Vechea problemă teologică a „credinţei“ şi a „ştiinţei“ - sau, mai lămurit spus, a instinctului şi a raţiunii - aşadar întrebarea dacă, în privinţa evaluărilor, instinctualităţii merită a-i fi acordată o mai mare autoritate decât raţionalităţii căreia i se pretinde să aprecieze şi să acţioneze pe baza unor temeiuri, potrivit unui „de ce?“, aşadar în vederea unui scop, a unei necesităţi, - este aceeaşi veche problemă morală care s-a întrupat pentru întâia oară în persoana lui Socrate, dezbinând spiritele cu mult înaintea religiei creştine. Ce-i drept, însuşi Socrate - acest eminent talent dialectic - s-a plasat mai întâi pe poziţiile raţiunii; şi, la drept vorbind, ce altceva a făcut el toată viaţa decât să-şi râdă de neîndemânatica incapacitate a nobililor săi atenieni, oameni instinctuali asemenea tuturor aristocraţilor care nu ştiu să-şi motiveze niciodată îndeajuns temeiurile acţiunilor lor? Însă mai apoi el a ajuns să-şi râdă pe furiş de sine însuşi: în urma unui autointerogatoriu, a unui examen de conştiinţă
mai rafinat, el a descoperit în persoana lui aceeaşi stângăcie şi neputinţă. Dar la ce bun, îşi spuse el, să
renunţăm la instincte din cauza aceasta! Ele trebuie ajutate, şi raţiunea de asemenea, să-şi dobândească drepturile, - instinctelor trebuie să li se dea ascultare, în vreme ce raţiunea trebuie convinsă să le dea acestora o mână de ajutor, oferindu-le motive întemeiate. Aceasta a fost adevărata falsitate a marelui ironic cel plin de mistere; el si-a silit conştiinţa să se mulţumească cu un soi de autoamăgire: în fond, el a întrezărit caracterul iraţional al judecăţilor morale. - Platon, mai nevinovat în astfel de treburi şi lipsit de orice şiretenie plebeiană, şi-a învestit întreaga energie, - cea mai mare energie învestită vreodată de un filozof din vremea aceea! - pentru a-şi demonstra sieşi că raţiunea şi instinctul se îndreaptă de la sine spre unul şi acelaşi ţel, spre Bine, spre „Dumnezeu“; iar de la Platon încoace toţi teologii şi filozofii bat acelaşi drum, - şi anume, afirmând că până acum, în materie de morală, instinctul sau, după cum îl numesc creştinii, „credinţa“ sau, cum îl numesc eu, „turma“ a ieşit biruitoare. Ar trebui să facem o excepţie în cazul lui Descartes, părintele raţionalismului (şi, prin urmare, bunicul revoluţiei), cel care accepta numai şi numai autoritatea raţiunii: însă raţiunea este doar o unealtă, iar Descartes s-a dovedit superficial.
192
Cel care a parcurs istoria unei ştiinţe particulare, găseşte în evoluţia ei un fir călăuzitor care duce spre înţelegerea celor mai vechi şi mai generale fenomene ale „ştiinţei şi cunoaşterii“: şi într-un caz precum şi în celălalt s-au dezvoltat în primul rând ipotezele premature, ficţiunile, buna şi prosteasca voinţă de „a crede“, lipsa de neîncredere şi de răbdare, - simţurile noastre se deprind prea târziu şi niciodată pe de-a-ntregul să constituie organe subtile, fidele şi prudente ale cunoaşterii. Ochiului nostru îi vine mai uşor să reproducă, în urma unui impuls dat, o imagine ce a fost deja reprodusă în repetate rânduri, decât să reţină neasemănarea şi noutatea unei impresii: ar fi necesară pentru aceasta mai multă putere, mai multă „moralitate". Ascultarea unui lucru nou îi provoacă urechii o senzaţie de neplăcere şi dificultate; audiem cu greutate o muzică străină. La auzul unei limbi străine, încercăm fără voie să modelăm sunetele auzite în cuvinte care să ne sune mai apropiat şi mai familiar: aşa a procedat de exemplu germanul de odinioară care auzind cuvântul arcubalista l-a transformat în Armbrust. Simţurile noastre sunt de asemenea potrivnice şi ostile noutăţii; pretutindeni, chiar şi la cele mai „elementare" fenomene ale senzorialităţii, afectele de teamă, iubire, ură, inclusiv afectul pasiv al leneviei, sunt dominante. - La fel precum un cititor din zilele noastre care retine doar câteva cuvinte (sau poate doar silabe) ale unei întregi pagini citite în fugă - el reţine la întâmplare vreo cinci cuvinte din douăzeci şi „ghiceşte“ sensul probabil al acestora -, tot la fel de puţin exact şi complet cercetăm noi cu ochii un arbore în privinţa frunzişului, crengilor, culorii, formei acestuia; ne vine cu mult mai uşor să ne imaginăm în locul său un fel de aproximaţie a arborelui. Chiar şi în cazul celor mai neobişnuite evenimente procedăm la fel: născocim cea mai mare parte a evenimentului, cu greu putând fi convinşi să nu asistăm la desfăşurarea vreunui fenomen în chip de „inventatori“. Ce înseamnă toate acestea?
