asistaţi la un. spectacol care: i-ar îmbucura până şi pe zei şi a lor maliţiozitate! Sau, ca s-o spunem şi.

mai lămurit: aplicaţi vivisecţia asupra „omului cumsecade“, pe homo banae volun tatis... pe voi înşivă!

219

Sentinţele şi condamnările morale constituie răzbunarea preferată pe care cei spiritualmente mărginiţi o aplică împotriva celor mai puţin mărginiţi decât ei, ele sunt totodată un fel de despăgubire pentru faptul de a fi fost dezmoşteniţi de natură şi, în sfârşit, un prilej de a dobândi spirit şi de a deveni rafinaţi: răutatea spiritualizează. Inima le e îmbucurată până-n străfunduri de faptul că există

un criteriu prin care se pot măsura de la egal la egal cu cei copleşiţi cu darurile şi privilegiile spiritului: ei luptă pentru „egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu“, şi, pentru aceasta, ei au nevoie de credinţa în Dumnezeu. În rândurile lor pot fi găsiţi cei mai înverşunaţi adversari ai ateismului. Dacă vreunul le-ar spune că „o spiritualitate elevată nu suferă comparaţie cu onorabilitatea şi cuminţenia unui ins de rând care nu are alte calităţi în afara moralităţii sale“, i-ar face să turbeze de furie: - de aceea mă voi feri s-o fac. Aş vrea mai degrabă să-i flatez, spunându-le că nici spiritualitatea elevată nu poate lua naştere decât în chip de produs final al calităţilor morale: că ea este o sinteză a tuturor calităţilor atribuite omului „moral pur şi simplu“, calităţi dobândite, una câte una, printr-o disciplină susţinută, în urma unui exerciţiu îndelungat şi de-a lungul poate al unui şir întreg de generaţii; că spiritualitatea elevată nu este altceva decât forma spiritualizată a justiţiei şi a acelei severităţi binevoitoare care se simte menită să menţină ierarhia în lume, până şi între lucruri - şi nu numai între oameni.

220

La auzul elogiilor atât de populare aduse în prezent omului „dezinteresat“, trebuie să luăm cunoştinţă, expunându-ne poate unor oarecari primejdii, încotro se îndreaptă în fond interesele mulţimii şi care sunt în general lucrurile care îl preocupă temeinic şi profund pe omul obişnuit - din categoria acestuia făcând parte şi oamenii instruiţi, chiar şi savanţii şi, după toate aparenţele, şi filozofii. Rezultatul care se desprinde din această cercetare ne arată că marea majoritate a lucrurilor de care se interesează şi care îi atrag pe toţi cei cu gusturi mai delicate şi răsfăţate, pe toate fiinţele superioare, omului obişnuit îi apar ca fiind totalmente „lipsite de interes“: - constatând că cineva se consacră totuşi acestor lucruri, el califică acţiunea desinteresse şi se minunează că este cu putină să

acţionezi „dezinteresat“. S-au găsit şi filozofi care se pricepură să confere acestei uimiri plebeiene şi o expresie ademenitoare, mistico- transcendentală (- poate din pricină că nu cunoşteau din experienţă

firea superioară?? -, în loc să constate adevărul gol-goluţ, banal, că acţiunea „dezinteresată“ este de fapt o acţiune deosebit de interesantă şi interesată, cu condiţia ca „Dar dragostea?“ - Cum? După

părerea voastră o acţiune care are ca mobil dragostea, tocmai ea, poate fi o acţiune „lipsită de egoism“? Dar, neghiobilor -! „Dar elogierea celui care se sacrifică?“ - Cel care a făcut cu adevărat un sacrificiu ştie că pentru aceasta el a cerut şi a primit ceva în schimb renunţând poate la ceva din sine în folosul unei alte părţi a sinelui -, că a sacrificat dincoace pentru a dobândi în schimb mai mult dincolo, poate pentru a deveni în general mai mare sau, cel puţin, pentru a se simţi „mai mare“. Ne aflăm aici însă într-un domeniu al întrebărilor şi răspunsurilor în care un spirit mai răsfăţat zăboveşte

fără plăcere: căci aici adevărul abia îşi mai poate înăbuşi căscatul pentru a putea răspunde. La urma urmei, adevărul e o femeie: ea nu trebuie siluită.

