răgaz, - un astfel de om, produs al culturilor târzii şi al luminilor refractate este de regulă un individ debil: cea mai fierbinte dorinţă a sa este ca războiul, el însuşi fiind acest război, să ia odată sfârşit; în concordantă cu o medicină şi o gândire calmantă (de pildă, epicuriană sau creştină), fericirea i se înfăţişează mai cu seamă sub forma unei beatitudini a odihnei, a liniştii, a saturaţiei, a unei definitive unificări, a unui „sabat al sabaturilor“, ca să vorbim pe limba retorului Augustin, cel care a fost el însuşi un astfel de om. - Dar în cazul în care , antagonismul şi lupta dintr-o astfel de natură acţionează
ca un stimulent al vieţii, ca o atracţie în plus - şi, dacă pe de altă parte, instinctelor puternice şi de neîmpăcat li se adaugă, prin moştenire şi educaţie, adevărata măiestrie şi subtilitate în lupta dintre ele, aşadar stăpânirea de sine, amăgirea de sine: în acest caz vor lua naştere acei oameni-enigmă
miraculoşi, fiinţe incomprehensibile şi inimaginabile, predestinate biruinţei şi seducţiei, şi a căror expresie supremă au fost Alcibiade şi Cezar (- alături de care aş dori să-l menţionez pe Frederic II de Hohenstaufen, cel dintâi dintre europeni, după preferinţele ;mele), iar dintre artişti, eventual Leonardo da Vinci. Aceştia au apărut exact în acelaşi moment în care tipul debil intra în scenă,
exprimându-si dorinţa de odihnă: ambele tipuri sunt de nedespărţit şi îşi au originea în cauze comune.
201
Câtă vreme utilitarismul care domneşte în evaluările morale continuă să rămână un utilitarism de turmă, câtă vreme privirea este îndreptată exclusiv în direcţia conservării obştii, moralitatea fiind căutată tocmai şi numai în cele ce par să primejduiască menţinerea colectivităţii: până atunci nu se poate vorbi încă de existenţa unei „morale a dragostei de semeni“. Chiar dacă admitem că şi în această
perioadă există deja o practicare constantă şi neînsemnată a consideraţiei, compasiunii, echităţii, îngăduinţei, a întrajutorării, chiar dacă admitem că şi în acest stadiu de dezvoltare a societăţii toate acele instincte, desemnate mai apoi cu nume reverenţioase în chip de „virtuţi“, sunt deja active, - şi care vor ajunge în cele din urmă să coincidă aproape în întregime cu noţiunea de „moralitate“: în acea vreme ele încă nu fac parte din domeniul evaluărilor morale - ele sunt deocamdată extramorale. În plină epocă romană, de pildă, o acţiune caritabilă nu este considerată nici bună şi nici rea, nici morală
şi nici imorală; dacă ea e totuşi lăudată, în această laudă se prea poate amesteca şi un fel de desconsiderare involuntară, când acţiunea e comparată cu o alta care serveşte interesul obştii, al lui res publica. În price caz, „dragostea de semeni“ este întotdeauna ceva secundar, convenţional pentru unii, arbitrar şi fictiv în comparaţie c u teama de semeni. Din momentul în care structura societăţii pare să fie bine consolidată şi pusă la adăpost de primejdii exterioare, această teamă de semeni este cea care va deschide iarăşi perspective noi evaluărilor morale. Anumite instincte puternice şi primejdioase, cum ar fi spiritul întreprinzător, îndrăzneala nebunească, setea de răzbunare, perfidia, rapacitatea, patima puterii, instincte care până acum nu numai că au fost