Că noi suntem din cap până-n picioare, din moşi- strămoşi - obişnuiţi să minţim. Sau, ca să ne exprimăm mai virtuos şi mai făţarnic, adică mai agreabil: oamenii sunt mai artişti decât îşi închipuie.
- În decursul unei conversaţii însufleţite, mi se întâmplă adeseori să văd obrazul interlocutorului meu, fie ca urmare a gândurilor pe care le exprimă, fie a acelora pe care îmi închipui că i le-am suscitat, conturându-se în faţă-mi cu o claritate şi precizie care depăşesc cu mult puterea facultăţilor mele vizuale: - aşadar subtilul joc al muşchilor feţei şi expresia privirii trebuie să fi fost născocite de mine.
Probabil că persoana respectivă avea o expresie cu totul diferită, sau poate chiar nici una.
193
Quidquid luce fuit, tenebris agit: dar şi contrariul este valabil. Evenimentele trăite în vis, presupunând că acestea se repetă deseori, ajung să facă parte în cele din urmă din inventarul general al sufletului nostru, întocmai ca cele trăite „realmente“: datorită visului, noi devenim mai bogaţi sau mai săraci, ne împovărăm sau ne eliberăm de câte o trebuinţă, sfârşind, ziua-n amiaza mare, de-a dreptul în clipele cele mai senine ale spiritului nostru lucid, să ne simţim ţinuţi oarecum în hăţuri de către obişnuinţele noastre din vis. Presupunând că un om a visat în repetate rânduri că ştie să zboare, ajungând să-si închipuie în vis că puterea şi meşteşugul zborului îi aparţin în chip de privilegii, ca o fericire strict personală şi demnă de invidiat: un astfel de om care visează că poate executa printr-an impuls uşor tot felul de rotiri şi întoarceri, cel care cunoaşte sentimentul unei anumite uşurinţe divine, al unei „înălţări“ lipsite de tensiune şi sforţare, al unei „coborâri“ lipsite de condescendenţă şi înjosire - lipsite de greutate! - cum ar putea omul care cunoaşte astfel de întâmplări şi obiceiuri onirice să nu atribuie în cele din urmă, chiar treaz fiind, o altă coloratulară şi semnificaţie cuvântului „fericire“! cum ar putea el să nu năzuiască într-un fel deosebit la fericire? În comparaţie cu acest „zbor“, „nălţarea“ cea zugrăvită de poeţi îi va apărea prea pământeană, prea muşchiuloasă, prea violentă, prea „greoaie“.
