170 În laudă se află mai multă indiscreţie decât în dojană.
171 La un om al cunoaşterii compătimirea e oarecum caraghioasă, ca nişte mâini delicate ale unui ciclop.
172 Din dragoste faţă de oameni, se întâmplă câteodată să-l îmbrăţişezi la întâmplare pe primul om întâlnit în cale (căci nu-i poţi îmbrăţişa pe toţi): dar tocmai acest lucru, ia seama, să nu-l ghicească...
173 Nu-l urăşti câtă vreme îl mai desconsideri, ci de abia atunci când îl consideri egal ori superior. 174 Utilitariştilor, voi iubiţi, ca şi mine, întreg utilul doar în chip de vehicul al înclinaţiilor voastre, - nu vi se pare şi vouă de-a dreptul insuportabil scârţâitul roţilor sale?
175 În cele din urmă, ajungi să-ţi iubeşti dorinţa, şi nu obiectul dorinţei.
176 Vanitatea altora ne ofensează gustul doar atunci când ne ofensează vanitatea.
177 Se pare că în încercarea de a defini „veridicitatea“, nimeni n-a fost încă îndeajuns de veridic. 178
Prostiile debitate de înţelepţi nu sunt crezute: ce prejudiciu cauzat drepturilor omului!
179 Urmările acţiunilor noastre ne trag de urechi, fără să se sinchisească prea mult de faptul că
între timp noi ne-am „îndreptat“.
180 Există un fel de nevinovăţie în minciună, indiciu al bunei-credinţe în ceva. 181 E inuman să-l binecuvântezi pe cel care te-a blestemat.
182 Familiaritatea din partea unui superior provoacă amărăciune, căci nu ne e îngăduit să-i răspundem la ea.
183 „Nu că m-ai minţit, ci că nu-ţi voi mai putea da crezare, iată, de aceasta mă cutremur“ 184
Există o exuberantă a bunătăţii care se aseamănă la înfăţişare cu răutatea.
185 „Nu-mi place.“ - De ce? - „Pentru că nu sunt la înălţimea lui.“ Răspuns-a vreodată un om astfel?
PARTEA A CINCEA:
contribuţie la istoria naturală a moralei
186
Pe cât de subtil, întârziat, multiplu, irascibil, rafinat este sentimentul moral din Europa zilelor noastre, tot pe atât de necoaptă, novice, neîndemânatică şi nepricepută este „ştiinţa moralei“: - iată un contrast atrăgător ce devine câteodată vizibil şi tangibil în persoana unuia şi aceluiaşi moralist. Însăşi expresia „ştiinţă a moralei“ este mult prea arogantă şi potrivnică bunului-gust, dacă luăm în consideraţie ce se desemnează prin ea; căci acest bun- gust a manifestat întotdeauna o preferinţă
pentru cuvinte mai modeste. Am face mai bine să recunoaştem cu toată rigoarea posibilă ce anume ne lipseşte şi ne va mai lipsi multă vreme de acum înainte, care este adevărata necesitate, deocamdată
singura legitimă: colectarea materialului, definirea conceptuală şi ordonarea unui uriaş tezaur de sentimente rafinate, de nuanţe subtile între valori ce vieţuiesc, cresc, se înmulţesc şi pier, - şi, poate, încercarea de a concretiza formele pe care le iau periodic şi frecvent aceste cristalizări însufleţite, -
toate acestea pentru pregătirea unei tipologii a moralei. Ce-i drept, până acum nu s-a dat dovadă de atâta modestie. Filozofii, cu toţii, şi-au asumat, cu o caraghioasă gravitate rigidă, sarcini cu mult mai elevate, mai pretenţioase, mai solemne din momentul în care s-au îndeletnicit cu morala în chip de ştiinţă: ei doreau să pună bazele moralei, - şi fiecare dintre ei şi-a închipuit că a reuşit; iar morala însăşi trecea drept ceva „dat“. Cât de depărtat de nerodul lor orgoliu se afla sarcina unei descrieri, sarcină ce li se părea prea insignifiantă şi pe care au lăsat-o pradă prafului şi mucegaiului, deşi e puţin probabil că ar fi putut avea cele mai delicate degete şi simţurile îndeajuns de ascuţite pentru aceasta!
