fie bălţate.
216
Să-ţi iubeşti duşmanii? Cred că s-a deprins straşnic acest precept: căci el se aplică astăzi în mii de cazuri, atât în particular cât şi în general; câteodată se întâmplă chiar un lucru şi mai elevat, mai sublim - şi anume, ne deprindem să dispreţuim ceea ce iubim, şi de-a dreptul ceea ce iubim mai profund: - dar toate acestea se petrec inconştient, fără zarvă, fără fast, cu acea pudoare şi discreţie a bunătăţii care îngheaţă pe buze cuvintele solemne şi formulele virtuoase. Morala în chip de atitudine -
iată ceva ce nu este azi pe gustul nostru. şi acesta-i un progres: la fel precum progres a fost şi cel realizat de taţii noştri în momentul în care religia în chip de atitudine a ajuns să le fie potrivnică
gustului, laolaltă cu ostilitatea şi amărăciunea voltairiană îndreptată împotriva religiei (şi toate maimuţărelile liber-cugetătoare de odinioară). Oricât s-ar strădui toate litaniile puritanilor, toate
predicile moraliştilor şi oamenilor „de treabă“, ele nu reuşesc să acompanieze cântul conştiinţelor noastre, dansul spiritelor noastre.
217
Feriţi-vă de cei care pun mare preţ pe faptul de a li se recunoaşte tactul şi fineţea discernământului moral: ei nu ne vor ierta în veci dacă au dat greş în prezenta noastră (sau, mai ales, în privinţa noastră) -inevitabil, ei devin instinctiv defăimătorii şi dăunătorii noştri, chiar şi atunci când continuă să ne fie „prieteni". - Fericiţi cei uituci: căci ei îşi uită şi propriile nerozii.
218
Psihologii francezi - şi unde s-ar mai putea găsi azi psihologi în altă parte decât în Franţa? - nu se mai satură să savureze plăcerea amară şi multiplă pe care o află în betise bourgeoise, de parcă - în fine, prin aceasta ei se dau oarecum de gol. Flaubert de pildă, burghezul cumsecade din Rouen, a ajuns în cele din urmă să nu mai vadă, să nu mai audă şi să nu mai guste nimic altceva: - era felul său de a practica un masochism de o rafinată cruzime. şi acum, pentru variaţie, - căci acest subiect devine cu timpul anost -, v as oferi un alt prilej de desfătare: este vorba de perfidia inconştientă de care o dovedesc toate bunele, bondoacele, bravele spirite mediocre în raporturile lor cu spiritele superioare şi cu misiunea acestora, perfidie iezuită lucrată în broderie fină, de o mie de ori mai fină decât a fost vreodată inteligenţa şi gustul acestei burghezii, chiar şi în momentele ei de apogeu mai fină chiar decât inteligenta victimelor sale -: aceasta, ca un argument în plus întru dovedirea faptului că, dintre toate varietăţile de inteligentă din câte au fost descoperite până în prezent, „instinctul“ este cel mai inteligent. Pe scurt, psihologilor, studiaţi filozofia „regulii“ în lupta cu „excepţia“; veţi avea prilejul să
asistaţi la un. spectacol care: i-ar îmbucura până şi pe zei şi a lor maliţiozitate! Sau, ca s-o spunem şi.
mai lămurit: aplicaţi vivisecţia asupra „omului cumsecade“, pe homo banae volun tatis... pe voi înşivă!
219
Sentinţele şi condamnările morale constituie răzbunarea preferată pe care cei spiritualmente mărginiţi o aplică împotriva celor mai puţin mărginiţi decât ei, ele sunt totodată un fel de despăgubire pentru faptul de a fi fost dezmoşteniţi de natură şi, în sfârşit, un prilej de a dobândi spirit şi de a deveni rafinaţi: răutatea spiritualizează. Inima le e îmbucurată până-n străfunduri de faptul că există
un criteriu prin care se pot măsura de la egal la egal cu cei copleşiţi cu darurile şi privilegiile spiritului: ei luptă pentru „egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu“, şi, pentru aceasta, ei au nevoie de credinţa în Dumnezeu. În rândurile lor pot fi găsiţi cei mai înverşunaţi adversari ai ateismului. Dacă vreunul le-ar spune că „o spiritualitate elevată nu suferă comparaţie cu onorabilitatea şi cuminţenia unui ins de rând care nu are alte calităţi în afara moralităţii sale“, i-ar face să turbeze de furie: - de aceea mă voi feri s-o fac. Aş vrea mai degrabă să-i flatez, spunându-le că nici spiritualitatea elevată nu poate lua naştere decât în chip de produs final al calităţilor morale: că ea este o sinteză a tuturor calităţilor atribuite omului „moral pur şi simplu“, calităţi dobândite, una câte una, printr-o disciplină susţinută, în urma unui exerciţiu îndelungat şi de-a lungul poate al unui şir întreg de generaţii; că spiritualitatea elevată nu este altceva decât forma spiritualizată a justiţiei şi a acelei severităţi binevoitoare care se simte menită să menţină ierarhia în lume, până şi între lucruri - şi nu numai între oameni.
