teamă de „virilitate“ în spiritul german, prin care Europa a fost trezită din a sa „toropeală dogmatică“, să ne aducem aminte de concepţia precedentă care trebuia depăşită cu ajutorul celei noi, - să ne amintim că n-a trecut prea multă vreme de când, cu o arogantă dezlănţuită, o femeie masculinizată

îndrăznea să-i recomande pe germani simpatiei Europei, prezentându-i în chip de poetaşi prostănaci, blânzi, cu inima de aur şi voinţa de cârpă. Să înţelegem în sfârşit pe de-a-ntregul uimirea lui Napoleon în momentul în care l-a întâlnit pe Goethe: ea oglindeşte ideea pe care şi-o făcuse lumea secole de-a rândul în privinţa „spiritu-lui german“. „Voila un homme!“ - cu alte cuvinte: „iată un bărbat în carne şi oase! Şi eu care mă aşteptam să văd doar un neamţ!“

210

Presupunând aşadar că imaginea filozofilor viitorului conţine vreo trăsătură care să indice posibilitatea ca aceştia să fie sceptici în sensul arătat mai sus, prin aceasta ar fi desemnată doar o anumită particularitate a lor - şi nu ei înşişi. La fel de îndreptăţit ei s-ar putea să-şi zică critici; şi cu siguranţă că vor fi experimentatori. Prin numele cu care am îndrăznit să-i botez am subliniat deja categoric vocaţia pentru experiment şi plăcerea pe care o află în el aceşti filozofi: să fie oare aceasta din cauză că, fiind critici din cap până-n picioare, ei vor dori să se slujească de experiment într-un sens nou, poate mai larg sau mai primejdios? Trebui-vor ei, posedaţi de pasiunea cunoaşterii, să

depăşească cu cutezătoarele şi dureroasele lor experienţe limitele încuviinţate de gustul milos şi moleşit al unui secol democratic? - Nu încape nici o îndoială: aceşti oameni ai viitorului se vor putea dispensa mai puţin decât oricine altcineva de calităţile serioase şi într-un fel neliniştitoare care îl deosebesc pe critic de sceptic, mă refer la siguranţa evaluărilor, la mânuirea conştientă a unei metode unice, la curajul rafinat necesar solitudinii şi responsabilităţii de sine; mai mult, ei îşi vor mărturisi gustul pentru negaţie şi disecţie, precum şi o anumită cruzime chibzuită ce se pricepe să mânuiască

bisturiul cu siguranţă şi precizie, chiar dacă inima sângerează. Ei vor fi mai duri (şi poate că nu numai faţă de ei înşişi) decât ar dori-o oamenii de omenie, iar dacă vor intra în relaţii cu „Adevărul“, o vor face nu din pricină că acesta le-ar „plăcea“ sau i-ar „înălţa" şi i-ar „entuziasma“: - dimpotrivă, departe de ei fi-va credinţa că adevărul e menit să ofere asemenea desfătări ale simţurilor. Ei, spirite severe, ar zâmbi dacă vreunul ar spune: „cugetarea aceasta mă înalţă: cum ar putea să nu fie adevărată?" sau:

„opera aceasta mă încântă: cum ar putea să nu fie frumoasă?“ sau: „artistul acesta mă face mai mare: cum ar putea el să nu fie mare?“ - şi poate că, în faţa tuturor acestor deformaţii exaltate, idealiste, efeminate, hermafrodite, surâsului lor i s-ar adăuga şi un veritabil dezgust, iar cel care ar şti să

pătrundă în tăinuitele străfunduri ale inimii lor, cu greu ar putea da acolo peste intenţia de a împăca

„sentimentele creştine“ cu „gustul antic“ şi, cu atât mai puţin, cu „parlamentarismul modern“

(împăciuitorism întâlnit, se pare, chiar şi la filozofi, în acest secol plin de incertitudine şi, prin urmare, deosebit de conciliant). Disciplina critică şi obişnuinţa care duce la curăţenie şi rigoare în domeniul spiritului, iată calităţi pe care aceşti filozofi ai viitorului le vor pretinde nu numai de la ei înşişi: şi chiar de se vor mândri cu ele, purtându-le ca pe o podoabă, - cu toate acestea, nu vor dori să fie numiţi critici din pricina acestora. Ei vor considera ca o gravă ofensă la adresa filozofiei decretarea, atât de frecventă în zilele noastre: „Filozofia însăşi este critică şi o ştiinţă critică- atât şi nimic mai mult!“ În ciuda ovaţiilor pe care le-a repurtat această evaluare a filozofiei din partea tuturor pozitiviştilor din Franţa şi Germania (şi nu-i exclus ca ea să fi flatat chiar inima şi gustul lui Kant: să ne amintim de titlurile principalelor sale lucrări): noii noştri filozofi vor spune totuşi: criticii sunt unelte ale filozofilor şi, tocmai din această cauză, fiind nişte unelte, ei nu sunt nici pe departe filozofi! Chiar şi marele Chinez din Konigsberg n-a fost decât un mare critic.