Tocmai prin faptul că moraliştii filozofi luau cunoştinţă de facta-ele morale doar grosolan, într-o selecţie arbitrară sau printr-o prescurtare întâmplătoare, ca de pildă în chip de morală a mediului lor înconjurător, a clasei lor sociale, a bisericii lor, a spiritului epocii lor, a climei şi zonei lor geografice -
tocmai prin faptul că ei erau prost informaţi şi chiar prea puţin interesaţi în a cunoaşte popoarele, epocile, trecutul, ei nici măcar n-au întrezărit adevăratele probleme ale moralei: - probleme care, toate, pornesc de la ideea unei comparaţii între diversele feluri de morală. Din întreaga „ştiinţă a moralei“ a lipsit deocamdată, oricât ar părea de ciudat, însăşi problema moralei: a lipsit bănuiala că
aici ar putea exista ceva problematic. Lucrul pe care filozofii îl numeau „punerea bazelor moralei“ şi pe care îl pretindeau de la ei înşişi nu era, în adevărata sa lumină, decât o formă savantă a bunei-credinţe în morala dominantă, un nou mijloc de a o exprima, aşadar o stare de fapt în interiorul unei anumite moralităţi date şi, în ultimă instanţă, chiar un fel de tăgăduire a faptului că aceast ă morală poate fi exprimată în chip de problemă: - în orice caz, era vorba de contrariul unei examinări, al unei analize, al unei contestări, al unei vivisecţii a acestei credinţe înseşi! Să ascultăm bunăoară cu câtă nevinovăţie, aproape venerabilă, îşi mai defineşte Schopenhauer propria sarcină, şi să tragem concluziile în privinţa caracterului ştiinţific al unei „ştiinţe“ ai cărei ultimi maeştri mai vorbesc precum copiii şi muierile bătrâne: - „Principiul, spune el (Grundprobleme der Ethik, p. 137), cu conţinutul căruia toţi moraliştii sunt în fond de acord: neminem laede, immo omnes, quantum potes, juva acesta-i adevăratul principiu pe care toţi moraliştii s-au străduit să-l dovedească... adevăratul fundament al eticii, cel căutat de secole, ca piatra filozofală.“ - Desigur, se prea poate că dificultatea dovedirii principiului enunţat mai sus a fost con-siderabilă - după cum se ştie, nici Schopenhauer n-a izbutit mai mult; iar cel care si-a dat pe de-a-ntregul seama cât de lipsit de bun- gust, cât de fals şi sentimental este acest principiu, într-o lume a cărei esenţă o constituie voinţa de putere -, să facă bine să-şi amintească faptul că Schopenhauer, cât era el de pesimist, cânta totuşi la flaut... În fiecare zi, după masă: citiţi-i pe biografii lui. Şi, în treacăt fie zis: un pesimist, un contestatar al lui Dumnezeu şi al lumii care întâlnind morala se opreşte din drum -, care, cântând din flaut, încuviinţează din cap în faţa ei şi a principiilor de soiul laede neminem: cum? Mai poate fi considerat un adevărat pesimist?
187
Făcând abstracţie de valoarea unor afirmaţii de genul: „în noi se află un imperativ categoric“, ne putem totuşi întreba: ce ne spune o asemenea afirmaţie despre cel care o enunţă? Există morale menite să-l justifice pe autor în ochii altora; unele sunt sortite să-l liniştească şi să-l împace cu el însuşi; altele îi servesc drept mijloc de autocrucificare şi înjosire de sine; cu ajutorul unora el doreşte să se răzbune, cu al celorlalte să se ascundă, ori să se transfigureze şi să se transpună în înalturi şi zări îndepărtate; una îl ajută pe autorul ei să uite, cealaltă să se facă uitat, parţial sau în întregime; câte-un moralist ar vrea să-si exercite puterea şi fantezia creatoare asupra omenirii; alţii, şi însuşi Kant pare să
facă parte dintre aceştia, lasă să se înţeleagă prin morala lor: „ceea ce e respectabil la mine este faptul că eu ştiu să mă supun, - cu voi trebuie să se întâmple la fel!“- pe scurt, moralele, şi ele, sunt doar o semio logie a a fectelor.
