animalizare a omului, transformarea oamenilor în gângănii cu drepturi şi pretenţii egale, da, acestea sunt, fără îndoială, posibile! Cel care a parcurs vreo-dată cu gândul până la capăt această posibilitate, cunoaşte de-acum un dezgust în plus faţă de restul oamenilor, - şi, poate, şi o nouă îndatorire! -

Partea a şasea: noi, savanţii

204

Cu tot riscul la care mă expun prin faptul că şi în acest domeniu deprinderea de a moraliza se arată a fi ceea ce a fost dintotdeauna - şi anume, o nestrămutată năzuinţă spre montrer ses plaies, după cum spune Balzac-, aş dori să-mi exprim împotrivirea faţă de o anumită mutaţie valorică

nedreaptă şi dăunătoare ce ameninţă să se stabilească în zilele noastre, pe neobservate şi cu cugetul împăcat, în problema priorităţii dintre ştiinţă şi filozofie. Sunt de părere că, bazându-te pe propria-ţi experienţă-oare „experienţă“ înseamnă întotdeauna, după cum îmi pare mie, o experienţă neplăcută?

- ar trebui să ai dreptul de a-ti spune părerea în cazul unei probleme atât de importante cum este aceea a priorităţii: aceasta, pentru a nu vorbi precum orbii despre culori sau precum femeile şi artiştii care iau poziţie împotriva ştiinţei („ah, ştiinţa asta afurisită care se vâră în toate dedesubturile!“, suspină instinctul şi pudoarea lor -). Proclamaţia de independentă a omului de ştiinţă, emanciparea lui faţă de filozofie este una din consecinţele mai subtile ale rânduielii şi neorânduielii democratice: pretutindeni autoglorificarea şi îngâmfarea savantului se află azi în plină înflorire şi în cea mai frumoasă primăvară a lor ceea ce nu înseamnă nici pe departe că în acest caz lauda de sine miroase a bine. „Jos cu toţi stăpânii!“ şi aici instinctul plebeian îşi face auzit strigătul; după ce a reuşit din plin să

se elibereze de sub stăpânirea teologiei căreia i-a fost prea îndelung „slujnică“, ştiinţa se străduieşte acum, plină de aroganţă şi lipsită de judecată, să prescrie legi filozofiei şi să facă la rândul ei pe

„stăpânul“ - ce tot spun! pe filozoful. Memoria mea memoria unui om de ştiinţă, dacă nu vă e cu supărare! - este doldora de trufaşele naivităţi auzite din gura tinerilor naturalişti şi medicilor vârstnici cu privire la filozofie şi la filozofi (nemaivorbind de cei mai erudiţi şi cei mai înfumuraţi savanţi dintre toţi, filologii şi dascălii, cei care sunt astfel prin însăşi meseria lor -). Iată-l pe specialistul gură-cască, cel care s-a împotrivit instinctiv tuturor îndatoririlor şi aptitudinilor de sintetizare; iată-l pe harnicul muncitor care, intrând în lăcaşul sufletesc al filozofului, a fost ameţit de o mireasmă de otium şi de opulenţă aristocratică, care l-a făcut să se simtă păgubit şi depreciat. Iată-l pe omul utilitarist care, din pricina daltonismului său, nu vede în filozofie decât un şir de sisteme contestate şi o risipă

revoltătoare care „nu e de folos“ nimănui. Ici apare la suprafaţă teama de un misticism deghizat şi de o reglementare a graniţelor cunoaşterii; colo, dispreţul faţă de anumiţi filozofi, dispreţ generalizat fără

voie faţă de filozofie în general. În sfârşit, cel mai frecvent, la tinerii savanţi am descoperit îndărătul unui dispreţ vanitos faţă de filozofie influenta nefastă a unui filozof însuşi căruia nu i s-au supus cu totul, fără să se poată însă sustrage sentinţelor şi evaluărilor sale dispreţuitoare cu privire la ceilalţi filozofi: - rezultatul fiind o bestilitate faţă de toate filozofiile. (Aceasta îmi pare să fi fost bunăoară