211

Cer insistent să se risipească în sfârşit confuzia prin care lucrătorii în filozofie, şi oamenii de ştiinţă în general sunt identificaţi cu filozofii, - cer ca tocmai în acest domeniu să se aplice cu străşnicie legea „fiecăruia partea sa“, să nu se dea mult prea mult unuia şi mult prea puţin celuilalt. Se prea poate că pentru educaţia adevăratului filozof este necesar ca el să fi urcat toate aceste trepte pe care servitorii săi, lucrătorii ştiinţifici ai filozofiei, s- au oprit - a trebuit să se oprească; poate că

adevăratul filozof trebuie să fi fost cândva el însuşi critic şi sceptic şi dogmatic şi istoric, ba chiar şi poet şi colecţionar şi călător şi dezlegător de enigme şi moralist şi vizionar şi „spirit liber“ şi aproape totul pe lume, pentru a parcurge întreaga circumferinţă a valorilor şi sentimentelor umane şi pentru ca, înzestrat cu o multitudine de ochi şi conştiinţe, să poată scruta cu privirea din înaltul piscurilor toate zările îndepărtate, din străfundul abisului toate înălţimile, din tainiţa ungherului toate întinderile. Însă toate acestea nu sunt decât condiţii prealabile ale îndatoririi sale: îndatorirea, ea însăşi, vrea altceva. - ea îi pretinde ca el să creeze valori. Lucrătorii în filozofie, croiţi după nobilul tipar al lui Kant şi Hegel, vor avea de cercetat şi formulat o cantitate uriaşă de evaluări - adică

sedimentele de valori, creaţiile valorice de odinioară care au ajuns la dominaţie şi au fost denumite

„adevăruri“ - aceasta în domeniul lo gicii sau al politicii (al moralei) sau în cel artistic.

Acestor cercetători le va reveni sarcina de a clarifica şi cumpăni, de a face comprehensibile şi maniabile toate cele întâmplate şi evaluate până acum, de a prescurta Îndelungul şi însuşi „timpul“, de a triumfa asupra întregului trecut: iată o sarcină uriaşă şi minunată a cărei îndeplinire poate satisface cu siguranţă chiar şi cele mai sensibile orgolii, cele mai perseverente voinţe. Însă adevăraţii filozofi sunt poruncitori şi legiuitori: ei sunt cei care spun „astfel trebuie să fie!“, ei sunt cei care determină

pentru întâia oară Încotro?-ul şi Pentru ce?-ul omenirii, dispunând în acest scop de lucrările prelimi-nare ale tuturor lucrătorilor în filozofie, de toţi cei care au triumfat asupra trecutului, - ei îşi întind braţele creatoare înspre viitor, şi în mâinile lor toate cele ce există şi au existat vreodată devin un

mijloc, o unealtă, un baros. „Cunoaşterea“ lor e c reaţie, creaţia lor e legiferare, vrerea lor de adevăr este voită de putere. - Există în zilele noastre asemenea filozofi? Existat-au vreodată asemenea filozofi? Nu trebuie oare să existe asemenea filozofi?...

212

Am din ce în ce mai mult impresia că filozoful, fiind omul n ecesar al zilei de mâine şi poimâine, s-a aflat, a trebuit să se afle dintotdeauna în contradicţie cu prezentul său: de fiecare dată, inamicul său era idealul Azi-ului. Toţi aceşti extraordinari premergători ai omenirii numiţi filozofi, care arareori s-au simţit ei înşişi prieteni ai înţelepciunii, ci mai curând nebuni dezagreabili, primejdioase semne de întrebare -, şi-au găsit o îndatorire dură, involuntară şi imperioasă, o îndatorire a cărei măreţie au descoperit-o în cele din urmă în rolul de conştiinţe neîmpăcate ale vremii lor. Mânuindu-şi bisturiul vivisecţional tocmai în v irtuţile vremii, ei si-au trădat propriul secret: ei cunoşteau o nouă

măreţie a omului, o cale nouă şi neumblată spre augmentarea acestuia. Ei descopereau de fiece dată

câtă ipocrizie, lenevie, indiferenţă şi indolenţă, câtă minciună se ascunde îndărătul mult-slăvitului ideal al moralităţii contemporane lor, câtă virtute perimată: de fiecare dată ei spuneau: „noi trebuie să ne îndreptăm într-afară, într-acolo unde voi, cei de azi, vă veţi simţi mai cu osebire dezrădăcinaţi".