194
Deosebirea dintre oameni se manifestă nu numai în diferenţa dintre judecăţile lor de valoare, aşadar în deosebirea dintre lucrurile bune pe care ei le consideră demne de urmărit, în valoarea mai mare sau mai mică, adică în ierarhia pe care o stabilesc intre valorile de către toţi recunoscute, ierarhie în privinţa căreia ei sunt în dezacord: - această deosebire se manifestă şi mai mult în acea posesiune a unui lucru, în acea proprietate care trece pentru ei drept autentică. În cazul unei femei, de exemplu, pentru un om mai modest posibilitatea de a dispune de trupul acesteia în desfătarea sexuală
constituie deja un indiciu satisfăcător şi suficient al posesiunii, al proprietăţii; un altul, mai suspicios şi mai pretenţios în setea sa de posesiune, îşi dă seama de caracterul îndoielnic şi pur fictiv al unei astfel de proprietăţi, şi cere dovezi mai subtile, vrând să ştie înainte de toate dacă femeia i se dăruieşte numai pe sine sau dacă renunţă totodată şi la ceea ce are sau doreşte să aibă: numai în acest din urmă
caz o va considera el „posedată“. Însă un al treilea nu se va opri nici aici şi, în marea lui suspiciune şi dorinţă de posesiune, el se va întreba dacă nu cumva femeia care a renunţat la totul de dragul lui face aceasta pentru un fel de fantomă a sa: el se vrea mai întâi cunoscut temeinic, până un străfundurile sale, pentru a se şti iubit cu adevărat; el îndrăzneşte să se lase ghicit. De abia atunci o va simţi posedată pe de-a-ntregul când ea nu îşi va mai face iluzii în ceea ce-l priveşte, când îl va iubi la fel de
mult pentru caracterul său diabolic şi tăinuita lui aviditate ca şi pentru bunătatea, răbdarea şi spiritualitatea sa. Unul ar dori să posede un popor, şi pentru atingerea acestui scop toate şarlataniile a la Cagliostro sau Catilina i se par îndreptăţite. Un altul, înzestrat cu o sete de posesiune mai rafinată, îşi spune că „nu-i îngăduit să-i amăgeşti pe cei asupra cărora vrei să stăpâneşti“ -, el se irită şi îşi pierde răbdarea la ideea că asupra inimii poporului stăpâneşte o mască a sa: „trebuie aşadar să mă fac cunoscut şi, mai întâi, să mă cunosc pe mine însumi!“ La oamenii caritabili şi filantropi poate fi întâlnită mai întotdeauna acea grosolană şiretenie prin care, vrând să-l ajute pe careva, ei încep prin a-l ajusta după gustul lor, spunând de pildă că respectivul „merită“ să fie ajutat, că are nevoie tocmai de ajutorul lor, că îşi va dovedi profunda recunoştinţă, ataşamentul şi supuşenia pentru o cât de măruntă asistenţă ce îi va fi acordată, - cu astfel de speculaţii ei dispun după bunul lor plac de cei strâmtoraţi ca de o proprietate a lor, dorinţa lor de posesiune fiind de fapt aceea care îi face filantropi şi caritabili. Ei se arată geloşi de îndată ce actul lor de ajutorare este împiedicat sau preîntâmpinat.
Fără să vrea, părinţii fac din copiii lor fiinţe ce li se aseamănă - ei numesc aceasta ;;educaţie“ -, în străfundul inimii nici o mamă nu se îndoieşte de faptul că în copilul pe care l-a adus pe lume ea posedă o proprietate, nici un tată nu-si contestă dreptul de a-i impune acestuia concepţiile şi judecăţile sale de valoare. Odinioară, taţilor li se acorda chiar dreptul să dispună după bunul lor plac de viaţa sau moartea noului născut (ca de pildă la vechii germani). şi precum tatăl, chiar şi astăzi încă, dascălul, clasa socială, preotul, prinţul văd în fiecare nou-născut un prilej de a-şi adjudeca fără
şovăială o nouă posesiune. De unde rezultă că...
195
Evreii-popor „născut pentru sclavie“, cum spune Tacit şi, împreună cu el, întreaga lume antică,
„popor ales între popoare“, după cum spun ei înşişi şi o cred, - evreii au realizat acea miraculoasă
răsturnare a valorilor graţie căreia viaţa pe pământ a dobândit pentru câteva milenii o atracţie nouă şi primejdioasă: - profeţii lor au contopit într-una singură noţiunile de „bogat“, „păcătos“, „rău“,
„violent“, „senzual“, şi pentru întâia oară au stigmatizat cuvântul „lume“. În această răsturnare a valorilor (din care face parte şi folosirea cuvântului „sărac“ ca sinonim al „sfântului“ şi „prietenului“) constă importanţa poporului evreu: o dată cu ea începe revolta sclavilor în domeniul moralei.