influenţa lui Schopenhauer asupra Germaniei contemporane: - prin furia sa lipsită de inteligenţă

manifestată faţă de Hegel, el a reuşit să rupă legăturile dintre întreaga nouă generaţie germană şi cultura germană, cultură care, considerată în totalitatea ei, a constituit totuşi o culme a subtilităţii profetice în ceea ce priveşte simţul istoric: dar tocmai în acest domeniu Schopenhauer, el însuşi, era de o sărăcie, insensibilitate şi negermanism duse până la geniu.) În general şi privind lucrurile în mare, se prea poate că înainte de toate omenescul, prea-omenescul, pe scurt mizeria noilor filozofi înşişi a fost cea care a ruinat din temelii respectul datorat filozofiei şi a deschis porţile în faţa instinctelor plebeiene. Să recunoaştem dar în ce măsură lumea noastră modernă s-a îndepărtat de geniul unui Heraclit, al unui Platon, al unui Empedocle şi de al tuturor celorlalţi pustnici admirabili ai spiritului, gânditori de viţă regească; să recunoaştem cât de îndreptăţit este un oarecare brav om de

ştiinţă să se considere de soi şi de vită mai nobilă, pus faţă-n faţă cu astfel de reprezentanţi ai filozofiei purtaţi astăzi când în sus, când în jos de valurile modei - ca de exemplu, în Germania, cei doi lei din Berlin, anarhistul Eugen Dühring şi amalgamistul Eduard von Hartmann. Optica acestor filozofi corciţi care îşi zic „realişti“ sau „pozitivişti“ este capabilă să sădească o neîncredere primejdioasă în sufletul oricărui savant tânăr şi ambiţios: în cel mai bun caz, toţi aceşti „filozofi“ sunt ei înşişi savanţi şi specialişti, aceasta e un fapt bătător la ochi! - cu toţii, ei sunt nişte înfrânţi readuşi sub obedienţa ştiinţei, oameni care au pretins odinioară mai mult de la ei înşişi, fără să fi avut însă vreun drept la acest „mai mult“ şi la responsabilitatea pe care o incumbă - şi care acum onorabili, înverşunaţi şi dornici de răzbunare, îşi manifestă prin vorbă şi faptă necredinţa în misiunea suverană şi în suveranitatea filozofiei. În fine: cum ar putea fi altfel! Ştiinţa se află astăzi în plină înflorire, iar pe faţă

i s-a aşternut expresia unei conştiinţe împăcate, în vreme ce din întreaga filozofie modernă, decăzută

încetul cu încetul, s-a menţinut doar o rămăşită care provoacă astăzi neîncredere şi indispoziţie, dacă

nu chiar batjocură şi compătimire. Filozofia redusă la o „teorie a cunoaşterii“, în fapt cu nimic mai mult decât o timidă epochistică şi o doctrină a abstinentei: o filozofie care nu cutează să treacă pragul şi, scrupuloasă, îşi refuză dreptul la intrare - aceasta e o filozofie aflată pe punctul de a-şi da duhul, e un sfârşit, o agonie, ceva care inspiră milă. Cum ar putea o astfel de filozofie să domine!

205

Primejdiile care ameninţă dezvoltarea filozofului au devenit în zilele noastre într-atât de multiple încât ne fac să ne îndoim că acest fruct s-ar mai putea coace vreodată. Perimetrul de construcţie şi înălţimea turlelor ştiinţei au crescut enorm, mărindu-se totodată şi probabilitatea ca filozoful să ostenească deja în cursul uceniciei sale sau să se lase fixat undeva într-un anumit domeniu, să se „specializeze“: astfel că el nu va mai ajunge vreodată în înaltul care îi este hărăzit şi de unde ar putea cuprinde cu privirea toate cele ce se află în urma, împrejurul, dedesubtul său. Sau, de va ajunge totuşi la ţintă, va fi prea târziu, căci cei mai frumoşi ani ai săi şi întreaga sa putere se vor fi irosit în zadar; vătămat, înăsprit, degenerat, privirile şi judecăţile sale de ansamblu nu vor mai însemna mare lucru. Poate că tocmai fineţea conştiinţei sale intelectuale este cea care îl face să şovăie pe drumul său şi să întârzie; îi este teamă de puterea de seducţie a diletantismului, îi este teamă să se prefacă într-o insectă cu mii de picioare şi tentacule; el ştie prea bine că cel care si-a pierdut respectul faţă de sine însuşi nu mai poate porunci, nu mai poate conduce, nici măcar în domeniul cunoaşterii: căci ar trebui să consimtă la a deveni un mare comediant, un Cagliostro al filozofiei, un vrăjitor care să