Într-o lume a „ideilor moderne“ care ar dori să-l proscrie pe fiecare în colţul şi „specialitatea“ sa, filozoful, presupunând că mai pot exista filozofi în zilele noastre, s-ar simţi constrâns să deducă

mărimea omului şi însăşi noţiunea de „mărime“ de-a dreptul din voluminozitatea şi multiplicitatea sa, din totalitatea sa în diversitate: el ar determina chiar valoarea şi rangul fiecăruia în funcţie de cantitatea şi varietatea pe care o poate purta şi asuma, în funcţie de amploarea pe care o poate da responsabilităţii sale. Astăzi gustul şi virtutea epocii slăbesc şi diluează voinţa, nimic nu e mai la modă

decât slăbiciunea voinţei: deci în idealul filozofului noţiunea „mărimii“ trebuie să cuprindă tocmai tăria voinţei, duritatea şi aptitudinea deciziilor de lungă durată, ideal la fel de îndreptăţit precum doctrina şi idealul inversat al unei umanităţi sfioase, renunţătoare, smerite şi altruiste, croite pe măsura unei epoci inversate, care, asemenea secolului al XVI-lea, a suferit din pricina acumulării energiei de voinţă şi a celor mai furtunoase torente şi maree ale egoismului său. În vremea lui Socrate, printre oameni cu instinctele ostenite, printre vechii atenieni conservatori care se abandonau - în braţele „fericirii“, după cum spuneau ei, în braţele plăcerii de fapt-oameni care continuau să mestece fără încetare vechile vorbe pompoase la care felul lor de viată nu le mai dădea de mult vreun drept, se prea poate că ironia era necesară grandorii sufleteşti, certitudinea aceea socratică maliţioasă proprie bătrânului doctor şi plebeu care, cu o privire ce spunea pe înţelesul tuturor: ,,ce vă tot prefaceţi în faţa mea! aici - noi suntem egali!", tăia la fel de necruţător în propria-i carne precum şi în carnea şi inima

„aristocratului“. Astăzi, dimpotrivă, în Europa în care animalul de turmă este singurul căruia i se acordă cinstire, singurul care distribuie onoruri, în care „egalitatea drepturilor“ s-ar putea mult prea lesne preschimba în egalitatea întru nedreptate: vreau să spun, în condiţiile unui război general îndreptat împotriva a tot ceea ce este rar, necunoscut, privilegiat, împotriva omului superior, a sufletului superior, a datoriei superioare, a responsabilităţii superioare, a abundenţei de potenţă

creatoare şi a autorităţii dominatoare - astăzi noţiunea „mărimii“ conţine calităţile de a fi distins, de a trăi numai pentru tine, de a putea fi deosebit şi izolat de ceilalţi, de a fi nevoit să trăieşti pe cont propriu; iar filozoful îşi va destăinui câte ceva din propriul ideal afirmând: „cel mai mare este omul cel mai solitar, cel mai tăinuit, cel mai deosebit, omul aflat dincolo de Bine şi de Rău, stăpânul virtuţilor sale, cel prea-plin de voinţă; iar măreţia să însemne: a putea fi deopotrivă multiplu şi unitar, amplu şi complet“. şi vă întreb iarăşi: măreţia, în zilele noastre - e ea oare cu putinţă?

213

E greu să înveţi ce este un filozof, căci e' un lucru imposibil de explicat: trebuie să o „ştii“ din experienţă, - sau să fii îndeajuns de mândru ca să nu o ştii. Dar în ziua de azi toată lumea vorbeşte despre lucruri de care nu poate avea nici cea mai mică idee, şi aceasta se întâmplă mai des şi mai grav în legătură cu filozoful şi cu condiţiile filozofice: - deosebit de puţini sunt cei care le cunosc, care sunt îndreptăţiţi să le cunoască, iar toate părerile populare în privinţa lor sunt false. Astfel se petrec lucrurile de pildă în cazul acelei convieţuiri pur filozofice intre o spiritualitate îndrăzneaţă şi exuberantă, care aleargă presto, şi o severitate şi necesitate dialectică ce nu se poticneşte vreodată, convieţuire necunoscută din experienţă de majoritatea gânditorilor şi savanţilor, şi pe care, de aceea, ar califica-o drept neplauzibilă de îndată ce vreunul ar încerca să le vorbească despre ea. Ei îşi imaginează orice necesitate ca pe o nenorocire, o obligaţie neplăcută de a te supune şi de a fi constrâns; iar gândirea însăşi trece pentru ei drept o activitate înceată, şovăitoare, un fel de trudă