196
Se poate deduce că în apropierea soarelui există nenumărate corpuri obscure, - pe care noi nu le vom zări vreodată. Între noi fie spus, aceasta e o pildă; iar un psiholog al moralei citeşte cele scrise în stele doar ca un limbaj de pilde şi semne cu ajutorul căruia multe pot fi trecute sub tăcere.
197
Ne înşelăm completamente în privinţa animalului de pradă şi a omului de pradă (de exemplu Cesare Borgia), ne înşelăm în privinţa „naturii“ câtă vreme vom mai căuta ceva ;,maladiv“ în constituţia acestor deosebit de sănătoase fiare şi plante ale tropicelor, sau dacă vom încerca să găsim în ele chiar un fel de „iad“ înnăscut: astfel au procedat aproape toţi moraliştii de până acum. Nutresc oare moraliştii, după câte se pare, un sentiment de ură faţă de junglă şi faţă de tropice? Iar „omul tropical“ trebuie oare discreditat cu orice preţ, înfăţişându-l fie în chip de boală şi degenerare a omului, fie sub forma iadului său propriu şi a martirizării de sine? La ce bun? Favorizează aceasta
„zonele temperate“? Îi favorizează pe oamenii moderaţì? Pe cei „morali“? Pe cei mediocri? Atât, ca adăugire la capitolul „Morala în chip de teamă“.
198
Toate aceste morale care se adresează individului în interesul „fericirii“ acestuia, după cum se spune, - ce altceva sunt ele decât propuneri de compromis cu primejdia în al cărei cadru decurge viaţa intimă a individului, reţete împotriva patimilor sale, a predispoziţiilor lui bune şi rele, în cazul când acestea ar dori să cucerească puterea şi să facă pe stăpânii? viclenii şi artificii mici şi, mari duhnind a râncede leacuri băbeşti şi a înţelepciune muierească; şi toate-s în stil baroc şi nerezonabil- căci ele se adresează „tuturor“, căci ele generalizează acolo unde nu-i îngăduit să generalizezi-, şi ele toate vorbesc absolutist, se consideră absolute şi toate trebuie condimentate cu nu puţine grăunţe de sare pentru a deveni mai întâi suportabile şi uneori chiar ademenitoare, pentru a dobândi un miros picant şi primejdios ce aminteşte mai ales de „lumea cealaltă“: din punct de vedere intelectual toate acestea nu prea au mare valoare, nu-s nici pe departe „ştiinţă“, nemaivorbind de „înţelepciune“, ci, s-o spunem încă o dată, s-o spunem de trei ori, ele sunt viclenie, viclenie, viclenie, amestecată cu prostie, prostie, prostie, - fie că e vorba de acea indiferenţă şi răceală de statuie pe care o recomandau şi pe care o întrebuinţau stoicii ca antidot împotriva arzătoarei nebunii a pasiunilor, sau de acel nu-mai-râde, nu-mai-plânge al lui Spinoza, de atât de naiva sa prescripţie de distrugere a pasiunilor cu ajutorul analizei şi vivisecţiei; sau de acea reducere a pasiunilor la un grad de mediocritate în care pot fi satisfăcute fără a mai fi periculoase, acesta fiind aristotelismul moralei; însăşi morala în chip de
desfătare a pasiunilor într-o formă deliberat diluată şi spiritualizată, prin intermediul simbolismului artei, cum ar fi bunăoară muzica sau iubirea de Dumnezeu sau iubirea de oameni de dragul lui Dumnezeu - căci în religie pasiunile dobândesc iarăşi drept de cetăţenie, cu condiţia să - -: şi, în sfârşit, chiar acea prevenitoare şi zburdalnică abandonare la cheremul pasiunilor pe care au propovăduit-o Hafiz şi Goethe, acea îndrăzneaţă lăsare din mână a hăţurilor, acea licentia morum sufletească şi trupească îngăduită în mod excepţional bătrânilor şi înţelepţilor cheflii şi huhurezi noptatici la care „unde s-a dus mia, ducă-se şi suta“. Cele de mai sus de asemenea ca adăugire la capitolul „Morala în chip de teamă“.