respectate, ca fiind de folos comunităţii - desigur, sub alte nume decât cele de mai sus -, ci fuseseră de-a dreptul cultivate şi selecţionate în mod obligatoriu (căci a fost mereu nevoie de ele în ceasurile când obştea era primejduită de duşmani), ajung de-acum să fie resimţite îndoit de puternic în gradul lor de periculozitate - acum, când le lipsesc direcţiile în care să-şi canalizeze energia, -ajungând încetul cu încetul să fie înfierate ca imorale şi puse la zidul infamiei. Din acest moment, instinctele şi înclinaţiile opuse sunt cele care dobândesc în morală loc de onoare; pas cu pas, instinctul de turmă îşi trage concluziile. În ce măsură primejduieşte o anumită opinie, o anumită situaţie sau pasiune, o anumită
voinţă, o anumită aptitudine starea colectivităţii şi a egalităţii, iată care va fi de acum înainte punctul de vedere moral: şi de astă dată mama moralei continuă să fie teama. Instinctele cele mai înalte şi mai viguroase, în pătimaşa lor dezlănţuire, îl poartă pe individ cu mult dincolo şi deasupra mediocrităţii şi meschinăriei conştiinţei de turmă, dând o lovitură de graţie vanităţii obştii, distrugându-i încrederea în sine, zdrobindu-i oarecum şira spinării: prin urmare, tocmai aceste instincte vor fi mai cu osebire înfierate şi defăimate. Elevata şi independenta lor spiritualitate, voinţa de solitudine, marea raţiune, ele sunt percepute deja ca nişte primejdii; tot ceea ce îl înalţă pe individ deasupra turmei, tot ceea ce provoacă spaimă semenului va fi numit de aici înainte rău: convingerile egalitariste, moderate, supuse, respectuoase, mediocritatea dorinţelor capătă acum denumiri şi onoruri morale. În fine, în condiţii de pace trainică, ocazia şi obligaţia de a forma caractere aspre şi dure se împuţinează din ce în ce mai mult; şi, din acest moment, tulburarea conştiinţelor devine o faptă condamnabilă, expusă
chiar rigorilor legii; o atitudine înaltă de nobleţe, de dură responsabilitate de sine ofensează şi; totodată, trezeşte bănuială, „mielul“, şi, mai mult decât această; „oaia“ dobândesc consideraţie. Există în istoria societăţii un punct de frigiditate şi de sensibilitate bolnăvicioasă în care societatea însăşi ia poziţie în favoarea celui care îi provoacă
prejudicii, a criminalului, şi o face cu toată seriozitatea şi sinceritatea. A pedepsi: societăţii, această acţiune i se pare pe undeva nedreaptă, - ideea „pedepsei“ şi a „obligativităţii pedepsei“ fără îndoială că o îndurerează, o înspăimântă.
„Nu-i oare de ajuns să-l faci inofensiv? La ce bun să-l mai şi pedepseşti? Acţiunea însăşi a osândirii e înspăimântătoare!“ - o dată cu aceste întrebări, morala de turmă, morala fricii îşi trage cele din urmă concluzii.
Presupunând că ar fi posibilă înlăturarea primejdiei, a cauzelor ce provoacă frica, o dată cu acestea ar fi înlăturată şi morala: ea ar înceta să mai fie necesară, ea însăşi s-ar considera din acel moment inutilă! - Cel care examinează
conştiinţa europeanului zilelor noastre, printre mii de cute şi tainiţe morale va da mereu peste unul şi acelaşi imperativ, imperativul fricii de turmă: „noi vremi ca într-o bună zi - să nu mai avem de ce să ne fie teamă!“ Într-o bună zi-pretutindeni în Europa vrerea şi calea spre această zi bună poartă numele de „progres“.