momească spiritele precum flautistul din poveste, pe scurt, ar trebui să devină un seducător. La urma urmei, aceasta e o problemă de gust: sau poate, chiar o problemă de conştiinţă. Iar pentru a dubla dificultăţile care se acumulează în faţa filozofului, se mai adaugă şi aceea că el îşi revendică sieşi un Da sau un Nu, o sentinţă cu privire la viaţă şi la valoarea acesteia, şi nu cu privire la ştiinţe, - dificultatea pe care o presupune faptul că el se deprinde anevoie să creadă că ar avea dreptul sau, mai mult, îndatorirea acestei sentinţe, trebuind adeseori să treacă şovăitor, neîncrezător şi în vârful picioarelor prin cele mai vaste - şi poate, cele mai tulburătoare, cele mai nimicitoare aventuri, pentru a afla calea ce duce spre dobândirea acelui drept şi a acelei credinţe. De fapt, vulgul l-a nesocotit vreme îndelungată pe filozof, confundându-l fie cu omul de ştiinţă şi savantul ideal, fie cu misticul fanatic evadat din strânsoarea moralei, „îndepărtat de lume“ şi îmbătat de dumnezeire; şi chiar dacă în zilele noastre se spune despre cineva, în chip de laudă, că ar trăi „ca un înţelept“ sau ;,ca un filozof“, aceasta nu înseamnă nimic mai mult decât „prudent şi retras“. Înţelepciune: în mintea plebei, ea pare să fie un fel de refugiu, un mijloc şi un truc nimerit pentru a o scoate la capăt şi a ieşi cu faţa curată dintr-un joc periculos: însă filozoful adevărat - astfel îl vedem noi, prieteni ai mei? el trăieşte „nefilozofic“,

„neînţelept“ şi, mai ales, imprudent, resimţind povara şi obligaţia sutelor de tentative şi tentaţii ale vieţii: - el îşi riscă viaţa neîncetat, el joacă jocul cel periculos...

206

În comparaţie cu un geniu, cu alte cuvinte, cu o fiinţă car e fie că procreează, fie că dă naştere, ambele expresii luate în sensurile lor cele mai cuprinzătoare -, savantul, omul de ştiinţă obişnuit are întotdeauna ceva care aminteşte de o fată bătrână: ca şi ea, el este un ignorant în privinţa celor două

atribuţii, cele mai preţioase care îi revin fiinţei umane. E adevărat că amândurora, savantului ca şi fetei bătrâne, li se acordă, oarecum în chip de despăgubire, un fel de consideraţie - a se accentua în aceste cazuri cuvântul consideraţie - însoţită, din pricina obligativităţii acestei concesii, de acelaşi adaos de indispoziţie. Să cercetăm lucrurile mai îndeaproape: ce este omul de ştiinţă? În primul rând, un om de soi nearistocratic, înzestrat cu virtuţile unei rase nearistocratice, adică a unor oameni incapabili de dominaţie, lipsiţi de autoritate şi totodată insuficienţi lor înşişi: savantul este dotat cu hărnicie, cu o docilă resemnare în privinţa locului său pe scara socială, cu ponderaţie şi moderaţie în privinţa aptitudinilor şi necesităţilor, el posedă instinctul de a-i ghici pe cei asemeni lui şi de a le intui trebuinţele, ca de pildă acel dram de independenţă, bucăţica de pajişte verde fără de care nu poate

