îndreptăţească moralitatea engleză: căci prin ea va fi slujită cel mai bine umanitatea, sau „interesul general“, sau „fericirea celor mulţi“, ba nu! fericirea Angliei; din toate puterile ei dau să se convingă că

năzuinţa după fericirea englezească, vreau să spun, după confort şi fashion (şi pe deasupra, un fotoliu în Parlament) ar fi totodată calea cea mai bună a virtuţii, mai mult, că tot ceea ce a existat până acum în lume în materie de virtute a constat tocmai dintr-o asemenea năzuinţă. Nici una dintre aceste greoaie animale de turmă cu conştiinţa neliniştită (care pledează cauza egoismului întocmai ca şi pe aceea a bunăstării generale -) nu vrea să ştie şi nici să audă că „bunăstarea generală“ nu este un ideal, un ţel, o noţiune cât de cât sesizabilă, ci doar un vomitiv, - că ceea ce îi convine unuia nu-i poate conveni nici pe departe celuilalt, că revendicarea unei morale valabile pentru toată lumea nu constituie altceva decât prejudicierea oamenilor superiori, pe scurt, că între oameni, şi, prin urmare, şi între morale există o ierarhie. Aceşti utilitarişti englezi sunt un soi de oameni modeşti şi mediocri din cap până-n picioare şi, precum am mai spus: în măsura în care ei sunt plictisitori, nu găsim cuvinte suficiente de laudă pentru a le preţui marea utilitate. Ei ar trebui stimulaţi: oarecum în felul în care se încearcă aceasta în poezioara care urmează:

Cinste vouă, bravi hamali de ricşă,

Cu cât mai mult durează, cu-atât vă-i mai pe plac,

capul şi genunchii mereu mai ţepeni vi se fac,

lipsiţi de zel şi fără haz,

Incurabili mediocri,

Sans genie et sans esprit!

229

În secolele târzii care semândresc pe bună dreptate cu umanitatea lor, persistă încă o teamă atât de mare şi de superstiţioasă faţă de „animalele sălbatice fioroase“, (tocmai dominaţia asupra lor constituind mândria acelor secole mai umanitare) încât până şi adevărurile evidente au fost trecute sub tăcere, rămânând, oarecum printr-o înţelegere tacită, inexprimate secole la rând, deoarece ele aveau aerul că trezesc la viaţă acele fiare în sfârşit ucise. Poate că mă expun la anumite riscuri lăsând să-mi scape un astfel de adevăr: n-au decât să-i captureze alţii şi să-i dea de băut „laptele gândirii blajine“, până ce se va reîntoarce, liniştit şi uitat, în cuşca în care dormita. - Trebuie să ne revizuim ideile privitoare la cruzime şi să deschidem bine ochii; trebuie să ne deprindem cu nerăbdarea, pentru ca astfel de erori arogante şi grosolane să înceteze o dată pentru totdeauna să se mai fâţâie virtuoase şi impertinente în faţă-ne, cum sunt de pildă erorile întreţinute de către vechii şi noii filozofi în privinţa tragediei. Aproape tot ceea ce numim noi „civilizaţie superioară" are la bază spiritualizarea şi aprofundarea cruzimii - aceasta e convingerea mea; „fiara sălbatică“ n-a fost nicidecum ucisă, ea trăieşte, freamătă, numai că - s-a zeificat. Cruzimea este cea care produce voluptatea dureroasă a tragediei; senzaţiile plăcute în savurarea aşa-numitei compasiuni tragice şi, de fapt, în toate cele sublime, până la culmile celor mai subtile fioruri ale metafizicii, îşi datorează dulceaţa numai şi numai grăuntelui de cruzime amestecat în ele. Ce îl atrage pe roman în arenă, pe creştin în extazul crucii, pe spaniol în faţa rugurilor sau la luptele de tauri, pe japonezul zilelor noastre care dă năvală la tragedii, pe lucrătorul suburbiilor pariziene care duce dorul revoluţiilor sângeroase, pe wagneriana care cu voinţa inhibată se lasă „copleşită“ de Tristan şi Isolda? Cu toţii, ei savurează şi năzuiesc să soarbă în ei cu o ardoare misterioasă tocmai licorile aromate ale marii Circe pe nume „Cruzimea“. Fireşte că