202
Să repetăm numaidecât ceea ce am mai spus de o sută de ori: căci pentru asemenea adevăruri-pentru adevărurile noastre - azi, urechile sunt lipsite de bunăvoinţă. Ştim prea bine cât este de jignitor să auzi că omul în general este considerat, fără ocolişuri şi figuri de stil, un animal printre animale; şi nu încape îndoială că ni se va pune la socoteală aproape ca o crimă faptul de a fi folosit neîncetat în referirile noastre la adepţii „ideilor moderne“ expresii ca „turmă“, „instincte de turmă“ şi altele de acest fel. Dar ce putem face! Noi nu avem de ales: căci tocmai acesta-i noul nostru adevăr. Am constatat că în toate ţările Europei, laolaltă cu acelea în care influenţa europeană e decisivă, s-a ajuns la un acord în privinţa principalelor judecăţi morale: în Europa, vădit, se ştie acel lucru pe care Socrate socotea că nu-l ştie şi cu care anticul şi vestitul şarpe de odinioară făgăduise să- i deprindă pe oameni, - azi „se ştie“ ce este binele şi răul. şi fireşte că va părea anevoie de auzit şi de priceput ceea ce afirmăm noi fără încetare: şi anume, că lucrul socotit ca fiind cunoscut, cel care, prin ale sale elogii şi
dojeni, se autoglorifică şi se autoaprobă, nu este altceva decât instinctul animalului de turmă numit om: acest instinct a reuşit şi izbuteşte din ce în ce mai bine să-şi formeze o breşă, să dobândească o preponderenţă şi o predominare faţă de alte instincte, aceasta în cadrul unui proces de apropiere şi asimilare fiziologică crescândă al cărui simbol îl constituie el însuşi. Morala Europei de astăzi e o morală a animalului de turmă: - a şadar, după cum vedem noi lucrurile, ea nu este decât un anumit fel de morală umană pe lângă care, înaintea căreia, în urma căreia sunt posibile sau ar trebui să fie posibile multe alte feluri, şi, înainte de toate, morale de un rang superior. Însă această morală se opune din toate puterile unei astfel de „posibilităţi“ şi acestui „ar trebui“: îndărătnică şi implacabilă, ea spune „eu însămi sunt morala, în afară de mine nu există vreo alta!“ - mai mult decât atât, cu ajutorul unei religii care s-a arătat docilă şi linguşitoare faţă de sublimele pofte ale turmei, s-a ajuns până acolo încât chiar în instituţiile politice şi sociale putem găsi o exprimare din ce în ce mai evidentă
a acestei morale: mişcarea democratică este moştenitoarea mişcării creştine. Dar tempoul acestei mişcări pare încă mult prea lent, prea somnolent celor nerăbdători, bolnavilor şi maniacilor instinctului mai sus amintit, o vedem aceasta din urletul, mereu mai turbat, din rânjetul din ce în ce mai făţiş al câinilor anarhişti care vagabondează în prezent de-a lungul şi de-a latul străzilor culturii europene: într-o aparentă contradicţie cu harnicii şi paşnicii democraţi, ideologi ai revoluţiei, şi mai mult cu pseudofilozofii cei neghiobi, cu fanaticii fraternităţii care îşi zic socialişti şi năzuiesc la o
„societate liberă“, ei sunt de fapt cu toţii la unison în ura lor fundamentală şi instinctivă faţă de orice altă formă de societate în afara celei de turmă autonomă (mergând până la respingerea noţiunilor de
„stăpân“ şi „slugă“ - ni dieu ni maître, spune o lozincă socialistă -); ei sunt la unison în rezistenţa lor tenace faţă de orice pretenţii individuale, faţă de orice drepturi individuale, faţă de orice prerogative (adică, faţă de toate drepturile: căci atunci când toţi sunt egali, nimeni nu mai are nevoie de „drepturi“
-); la unison în suspiciunea lor faţă de justiţia penală (de parcă ea ar constitui o violentare a celor mai slabi, o nedreptate faţă de consecinţele necesare ale tuturor societăţilor anterioare -); dar la unison şi în privinţa religiei milei, a compasiunii faţă de tot Ceea ce simte, trăieşte, pătimeşte (începând de la animale şi până la „Dumnezeu“: - exagerarea pe care o constituie „mila faţă de Dumnezeu“ aparţine unui secol democratic -); la unison cu toţii în ţipetele nerăbdătoare ale compasiunii, în ura lor de moarte faţă de suferinţa în general, în neputinţa lor aproape muierească de a vedea suferinţă, de a provoca suferinţă; la unison în posomoreala şi moleşeala care pare să răsfrângă asupra Europei ameninţarea unui nou budism; la unison în credinţa lor în morala compasiunii generale, de parcă
aceasta ar fi morala în sine, culmea, piscul cucerit de oameni, unica speranţă a viitorului, consolarea prezentului, marea izbăvire a păcatelor din trecut; la unison cu toţii în credinţa lor în comunitatea cea mântuitoare, cu alte cuvinte, în credinţa în turmă, credinţa „în sine“...