exista liniştea necesară muncii, pretenţia de a fi stimat şi apreciat (ceea ce presupune mai întâi şi pe deasupra posibilitatea de a fi cunoscut şi recunoscut -), aureola unui bun renume, dorinţa certificării neîncetate a valorii şi utilităţii sale, prin care trebuie să fie biruită neîncrederea interioară care renaşte mereu în străfundul inimii tuturor oamenilor lipsiţi de independenţă şi a tuturor animalelor de turmă.

Fiind de soi nearistocratic, savantul suferă fireşte de bolile şi proastele maniere specifice acestuia: el este burduşit cu invidie meschină, iar ochii săi au agerimea ochilor linxului când trebuie să zărească

slăbiciunile celor care îi sunt superiori şi la nivelul cărora nu poate parveni. El este prietenos, dar prietenia lui îţi vine în întâmpinare doar la pas, şi nu se revar să.; iar tocmai în faţa oamenilor marelui torent el rămâne îngheţat şi rezervat, - ochii îi devin atunci lacuri netede şi respingătoare pe oglinda cărora nu se mai încreţeşte unda nici unui entuziasm, a nici unei simpatii. Cauza celor mai rele şi mai primejdioase fapte de care este capabil un savant sălăşluieşte în el însuşi, în conştiinţa mediocrităţii soiului din care face parte: şi anume, în acel iezuitism al mediocrităţii care acţionează instinctiv cu scopul de a nimici omul de excepţie, căutând să rupă sau - mai degrabă! -să destindă toate arcurile încordate. Fireşte, este vorba de o destindere precaută, cu mâna grijulie -, destinderea arcului cu o prietenoasă compasiune: aceasta-i adevărata artă a iezuitismului care s-a priceput întotdeauna să dea impresia unei religii a milei.

207

Cât ar fi de mare recunoştinţa pe care i-o datorăm întotdeauna spiritului obiectiv - şi căruia dintre noi nu i s-a făcut măcar o dată lehamite de moarte de întreaga subiectivitate şi de blestemata ei ipsissimozitate? -, în cele din urmă va trebui să ne deprindem cu prudenţa şi faţă de această pornire de recunoştinţă şi să stăvilim excesul prin care, în ultima vreme, detaşarea şi depersonalizarea spiritului este preamărită oarecum în chip de scop în sine, de mântuire şi transfigurare: astfel se petrec lucrurile în cadrul scolii pesimiste care, desigur, are motive temeinice să acorde la rândui ei onorurile supreme „cunoaşterii dezinteresate“. Omul obiectiv, cel care spre deosebire de pesimist nu blestemă şi nu ocărăşte, savantul ideal în care, după înmiite eşecuri totale sau parţiale, instinctul ştiinţific ajunge în sfârşit să crească şi să înflorească, acest om este fără îndoială unul din cele mai preţioase instrumente din câte există: însă el trebuie să fie mânuit de un altul mai puternic. El este doar o unealtă, s-o spunem pe şleau: el este o oglindă, - şi nu un „scop în sine“. Omul obiectiv este cu adevărat o oglindă: obişnuit să se supună tuturor celor doritoare să fie cunoscute, lipsit de vreo altă