199
Admiţând faptul că dintotdeauna, de când există oameni, au existat şi turme omeneşti (uniuni sexuale, comunităţi, triburi, popoare, state, biserici) şi mereu un număr deosebit de mare de supuşi în raport cu numărul mic al celor care poruncesc, - având în vedere aşadar că supunerea este cea care a fost mai cu osebire şi cel mai îndelung exercitată şi cultivată în rândul oamenilor, putem presupune pe deplin îndreptăţit că, în general, în fiecare om se află înnăscută trebuinţa de a se supune, ca un fel de conştiinţă formală care dispune: „tu trebuie să faci neapărat ceva anume, tu trebuie să renunţi neapărat la ceva anume“, pe scurt, „tu trebuie“. Această trebuinţă caută să se satisfacă şi să-si umple forma cu un conţinut; ea pune mâna şi, fără să aleagă prea mult, poftă brutală cum e, apucă pe măsura puterii, nerăbdării şi încordării sale, acceptând din partea oricărui poruncitor-părinţi, dascăli, legi, prejudecăţi sociale, opinie publică - tot ceea ce i se strigă în urechi. Ciudata mărginire a evoluţiei umane, mersul şovăielnic, tărăgănat, adeseori regresiv sau bătând pasul pe loc al acesteia se bazează
pe faptul că instinctul de turmă al supunerii este cel care se moşteneşte mai lesne, în dauna artei de a porunci. Dacă ne-am imagina odată exacerbarea acestui instinct până la ultimele sale limite, am duce lipsă în cele din urmă tocmai de oamenii capabili să poruncească şi de cei independenţi; sau dacă
totuşi i-am găsi, aceştia ar suferi din pricina unei conştiinţe necurate şi ar avea nevoie să se amăgească
ei înşişi pentru a mai putea porunci: si-ar spune de pildă că nici ei nu fac altceva decât să se supună.
Aceasta e adevărata stare de lucruri care dăinuie în Europa zilelor noastre: eu o numesc ipocrizia diriguitorilor. Neştiind să se apere de remuşcările conştiinţei lor în vreun alt mod, ei se erijează în executanţi ai unor ordine antice sau superioare (venite din partea strămoşilor, a constituţiei, a dreptului, a legii sau a lui Dumnezeu însuşi), sau împrumută din mentalitatea de turmă maxime de turmă, dându-se de pildă drept „cel dintâi slujitor al poporului“ sau „instrumente în folosul binelui obştesc“. Pe de altă parte, omul de turmă ai Europei moderne dă să se înţeleagă că soiul său ar fi singurul autorizat la existenţă şi îşi preamăreşte calităţile datorită cărora, docil şi sociabil, el este util turmei, calităţi care, după părerea lui, ar fi de fapt adevăratele virtuţi omeneşti: spiritul de colectivitate, bunăvoinţa, consideraţia, hărnicia, cumpătarea, modestia, indulgenţa, compasiunea. Iar în cazul în care se consideră că berbecul conducător nu poate lipsi din capul turmei, se fac astăzi încercări peste încercări pentru a-i înlocui pe poruncitori cu un grup format din oameni de turmă
inteligenţi: aceasta e originea, bunăoară, a tuturor constituţiilor reprezentative. Cu toate acestea, pentru a ilustra marea binefacere, marea eliberare de sub o constrângere devenită insuportabilă, pe care o constituie pentru aceşti europeni de turmă apariţia unui stăpân absolut, ne stă la îndemână cea din urmă mare dovadă, şi anume, efectul produs de apariţia lui Napoleon: - se poate spune chiar că
istoria influenţei lui Napoleon este istoria fericirii supreme pe care a dobândit-o acest secol prin oamenii săi de valoare şi în momentele sale de maximă strălucire.
200
Omul care trăieşte într-o epocă de descompunere în care rasele se amestecă de-a valma, omul care poartă aşadar în sânge moştenirea unei provenienţe multiple, adică a unor instincte şi etaloane de valoare contradictorii şi adeseori mai mult decât contradictorii, ce se luptă între ele aproape fără