203
Noi, cei care avem o altă credinţă, - noi, cei care considerăm mişcarea democratică nu numai o oarecare formă degenerată a organizării politice, ci de-a dreptul o formă de decădere şi diminuare a omului, care îl coboară pe acesta la un stadiu de mediocritate şi degradare valorică: încotro trebui-va să ne îndreptăm noi speranţele? - Spre noii filozofi, căci nu avem altă alegere; spre spiritele îndeajuns de viguroase şi de originale, în stare să impulsioneze evaluările contradictorii şi să reconsidere, să
răstoarne „valorile eterne“; spre premergători, spre oamenii viitorului care să înăsprească în prezent constrângerea şi să strângă puternic nodurile ce vor orienta vrerea mileniilor pe drumuri noi. Pentru a propovădui omului un viitor omenesc care să fie clădit pe măsura voinţei sale, care să depindă de o vrere umană, pentru a pregăti acţiuni temerare, experienţe colective de educaţie şi selecţie menite să
pună capăt oribilei dominaţii a absurdului şi hazardului denumit până acum „istorie“ - absurditatea
„majorităţii absolute“ nu este decât cea mai recentă formă a sa - ; pentru toate acestea va fi trebuinţă
de un neam nou de filozofi şi de comandanţi, de oameni la vederea cărora toate spiritele tăinuite, teribile şi binevoitoare ce au existat vreodată pe pământ trebui-vor să pălească şi să se pipernicească.
Imaginea unor astfel de conducători e cea care pluteşte în faţa ochilor noştri: - mi-e îngăduit s-o spun cu voce tare, voi, spirite libere? Circumstanţele prielnice apariţiei lor, circumstanţe ce vor trebui să fie în parte create, în parte utilizate; încercarea presupuselor căi ce pot înălţa un suflet la un asemenea grad de elevaţie şi de putere încât să resimtă obligativitatea asumării acestei sarcini; o răsturnare a valorilor sub a cărei nouă presiune şi baros nou se modelează o conştiinţă, o inimă se preschimbă în bronz, pentru a putea indura greutatea unei asemenea responsabili tăţi; pe de altă parte, necesitatea apariţiei unor astfel de conducători, îngrozitoarea primejdie că aceştia ar putea să nu apară sau să nu izbutească sau să degenereze - iată, acestea sunt adevăratele noastre temeiuri de îngrijorare şi întristare, voi le cunoaşteţi, spirite libere? acestea sunt îngreunatele, îndepărtatele gânduri şi furtuni ce trec peste bolta vieţii noastre. Cu greu se poate găsi vreo durere mai cumplită decât cea pe care ti-o provoacă vederea, ghicirea, simţirea unui om excepţional care s-a rătăcit de pe drumul său şi a degenerat: însă cel care are vederea într-atât de ascuţită, calitate rară, încât poate zări primejdia universală ce decurge din faptul că însuşi „omul“ a. degenerat, cel care, asemeni nouă, şi-a dat seama
de monstruosul hazard care s-a jucat până acum cu viitorul omenesc după bunul său plac, - un joc la care n-a luat parte vreo altă mână şi nici măcar vreun „deget al lui Dumnezeu“! - cel care ghiceşte destinul adăstând în imbecila naivitate şi în neroada credulitate a „ideilor moderne“ şi, mai mult decât atât, în întreaga morală creştină a Europei: acela suferă de o angoasă ce nu poate fi asemuită cu vreo alta, - dintr-o singură privire, el înţelege tot ceea ce s-ar mai putea obţine din partea omului printr-o concentrare şi intensificare favo-rabilă a puterilor şi sarcinilor acestuia; cu întreaga bună-ştiinţă a conştiinţei sale, el ştie că omul nu este încă secătuit de supremele sale posibilităţi şi că deseori tipul uman s-a aflat în faţa misterioaselor hotărâri şi a căilor noi: - şi mai temeinic decât acestea, din cele mai dureroase amintiri ale sale, el ştie cât de jalnice au fost opreliştile de care s-a zdrobit şi s-a frânt, din pricina cărora s-a scufundat şi s-a ticăloşit câte-un om de cel mai ales rang pornit pe calea devenirii sale. Degenerarea ge nerală a omului, care duce la o specie în care bădăranii şi nerozii socialişti îl văd pe „omul viitorului“, omul lor, idealul lor! - această diminuare şi degenerare a omului într-un dobitoc de turmă desăvârşit (sau, cum îl numesc ei, într-un om al „societăţii libere“), această
animalizare a omului, transformarea oamenilor în gângănii cu drepturi şi pretenţii egale, da, acestea sunt, fără îndoială, posibile! Cel care a parcurs vreo-dată cu gândul până la capăt această posibilitate, cunoaşte de-acum un dezgust în plus faţă de restul oamenilor, - şi, poate, şi o nouă îndatorire! -
Partea a şasea: noi, savanţii
204
Cu tot riscul la care mă expun prin faptul că şi în acest domeniu deprinderea de a moraliza se arată a fi ceea ce a fost dintotdeauna - şi anume, o nestrămutată năzuinţă spre montrer ses plaies, după cum spune Balzac-, aş dori să-mi exprim împotrivirea faţă de o anumită mutaţie valorică
nedreaptă şi dăunătoare ce ameninţă să se stabilească în zilele noastre, pe neobservate şi cu cugetul împăcat, în problema priorităţii dintre ştiinţă şi filozofie. Sunt de părere că, bazându-te pe propria-ţi experienţă-oare „experienţă“ înseamnă întotdeauna, după cum îmi pare mie, o experienţă neplăcută?