plăcere în afară de aceea pe care i-o oferă cunoaşterea, de „oglindirea“ lor; - el aşteaptă evenimentele şi se aşterne în faţă-le cu gingăşie, pentru ca suprafaţa şi epiderma sa să retină chiar şi cele mai uşoare urme, cele mai fugare atingeri ale fiinţelor imateriale. Restul de „personalitate“ care îi mai rămâne i se pare omului obiectiv ca fiind ceva întâmplător, adesea arbitrar, şi mai adesea inoportun: într-atât s-a preschimbat el într-un loc de trecere şi reflectare a formelor şi întâmplărilor străine. Încercând să- şi schimbe firul gândurilor şi să reflecteze la „sine“, o face cu efort şi nu arareori, fals; se confundă lesne pe sine însuşi cu altcineva, se înşeală în privinţa propriilor sale necesităţi, acesta fiind singurul domeniu în care dă dovadă de lipsă de fineţe şi de neglijenţă. Poate că îl chinuie vreo boală sau atmosfera înăbuşitoare şi meschină în care este silit să trăiască alături de soţia şi de prietenii săi, sau poate că resimte lipsa unor camarazi sau a unei companii, da. el se constrânge chiar să mediteze asupra propriului său chin: zadarnic! Gândurile sale au şi pornit-o aiurea, divagând spre vreun caz mai general, iar a doua zi el ştie tot atât de puţin ca şi ieri cum să-si amelioreze situaţia. El si-a pierdut seriozitatea faţă de sine, şi nici timp nu are la îndemână: el e senin, dar nu din lipsă de griji, ci din lipsă de dexteritate şi de aplicaţie pentru grijile sale. Obiceiul de a le veni tuturor lucrurilor şi întâmplărilor în întâmpinare, radioasa şi spontana ospitalitate pe care o oferă tuturor celor pe care îi întâlneşte, bunăvoinţa lipsită de menajamente, primejdioasa lui nepăsare faţă de un Da sau un Nu; ah, de câte ori trebuie el să se căiască din pricina virtuţilor sale! - fiind om, devine prea lesne un caput mortuum al acestor virtuţi. Dacă se cere din partea lui iubire sau ură, - şi mă gândesc la înţelesul pe care îl dau acestor cuvinte Dumnezeu, femeia şi animalul -, : în ceea ce îl priveşte, va face tot ce poate şi va da cât poate. Dar nu trebuie să ne surprindă dacă acest „tot“ nu va fi prea mult, - şi dacă tocmai aici el se va dovedi neautentic, fragil, îndoielnic şi sfărâmicios. Iubirea lui e lipsită de veridicitate, ura lui e artificială, fiind mai degrabă un tour de force, o vanitate meschină, o exagerare neglijabilă. EI se dovedeşte veridic numai în măsura în care i se îngăduie să fie obiectiv: seninul său totalism este singurul domeniu în care continuă să acţioneze conform „naturii“ şi, anume, „natural“. Sufletul său veşnic neted de oglindă nu se mai pricepe să afirme, şi nici să infirme; el nici nu porunceşte, nici nu deranjează. Je ne meprise presque rien - spune el într-un glas cu Leibniz: nu treceţi cu vederea şi nu subestimaţi cuvântul presque! De asemenea, omul obiectiv nu constituie un model demn de urmat; el nu este nici premergătorul, nici urmaşul cuiva; el se situează în general mult prea la distantă pentru a mai avea vreun motiv să ia poziţie de partea Binelui sau a Răului. Confundându-l multă vreme cu filozoful, cu educatorul cezarian, tiran al culturii, i s-a acordat prin aceasta o cinstire nemeritată şi nu s-a observat ceea ce are mai esenţial, -faptul că el este o unealtă, un exemplar de sclav, fireşte nu unul

oarecare, ci unul de cel mai ales soi, dar ca. valoare în sine, o nulitate--presque rien! Omul obiectiv este un mecanism, un instrument de măsură preţios, uşor vulnerabil şi dereglabil, o capodoperă a artei oglinzilor, care trebuie menajată şi preţuită; însă el nu reprezintă un tel, nu este o împlinire sau o deschidere, nici vreun individ complementar prin care se justifică restul existenţei, el nu este un sfârşit - şi cu atât mai puţin un început, o zămislire şi o cauză primă, în el nu există nimic vajnic, viguros, sigur de sine, dornic de dominaţie: el este mai degrabă un balon sensibil, umflat, fin şi schimbător care trebuie să aştepte un conţinut şi o formă după care să se poată „modela“, - de obicei, el este un om lipsit de formă şi de conţinut, un om „dezinteresat“. în parenthesi fie spus, el este şi pentru femei o cantitate neglijabilă.