adeseori „vrednică de Sudoarea nobililor“ - şi nicidecum ceva uşor, divin, strâns înrudit cu dansul şi cu zburdălnicia! „A gândi“ şi a lua un lucru „în serios“, a-l privi „cu gravitate“ - pentru ei, acestea sunt noţiuni de nedespărţit: de altele n-au avut „parte“. Din acest punct de vedere artiştii au un fler mai rafinat: ei sunt cei care ştiu că sentimentul lor de libertate, de subtilitate, de plenipotenţă, de rânduire,

dispunere şi modelare creatoare ajunge la apogeu tocmai în momentele când ei îşi subordonează toate acţiunile unei necesităţi, nelăsând nimic la voia „arbitrarului“ - pe scurt, în ei se realizează atunci unitatea dintre necesitate şi „liberul arbitru“. Există în sfârşit o ierarhie a stărilor sufleteşti care se află

în raport cu ierarhia problemelor; iar problemele supreme îi resping cu neîndurare pe toţi cei care cutează să se apropie de ele fără a fi predestinaţi prin elevaţia şi forţa spiritualităţii să le rezolve. Ce-are a face că în jurul lor se îmbulzesc flexibile capete cosmopolite sau bravi mecanici şi empirici neîndemânatici, după cum se poate vedea adeseori în zilele noastre, toţi dând să se apropie şi chiar să

pătrundă, cu ambiţia lor plebeiană, în acest „Lăcaş al lăcaşurilor“! Însă pe aceste covoare picioare de neciopliţi nu vor păşi în vecii vecilor: legea străbună a lucrurilor s-a îngrijit de aceasta; în faţa acestor nedoriţi, porţile rămân închise, chiar de se vor năpusti în ele cu capetele, zdrobindu-şi-le! Trebuie să

fii născut pentru a avea acces la o lume superioară; sau, ca s-o spunem mai limpede, trebuie să fi fost ales pentru ea: dreptul la filozofie - în sen sul general a' cuvântului - poate fi obţinut numai pe baza originii, chiar şi în. acest domeniu strămoşii, „vita“ sunt factori decisivi. Pentru apariţia filozofului este necesară munca preliminară a numeroase generaţii; fiecare dintre virtuţile sale trebuie să fi fost dobândită, cultivată, moştenită, încarnată una câte una, nu numai mersul şi zborul îndrăzneţ, uşor şi subtil al gândirii ci, înainte de toate, promptitudinea asumării marilor responsabilităţi, măreţia privirii dominatoare ce se înalţă şi se scoboară, sentimentul detaşării de vulg şi de ale sale îndatoriri şi virtuţi, binevoitoarea ocrotire şi apăra- s re acordată tuturor celor neînţeleşi şi calomniaţi, fie că-i Dumnezeu sau diavolul - bucuria şi exerciţiul marii justiţii, arta de a porunci, amploarea voinţei, privirea calmă ce arareori se înduplecă să admire, să se înalţe, să iubească...

Partea a şaptea: virtuţile noastre

214

Virtuţile noastre? - Probabil că şi noi le mai avem, chiar dacă, ce-i drept, ele nu sunt acele virtuţi naive şi neîndemânatice pe care le respectăm la strămoşii noştri, ţinându-i totodată la distanţă. Noi, europenii de poimâine, primii născuţi ai secolului al XX-lea, - cu întreaga noastră curiozitate primejdioasă, cu multiplicitatea noastră, cu meşteşugitul nostru travesti, cu cruzimea fragilă şi oarecum edulcorată a spiritului şi simţurilor noastre, - clacă e să avem virtuţi, pesemne că acestea nu pot fi decât dintr-acelea care s-au deprins cel mai bine să se acomodeze cu cele mai intime şi mai dragi înclinaţii ale noastre, cu nevoile noastre cele mai arzătoare: ei bine, să pornim dar în căutarea lor prin labirinturile noastre! -în care, după cum se ştie, multe lucruri se rătăcesc, iar câte unele se pierd fără