220
La auzul elogiilor atât de populare aduse în prezent omului „dezinteresat“, trebuie să luăm cunoştinţă, expunându-ne poate unor oarecari primejdii, încotro se îndreaptă în fond interesele mulţimii şi care sunt în general lucrurile care îl preocupă temeinic şi profund pe omul obişnuit - din categoria acestuia făcând parte şi oamenii instruiţi, chiar şi savanţii şi, după toate aparenţele, şi filozofii. Rezultatul care se desprinde din această cercetare ne arată că marea majoritate a lucrurilor de care se interesează şi care îi atrag pe toţi cei cu gusturi mai delicate şi răsfăţate, pe toate fiinţele superioare, omului obişnuit îi apar ca fiind totalmente „lipsite de interes“: - constatând că cineva se consacră totuşi acestor lucruri, el califică acţiunea desinteresse şi se minunează că este cu putină să
acţionezi „dezinteresat“. S-au găsit şi filozofi care se pricepură să confere acestei uimiri plebeiene şi o expresie ademenitoare, mistico- transcendentală (- poate din pricină că nu cunoşteau din experienţă
firea superioară?? -, în loc să constate adevărul gol-goluţ, banal, că acţiunea „dezinteresată“ este de fapt o acţiune deosebit de interesantă şi interesată, cu condiţia ca „Dar dragostea?“ - Cum? După
părerea voastră o acţiune care are ca mobil dragostea, tocmai ea, poate fi o acţiune „lipsită de egoism“? Dar, neghiobilor -! „Dar elogierea celui care se sacrifică?“ - Cel care a făcut cu adevărat un sacrificiu ştie că pentru aceasta el a cerut şi a primit ceva în schimb renunţând poate la ceva din sine în folosul unei alte părţi a sinelui -, că a sacrificat dincoace pentru a dobândi în schimb mai mult dincolo, poate pentru a deveni în general mai mare sau, cel puţin, pentru a se simţi „mai mare“. Ne aflăm aici însă într-un domeniu al întrebărilor şi răspunsurilor în care un spirit mai răsfăţat zăboveşte
fără plăcere: căci aici adevărul abia îşi mai poate înăbuşi căscatul pentru a putea răspunde. La urma urmei, adevărul e o femeie: ea nu trebuie siluită.
221
Se întâmplă - spunea un pedant moralist, un chiţibuşar al moralei - să-l respect şi să-l preţuiesc cu osebire pe un om dezinteresat: şi nu din pricină că e dezinteresat, ci pentru că îmi pare că el este îndreptăţit să-i fie de folos unui alt om pe propria-i cheltuială. În cele din urmă, se pune mereu aceeaşi întrebare, şi anume, care dintre cei doi trage foloasele şi care ponoasele. Bunăoară, în cazul unui om predestinat şi născut pentru a porunci, lepădarea de sine şi modesta retragere în lături ar constitui nu o virtute, ci irosirea acesteia: aşa văd eu lucrurile. Orice morală altruistă care se dă drept absolută şi se adresează tuturor, păcătuieşte nu numai faţă de bunul gust: ea constituie o incitare la vicii de omisiune, o ispitire în plus disimulată sub masca umanitarismului - şi de-a dreptul o ademenire şi păgubire a celor superiori, mai rari, a celor privilegiaţi. Moralele trebuie constrânse să se încline înainte de toate în faţa ierarhiei, să- şi asume greutatea propriilor pretenţii arogante, - până ce toate îşi vor da seama în cele din urmă că e un lucru imoral să spui: „ceea ce u convine unuia trebuie să-i convină şi celuilalt“. - Astfel grăi pedantul şi bonomul meu moralist: merita el să fie zeflemisit pentru felul în care îndemna astfel moralele la moralitate? Dacă vrei să-i ai pe cei ce râd de partea ta, trebuie să te fereşti să ai prea multă dreptate; bunul gust conţine chiar şi un grăunte de injustiţie.