221

Se întâmplă - spunea un pedant moralist, un chiţibuşar al moralei - să-l respect şi să-l preţuiesc cu osebire pe un om dezinteresat: şi nu din pricină că e dezinteresat, ci pentru că îmi pare că el este îndreptăţit să-i fie de folos unui alt om pe propria-i cheltuială. În cele din urmă, se pune mereu aceeaşi întrebare, şi anume, care dintre cei doi trage foloasele şi care ponoasele. Bunăoară, în cazul unui om predestinat şi născut pentru a porunci, lepădarea de sine şi modesta retragere în lături ar constitui nu o virtute, ci irosirea acesteia: aşa văd eu lucrurile. Orice morală altruistă care se dă drept absolută şi se adresează tuturor, păcătuieşte nu numai faţă de bunul gust: ea constituie o incitare la vicii de omisiune, o ispitire în plus disimulată sub masca umanitarismului - şi de-a dreptul o ademenire şi păgubire a celor superiori, mai rari, a celor privilegiaţi. Moralele trebuie constrânse să se încline înainte de toate în faţa ierarhiei, să- şi asume greutatea propriilor pretenţii arogante, - până ce toate îşi vor da seama în cele din urmă că e un lucru imoral să spui: „ceea ce u convine unuia trebuie să-i convină şi celuilalt“. - Astfel grăi pedantul şi bonomul meu moralist: merita el să fie zeflemisit pentru felul în care îndemna astfel moralele la moralitate? Dacă vrei să-i ai pe cei ce râd de partea ta, trebuie să te fereşti să ai prea multă dreptate; bunul gust conţine chiar şi un grăunte de injustiţie.

222

La auzul predicilor care propovăduiesc în zilele noastre compătimirea - iar cel care ştie să

asculte cum trebuie îşi va da seama că în momentul de faţă nici nu se mai propovăduieşte vreo altă

religie în afara acesteia -, psihologul să facă bine şi să-şi ciulească urechile: din toată vanitatea şi zarva caracteristică acestor predicatori, (ca şi tuturor predicatorilor de altfel) el va auzi răzbătând un sunet răguşit, un geamăt, adevărata voce a dispreţului de sine. Acest dispreţ face parte integrantă dintr-un proces aflat de un secol încoace într-o continuă intensificare, procesul de întunecare şi urâţire a Europei (cele dintâi simptome ale sale fiind deja atestate printr-o melancolică scrisoare a lui Galiani către Madame d'Epinay): dar nu-i exclus ca dispreţul să stea de-a dreptul l a originea procesului!

Omul „ideilor moderne“, acest maimuţoi orgolios, este stăpânit de o teribilă nemulţumire de sine: acesta e un fapt de necontestat. El pătimeşte, în vreme ce vanitatea îi impune ca el doar să

„compătimească“ .

223

Corcitura europeană - un plebeian îndestul de urât, dacă te uiţi bine - are neapărat nevoie de un travesti: pentru el istoria este un fel de depozit doldora de costume. Fireşte, el constată că nici un costum nu i se potriveşte, - şi atunci le schimbă necontenit. Luaţi aminte la trecerea acestui vârtej schimbător de mode şi. mascarade stilistice prin secolul al XIX-lea; şi nu-mi treceţi cu vederea nici clipele de deznădejde în care ne dăm seama că „nimic nu ni se potriveşte“ -. N-are nici un rost să ne fâţâim împopoţonaţi în moribus et artibus cu veşminte în stil romantic sau clasic sau creştin sau florentin sau barocco sau „naţional": nimic nu ne „vine bine“! Însă „spiritul“, şi mai cu seamă „spiritul istoric“ reuşeşte să se aleagă cu un profit până şi din această deznădejde: fără încetare câte un nou eşantion de trecut şi de străinătate este încercat, retuşat, dat la reformă, reambalat şi, mai ales, studiat: - suntem cel dintâi secol erudit în puncto „costume“, vreau să spun în materie de morale, profesiuni de credinţă, gusturi artistice şi religii, fiind pregătiţi temeinic, cum n-a mai fost secol vreodată, pentru un bal mascat în stil mare, pentru cea mai spirituală exuberanţă şi veselie carnavalească, pentru culmile transcendentale ale supremei imbecilităţi şi ale persiflării aristofanice.

