţi cu alţii propriile-ti responsabilităţi; a-ţi considera privilegiile şi exercitarea lor ca îndatoriri.

273

Un om care năzuieşte spre ţeluri măreţe îi consideră pe toţi cei pe care îi întâlneşte în cale fie mijloace de a-şi atinge ţelul, fie frâne şi obstacole - sau trecătoare popasuri de odihnă. Bunătatea lui tipic aristocratică faţă de semeni se poate manifesta doar din momentul în care a ajuns pe culme şi domneşte. Nerăbdarea şi conştiinţa faptului de a fi osândit până atunci la a face neîncetat pe comediantul - căci războiul nu este altceva decât o comedie şi un văl care, ca orice mijloc, maschează

telul -, nerăbdarea şi conştiinţa aceasta îi zădărnicesc toate relaţiile posibile; acest soi de oameni cunoaşte solitudinea şi cel mai amar venin al ei.

274

Problema celui care aşteaptă. - E nevoie de concursuri de împrejurări şi de nenumărate circumstanţe imprevizibile pentru ca un om superior care poartă latent în el rezolvarea unei probleme să intre la momentul potrivit în acţiune - să intre, cum s-ar spune, „în erupţie“. De obicei acest lucru nu se întâmplă; pe toate meridianele globului se află oameni în expectativă care nu prea ştiu ce anume aşteaptă şi, mai ales, că aşteptarea lor e zadarnică. Se mai întâmplă câteodată să răsune prea târziu chemarea vestitoare, întâmplarea, cea care „îngăduie“ trecerea la acţiune, - atunci când cei mai buni ani ai tinereţii, energiile cele mai active s-au irosit deja în inacţiune; şi câte unul, „sărind în picioare“, îşi dă seama cu groază că mădularele-i sunt deja amorţite, iar spiritul prea îngreuiat! „E prea târziu“ -

îşi zice el pierzându-si încrederea în sine şi condamnat de-acum la inutilitate pe viată. - Să fie oare

„Rafaelii fără mâini“ o regulă, expresia luată în cel mai larg sens cu putinţă, şi nu nişte excepţii în împărăţia geniului? - Poate că geniul nu este chiar aşa de rar: dar îi lipsesc mâinile, cele cinci sute de mâini necesare pentru a struni tiranic χαιροζ-ul, momentul prielnic - pentru a apuca prilejul de chică!

275

Cel care nu vrea să vadă măreţia unui om, îi va scruta cu atât mai ager scăderile şi ceea ce are superficial - dându-se astfel el însuşi de gol.

276

Sufletul inferior şi grosolan este mai bine pregătit pentru a îndura rănile şi daunele de tot felul decât sufletul aristocratic: primejdiile care îl ameninţă pe acesta din urmă sunt fără îndoială mai mari,

şansele Lui de a eşua şi de a pieri sunt, tocmai datorită complexităţii condiţiilor sale de viată, uriaşe. -

Când şopârla îşi pierde un deget, îi creste altul la loc: dar nu şi omului.

277