208

Dacă în zilele noastre un filozof dă de înţeles că nu este un sceptic, - nădăjduiesc că din descrierea de mai sus a spiritului obiectiv a reieşit aceasta - nu va fi agreat de nimeni; toţi îl vor privi cu un fel de timiditate, vor dori să-i pună nenumărate întrebări... Până şi cei mai temători ascultători, numeroşi azi ca frunza şi iarba, îl vor considera de acum înainte primejdios. Auzindu-l cum tăgăduieşte scepticismul, ei se vor comporta de parcă la urechile lor ar fi ajuns din depărtări un zgomot ameninţător, de parcă s-ar fi experimentat pe undeva un nou explozibil, vreo dinamită a spiritului, poate un fel de nihilină rusească recent descoperită, un pesimism bonae voluntatis care nu se mulţumeşte să pronunţe Nu-ul, să-l voiască, ci - oribilă idee! - îl şi înfăptuieşte. Împotriva acestui soi de „bunăvoinţă“ - care este o vrere reală şi efectivă de negare a vieţii - se recomandă scepticismul, unanim recunoscut ca fiind cel mai bun somnifer şi calmant din câte există astăzi, dulcea, buna sămânţă de mac a scepticismului cel adormitor de conştiinţă; iar medicii timpurilor pe care le trăim nu se dau în lături să-l prescrie însuşi pe Hamlet în reţetele lor, ca pe un remediu împotriva

„spiritului“ şi a larmei sale subterane. ;,Nu-s oare îndeajuns de pline toate urechile de zgomote supărătoare? spune scepticul, adept al liniştii şi totodată, un fel de agent al ordinii publice: acest Nu care răzbate de sub pământ e îngrozitor! Tăceţi odată, cârtiţe pesimiste!“ Căci scepticul, creatură

delicată, se înspăimântă şi de o adiere; conştiinţa sa este învăţată să tresară la fiecare Nu, şi chiar un Da răspicat şi dur îl face să tresalte ca muşcat. Da! şi Nu! - acestea i se par potrivnice moralei; lui îi place, dimpotrivă, să-şi sărbătorească virtutea printr-o nobilă abstinentă, zicând bunăoară într-un glas cu Montaigne: „ce ştiu eu?“ Sau cu Socrate: „eu ştiu că nu ştiu nimic.“ Sau: „aici nu mă încumet să

încerc, aici nici o poartă nu se deschide în faţă-mi.“ Sau: „de vreme ce e deschisă, la ce bun să intru de îndată?“ Sau: „ce nevoie avem noi de toate aceste ipoteze pripite? Se prea poate că renunţarea la toate ipotezele să fie o dovadă de bun-gust. Trebuie oare să îndreptaţi de îndată şi cu orice preţ toate cele încovoiate? Toate găurile trebuie neapărat astupate cu ceva câlţi? La ce bun graba asta? Timpul n-are timp? O, împieliţaţilor, nu puteţi aştepta un pic? Chiar şi incertitudinea îşi are farmecul ei, chiar şi Sfinxul e o Circe, chiar şi Circe a fost o filozoafă.“ - Astfel se consolează un sceptic; şi cu adevărat, el are trebuinţă de un pic de consolare. Căci scepticismul este expresia cea mai spirituală a unei anumite structuri fiziologice frecvente, denumită în limbaj comun debilitate nervoasă şi maladivitate; ea apare de fiece dată când între rase sau clase îndelung separate se produce o încrucişare decisivă şi bruscă. În fiinţa noii generaţii, căreia prin sângele moştenit i s-au transmis ereditar norme şi valori diferite, totul este nelinişte, dezordine, îndoială, experiment; energiile cele mai puternice devin o frână, virtuţile însele se împiedică reciproc în procesul de creştere şi fortificare, trupului şi sufletului îi lipsesc echilibrul, centrul de greutate, siguranţa poziţiei perpendiculare. Dar lucrul care se îmbolnăveşte şi degenerează cel mai profund în cazul unor astfel de corcituri este voinţa: ei ignoră totalmente independenta în luarea hotărârilor, nu mai cunosc îndrăzneaţa plăcere de a voi, - chiar şi în visele lor, ei se îndoiesc de existenţa „liberului arbitru“. Din această cauză, Europa de astăzi, scenă a unor tentative absurde şi bruşte de amestecare radicală a claselor şi prin urmare şi a raselor, este pătrunsă