trebuie izgonită totodată şi neghioaba psihologie de odinioară care ştie să ne înveţe doar că cruzimea ia naştere la vederea suferinţei altcuiva: se poate afla plăcere, o plăcere cât se poate de mare, chiar şi în propria-ţi suferinţă, în a-ţi-provoca-suferinţă, - şi ori de câte ori omul se lasă înduplecat la lepădarea de sine, în sensul religios al cuvântului, sau la automutilare, precum o practicau fenicienii şi asceţii, sau, în general, la renunţarea la nevoile simţurilor şi ale cărnii, la umilinţă, la convulsii puritanice de pocăinţă, la vivisecţia conştiinţei şi la pascaliana sacrifizio dell'inteletto, cruzimea sa este aceea care în taină îl ademeneşte şi îl îmboldeşte, fiorul cel primejdios al cruzimii îndreptate

împotriva lui însuşi. În fine, luaţi în consideraţie şi recunoaşteţi faptul că însuşi cunoscătorul, aplicând constrângerea asupra spiritului său, potrivnic înclinaţiei acestuia şi adeseori împotriva dorinţelor inimii sale - şi anume, spunând Nu atunci când ar dori să aprobe, să iubească, să adore -, acţionează în chip de artist şi adept al cruzimii: orice coborâre spre profunzimile şi temeliile lucrurilor constituie prin ea însăşi o siluire, o vrere de îndurerare a voinţei fundamentale a spiritului, care se avântă fără încetare spre aparenţă şi suprafaţă, - în orice vrere de cunoaştere se află şi câte o picătură

de cruzime.

230

Probabil că nu se va putea înţelege prea mult din câte am spus până acum despre o „voită

fundamentală a spiritului“: fie-mi îngăduită o explicaţie. - Acel lucru poruncitor, pe care norodul îl numeşte „spirit“, vrea să fie şi să se simtă stăpân peste cele ce sălăşluiesc înlăuntrul şi în jurul său: el nutreşte vrerea de a preschimba multiplicitatea în simplicitate, o vrere ce îmbină, subjugă, domină, o vrere cu adevărat suverană. În această privinţă, necesităţile şi posibilităţile sale sunt identice cu cele pe care fiziologii le constată în cazul tuturor celor ce vieţuiesc, cresc şi se înmulţesc. Aptitudinea spiritului de a-şi apropria cele ce-i sunt străine se manifestă printr-o puternică înclinaţie de a asimila noul vechiului, de a simplifica complexul, de a neglija sau de a îndepărta de la sine cele absolut contradictorii: de asemenea, el accentuează arbitrar anumite trăsături şi linii ale fragmentului de

„lume exterioară“ străin de el, scoţându-le în evidenţă, falsificându-le potrivit nevoilor sale. În afară

de acestea, în vederile sale intră asimilarea de noi „experienţe“, rânduirea lucrurilor noi în serii vechi,

- aşadar, creşterea; mai precis, sentimentul creşterii, sentimentul puterii sporite. Tot acestei vreri îi slujeşte şi un instinct al spiritului în aparenţă opus, o hotărâre bruscă şi eruptivă de a ignora, de a se izola de bunăvoie, de a-şi zăvorî ferestrele, un refuz intim adresat unuia sau altuia dintre lucruri, o respingere a oricărei apropierii, o atitudine de defensivă faţă de multe lucruri ce ar putea fi cunoscute, o stare de mulţumire cu obscuritatea, cu orizontul ce se limitează, o acceptare şi încuviinţare a ignorantei: toate acestea îi sunt necesare în funcţie de gradul pe care l-a atins puterea sa de asimilaţie,