Se prea poate că tocmai aici vom descoperi domeniul hărăzit inventivităţii noastre, domeniu în care chiar şi noi vom mai putea da dovadă de originalitate, de pildă în chip de parodişti ai istoriei universale şi măscărici ai lui Dumne-zeu, - şi chiar dacă nimic din cele ale prezentului nu are viitor, s-ar putea ca râsul nostru, tocmai el, să mai aibă un viitor!

224

Simţul istoric (cu alte cuvinte aptitudinea de a desluşi cu rapiditate ierarhia evaluărilor potrivit cărora a trăit un popor, o societate, un om, „instinctul divinatoriu“ pentru relaţiile dintre aceste evaluări, precum şi pentru raportul dintre autoritatea valorilor şi autoritatea forţelor active): acest simţ istoric, asupra căruia noi europenii ridicăm pretenţii de proprietate, l-am dobândit ca urmare a stării fermecătoare şi smintite de semibarbarie în care a fost aruncată Europa prin amestecarea democratică a claselor şi raselor, - secolul al XIX-lea a fost cel dintâi care l-a cunoscut, în chip de al şaselea simt al său. Datorită acestui amestec, sufletele noastre „moderne“ sunt invadate de toate formele şi modalităţile de viată ale civilizaţiilor trecutului care au coexistat şi s-au suprapus anevoie odinioară, de acum înainte instinctele noastre se reîntorc, răspândindu-se care încotro, noi înşine fiind un fel de haos -: în cele din urmă, după cum am spus, „spiritul“ îşi dobândeşte din aceasta un

profit. Semibarbaria trupurilor şi dorinţelor noastre ne înlesneşte pretutindeni intrări tainice pe care un oarecare secol aristocratic nu le-ar fi putut găsi nicicând, intrări ce ne conduc mai ales în labirintul culturilor nedesăvârşite şi înspre toate semibarbariile câte au existat vreodată pe pământ; şi, având în vedere că cea mai considerabilă parte a civilizaţiei umane de până acum n-a fost decât o semibarbarie,

„simţul istoric“ nu înseamnă altceva decât simţul şi instinctul pentru toate lucrurile, gustul şi limbajul pentru toate lucrurile: iar prin aceasta el se dovedeşte pe dată un simţ nearistocratic. De exemplu, noi ne-am deprins să-l gustăm din nou pe Homer: şi se prea poate că acest lucru constituie progresul nostru cel mai de preţ, căci oamenii unei culturi aristocratice (francezii din secolul al XVII-lea, ca Saint-Evremond de pildă care îi reproşează al său espr it vaste, sau însuşi Voltaire, ecoul acestei culturi) nu s-au priceput şi nu se pricep să-l asimileze, - nepermiţându-şi plăcerea de a se delecta cu el. Deosebit de categoricele acceptări şi respingeri ale gustului lor, dezgustul lor întotdeauna gata să

spună Nu, rezerva lor şovăielnică faţă de tot ceea ce e străin, teama de a se dovedi lipsiţi de bun-gust chiar şi atunci când sunt îmboldiţi de o vie curiozitate, şi în general reaua voită pe care o arată faţă de toate civilizaţiile aristocratice şi suficiente lor înşile când vor să-si mărturisească câte-o nouă năzuinţă, nemulţumirea faţă de lucrurile care le sunt proprii, admiraţia faţă de bunurile străinătăţii: toate acestea îi dispun şi îi orientează pe aristocraţi să se pronunţe defavorabil chiar şi în privinţa celor mai bune lucruri din lume, dar care nu sunt proprietatea lor şi nu vor putea deveni prada lor, - nici un alt simţ al unor astfel de oameni nefiind mai inexplicabil decât simţul istoric şi curiozitatea sa umilă şi plebeiană. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre Shakespeare, această uimitoare sinteză de gusturi spaniole, maure, saxone, care pe un locuitor al Atenei antice, prieten al Iui Eschil, l-ar fi făcut să