188
Orice morală, fiind opusă spiritului laisser aller, este o acţiune tiranică împotriva „naturii“ şi, de asemenea, împotriva ,;raţiunii“: însă această afirmaţie ar constitui o obiecţie doar dacă în numele vreunei alte morale s-ar decreta iar o interdicţie a tuturor felurilor de tiranie şi iraţionalitate. Valoarea esenţială şi inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrângere: pentru a înţelege fenomenul stoicismului, cel al Port- Royal-ului sau cel al puritanismului, trebuie să
ne amintim de constrângerea sub efectul căreia au dobândit vigoare şi libertate toate exprimările verbale de până acum, - constrângere metrică, tiranie a rimei şi a ritmului. Câte greutăţi au avut de întâmpinat poeţii şi oratorii tuturor popoarelor! - fără a face excepţie de la aceasta câţiva prozatori din zilele noastre în al căror auz sălăşluieşte o conştiinţă implacabilă - şi toate acestea, „de dragul unei prostii“, cum spun bădăranii utilitarişti care se consideră prin aceasta inteligenţi, sau „din servilism faţă de legi arbitrare“, cum spun anarhiştii care se consideră prin aceasta „liberi“ şi chiar liber-cugetători. Însă, oricât ar părea de uimitor, tot ceea ce există şi a existat vreodată pe pământ în materie de libertate, fineţe, cutezanţă, dans şi măiastră certitudine, fie în domeniul gândirii propriu-zise sau în cel al guvernării, în domeniul graiului sau în cel al convingerii, în domeniul artelor, precum şi în cel al moralităţii, s-a putut dezvolta numai şi numai sub jugul „tiraniei acestor legi arbitrare“; şi, o spun cu toată seriozitatea, este foarte probabil că de-a dreptul acestea înseamnă „natură“, tocmai felul acestora de a fi este cel ,.natural" - şi nu acel Laisser aller! Toţi artiştii ştiu cât de depărtat de sentimentul nepăsării se află „cea mai naturală“ stare a lor, libera rânduire, dispunere, decizie, construire din momentele de „inspiraţie“, - şi cu Ce străşnicie şi precizie se supun ei, tocmai în acele clipe, ne-număratelor legi care sfidează prin însăşi stricteţea şi exactitatea lor orice formulare prin intermediul noţiunilor (căci până şi cea mai stabilă noţiune, în comparaţie cu aceste legi, rămâne ceva flotant, multiplu, echivoc -). După câte se pare, lucrul esenţial „din cer precum şi pe pământ“ este, s-o spunem încă o dată, supunerea îndelungată, într-o unică direcţie: cu timpul, din aceasta a rezultat şi rezultă întotdeauna ceva, lucruri de dragul cărora merită să trăieşti pe pământ, ca de pildă virtute, artă, muzică, dans, raţiune, spiritualitate - câte ceva transfigurat, rafinat, nebunesc şi divin. îndelunga încătuşare a spiritului, suspicioasa constrângere din comunicarea ideilor, disciplina pe care şi-o impunea gânditorul în strădania de a-şi subordona ideile unei conduite bisericeşti sau curteneşti sau unor ipoteze aristotelice, îndelunga voinţă spirituală de a interpreta tot ceea ce se întâmplă pe baza unei scheme creştine şi de a-l redescoperi şi justifica pe dumnezeul creştin până şi în cea mai neînsemnată întâmplare, - toate aceste sforţări, samavolnicii, durităţi, orori, iraţionalităţi s-au dovedit a fi mijloace prin intermediul cărora spiritului european i s-a inoculat vigoarea, necruţătoarea curiozitate şi subtila-i mobilitate: să recunoaştem totuşi că prin aceasta au fost totodată zdrobite, înăbuşite şi alterate valori de vigoare şi spiritualitate de neînlocuit (căci aici, ca şi pretutindeni,
„natura“ ni se înfăţişează aşa cum este, în întreaga ei măreţie risipitoare şi indiferentă, măreţie care ne revoltă, dar ne şi impresionează prin nobleţea ei). Faptul că secole de-a rândul gânditorii europeni au cugetat numai şi numai pentru a dovedi câte ceva - astăzi, dimpotrivă, orice gânditor care „vrea să
dovedească ceva“ ne pare suspect -, faptul că mai întotdeauna rezultatul la care trebuiau să ajungă
prin cele mai stricte raţionamente ale lor era stabilit dinainte, oarecum ca în astrologia asiatică de odinioară sau ca în zilele noastre în cazul inofensivelor interpretări creştino-morale ale celor mai intime întâmplări ca fiind „întru slava Domnului“ şi „întru mântuirea sufletului": - această tiranie, acest arbitrar, această nerozie riguroasă şi grandioasă au fost cele care au cultivat spiritul; după câte se pare, sclavia, în sens mai grosolan sau mai rafinat, este un mijloc indispensabil şi în creşterea şi educaţia spirituală. Să cercetăm din acest punct de vedere oricare dintre morale: „natura“ care sălăşluieşte în ele este cea care inspiră ura faţă de laisser aller, faţă de libertatea exagerată, inoculând trebuinţa orizonturilor limitate, a sarcinilor imediate, - cea care propovăduieşte îngustarea perspectivei, aşadar, într-un anumit sens, prostia în chip de condiţie indispensabilă vieţii şi dezvoltării. „Tu trebuie să te supui cuiva, şi aceasta, pentru multă vreme: altminteri vei pieri şi vei pierde orice respect faţă de tine însuţi“ - acesta mi se pare a fi impe-rativul moral al naturii, imperativ care desigur că nu e nici pe atât de „categoric“ pe cât pretindea bătrânul Kant (de aici, acel „altminteri“
-), şi nici nu se adresează indivizilor (ce-i pasă naturii de indivizi!), dar cu atât mai mult popoarelor, raselor, epocilor, claselor sociale şi, înainte de toate, întregii specii animale a „omului“, omenirii.