„capacitatea sa de digestie“, ca să ne exprimăm în pilde - şi, într-adevăr, „spiritul“ se aseamănă cel mai mult cu un stomac. Tot aici trebuie amintită şi voinţa ocazională a spiritului de a se lăsa înşelat, poate cu şăgalnica bănuială că lucrurile stau altfel şi nu astfel, prefăcându-se că nu bagă de seamă

înşelăciunea, bucuria pe care i-o provoacă orice incertitudine şi orice echivoc, plăcerea triumfătoare de a se retrage de bunăvoie în strâmtorarea şi tainiţa unui ungher, de a privi lucrurile din imediata lor apropiere, cercetându-le doar la suprafaţă, de a le vedea mărite, micşorate, dislocate, înfrumuseţate, plăcerea secretă pe care i-o provoacă arbitrarul tuturor acestor manifestări ale puterii. În sfârşit, e vorba aici de acea predispoziţie nu lipsită de inconveniente a spiritului de a induce în eroare celelalte spirite şi de a se preface în faţa lor, acea permanentă presiune şi constrângere a unei forţe creatoare aflată în continuă metamorfoză şi fluctuaţie: prin aceasta, spiritul îşi savurează multitudinea măştilor, şiretenia şi, de asemenea, sentimentul său de siguranţă, - tocmai arta sa proteică este cea care îl protejează şi îl disimulează cu adevărat! - Această vrere de aparenţă, de simplificare, de mască, de mantie, pe scurt, de superficie - căci toate cele superficiale sunt o mantie - acţionează împotriva sublimei porniri a cunoaşterii care îl face pe om să vadă, să vrea să vadă lucrurile în profunzimea, în complexitatea, în esenţa lor: este vorba aici de un fel de cruzime a conştiinţei şi gustului intelectual pe care orice gânditor curajos îl va recunoaşte în el însuşi, presupunând că şi-a ascuţit şi şi-a întărit suficient privirea pentru a se putea scruta pe sine, presupunând că s-a deprins cu disciplina strictă şi, de asemenea, cu cuvintele aspre. El va spune „există o anumită cruzime în pornirile spiritului meu“: -

virtuoşii şi amabilii n-au decât să încerce să-l dezbare de ea! De fapt, s-ar da dovadă de mai multă

amabilitate dacă, în locul cruzimii, s-ar bârfi, s-ar şuşoti, s-ar lăuda un fel de „onestitate excesivă“, - a noastră, a spiritelor libere, foarte libere: - şi oare chiar astfel va fi formulat într-o bună zi - panegiricul nostru? Deocamdată - căci mai e vreme până atunci - suntem cei din urmă care dorim să ne împopoţonăm cu astfel de zorzoane şi franjuri de cuvinte morale: întreaga noastră trudă de până

acum ne-a dezgustat tocmai de acest gust şi de vesela lui opulentă. Ce vorbe alese, sclipitoare, zornăitoare, solemne: onestitate, dragoste de adevăr, dragoste de înţelepciune, jertfire pe altarul cunoaşterii, eroismul veridicităţii, - ele îl pot face pe fitecine să nu-şi mai încapă în piele de mândrie.

Însă noi, pustnici şi marmote, noi ne-am convins de mult, în tainiţa conştiinţelor noastre sihastre, că

această venerabilă pompă verbală aparţine şi ea vechilor găteli şi boarfe şi poleieli înşelătoare ale inconştientei vanităţi umane, că sub astfel de zugrăveli şi retuşuri măgulitoare trebuie să fie desluşit şi recunoscut acelaşi înspăimântător text primordial homo natura. A-l reintegra pe om în natură; a te înstăpâni peste numeroasele, deşartele şi exaltatele interpretări şi sensuri secundare care au fost scrijelite şi mâzgălite până acum peste acel text original homo natura; a face ca de acum înainte omul să adopte faţă de om aceeaşi atitudine pe care, călit prin disciplina ştiinţei, a adoptat-o deja faţă de cealaltă natură, a-l face să reziste cu ochi neînfricaţi de Oedip şi cu urechi astupate de Odiseu la cântecele ademenitoare ale bătrânilor păsărari metafizicieni care prea îndelung i-au murmurat în