moară de râs sau de supărare: însă noi - noi luăm de-a bună toată această împestriţeală cumplită, acest talmeş-balmeş de lucruri dintre cele mai delicate, grosolane, artificiale şi, cu o familiaritate şi cordialitate secretă, le savurăm în chip de rafinamente artistice ce ne-au fost hărăzite tocmai nouă, fără să ne lăsăm câtuşi de puţin tulburaţi de duhoarea şi vecinătatea plebei engleze în care a vieţuit arta şi gustul lui Shakespeare, ca şi când ne-am preumbla pe Chiaja napolitană: cu toate simţurile stârnite, vrăjiţi şi docili, ne urmăm drumul fără să ne sinchisim de miasmele haznalelor din cartierele plebeiene. Incontestabil, fiind oameni ai „simţului istoric“, noi avem propriile noastre virtuţi -, noi suntem nepretenţioşi, altruişti, modeşti, îndrăzneţi, deosebit de stăpâni pe sine, plini de devotament, de recunoştinţă, de răbdare, de amabilitate: - posedându-le, poate că nu dăm dovadă de prea mult

„bun-gust“. Să recunoaştem dar, în sfârşit: pentru noi, oameni ai „simţului istoric“, din trecut cele mai grele de priceput, de simţit, de gustat şi de iubit şi faţă de care nutrim idei preconcepute şi aproape ostilitate, sunt tocmai momentele de perfecţiune şi de finală maturitate ale tuturor civilizaţiilor şi artelor, adevărata nobleţe a operelor şi a oamenilor, clipa lor de autosuficienţă alcyoniană, oglinda neînvolburată a mării lor, poleiala şi răceala cu care ni se înfăţişează toate lucrurile care au atins desăvârşirea. Poate că marea noastră virtute, simţul istoric, se află într-un antagonism necesar cu bunul-gust, cel puţin cu cel mai bun gust, poate că ne vine greu, ezităm, şi reuşim să reproducem în noi doar sub constrângere acele scurte, trecătoare şi supreme împrejurări ferice, transfigurări ale vieţii omeneşti, care apar pe neaşteptate risipindu-şi pe alocuri razele sclipitoare: clipele miraculoase în care o forţă puternică adastă de bunăvoie în faţa incomensurabilului şi nemărginitului, - clipe în care ea resimte un adaos de plăcere rafinată în a se îmblânzi şi a încremeni pe neaşteptate, oprindu-se locului, în nemişcare, pe un sol ce încă mai trepidează. Măsura ne este străină, s-o recunoaştem; ceea ce ne aţâţă simţurile este tocmai atracţia infinitului, a nelimitatului. Asemeni călăreţului care se avântă înainte pe bidiviul său înspumat, noi, oamenii moderni, noi, semibarbarii, lăsăm hăţurile din mâini - şi gustăm clipa supremei noastre fericiri tocmai în cea mai mare primejdie.

225

Hedonism, pesimism, utilitarism, eudemonism: toate aceste modalităţi de gândire care măsoară

valoarea lucrurilor în funcţie de gradul de plăcere şi de durere, adică în funcţie de stările şi faptele secundare care le însoţesc, sunt nişte concepţii superficiale, naivităţi pe care orice om conştient de puterile sale constructive şi de conştiinţa sa artistică le poate privi doar de sus, cu ironie şi compătimire. Compătimirea cu voi! desigur, nu e vorba despre compătimire aşa cum o înţelegeţi voi: ea nu are nimic de-a face cu compătimirea faţă de „sărăcia socială", faţă de „societatea“ cu ai săi bolnavi şi schilozi, cu vicioşii şi infirmii din născare care zac pe pământ jur-împrejurul nostru; cu atât mai puţin e vorba de compătimirea faţă de păturile de sclavi nemulţumiţi, oprimaţi, agitaţi care năzuiesc la dominaţie - sau, după cum o numesc ei, la „libertate“. Compătimirea noastră este o compătimire mai elevată, mai departe-văzătoare; - noi vedem în ce fel se micşorează omul, în ce fel îl micşoraţi voi! - şi sunt momente în care compătimirea voastră ne provoacă o angoasă de nedescris şi ne împotrivim ei, - momente în care seriozitatea voastră ne pare mai primejdioasă decât toate frivolităţile. Voi aţi vrea, dacă s-ar putea - şi nu există vreun „dacă s-ar putea“ mai nebunesc ca acesta