- ar trebui să ai dreptul de a-ti spune părerea în cazul unei probleme atât de importante cum este aceea a priorităţii: aceasta, pentru a nu vorbi precum orbii despre culori sau precum femeile şi artiştii care iau poziţie împotriva ştiinţei („ah, ştiinţa asta afurisită care se vâră în toate dedesubturile!“, suspină instinctul şi pudoarea lor -). Proclamaţia de independentă a omului de ştiinţă, emanciparea lui faţă de filozofie este una din consecinţele mai subtile ale rânduielii şi neorânduielii democratice: pretutindeni autoglorificarea şi îngâmfarea savantului se află azi în plină înflorire şi în cea mai frumoasă primăvară a lor ceea ce nu înseamnă nici pe departe că în acest caz lauda de sine miroase a bine. „Jos cu toţi stăpânii!“ şi aici instinctul plebeian îşi face auzit strigătul; după ce a reuşit din plin să
se elibereze de sub stăpânirea teologiei căreia i-a fost prea îndelung „slujnică“, ştiinţa se străduieşte acum, plină de aroganţă şi lipsită de judecată, să prescrie legi filozofiei şi să facă la rândul ei pe
„stăpânul“ - ce tot spun! pe filozoful. Memoria mea memoria unui om de ştiinţă, dacă nu vă e cu supărare! - este doldora de trufaşele naivităţi auzite din gura tinerilor naturalişti şi medicilor vârstnici cu privire la filozofie şi la filozofi (nemaivorbind de cei mai erudiţi şi cei mai înfumuraţi savanţi dintre toţi, filologii şi dascălii, cei care sunt astfel prin însăşi meseria lor -). Iată-l pe specialistul gură-cască, cel care s-a împotrivit instinctiv tuturor îndatoririlor şi aptitudinilor de sintetizare; iată-l pe harnicul muncitor care, intrând în lăcaşul sufletesc al filozofului, a fost ameţit de o mireasmă de otium şi de opulenţă aristocratică, care l-a făcut să se simtă păgubit şi depreciat. Iată-l pe omul utilitarist care, din pricina daltonismului său, nu vede în filozofie decât un şir de sisteme contestate şi o risipă
revoltătoare care „nu e de folos“ nimănui. Ici apare la suprafaţă teama de un misticism deghizat şi de o reglementare a graniţelor cunoaşterii; colo, dispreţul faţă de anumiţi filozofi, dispreţ generalizat fără
voie faţă de filozofie în general. În sfârşit, cel mai frecvent, la tinerii savanţi am descoperit îndărătul unui dispreţ vanitos faţă de filozofie influenta nefastă a unui filozof însuşi căruia nu i s-au supus cu totul, fără să se poată însă sustrage sentinţelor şi evaluărilor sale dispreţuitoare cu privire la ceilalţi filozofi: - rezultatul fiind o bestilitate faţă de toate filozofiile. (Aceasta îmi pare să fi fost bunăoară