urechi: „tu eşti mai mult! tu eşti mai mare! tu eşti de o altă origine!“ - se prea poate că aceasta e o misiune bizară şi nebunească, dar ea este o misiune - cine ar putea s-o nege! De ce ne-am ales noi această misiune nebunească? Sau, cu alte cuvinte: „de ce tocmai cunoaşterea?“ - Toată lumea ne va pune această întrebare. Iar noi, încolţiţi fiind astfel, noi, cei care ne-am pus deja de nenumărate ori aceeaşi întrebare, n-am găsit şi nu găsim răspuns mai bun decât...

231

Învăţătura ne transformă, precum se întâmplă în cazul tuturor alimentelor care nu se limitează nici ele doar la a „întreţine“ organismul -: fiziologii o ştiu asta. Însă în străfundul nostru, în „profunzime“ există

fireşte ceva cu neputinţă de instruit, un granit de fatum spiritual alcătuit din hotărâri prealabile şi răspunsuri la întrebări prealabile, selecţionate. Orice problemă cardinală se izbeşte de un nestrămutat

„aşa sunt eu“: în legătură cu bărbatul şi femeia, de pildă, un gânditor nu-şi poate schimba părerea, el poate doar să şi-o definitiveze, - să descopere până la capăt acele lucruri asupra cărora îşi

„consolidase“ în prealabil concepţia. Pentru moment se găsesc soluţionări care mai ales nouă ne inspiră o mare încredere; de acum înainte ele vor fi numite poate „convingerile“ noastre. Mai târziu -

vom vedea în ele doar nişte urme pe calea ce duce spre cunoaşterea de sine, indicatoare ce ne ghidează

înspre problema care suntem noi înşine, - sau, mai bine zis, înspre marea neghiobie care suntem noi înşine, înspre fatumul nostru spiritual, înspre acel lucru ineducabil de acolo, din „profunzime“. - După

aceste amabilităţi pe care mi le-am adresat din plin mie însumi, îmi va fi poate îngăduit să spun pe şleau câteva adevăruri despre „femeia în sine“: presupunând că se mai poate şti de acum înainte în ce măsură sunt ele - adevărurile mele.

232

Femeia doreşte să-şi cucerească independenţa: pentru aceasta, ea se porneşte să-i lămurească pe bărbaţi în privinţa „femeii în sine" - iată unul dintre cele mai funeste progrese pe calea urâţirii generale a Europei. Câte şi mai câte nu vor să scoată la iveală aceste neîndemânatice încercări de ştiinţificitate şi exhibiţionism feminin! Femeia are atâtea temeiuri pentru a se ruşina! În ea e atâta pedanterie, superficialitate, sâcâială şcolărească, îngâmfare meschină, desfrânare meschină şi lipsă de modestie meschină - uitaţi-vă numai la comportamentul ei faţă de copii -, toate acestea fiind de fapt înăbuşite şi înfrânate până acum mai ales prin teama faţă de bărbat. Vai de noi dacă într-o bună zi

„eternul plictis feminin“ - şi se găseşte din belşug! - se va încumeta să iasă la iveală! Vai, dacă femeia va începe să se dezveţe radical şi principial de subtilitatea şi arta ei, arta gratiei, a jocului, a alungării grijilor, a alinării, a nepăsării, când îşi va uita delicata disponibilitate de a răspunde plăcutelor dorinţi!