189
Raselor harnice le vine deosebit de greu să îndure trândăvia: a fost o capodoperă a instinctului englez faptul că a izbutit să prefacă duminica într-o zi atât de sfântă şi de plicticoasă încât englezului i se face pe neobservate dor de zilele sale de lucru din timpul săptămânii: - duminica este astfel un fel de post născocit cu şiretenie, intercalat cu ingeniozitate, fenomen ce poate fi observat la tot pasul şi în antichitate (deşi în cazul popoarelor meridionale postul nu se aplică şi muncii). Existenţa mai multor feluri de posturi este necesară; pretutindeni unde domnesc instinctele şi obişnuinţele puternice, legiuitorii nu trebuie să neglijeze intercalarea unor zile suplimentare în care unul din aceste instincte va fi încătuşat şi se va deprinde din nou să flămânzească. Examinând lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, generaţii şi epoci întregi atinse de un fanatism moral oarecare se dovedesc a fi fost asemenea perioade intermediare de constrângere şi de post, în decursul cărora un instinct se învaţă să-şi plece capul şi să se înfrângă pe sine, purificându-se şi ascuţindu-se totodată; chiar şi unele secte filozofice (ca de pildă stoicismul în sânul culturii elene şi în atmosfera supraîncărcată de arome afrodisiace a acestuia) ne îndreptăţesc o astfel de interpretare. Prin aceasta ni s-a oferit totodată şi o indicaţie pentru explicarea acelui fenomen paradoxal prin care, tocmai în perioada creştină a Europei şi abia sub presiunea judecăţilor de valoare creştine, instinctul sexual s-a sublimat în iubire (amour-passion).
190
Există ceva în morala lui Platon ce nu-i aparţine propriu-zis lui, ci care se află în filozofia sa, am putea spune, în ciuda voinţei sale: este vorba de socratismul pentru care, la drept vorbind, el era prea aristocrat. „Nimeni nu vrea să-şi dăuneze sieşi, aşadar toate răutăţile sunt făptuite involuntar. Căci cel rău îşi pricinuieşte sieşi răul: el n-ar mai face-o dacă ar şti că răul este rău. Prin urmare, cel rău este rău doar datorită unei erori; luaţi-i eroarea şi îl veţi face inevitabil -bun.“ - Acest fel de a trage concluzia miroase a plebe, cea care în fapta rea vede doar urmările ei dăunătoare şi opinează că „e un lucru prostesc să faci rău“; totodată, ea identifică pur şi simplu „bunul“ cu „utilul şi plăcutul“. În cazul întregului utilitarism al moralei, putem ghici din capul locului această origine comună şi să ne bizuim pe flerul nostru: nu prea vom da greş. - Platon a făcut tot posibilul pentru a interpreta în felul său teoriile dascălului, introducând în ele un dram de fineţe şi de nobleţe şi, mai ales, pe sine, - el, cel mai temerar dintre toţi interpreţii, cel care l-a luat pe Socrate în întregime drept o temă populară, un cântec din folclor auzit pe uliţi, pentru a-l varia la nesfârşit, la imposibil: şi anume, deghizându-l cu toate măştile lui proprii, cu întreaga lui multiplicitate. În glumă fie spus, şi homeric pe deasupra: ce altceva e Socratele lui Platon decât: πρόσθε Πλάτων όπιθέν τε Πλάτων µέσση τε Χιµαιρα .
191