din cap până-n picioare de un scepticism când nerăbdător şi pofticios care zboară din floare-n-floare, când sumbru ca un nor saturat de semne de întrebare, - şi-i sătul adeseori de propria-i vrere, sătul de moarte! Para-lizarea voinţei: oriunde te uiţi, dai peste acest infirm! Şi adeseori e şi sulemenit! Şi încă

ce ademenitor! EI are la îndemână cele mai frumoase găteli şi costumaţii pentru a-şi ascunde boala; de pildă, mai toate cele etalate în vitrine sub etichete ca „obiectivitate“, „spirit ştiinţific“, „l'art pour l'art“; „cunoaştere pură şi liberă“, care nu sunt altceva decât scepticism împopoţonat şi paralizare a voinţei, acesta e diagnosticul pe care l-am stabilit eu maladiei europene. - Maladia voinţei s-a răspândit în mod inegal pe teritoriul Europei: manifestându-se cel mai virulent şi mai multiplu în ţările cu cea mai veche cultură, ea dispare pe măsură ce „barbarul“ îşi revendică încă - sau iarăşi -

drepturile, ascuns sub veşmintele şlampete ale civilizaţiei occidentale. Aşadar Franţa de astăzi e ţara în care voinţa este cel mai grav bolnavă, fapt la fel de lesne de dedus ca şi de constatat; Franţa, care a dat dovadă întotdeauna de o magistrală dexteritate în a-şi preschimba până şi funestele impasuri spirituale în farmec şi seducţie, îşi exercită astăzi asupra Europei dominaţia culturală în chip de scoală

şi expoziţie a tuturor vrăjitoriilor scepticismului. În Germania tăria de a voi şi vrerea exercitării unei

voinţe îndelungate este oarecum mai puternică, iar în nordul Germaniei şi mai puternică decât în centru; considerabil mai puternică în Anglia, Spania şi Corsica, însoţită fie de flegmă, fie de îndărătnicie, - fără a mai pomeni de Italia care e prea tânără ca să ştie ce vrea, şi care trebuie să

dovedească mai întâi că este capabilă să vrea -, această energie este însă cea mai puternică şi uimitoare în acel imens Imperiu de mijloc unde Europa este oarecum resorbită de Asia, şi anume în Rusia. Acolo s-a agonisit şi s-a acumulat de multă vreme tăria de a voi, acolo vrerea aşteaptă nu se ştie de-i vrere de negare sau de afirmare -, aşteaptă ameninţătoare să fie eliberată, ca să împrumutăm de la fizicienii zilelor noastre expresia lor predilectă. Pentru ca Europa să scape de cea mai mare primejdie a sa nu ar fi suficiente doar nişte războaie în India şi conflicte în Asia, ci ar fi nevoie şi de revoluţii interne, de fărâmiţarea Imperiului în mici teritorii şi, mai ales, de introducerea imbecilităţii parlamentare, laolaltă cu obligaţia valabilă pentru fiecare de a-şi citi ziarul la micul dejun. Nu spun că

acestea ar fi de dorit: mi-ar fi pe plac mai degrabă contrariul lor, - mă gândesc la o sporire a primejdiei din partea Rusiei care să determine Europa de a deveni la rândul ei la fel de ameninţătoare, şi anume de a-şi dobândi o voinţă unică cu ajutorul unei noi caste care să domine Europa, o voită îndelungă, teribilă, proprie, care să-şi poată fixa teluri peste milenii: - o dată cu aceasta s-ar încheia în sfârşit îndelung urzita comedie a fărâmiţării ei statale şi, totodată, împestriţarea sa de dinastii şi democraţii.