urmă. şi există oare ceva mai frumos pe lume decât să-ti cauţi propriile virtuţi? Nu e oare aceasta aproape sinonim cu a crede în propriile virtuţi? Dar acest „a crede în virtuţile tale“ nu este în fond echivalentul „conştiinţei curate“ de altădată, acea venerabilă şi stufoasă cosiţă de noţiuni pe care bunicii noştri o atârnau îndărătul creştetului şi, de multe ori, chiar îndărătul raţiunii lor? Aşadar, se pare că, oricât de puţin ne-am considera demodaţi, venerabili şi bătrânicioşi, dintr-un anumit punct de vedere noi suntem totuşi nepoţi demni de astfel de bunici, noi, cei din urmă europeni cu conştiinţa curată: noi mai purtăm, ca şi ei, aceeaşi cosiţă. Ah! De-aţi şti că în curând, foarte curând - se vor schimba multe!

215

Precum în împărăţia stelelor se întâmplă uneori ca doi sori să determine orbita uneia şi aceleiaşi planete, în anumite cazuri, sorii de culori diferite ce luminează câteodată o singură planetă, revărsând asupră-i o lumină când roşie, când verde, prinzând-o apoi simultan în razele lor şi inundând-o cu lumină multicoloră: tot astfel, noi, oamenii moderni, datorită mecanismului complicat al „cerului nostru astral“ - suntem determinaţi de morale felurite; acţiunile noastre se iluminează rând pe rând în culori diferite şi arareori sunt univoce, - şi nu de puţine ori se întâmplă ca faptele noastre să

fie bălţate.

216

Să-ţi iubeşti duşmanii? Cred că s-a deprins straşnic acest precept: căci el se aplică astăzi în mii de cazuri, atât în particular cât şi în general; câteodată se întâmplă chiar un lucru şi mai elevat, mai sublim - şi anume, ne deprindem să dispreţuim ceea ce iubim, şi de-a dreptul ceea ce iubim mai profund: - dar toate acestea se petrec inconştient, fără zarvă, fără fast, cu acea pudoare şi discreţie a bunătăţii care îngheaţă pe buze cuvintele solemne şi formulele virtuoase. Morala în chip de atitudine -

iată ceva ce nu este azi pe gustul nostru. şi acesta-i un progres: la fel precum progres a fost şi cel realizat de taţii noştri în momentul în care religia în chip de atitudine a ajuns să le fie potrivnică

gustului, laolaltă cu ostilitatea şi amărăciunea voltairiană îndreptată împotriva religiei (şi toate maimuţărelile liber-cugetătoare de odinioară). Oricât s-ar strădui toate litaniile puritanilor, toate

predicile moraliştilor şi oamenilor „de treabă“, ele nu reuşesc să acompanieze cântul conştiinţelor noastre, dansul spiritelor noastre.

217

Feriţi-vă de cei care pun mare preţ pe faptul de a li se recunoaşte tactul şi fineţea discernământului moral: ei nu ne vor ierta în veci dacă au dat greş în prezenta noastră (sau, mai ales, în privinţa noastră) -inevitabil, ei devin instinctiv defăimătorii şi dăunătorii noştri, chiar şi atunci când continuă să ne fie „prieteni". - Fericiţi cei uituci: căci ei îşi uită şi propriile nerozii.

218

Psihologii francezi - şi unde s-ar mai putea găsi azi psihologi în altă parte decât în Franţa? - nu se mai satură să savureze plăcerea amară şi multiplă pe care o află în betise bourgeoise, de parcă - în fine, prin aceasta ei se dau oarecum de gol. Flaubert de pildă, burghezul cumsecade din Rouen, a ajuns în cele din urmă să nu mai vadă, să nu mai audă şi să nu mai guste nimic altceva: - era felul său de a practica un masochism de o rafinată cruzime. şi acum, pentru variaţie, - căci acest subiect devine cu timpul anost -, v as oferi un alt prilej de desfătare: este vorba de perfidia inconştientă de care o dovedesc toate bunele, bondoacele, bravele spirite mediocre în raporturile lor cu spiritele superioare şi cu misiunea acestora, perfidie iezuită lucrată în broderie fină, de o mie de ori mai fină decât a fost vreodată inteligenţa şi gustul acestei burghezii, chiar şi în momentele ei de apogeu mai fină chiar decât inteligenta victimelor sale -: aceasta, ca un argument în plus întru dovedirea faptului că, dintre toate varietăţile de inteligentă din câte au fost descoperite până în prezent, „instinctul“ este cel mai inteligent. Pe scurt, psihologilor, studiaţi filozofia „regulii“ în lupta cu „excepţia“; veţi avea prilejul să