Se fac de pe-acum auzite voci feminine care, pe sfântul Aristofan! ne umplu de spaimă; pe un ton ameninţător şi cu o francheţe medicală, ni se aduce la cunoştinţă ce anume pretinde înainte de toate şi la urma urmei femeia din partea bărbatului. Nu-i oare aceasta dovada celui mai prost gust, că femeia se pregăteşte astfel să se iniţieze în ştiinţă? Până în prezent, din fericire, astfel de clarificări erau treburi bărbăteşti, privilegii ale bărbaţilor ele se discutau „între noi, bărbaţii“; citind toate cele scrise de femei despre „femeie“, ne putem întreba în cele din urmă, cu o doză bună de neîncredere, dacă

femeia vrea oare într-adevăr să se clarifice asupra ei însăşi - şi dacă o poate voi... În cazul în care femeia nu-şi caută prin aceasta o nouă găteală - căci găteala face parte, nu-i aşa, din eternul feminin?

- ei bine, în-seamnă că ea vrea să inspire teamă: - sau să obţină poate dominaţia. Dar nu încape nici o îndoială, ea nu vrea adevărul: ce-i pasă femeii de adevăr! Nu există nimic m străin, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decât adevărul, - marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenta şi frumuseţea. S-o recunoaştem, bărbaţilor: în femeie noi preţuim şi iubim tocmai această artă, tocmai acest instinct: noi, cei care o ducem greu şi care ne găsim alinarea lângă aceste fiinţe ale căror mâini, priviri şi gingaşe nebunii fac ca seriozitatea, gravitatea şi profunzimea noastră să ne pară tot pe atâtea rătăciri. În sfârşit, mă întreb: a recunoscut vreodată o femeie profunzimea unei inteligenţe feminine, justeţea unui sentiment feminin? şi nu-i oare adevărat că, privind lucrurile în mare, „femeia“ a fost mai cu osebire desconsiderată tocmai de către femei - şi nici pe departe de către noi? - În ceea ce ne priveşte, noi bărbaţii am dori ca femeia să înceteze de a se mai compromite prin clarificarea ei: din grijă faţă de bărbaţi şi din cruţare faţă de femei s-a întâmplat că biserica a decretat: mulier taceat in ecclesia! În folosul femeii s-a întâmplat că Napoleon a dat de înţeles mult-prea elocventei Madame de Staël: mulier taceat in politicis! - iar eu îl consider un adevărat feminist pe cel care le strigă astăzi femeilor: mulier taceat de muliere!

233

E un indiciu al corupţiei instinctelor - nemaivorbind despre faptul că este şi un indiciu al prostului gust -, când o femeie o invocă tocmai pe Madame Roland sau pe Madame de Staël sau pe Monsieur George Sand, de parcă ele ar constitui un argument în favoarea „femeii în sine“. În ochii bărbaţilor, mai sus amintitele sunt trei femei comice în sine - nimic mai mult! - ele fiind de-a dreptul cele mai bune contraargumente involuntare împotriva emancipării şi suveranităţii feminine.

234

Prostia în bucătărie; femeia în chip de bucătăreasă; îngrozitoarea nechibzuinţă cu care se asigură hrănirea familiei şi a capului ei! Femeia nu cunoaşte importanta mâncării: şi vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi fost o creatură gânditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gătitului marile legi fiziologice, şi ar fi anexat arsenalului ei şi arta tămăduirii! Bucătăreasa lipsită de har-absenţa totală a raţiunii în bucătărie a fost cea care a întârziat şi a prejudiciat cel mai mult evoluţia omului: nici în zilele noastre situaţia nu e mai bună. - Aviz fetelor mari.

235

Există întorsături de frază şi sclipiri ale spiritului, există sentinţe în care, prin intermediul câtorva cuvinte puţine la număr, se cristalizează pe neaşteptate o întreagă civilizaţie, o întreagă

societate. Astfel sunt bunăoară cuvintele spuse întâmplător de Madame de Lambert fiului ei: „mon ami, ne vous permettez jamais que des folies qui vous feront grand plaisir!“ - în treacăt fie zis, iată

vorba cea mai maternă şi mai înţeleaptă din câte au fost adresate vreodată unui fiu.

236