222
La auzul predicilor care propovăduiesc în zilele noastre compătimirea - iar cel care ştie să
asculte cum trebuie îşi va da seama că în momentul de faţă nici nu se mai propovăduieşte vreo altă
religie în afara acesteia -, psihologul să facă bine şi să-şi ciulească urechile: din toată vanitatea şi zarva caracteristică acestor predicatori, (ca şi tuturor predicatorilor de altfel) el va auzi răzbătând un sunet răguşit, un geamăt, adevărata voce a dispreţului de sine. Acest dispreţ face parte integrantă dintr-un proces aflat de un secol încoace într-o continuă intensificare, procesul de întunecare şi urâţire a Europei (cele dintâi simptome ale sale fiind deja atestate printr-o melancolică scrisoare a lui Galiani către Madame d'Epinay): dar nu-i exclus ca dispreţul să stea de-a dreptul l a originea procesului!
Omul „ideilor moderne“, acest maimuţoi orgolios, este stăpânit de o teribilă nemulţumire de sine: acesta e un fapt de necontestat. El pătimeşte, în vreme ce vanitatea îi impune ca el doar să
„compătimească“ .
223
Corcitura europeană - un plebeian îndestul de urât, dacă te uiţi bine - are neapărat nevoie de un travesti: pentru el istoria este un fel de depozit doldora de costume. Fireşte, el constată că nici un costum nu i se potriveşte, - şi atunci le schimbă necontenit. Luaţi aminte la trecerea acestui vârtej schimbător de mode şi. mascarade stilistice prin secolul al XIX-lea; şi nu-mi treceţi cu vederea nici clipele de deznădejde în care ne dăm seama că „nimic nu ni se potriveşte“ -. N-are nici un rost să ne fâţâim împopoţonaţi în moribus et artibus cu veşminte în stil romantic sau clasic sau creştin sau florentin sau barocco sau „naţional": nimic nu ne „vine bine“! Însă „spiritul“, şi mai cu seamă „spiritul istoric“ reuşeşte să se aleagă cu un profit până şi din această deznădejde: fără încetare câte un nou eşantion de trecut şi de străinătate este încercat, retuşat, dat la reformă, reambalat şi, mai ales, studiat: - suntem cel dintâi secol erudit în puncto „costume“, vreau să spun în materie de morale, profesiuni de credinţă, gusturi artistice şi religii, fiind pregătiţi temeinic, cum n-a mai fost secol vreodată, pentru un bal mascat în stil mare, pentru cea mai spirituală exuberanţă şi veselie carnavalească, pentru culmile transcendentale ale supremei imbecilităţi şi ale persiflării aristofanice.
Se prea poate că tocmai aici vom descoperi domeniul hărăzit inventivităţii noastre, domeniu în care chiar şi noi vom mai putea da dovadă de originalitate, de pildă în chip de parodişti ai istoriei universale şi măscărici ai lui Dumne-zeu, - şi chiar dacă nimic din cele ale prezentului nu are viitor, s-ar putea ca râsul nostru, tocmai el, să mai aibă un viitor!
224
Simţul istoric (cu alte cuvinte aptitudinea de a desluşi cu rapiditate ierarhia evaluărilor potrivit cărora a trăit un popor, o societate, un om, „instinctul divinatoriu“ pentru relaţiile dintre aceste evaluări, precum şi pentru raportul dintre autoritatea valorilor şi autoritatea forţelor active): acest simţ istoric, asupra căruia noi europenii ridicăm pretenţii de proprietate, l-am dobândit ca urmare a stării fermecătoare şi smintite de semibarbarie în care a fost aruncată Europa prin amestecarea democratică a claselor şi raselor, - secolul al XIX-lea a fost cel dintâi care l-a cunoscut, în chip de al şaselea simt al său. Datorită acestui amestec, sufletele noastre „moderne“ sunt invadate de toate formele şi modalităţile de viată ale civilizaţiilor trecutului care au coexistat şi s-au suprapus anevoie odinioară, de acum înainte instinctele noastre se reîntorc, răspândindu-se care încotro, noi înşine fiind un fel de haos -: în cele din urmă, după cum am spus, „spiritul“ îşi dobândeşte din aceasta un
profit. Semibarbaria trupurilor şi dorinţelor noastre ne înlesneşte pretutindeni intrări tainice pe care un oarecare secol aristocratic nu le-ar fi putut găsi nicicând, intrări ce ne conduc mai ales în labirintul culturilor nedesăvârşite şi înspre toate semibarbariile câte au existat vreodată pe pământ; şi, având în vedere că cea mai considerabilă parte a civilizaţiei umane de până acum n-a fost decât o semibarbarie,