S-a dus vremea politicii mărunte: secolul viitor aduce cu sine lupta pentru dominaţia mondială, -

obligativitatea marii politici.

209

În ce măsură noua eră războinică în care noi, europenii, am intrat în chip vădit va favoriza poate şi dezvoltarea unui nou fel de scepticism, mai viguros, iată o problemă asupra căreia aş vrea să mă

pronunţ deocamdată doar printr-o pildă, pe care cunoscătorii istoriei germane o vor înţelege de îndată. Fanaticul admirator al grenadierilor chipeşi şi înalţi, cel care, fiind rege al Prusiei, a dat viată

unui geniu militar şi sceptic - şi, prin aceasta, în fond, germanului de tip nou care se afla tocmai într-o victorioasă ascensiune - discutabilul şi trăsnitul părinte al lui Frederic cel Mare poseda pe undeva el însuşi gheara şi grifura norocoasă a geniului: el ştia de ce anume ducea lipsă Germania pe vremea aceea, lipsă de o sută de ori mai neliniştitoare şi mai presantă decât cea a culturii şi a formelor sociale,

- aversiunea lui faţă de tânărul Frederic provenea dintr-o profundă teamă instinctivă. Lipseau bărbaţii: iar el bănuia, necăjindu-se amarnic, că propriu-i fiu nu era îndeajuns de viril. S-a înşelat în această privinţă: dar cine oare au s-ar fi înşelat în locul lui'? îşi vedea fiul căzând în mrejele ateismului, a esprit-ului şi a frivolităţii voluptuoase a francezilor spirituali: ghici îndărătul acestora pe marele vampir, păianjenul scepticismului; bănuia starea jalnică şi incurabilă a unei inimi care nu mai e îndeajuns de dură nici pentru Rău şi nici pentru Bine, a unei voinţe zdrobite care nu mai porunceşte, nu mai poate porunci. Între timp însă în fiul său se înfiripa noul scepticism, unul mai primejdios şi mai dur-favorizat, cine ştie în ce măsură, tocmai de ura paternă şi de melancolia glacială a unei voinţe solitare? -, scepticismul virilităţii temerare, îndeaproape înrudit cu geniul războiului şi al cuceririi, care şi-a făcut cea dintâi apariţie în Germania în persoana lui Frederic cel Mare. Acest scepticism dispreţuieşte şi, cu toate acestea, acaparează; el subminează şi ia în posesie; nu crede, dar nu-si pierde credinţa în sine; acordă spiritului o libertate primejdioasă, dar îşi înfrânează inima cu severitate; aceasta este forma germană a scepticismului care, sub înfăţişarea unui fredericianism permanent, intensificat şi spiritualizat, a ţinut Europa o bună bucată de vreme sub dominaţia spiritului german şi a suspiciunii sale critice şi istorice. Mulţumită caracterului viril, invincibil şi tenace al marilor filologi şi istorici germani (care, dacă examinăm lucrurile cu luare- aminte, au fost totodată şi artişti ai distrugerii şi dezintegrării, fără excepţie), în muzică şi în filozofie s- a consolidat treptat, în ciuda oricărui romantism, o concepţie nouă despre spiritul german, concepţie în care trăsăturile scepticismului viril se reliefau în mod evident: aceasta bunăoară sub forma unei îndrăzneli a privirii, a cutezanţei şi durităţii mâinii care disecă, a voinţei perseverente de a întreprinde călătorii primejdioase de descoperire, expediţii spirituale în regiuni polare vegheate de ceruri pustii şi ameninţătoare.

Probabil că au motive întemeiate cei care, fiind oameni de omenie cu inima caldă şi spiritul superficial, îşi fac cruce tocmai în faţa acestui spirit: cet esprit fataliste, ironique, mephistophelique îl numeşte, nu fără înfiorare, Michelet. Însă dacă vrem să resimţim cât de mult ne onorează această