- să desfiinţaţi suferinţa; iar noi? - noi vrem mai degrabă să trăim mai elevat şi mai greu decât am trăit vreodată! Bunăstarea, în felul în care o înţelegeţi voi - nu constituie un scop, nouă ea ne pare a h

un sfârşit! O stare prin care omul devine pe dată ridicol şi detestabil, - şi care ne face să-i dorim.

dispariţia! Disciplina suferinţei, a marii suferinţe - ştiţi oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălţările de până acum ale omului? Tensiunea sufletului în nefericire, care îi inoculează vigoare, fiorul pe care îl resimte la vederea marii pieiri, inventivitatea şi îndrăzneala de care dă dovadă în purtarea, răbdarea, tălmăcirea, exploatarea nefericirii, şi toate cele ce i-au fost dăruite din domeniul profunzimii, misterului, măştii, spiritului, vicleniei, măreţiei: -n-au fost oare toate acestea obţinute prin suferinţă, prin disciplina marii suferinţe? În om se află îmbinate creatura şi creatorul: în om se află materie, fragment, prisos, lut, noroi, nebunie, haos; dar în el sălăşluieşte şi un creator, un sculptor, duritatea barosului, contemplaţia divină şi ziua a şaptea pricepeţi voi această

contradicţie? şi că a voastră compătimire se adresează „creaturii din om“, celei care va trebui modelată, zdrobită, forjată, dăltuită, arsă, topită, purificată, celei care trebuie să sufere şi care, inevitabil, va suferi? Iar compătimirea noastră - înţelegeţi dar către cine se îndreaptă compătimirea noastră inversată, de vreme ce ea se împotriveşte compătimirii voastre, celei mai rele dintre toate moleşirile şi slăbiciunile? - Aşadar, compătimire împotriva compătimirii! - Însă, s-o spunem încă o dată, există alte chestiuni, superioare tuturor acestor probleme ale plăcerii, durerii şi compătimirii; şi orice filozofie care se reduce la acestea din urmă rămâne o naivitate.

226

Noi, imoraliştii! Această lume a noastră, în care noi suntem cei cărora le e dat să se teamă şi să

iubească, această lume aproape invizibilă şi inaudibilă a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a „Aproximativ“-ului din toate punctele de vedere, lume ţepoasă, amăgitoare, tăioasă, afectuoasă: cu adevărat, lumea aceasta e straşnic protejată împotriva spectatorilor grosolani şi a curiozităţii indiscrete! Strâns în juru-ne s-a ţesut plasa şi cămaşa deasă a îndatoririlor, şi noi nu ne putem elibera din ea -, tocmai prin aceasta suntem, şi noi, „oameni ai datoriei!“ E adevărat, dănţuim uneori în „lanţurile“ noastre şi printre „paloşele“ noastre; mai adeseori, nu-i mai puţin adevărat, scrâşnim din dinţi din pricina lor, exasperaţi de duritatea tăinuită a sorţii noastre. Dar orice am face, e-n zadar: prostănacii şi aparenţa ni se opun, spunând despre noi că am fi „oameni lipsiţi de îndatoriri“ - prostănacii şi aparenţa vor fi întotdeauna împotriva noastră!

227

Onestitatea - presupunând că ea e virtutea noastră, de care noi, spirite libere, nu ne putem descotorosi - ei bine, vom porni de-acum s-o dezvoltăm cu întreaga noastră maliţiozitate şi iubire şi nu vom osteni vreodată în a ne „desăvârşi“ întru onestitate, singura virtute care ne-a mai rămas: fie ca odată strălucirea ei să adaste precum un ironic crepuscul auriu, peste această civilizaţie îmbătrânindă

şi gravitatea ei înăbuşitoare, posomorâtă! Şi dacă totuşi într-o bună zi onestitatea ne va osteni şi va suspina şi se va tolăni şi îi vom părea mult prea duri şi şi-ar dori o viaţă mai bună, mai uşoară, mai delicată, asemenea unui viciu agreabil: să rămânem duri, noi, cei din urmă stoici! şi să-i trimitem întrajutor toate cele diabolice din lăuntrul nostru - dezgustul faţă de grosolănie şi aproximaţie, nitimur in vetitum-ul nostru, aventuroasa îndrăzneală, curiozitatea noastră şireată şi alintată, cea mai subtilă, cea mai camuflată, cea mai spirituală voinţă a noastră de putere şi de biruinţă universală, cea care, plină de dor, dă târcoale şi forfoteşte în jurul tuturor împărăţiilor viitorului, - să-i venim într-ajutor