„simţul istoric“ nu înseamnă altceva decât simţul şi instinctul pentru toate lucrurile, gustul şi limbajul pentru toate lucrurile: iar prin aceasta el se dovedeşte pe dată un simţ nearistocratic. De exemplu, noi ne-am deprins să-l gustăm din nou pe Homer: şi se prea poate că acest lucru constituie progresul nostru cel mai de preţ, căci oamenii unei culturi aristocratice (francezii din secolul al XVII-lea, ca Saint-Evremond de pildă care îi reproşează al său espr it vaste, sau însuşi Voltaire, ecoul acestei culturi) nu s-au priceput şi nu se pricep să-l asimileze, - nepermiţându-şi plăcerea de a se delecta cu el. Deosebit de categoricele acceptări şi respingeri ale gustului lor, dezgustul lor întotdeauna gata să
spună Nu, rezerva lor şovăielnică faţă de tot ceea ce e străin, teama de a se dovedi lipsiţi de bun-gust chiar şi atunci când sunt îmboldiţi de o vie curiozitate, şi în general reaua voită pe care o arată faţă de toate civilizaţiile aristocratice şi suficiente lor înşile când vor să-si mărturisească câte-o nouă năzuinţă, nemulţumirea faţă de lucrurile care le sunt proprii, admiraţia faţă de bunurile străinătăţii: toate acestea îi dispun şi îi orientează pe aristocraţi să se pronunţe defavorabil chiar şi în privinţa celor mai bune lucruri din lume, dar care nu sunt proprietatea lor şi nu vor putea deveni prada lor, - nici un alt simţ al unor astfel de oameni nefiind mai inexplicabil decât simţul istoric şi curiozitatea sa umilă şi plebeiană. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre Shakespeare, această uimitoare sinteză de gusturi spaniole, maure, saxone, care pe un locuitor al Atenei antice, prieten al Iui Eschil, l-ar fi făcut să
moară de râs sau de supărare: însă noi - noi luăm de-a bună toată această împestriţeală cumplită, acest talmeş-balmeş de lucruri dintre cele mai delicate, grosolane, artificiale şi, cu o familiaritate şi cordialitate secretă, le savurăm în chip de rafinamente artistice ce ne-au fost hărăzite tocmai nouă, fără să ne lăsăm câtuşi de puţin tulburaţi de duhoarea şi vecinătatea plebei engleze în care a vieţuit arta şi gustul lui Shakespeare, ca şi când ne-am preumbla pe Chiaja napolitană: cu toate simţurile stârnite, vrăjiţi şi docili, ne urmăm drumul fără să ne sinchisim de miasmele haznalelor din cartierele plebeiene. Incontestabil, fiind oameni ai „simţului istoric“, noi avem propriile noastre virtuţi -, noi suntem nepretenţioşi, altruişti, modeşti, îndrăzneţi, deosebit de stăpâni pe sine, plini de devotament, de recunoştinţă, de răbdare, de amabilitate: - posedându-le, poate că nu dăm dovadă de prea mult
„bun-gust“. Să recunoaştem dar, în sfârşit: pentru noi, oameni ai „simţului istoric“, din trecut cele mai grele de priceput, de simţit, de gustat şi de iubit şi faţă de care nutrim idei preconcepute şi aproape ostilitate, sunt tocmai momentele de perfecţiune şi de finală maturitate ale tuturor civilizaţiilor şi artelor, adevărata nobleţe a operelor şi a oamenilor, clipa lor de autosuficienţă alcyoniană, oglinda neînvolburată a mării lor, poleiala şi răceala cu care ni se înfăţişează toate lucrurile care au atins desăvârşirea. Poate că marea noastră virtute, simţul istoric, se află într-un antagonism necesar cu bunul-gust, cel puţin cu cel mai bun gust, poate că ne vine greu, ezităm, şi reuşim să reproducem în noi doar sub constrângere acele scurte, trecătoare şi supreme împrejurări ferice, transfigurări ale vieţii omeneşti, care apar pe neaşteptate risipindu-şi pe alocuri razele sclipitoare: clipele miraculoase în care o forţă puternică adastă de bunăvoie în faţa incomensurabilului şi nemărginitului, - clipe în care ea resimte un adaos de plăcere rafinată în a se îmblânzi şi a încremeni pe neaşteptate, oprindu-se locului, în nemişcare, pe un sol ce încă mai trepidează. Măsura ne este străină, s-o recunoaştem; ceea ce ne aţâţă simţurile este tocmai atracţia infinitului, a nelimitatului. Asemeni călăreţului care se avântă înainte pe bidiviul său înspumat, noi, oamenii moderni, noi, semibarbarii, lăsăm hăţurile din mâini - şi gustăm clipa supremei noastre fericiri tocmai în cea mai mare primejdie.
225