„Dumnezeului“ nostru cu toţi „diavolii“ noştri! Pesemne că din pricina asta vom fi confundaţi cu alţii -

ce-are a face! Se va spune: „«onestitatea» lor - e de fapt diabolismul lor şi nimic mai mult“ - ce-are a face! şi chiar de-ar avea dreptate! N-au fost oare toţi zeii de până acum diavoli sanctificaţi şi rebotezaţi? şi, la urma urmei, ce ştim noi despre propria noastră fiinţă? şi ce nume binevoieşte să

poarte spiritul care ne călăuzeşte (e o chestiune de denumire)? Câte spirite sălăşluiesc oare în noi?

Onestitatea noastră, - să luăm aminte, noi, spirite libere, ca nu cumva ea să devină vanitatea noastră, găteala şi trufia noastră, mărginirea noastră, nerozia noastră! Toate virtuţile înclinată spre nerozie, toate neroziile înspre virtute; „ca sfântul de prost“, se spune în Rusia, - să luăm aminte să nu devenim până la urmă, din pricina onestităţii, nişte sfinţi plicticoşi! Nu-i oare viaţa însutit de prea scurtă ca să

ne mai putem - şi plictisi? Ar trebui să credem de-a dreptul în viaţa veşnică.

228

Fie-mi iertată descoperirea că întreaga filozofie morală de până acum a fost plicticoasă şi a făcut parte dintre somnifere - şi că prin nimic „virtutea“ n-a fost mai compromisă în ochii mei decât prin această plicticoşenie a avocaţilor ei: ceea ce nu înseamnă că aş nesocoti utilitatea generală a acestui ca-racter plictisitor. Este important ca oamenii care meditează asupra moralei să fie cât se poate mai puţini, - prin urmare, este deosebit de important ca morala să nu devină cumva, într-o bună zi, interesantă! Dar fiţi fără grijă! Situaţia de astăzi este la fel precum a fost dintotdeauna: nu văd pe nimeni în Europa care ar putea nutri (sau sugera) ideea că meditaţia asupra moralei ar putea deveni primejdioasă, riscantă, ademenitoare, - că în ea ar putea exista vreun dram de fatalita te! Cercetaţi-i bunăoară pe neobosiţii şi inevitabilii utilitarişti englezi, priviţi-i cum umblă ei de colo-colo, greoi şi

respectabili, păşind pe urmele lui Bentham (o parabolă homerică ar spune-o mai lămurit), precum a păşit el însuşi, la rândul lui, pe urmele respectabilului Helvetius (nu, acest Helvetius, ce senateur Pococurantel nu era un om primejdios, ca să ne exprimăm ca Galiani -). Nici o idee nouă, nimic care să semene cât de cât cu o întorsătură şi încreţitură mai subtilă a vreunei idei vechi, nici măcar o istorie efectivă a celor gândite anterior: în general, o literatură imposibilă, în caz că nu te pricepi s-o condimentezi cu o picătură de maliţiozitate. De fapt, chiar şi în aceşti moralişti (care trebuie citiţi cu gânduri ascunse, dacă trebuie citiţi cu tot dinadinsul -) s-a strecurat vechiul viciu englez ce se numeşte cant, tartuferia morală disimulată de această dată sub forma nouă a spiritului ştiinţific; nu lipsesc nici respingerile secrete ale remuşcărilor de care o rasă de foşti puritani va suferi de bună-seamă, în pofida oricăror îndeletniciri ştiinţifice cu morala. (Nu e oare moralistul opusul puritanului? şi anume, un gânditor care consideră morala discutabilă, plasată sub semnul întrebării, pe scurt, o problemă? A te îndeletnici în acest chip cu morala nu e aşadar - imoral?) La urma urmei, cu toţii ei nu doresc decât să